Conceptul dezvoltării în contextul transformărilor globale contemporane.

Probleme
sociale globale.

Globalizarea are ca termen cheie conceptul de interdependență reciprocă –

evenimentele locale sînt modelate de evenimentele ce se desfășoară la mare distanță și invers.
O problemă de importanță majoră ține de implicarea impactului asupra dezvoltării
popoarelor de căutare a răspunsurilor la întrebările : cine cîștigă și cine pierde? Ce se cîștigă și
ce se pierde? de pe urma proceselor.
Pe parcursul mai multor ani în literatura de specialitate publicistică politicile erau arătate
doar laturile pozitive ale globalizării:
- avantajele diviziunii;
- creșterea;
- mobilitatea sporită a a capitalului și forței de muncă calificate;
- extinderea pieței.
Toate sunt realizări colosale din domeniul economic al țărilor dezvoltate investițiile în țări
mai puțin dezvoltate sînt profitabile – creează locuri de muncă, posibilități de cîștig.
Procesul de globalizare oferă țărilor rămase în urmă șansa dezvoltării rapide, promovînd
tehnologizarea la nivel global evitînd parcurgerea lentă a etapelor industrializării.
Globalizarea ar trebui să contribuie la creșterea bunăstării, posibilităților de dezvoltare
pentru toate țările lumii. În realitatea este un alt tablou – pune în lumină probleme, contradicții
și consecințe negative ale globalizării.
I.Wallerstein a menționat – mondializarea sistemului modern a adus cu sine și
mondializarea dezvoltării, dimpotrivă a mondializat sărăcia, subdezvoltarea statelor din centru
aflate în Occident, domină economia mondială, se dezvoltă și exploatează restul sistemului.
Pentru unii foarte puțini globalizarea este egală cu lux, prosperitate iar pentru mai mulți
este egală cu marginalizare și condamnare la sărăcie.
Globalizarea generează nu doar rezultate pozitive dar și ngative, o consecință dureroasă
este inegalitatea în dezvoltarea dintre țări și din interiorul lor. La etapa actuală 12% din
populația țărilor dezvoltate dețin 60% din PGB (Produs Global Brut), 12% din populația
țărilor mai puțin dezvoltatea dețin 1% din PGB.

Sărăcia devine o problemă globală iar numărul celor care trăiesc în mizerie
crește = 1 mlrd.; cca 3 mlrd. trăiesc cu mai puțin de 2$/zi; 1,3 mlrd trăiesc cu mai puțin de
1$/zi. Sărăcia și mizeria sunt proprii țărilor din lumea a III-a (în curs de dezvoltare), dar
sărăcia afectează și țările bogate, dezvoltate neuniform e legată atît între țări, regiuni cît și
grupuri sociale din țările în curs de dezvoltare cît și a celor dezvoltate, cca 16% din locuitorii
UE și cca 13% din SUA trăiesc în sărăcie.
Sărăcia este un fenomen complicat caracterizat diferit în diferite țări în dependență de
devierea pronunțată de la standardele de viață.
Consecințele negative ale globalizării se reflectă asupra populației țărilor în curs de
dezvoltare și globalizarea dezvoltării. În condițiile transformării globalizării se intensifică
legătura sărăciei cu alte amenințări și riscuri globale: migrația ilegală, criminalitatea
transnațională, terorismul, circulația drogurilor etc. Toate consecințele negative globalizării
este o forță influentă care va determina direcția dezvoltării civilizației umane. Globalizarea

1
este un proces obiectiv, ireversibil, care nu poate fi stopat, stadiu calitativ nou de
internaționalizare a vieții sociale, de extindere a legăturii sociale de intensificare
interdependentă a statului și popoarelor în toate domeniile.
Avantajele și dezavantajele – impun necesitatea gestionării procesului globalizării,
introducerea corecțiilor în structura instituțiilor ce reglementează fluxurile comerciale și
financiare. Problema este în crearea unui sistem mondial care ar permite să fie obținut din
globalizare un rezultat pozitiv, maxim reducînd pierderi umane, costuri financiare.
În condițiile crizei economiei globale, politicile sociale pot rămîne o parte componentă a
mișcării globalizării de restaurare a credinței în justiția socială prin alți termeni politica
economică trebuie însoțită, completată de o politică socială adecvată.

Locul problemelor sociale în cadrul sistemului economic.

Problemă socială – situație indezirabilă care este considerată de un segment important al
societății ca fiind extreme de serioasă care necesită o acțiune colectivă în vederea ameliorării
semnificative a soluționării.
Problemele sociale trebuie deosebite de problemele de altă natură : personale sau
indivudale.
R.Merton definește problema socială ca fiind o discrepanță semnificativă între normele
sociale și realitatea de fapt.
Problema socială după Farley poate fi definită ca o situație caracterizată de elementele:
- este în mare măsură ca fiind indezirabilă sau o sursă de dificultate;
- cauzată de acțiunea sau inacțiunea oamenilor / societății;
- afectează, va afecta un număr mare de persoane.
Sursele problemelor sociale sunt de 2 feluri:
1. de origine socială (sărăcia, criminalitatea, narcomania).
2. de origine nesocială (cataclisme naturale).
Problemă socială – proces social, o situație despre care societatea sau un subsistem al ei
consideră că trebuie schimbată.

Conceptul dezvoltării umane

Dezvoltarea umană – procesul de extindere a libertăților reale de care se bucură
oamenii.
Dezvoltarea umană este un concept destul de larg și cuprinde domeniile vieții social-
umane.
Aspecte ale dezvoltării umane:
1. o dezvoltare umană presupune o viață cît mai lungă și sănătoasă;
2. acces la educație care permite ocuparea unui loc de muncă atractiv și bine remunerat;
3. acces la o gamă cît mai diversă de servicii și bunuri;
4. libertatea politică;
5. respectarea drepturilor omului.

2
 Dezvoltarea umană – reprezintă drepturile oamenilor la o viață îndelungată, sănătoasă care
permite realizarea unor scopuri care potrivit lor au o valoare în asigurarea unei dezvoltări
echitabile și durabile.
Principalele probleme ale dezvoltării umane sunt:
- drepturile omului;
- bunăstarea colectivă;
- echitate.

Indicatorii dezvoltării umane

Indicatorii dezvoltării umane are trei componente:
- nivelul de trai;
- longevitatea vieții;
- educația.
Aceste componente sunt interdependente și complementare. Nivelul de trai este exprimat
prin PIB (produsul intern brut) pe cap de locuitor exprimat în valoarea reală în dolari
americani la paritatea puterii de cumpărare.
IDU=X1+X2+X3
X3
X1 – nivelul de trai
X2 – speranța la viață
X3 – rata alfabetizării în totalul populației și rata de înlorare în sistemul de învățămînt

Clasificarea țărilor europene (inclusiv Republica Moldova ) după IDU

Uniunea Europeană
Cele mai mari IDU
Cele mai mari 10 IDU Cele mai mici 10 IDU
1. Olanda 0,910 1. Bulgaria 0,771 dezv. umană
2. Irlanda 0,908 2. România 0,781 ridicată
3. Germania 0,905 dezvoltare 3. Letonia 0,805
4. Suedia 0,904 umană 4. Portugalia 0,809 dezvoltare
5. Danemarca 0,895 foarte 5. Lituania 0,810 umană
6. Belgia 0,886 ridicată 6. Polonia 0,813 foarte
7. Austria 0,885 7. Ungaria 0,816 ridicată
8. Franța 0,884 8. Malta 0,832
9. Slovenia 0,884 9. Slovacia 0,834
10. Finlanda 0,882 10. Estonia 0,835

Republica Moldova are o dezvoltare umană medie de 0,649.

Conceptul politicii sociale: definiție, obiective.

Politicile sociale - contribuie la prevenirea sua atenuarea unor probleme sociale cu
impact puternic asupra vieții umane, prin politici sociale se poate obține ”corectarea”
imperfecțiunilor funcționării mecanismelor economice și a efectelor lor negative în plan social

3
pot fi evitate noi tensiuni sociale, procese și fenomene diverse negative pentru dezvoltarea
economică.
Cu toate că există un șir de definiții ale politicilor sociale, poate fi evidențiat un set comun
de criterii care iau în considerație anumite elemente caracteristice conceptului de politici
sociale:
- Siguranța socială;
- Servicii sociale;
- Programe sociale.
C.Zamfir definește politicile sociale in felul următor: sferă largă de activități ale statului,
strategii, programe, proiecte, legi, care au ca scop promovarea bunăstării individului, familiei,
comunității și a societății în ansamblu.
Reflecțiile asupra politicilor sociale s-au multiplicat cu schimbările sociale care
auavut loc după cel de-al doilea război mondial, sub forma dezvoltării statului bunăstării.
Obiectivele politicilor sociale sunt orientate spre crearea bunăstării. Practic politicile
sociale se concretizează în seturi de măsuri orientate spre:
1. obiective sociale globale (lichidarea/diminuarea sărăciei, distribuție echitabilă a
bunăstării, securitatea socială).
2. obiective pe domenii sociale (sănătate, învățămînt).
3. programe sociale ce vizează categoriile defavorizate ale populației (programe de
susținere pentru bătrîni, tineri, copii, protecția șomerilor).

Resursele financiare ale politicilor sociale

Statul își completează fondurile pentru politica de creare a bunăstării prin mecanismele:
1. taxe și impozite.
2. contribuțiile la diferite forme de asigurare;
3. împrumuturi externe sau interne;
4. fabricarea banilor.
Taxe și impozite – impozitele pot fi directe, impozite pe diferite tipuri de venit: pe
salariu, pe profit, de proprietate, impozite indirecte: impozitele pe consum, TVA, acciziile.
Taxele și impozitele formează impozitul de stat.
Asigurările sociale – contribuții prin care se formează bugetul asigurărilor sociale,
fonduri plătite din bugetul asigurărilor sociale.

Indicatori la nivel național pentru caracterizarea politicilor sociale

1. PIB – indicator care oferă valoarea totală a activității economice a unei țări. Resursele
economice de care dispune la un moment dat, diferiți indicatori în special cei referitori
la cheltuieli sînt raportați la PIB.
2. Bugetul național – resursele de care statul dispune în mod direct, acestea fiind
provenite din impozite și taxe.
3. Cheltuieli publice – volumul total al cheltuielilor publice de diferite tipuri, efectuate
de stat: cheltuieli pentru apărarea națională, asigurarea ordinii publice.
4. Cheltuieli publice sociale – cheltuielile dedicate activităților sociale: educație,
sănătate, pensii, alocații pentru copii, ajutor de șomaj, AS, ș.a. raportarea acestor

4
 cheltuieli la PIB ne exprimă gradul de dezvoltare a statului bunăstării, gradul de
transfer prin diferite forme ale resurselor statului pentru populație.

Modele de politici sociale

Politicile sociale au evoluat diferit în diferite țări ceea ce a permis să fie stabilite mai
multe tipuri de politici sociale în dependență de criteriile:
- rolul statului în furnizarea politicilor sociale;
- rolul statului în organizarea economiei;
- locul instituțiilor protecției sociale în crearea bunăstării;
- gradul de siguranță, de asigurare a bunăstării colective.
Începînd cu a doua jumătate a sec.XIX și pînă în '30, sec.XX pot fi distinse 2 modele
deosebite de politici sociale:
1. se stabilește în regiunile liberale din țările anglo-saxone, autorul fiind Beweridge.
Politicile sociale din această categorie au fost orientate spre sisteme tradiționale de
combatere a sărăciei și de încurajare a soluționării private de asigurări sociale.
abordarea era conformă cu ideile economiei politice liberale. Politicile sociale aveau
ca instrumente, sisteme de verificare a mijloacelor de trai și prestații publice orientate
spre nevoi care pot fi verificate, că nu sunt acoperite și care nu afectează esențial
bugetul public.
2. Stabilit în Europa Continentală are la bază asigurarea socială lansată de Otto Von
Bismark fiind axat pe ideea unui rol puternic și direct al statului și favorizînd
dezvoltarea de programe de asigurări sociale pe principii ocupaționale cu statut
distinct și funcționare autonomă. Politicile sociale au evoluat după cel de-al II-lea
Război Mondial pe baza concepțiilor politice diferite de nunanță liberală sau social
democratic. În literatura de specialitate au fost lansate în perioada dată mai multe
clasificări ale modelelor de politici sociale.
Autorul G.E.Angersen aduce 3 modele principale de politici sociale:
1. Politicile statului bunăstării liberal, puternic axate pe mecanismele economiei de
piață(SUA, Australia);
2. Politicile sociale ale statului conservativ – corporatist în care perocuparea liberală
privind eficiența pieței nu este importanță, modelul fiind caracterizat și de
principiul subsidearității care prevede intervenția statului doar pentru prestarea
serviciilor pe care economia de piață, familia, biserica nu le pot asigura (Australia,
Franța, Germania, Italia).
3. Politicile social-democrat se caracterizează prin universalismul serviciilor sociale,
acest, în acest model, statul este principalul furnizor de bunăstare socială,
perocupat de oferirea locurilor de muncă pentru toți cu scopul de a limita
dependența totală de serviciile sociale (Suedia, Norvegia).

Diversitatea opiniilor asupra politicilor sociale permite evidențierea altor modele de

politici sociale:
1. țările care au reformat numai marginal sistemul de asistență socială de tradiții
liberale, denumit uneori și statul bunăstării reziduale caracteristic pentru SUA

5
 unde se urmărește combaterea sărăciei. Intervenția statului în domeniul social fiind
redusă caracteristica reziduală în comparație cu modelul european.
Modelul SUA se circumscrie la programe centrate pe asistența socială, pe prestații
acordate săracilor pe baza uneiverificări drastice a veniturilor.
2. În țările scandinave (Suedia, Norvegia) politicile sociale au evoluat sub influența
concepțiilor social –democrate și au tins să se extindă asupra întregii populații
indiferent dacă nevoia era sau nu manifestată.
3. În țările din zona Vest Europeană – politicile sociale au inspirație bismarkeană
(Germania, Austria), modelul dat de politicile sociale este situat între modelul
liberal și cel social – democrat, constituit prin reformarea schemei tradiționale și
prin stabilirea uni sistem puternic de protecție a grupurilor care nu se pot proteja
singuri.
4. Există modelul Japonez de tip paternalist deosebit în privințe de modelul Vest
European și cel american. Este un model care se bazează pe îmbinarea elementelor
tradiționale de intrajutorare în mediul familial cu intervenția statului și antrenare
substanțială a patronatului în probleme sociale.
5. Modelul lansat de C.Jones, model specific pentru Asia de Sud-Est (Hong-Kong,
Singapore, Coreea de Sud, Taiwan), model numit în statul bunăstării confucionist-
caracteristicile modelului au fost determinate de tradițiile și cultura comună avînd
în centru concepțiile lui Confucius care pentru Asia de Sud Est este un model de
viață. Modelul este caracterizat de o influență mare a familiilor și comunității care
au lăsat în seama statului puține probleme de rezolvat. Familia și comunitatea își
asumă responsabilități mari pentru îngrijirea bătrînilor, persoanelor bolnave,
persoanelor cu dizabilități. Familia investește în educația copiilor care își vor face
carieră pentru a ajuta alți membri ai familie.
6. Model constituit în fostele țări socialiste. Politicile sociale din aceste țări
(România, Bulgaria, Ungaria, URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia) au avut multe
consecințe benefice în domeniile: învățămînt gratis (total); ocrotirea sănătătții;
locuințele; sistemul de pensii; alocațiile familiale. Economia de tip socialist a
permis depășirea stării sărăciei de masă, realizarea unui sistem de asigurări sociale
de bază – asigurările sociale. s-au creat rețele de învățămînt, sănătate accesibilă
tuturor, ceea ce a dus la formarea capitalului uman.
Politicile sociale din țările date cu cea din țările dezvoltate, cu dezvoltarea
sistemului protecției sociale bazate pe principiile universaliste au fost scoase în
evidență și multe probleme sociale care s-au acumulat si au condus la prăbușirea
regimului totalitar din țări ceea ce era o limită a politicilor sociale s-a bazat pe
principiile egalitative, iar statul și-a atribuit un rol de hiperpatron, era exclus
responsabilitatea individuală.

Conceptul de bunăstare și calitate a vieții.

Orice stat are politica socială proprie caracterizată prin anumite obiective specifice, ceea
ce este nou în politica socială a societății dezvoltate la mijl.sec.XX este ]naintarea bunăstării
ca obiectiv central. Politica socială se definește prin măsuri ce vizează atît bunăstarea
colectivă cît și cea individuală.

6
 Bunăstarea individuală are conotație variată fiind definită prin venit – flux spre individ
din stocul de bunăstare existentă în societatea dată. N.Bark evidențiază 3 aspecte ale
bunăstării:
1. bunăstarea fizică- consumul de bunuri durabile (locuința, automobil);
2. bunăstare financiară – dețineri de acțiuni, conturi în bănci, depozite de bani;
3. capitalul uman – bunăstarea investită în individ prin învățămînt, talent, sănătate.
Capitalul uman – calitățile individului pe care acesta le poartă cu el întotdeauna, sunt
valide în orice mediu social pe care individul le poate utiliza pentru a obține beneficii de tip
material ca să se descurce în mediul în care se află.
Capitalul uman are 3 componente: capital educațional; abilități practice; capitl biologic
(sănătatea și forța fizică).
Bunăstarea colectivă – constă în asigurarea întregii colectivități cu bunuri și servicii
necesare unui mod de viață decent. Conceptul de bunăstare colectivă are la bază standardele
de viață decent. Standardul de viață variază în fiecare colectivitate, de acumulările realizate
în cadrul colectivității cît și la nivelul întregii umanități.

Asigurarea calității vieții ridicate pentru populație devine scopul optim al dezvoltării
sociale calității vieții.
Calitatea vieții – condițiile de viață și activitate vitală a populației, posibilitățile de
satisfacere a necesităților și intereselor formate în rezultatul dezvoltării socio-economice și
culturale a societății și care caracterizează nivelul de asigurare materială și spirituală a
populației, gradul de ocupație, condițiile de muncăp și de trai, starea sănătătții și ocrotirea
acesteia, nivelul de instruire, dotarea locuinței cu cele necesare, starea infrastructurii.
Conceptul de calitate a vieții are caracter complex și multidimensional bazîndu-se pe
recunoașterea faptelor ca îmbunătățire a calității vieții la nivel societal și personal presupune
progrese în toate domeniile.
Componente precum: mediul fizic, economic sunt foarte importante, aspectele care țin de
viața socială, cultură, politică trebuie luate în considerare la calitatea vieții.
Conceptul de calitate a vieții are un caracter evaluativ, fiind rezultanta raportării
condițiilor de viață și a activităților care compun viața umană, la necesitatea, valorile,
aspirațiile umane. Se referă atît la evaluarea globală avieții cît și la evaluarea diferitor condiții
sau sfere ale vieții. Calitatea vieții poate fi evaluată în diverse domenii și anume: ecologie,
economie, cultură, fizic, social, psihic.
Calitatea vieții mai este definită ca percepțiile indivizilor asupra situației lor sociale, în
contextul sistemului de valori culturale în care trăiesc și în dependență de propriile necesități,
standarde și aspirații (OMS, 1998).
Calitatea vieții este un concept contemporan care unește preocupările individuale pentru
obținerea fericirii cu obiectivele politice ale unei societăți bazate pe responsabilitatea
autorităților în fața cetățeanului și devine tot mai mult un scop al dezvoltării sociale.

7
 Conceptul de standard de viață
Standardul de viață include: consumul populației, nivel de educație, starea sănătății,
protecția mediului.
Conceptul de standard de viață a colectivității se referă la o stare a aspirațiilor respectivei
colectivități modelate în mod special de dispozițiile interne dar și de cele externe, de sistemul
de valori al acestuia.
Bunăstarea colectivă implică un anumit tip de egalitate, toți membrii colectivității trebuie
să dispună de un stoc de bunuri și servicii considerat decent, normal.
Este cel mai degrabă un concept ce se referă la o stare difuză, cu posibilități mari de
variații. Standardul de viață este influențat de 2 factori în sensuri opuse:
1. pe de o parte noile bunuri și servicii inventate , acestea chiar dacă nu sunt disponibile
la nivel de masă, generează aspirații;
2. pe de altă parte, inexistența resurselor, acționează invers, în sensul moderării
aspirațiilor, apropiindu-le de posibilități existente.

Indicatorii bunăstării și calității vieții

Este important să fie concepute sisteme de indicatori care să acopere întreaga gamă de
dimensiuni ale vieții. Sistemul românesc de indicatori ai calității vieții cuprinde 28 de
dimensiuni ale calității vieții: persoane, populația, așezare umană, mediul natural, locuința,
mediul social, familia, ocuparea locurilor de muncă, venit, consumul, cultura, timpul liber,
instituțiile de stat și grădina publică, ș.a.
Măsurarea calității vieții se face prin abordări obiective și subiective. Condițiile obiective
în care trebuie să includă individul – forme –nivel de trai sunt măsurabile la nivel mondial
prin indicatori de stare obiectivă.
Dimensiunea subiectivă – modul cum aceste aspecte veritabile se reflectă în conștiința
individuală. Domeniile relevante ale vieții au evaluare din partea omului însuși: ca bune, rele,
satisfăcătoare, nesatisfăcătoare. Evaluarea subiectivă nu este complet dependentă de
condițiile obiective: acces la subiectivitatea om-ansamblul lui de credințe, valori, aspirații,
reguli care generează criterii specifice de evaluare a condițiilor de viață.

Producerea bunăstării în cadrul economiei de piață

În producerea bunăstării, economia de piață se caraterizează prin următoarele mecanisme:
1. Alocarea optimă a resurselor și orientarea producției: ce se produce și cît, în ce
domenii se alocă resursele naturale, de capital și de muncă de care societatea dispune.
Economia de piață se fundează pe o structură binară:
- producătorii independenți – orientați spre obținerea de profit, prin vinderea produselor
și
- consumatorii – care cumpără de pe piață produsele de care au nevoie.
Jocul cererii și ofertei reprezintă mecanismul cel mai eficace de reglare a producției:
resursele disponibile vor fi mereu orientate spre producerea bunurilor cerute de piață. Piața
este reglatorul cel mai eficace. Aici cumpărătorul își exprimă dorințele, iar producătorul va
orienta efortul său în scopul satisfacerii acestora.
2. Motivator al investirii muncii și performanței. Cîștigul individual reprezintă cel mai
însemnat motivator al muncii și al investirii. Este dificil de a asigura o motivație a

8
 performanțelorridicate pe termen lung fără amenințări de a pierde venitul sau de a
obține venituri reduse. Competiția stimulează totodată performanțele, întreprinde,
reglînd prețurile și calitatea produselor. Competiția asigură o calitate ce tinde spre
nivelul maxim posibil în condițiile tehnologiei date. Calitatea ridicată este o condiție a
reușitei în competiție pentru cumpărător pe piață.
3. Mobilizarea resurselor : nevoia de produse și bunuri care pot fi cumpărate cu bani
creează la rîndul ei o nevoie de bani. Această nevoie universală asigură mobilizarea
resurselor pentru producție: oamenii caută locuri de muncă, cei care dispun de capital
îl vor investi.
4. Distribuția veniturilor și bunurilor. Veniturile populației sunt asigurate sub formă
de salarii sau profituri din capital sau proprietate. Produsele se distribuie în funcție
de venituri de care dispune fiecare persoană. Accesul la bunuri se face numai prin
intermediul pieței, prin actul vînzare/cumpărare.

Limitele economiei de piață

Limitele economiei de piață sunt:
1. în sfera producției și consumului;
2. în sfera distribuției resurselor economice.
Piața nu asigură producția optimă a tuturor bunurilor ci doar a unora dintre ele, economia
de piață nu asigură o distribuție optimală a resurselor colectivității.
Sistemul economic al pieții generează prin el însuși o distribuție inegală a resurselor, o
parte însemnată a colectivității cîștigă prea puțin sau deloc, plasîndu-se sub nivelul minim de
viață considerat acceptabil în colectivitatea respectivă.
O altă parte cîștigă foarte mult, pot fi desprinse mai multe dezechilibre în distribuția
primară în economia de piață.
În sfera producției și consumului. Sunt o serie de bunuri și servicii pe care piața tinde să le
producă într-un mod îndepărtat de cel optim. În această situație putem conclude că pe
ansamblu, piața liberă nu asigură o distribuție optimală a resurselor colectivității.
- Distorsiuni ale cererii. Pentru ca piața să poată aloca optim resursele, cererea actuală
pe piață trebuie să exprime în mod efectiv necesitățile de consum ale populației.
Consumul este caracterizat prin 2 caracteristici: rivalitate și excludibilitate.
Caracteristica rivalității: faptul că cineva consumă un produs, exclude consumul lui
de către o altă persoană. Ex: actul meu de mînca acest măr îl exclude pe cel de lîngă
mine să îl aibă. Dacă consumul meu al unui bun nu exclude sonsumul de către alte
persoane, acel bun devine disponibil pentru toți, încetînd să mai fie în principiu un bun
potențial rar.
Caracteristica excludibilității: de la consum se referă la cei care nu sunt pregătiți să
plătească pentru bunul respectiv și deci nu au acces la el ( la film, teatru, concert).
Dacă un bun poate fi consumat și de cei care nu sunt dispuși să plătească pentru
acestea, nimeni nu va mai plăti și în consecinț, producătorii nu vor mai fi dispuși să îl
producă.
- Distorsiuni ale costurilor/beneficiilor. Costurile și beneficiile asociate unui produs
nu sunt numai cele care afectează direct pe producător (reflectat în costuri) și pe

9
 cumpărător (reflectat în preferințe). Este vorba despre costurile sociale (pe care le
plătește colectivitatea) și de beneficiile sociale (de care beneficiază colectivitatea).
Sistemul pieței libere se caracterizează prin faptul că în determinarea prețului (fixarea
cererii și a ofertei) nu sunt luate în calcul tpoate costurile și beneficiile
producerii/consumului unui bun. Din acest motiv calculul făcut pe piață este incorect.
- Distorsiuni produse de monopol. Existența monopolului distorsionează atît prețul cît
și cantitatea produselor. Economiștii au demonstrat că existența monopolului duce la
prețuri ridicate și la subproducție. Lipsa concurenței face ca prețul să fie dictat nu de
competiția reală care asigură calitatea produselor, ci de poziția de monopol. În această
situație, prețurile vor fi artificial mai ridicate, iar cantitatea de produse va fi mai redusă
decît cererea potențială.
În sfera distribuției resurselor economice:
- ale capacității individuale de obținere a veniturilor – nu din vina lor unele segmente de
populație nu au deloc capacitatea de a cîștiga sau au posibilități reduse de a cîștiga /
bătrîni.
- inegalitatea în șansa de cîștig datorită unor factori sociali structurali dar nu individuali
– ocuparea parțială a forței de muncă - șomaj.
- dezechilibre dintre nevoi și posibilitățile de cîștig. Distribuția realizată prin
mecanismele pieții economice este legată doar de capacitățile și proprietățile
individului dar nu de necesitățile reale ale persoanei sau familiei. Anumite împrejurări
pot crea necesități mai mari în raport cu capacitățile efective de cîștig a persoanelor,
familii cu copii.
Distribuția primară în cadrul economiei de piață poate conține largi segmente ale
populației fără nici un venit sau cu venit plasate sub pragul decent de viață. Distribuția
veniturilor pe care o creează piața liberă poate fi în grade și motive diferite , inacceptabilă
pentru comunitate. Politicile sociale urmăresc drept scop să corecteze producerea bunăstării
colective generată de mecanismele pur economice. Prin politici sociale se pune în funcțiune
alt mecanism de producere a bunăstării, redistribuirea secundară a bunăstării.

Produecerea bunăstării în cadrul economiei socialiste

Economia socialistă pornește de l aurmătoarele premise:
1. Alocarea resurselor colectivității se face într-o modalitate eficae în mod planificat,
coordonat, iar nu la nivelul pieței care produce pierderi. Se credea că necesitățile
populației pot fi definite mai bine de către specialiștii la nivel național. La nivelul
pieței, preferințele exprimate de consumatori au fost , în acest context tratate ca
marginale, corectitudinea acestui argument depinde de capacitatea unei societăți de a
identifica corect necesitățile colectivității și de a realiza planificarea și coordonarea
producției la un nivel suficient de adecvat încît efectele să fie superior celui al pieței.
Dacă nu întreg sistemul va eșua în mod birocratic și rapid.
2. Distribuția produselor rare. Aici se împletesc 2 criterii: criteriul veniturilor
individuale ( puterea individuală de cumpărarea) și criteriul nevoilor. Criteriul
veniturilor individuale se bazează doar pe munca salarială. Societatea socialistă este o

10
 societate a muncii, o societate salarială. Veniturile individuale provenite din
prorpietăți sau capital sunt principial excluse.
Coada, ca mod de distribuție a bunurilor rare. Pentru a asigura accesul tuturor la
bunuri, în raport cu nevoile, sistemul socialist a recurs foarte frecvent la
subvenționarea bunurilor considerate a fi esențiale pentru o bunăstare colectivă.
Aceasta însemna prețuri scăzute care să permită tuturor cumpărarea produselor
respective indiferent de raporturile dintre cerere/ofertă.
3. Motivarea performanței a fost considerată a fi susținută de principiul repartiției după
muncă. Veniturile urmau să varieze în funcție de munca depusă. Aici s-a simțit mereu
nevoia să se recurgă și la alte tiprui de motivații, de tip social-moral-politic, fiecare
contribuind la bunăstarea colectivă, comunitatea are grijă de fiecare; atitudinea
socialistă față de muncă.
Sistemul socialist în termenii bunăstării s-a dovedit a fi extrem de ineficient.

Statul bunăstării : caracteristici definitorii

Statul bunăstării ( în sens larg) reprezintă o formă particulară de stat, formă distinctă
de politică, un tip specific de societate.
Statul bunăstării (în sens îngust) reprezintă măsurile de acordare a serviciilor sociale
cheie / de bază, sănătate, educație, locuință.
Statul bunăstării este o etapă în evoluția statului, un răspuns la cererea crescîndă
pentru siguranța economico-socială și rezultat al bunăstării crescînde a societății și a
posibilităților economice ale statului dezvoltat în perioada posteblică.
Statul bunăstării - țările dezvoltate, instituție socială tipică pentru societățile
dezvoltate care produce , organizează distribuie și regleementează bunurile sociale și
serviciile fiind răspunzător de oferirea oamenilor atît a unor bunuri stabilite de bun acord cît și
a unor servicii pentru a proteja familiile și indivizii ămpotriva contingențelor sociale și-n
scopul stabilizării mediului socio-economic.
Statul bunăstării – tipic pentru societățile industriale, nu este lipsit de premise
istorice, nevoia statului bunăstării poate fi identificată în trecerea de la societatea tradițională
la societatea modernă.

Premise istorice ale apariției statului bunăstării

Consolidarea statului bunastarii (The Golden Age)

            Din analize se constată că „statul germinativ” al statului bunăstării se realizează în

esență în a doua jumătate a secolului XIX și prima jumătate a secolului XX, mai exact pînă în
anii 1945 – 1947.
            Perioada ce urmeaza celui de-al doilea razboi mondial este extrem de favorabila
politicilor sociale care fundamenteaza „statul bunastari” si constituie inceputul „perioadei de
aur” a capitalismului (The Golden Age) pana in anul 1973 cand intervine criza economica
prin cresterea brusca a petrolului pe piata mondiala (socul petrolier).
            Cel de-al doilea razboi mondial constituie un context favorabil pentru extinderea
programelor sociale existente si implementarea altora noi. Situatiile noi create au determinat

11
ca in anul 1947 sa se lanseze planul investitional Marshall pentru reconstructia Europei
Occidentale.
            In perioada 1947 – 1973 se realizeaza compromisul dintre principiile economiei de
piata si cele ale protectiei sociale realizate de stat, materializate in state ale bunastarii care s-
au constituit si dezvoltat in Europa Occidentala si America de Nord, dar si in Japonia
(M. Preda, 2004).
            Momentul a fost favorabil deoarece razboiul a intarit influenta statului in economie, a
asigurat ocuparea totala a fortei de munca in cadrul industriei de razboi, a sporit solidaritatea
sociala datorita pericolelor comune si a aparut o nevoie acuta de locuinte si bunuri de larg
consum datorita distrugerilor inregistrate.
            In acest context s-au introdus politici sociale universaliste, iar pe de alta parte s-au
implementat teoriile economice promovate de Keynes care fundamentau cresterea rolului
statului in reglarea proceselor economiei de piata si stabilirea ca obiectiv a „somajului 0”.

Factori care au condus la etatizarea protecției sociale în societățile moderne

Cu trecerea la societățile moderne, are loc etatizarea protecției sociale, statul și-a asumat
funcții tot mai externe în asigurarea protecției sociale.
Factorii principali care au condus la etatizarea protecției sociale sunt:
1. Extinderea sistemelor salariale, spre deosebire de societatea tradițională, în
societatea modernă, obținerea resurselor finaciare sub formă de salarii iau proporții de
masă. Situația de salariat creează o nouă serie de vulneravbilități în I rînd cei care nu
sunt capabili să muncească: copiii, vîrstnicii, bolnavii, accidentații, în al II-lea rînd -
șomajul.
2. Nuclearizarea familiei.
3. Urbanizarea – care a dus la apariția de concentrări spațiale de sărăcie. Centrele
urbane atrag pe cei care nu au posibilități, din localitățile sătești, producînd
concentrări rubane de sărăcie. La oraș grupurile sociale de sărăcie devin izolate de
masa socităților normale, sprijinul celor săraci devine mult mai marginalizat, ei sunt în
situație de imposibilitate de a se ajuta unii pe alții.
4. Creșterea perioadei de viață – în condițiile în care speranța la viață coincidea cu
viața activă, problema vîrstnicilor nu era presantă, creșterea speranței la viață a dus la
schimbări în structura demografică, ponderea vîrstnicilor a crescut. Bătrînii fiind
eliminați din sistemul de muncă au fost lăsați făr mijloace de existență, situație care
impunea necesități de a fi luați sub protecția statului.
5. Progresul tehnicilor medicale- odată cu dezvoltarea tehnicilor medicale , costul lor
crește rapid.
6. Necesitatea societății / colectivității de educație – într-o societate modernă, educația
nu este doar o modalitate a reușitei individuale, ci devine o precondiție a funcționării
și dezvoltării colectivității. Educația include costuri mari care nu pot fi suportate de
cele mai multe familii. Investiția în copil crește rapid, copiii din familiile sărace sunt
în dificultate de a socializa în raport cu cerințele sociale complexe.
Sprijinul familiilor sărace din partea statului – sprijinul copiilor care trebuie să
primească nu numai educație gratuită dar și condiții socio-economice pentru a se
dezvolta.

12
 7. Efectul democrației – partea populației care înfruntă riscuri radicale devine
semnificativă în procesul democratic al exercitării puterioi, această parte a populației
poate impune statul prin mecanism electoral să dezvolte sisteme de protecție socială
satisfăcătoare. Pensionarii – segment important pentru orice configurație electorală.
8. Riscul unor procese sociale negative: sărăcia este o sursă a criminalității,
delincvenței, a bolilor sociale.

Tipuri și modele ale statului bunăstării

Richard Titmuss (1974) oferă o triplă perspectivă asupra statelor bunăstării.

a. Modelul rezidualist (politici sociale reziduale), în care ideea centrală este aceea că
statul trebuie să intervină temporar pentru asigurarea protecţiei sociale a cetăţenilor
doar în cazul în care veniturile primare ale populaţiei, obţinute prin mecanismele
pieţei, ar fi afectate.
b. Modelul realizare – performanţă centrat pe satisfacerea necesităţilor sociale în
funcţie de performanţa în muncă, iar mecanismele de protecţie socială să fie
complementare mecanismelor pieţei.
c. Modelul redistributiv în care “instituţia” bunăstării sociale reprezintă o parte
integrantă a societăţii, iar scopul acesteia este de a asigura servicii sociale pe principii
universaliste şi în funcţie de necesităţi.

Această clasificare a fost deseori criticată deoarece multe dintre regimurile actuale ale
bunăstării include elemente din toate cele trei modele.
Goran Therbon oferă o clasificare în funcţie de două dimensiuni esenţiale:
- nivelul drepturilor sociale
- orientarea spre piaţa muncii şi ocuparea deplină a forţei de muncă.
State ale bunăstării restrânse dar orientate spre şomaj redus: Elveţia, Japonia
State ale bunăstării puternic intervenţioniste: Suedia, Norvegia, Austria.
State ale bunăstării diminuate: Australia, Canada, SUA, Marea Britanie.
State ale bunăstării compensatoare, slabe: Belgia, Danemarca, Olanda. Clasificarea statelor
bunăstării Modelul Therborn (Sursa: Preda, 2002,)
Clasificarea, deseori citată în literatura de specialitate a ultimilor ani, realizată de
Gosta Esping - Andersen în 1990 prezintă trei modele ale statului bunăstării:
modelul liberal, modelul social democrat şi modelul conservator (fig. Nr. 2.2 ).
Esping – Andersen ia în considerare caracteristici diferite ale statului bunăstării:
- gradul de decomodificare3 al asigurării serviciilor sociale (măsura disponibilităţii
gratuite a serviciilor şi ajutoarelor sociale, independent de contribuţii, de testarea
mijloacelor sau de istoria ori performanţa în activitate); dar problema care se poate
pune aici, referitor la gradul de acces la servicii gratuite în condiţiile menţionate mai
sus, este că atât timp cât indivizii vor avea condiţia de marfă competiţia va fi
manifestă şi din ce în ce mai puternică iar “preţul” lor va fi tot mai mic;
- impactul distribuţiei beneficiilor - văzut prin prisma fiscalităţii care contribuie la
generarea inegalităţii, la menţinerea stratificării sociale sau la egalitate în
redistribuirea beneficiilor;

13
raportul public – privat în sistemele de pensii (măsura în care bunăstarea
individuală este determinată de sistemele publice de pensii, de cele ocupaţionale sau
de cele private).
Procedând la analiza unor regimuri politice din OCDE oferă trei tipologii (respectiv
trei modele). Gruparea este determinată de o serie de factori sociali şi politici:
prezenţa la guvernare a diferitelor partide politice de diferite orientări (cu influenţe
mai mici sau mai mari asupra sindicatelor şi asupra muncitorilor), suportul electoral
pentru catolicismul conservator, şi gradul de absolutism din istoria fiecărei ţări.
În acelaşi an al apariţiei tipologiei lui Esping – Andersen, Ramesh Mishra oferă o altă
clasificare. Acesta consideră statul clasic al bunăstării (keynesian) ca un regim
caracteristic perioadei care precede cea de-a doua criză mondială a petrolului, şi, care,
a încetat să “funcţioneze la parametrii normali”, în perioada 1975 – 1980, divizânduse
în două regimuri distincte ale bunăstării: unul neoconservator şi celălalt social
corporatist.
a) Regimul neoconservator, reprezentativ pentru guvernările de dreapta. Se
abandonează preocupările statului pentru menţinerea ratei şomajului
diminuată, cât şi cele pentru prevenirea sărăciei sau pentru realizarea unui
nivel universal al minimului de trai, acestea fiind “trecute” în sarcina carităţii
(Albert, 1994). Pe fondul slăbirii puterii sindicale se accentuează segmentarea
societăţii în săraci şi bogaţi. Exemple: SUA şi Marea Britanie.
b) Regimul social – corporatist a păstrat preocuparea pentru ocuparea forţei de
muncă, pentru minimul de trai al tuturor cetăţenilor şi pentru serviciile sociale
universaliste. Exemple: Suedia, Austria.
Model puternic liberal SUA,Australia,Canada,MareaBritanie,Elveţia.
Modelul puternic conservator Austria,Belgia,Franţa,Germania,Italia.
Modelul social democrat,Suedia,Danemarca,Finlanda,Olanda,Norvegia.

În acelaşi an al apariţiei tipologiei lui Esping – Andersen, Ramesh Mishra oferă o altă
clasificare. Acesta consideră statul clasic al bunăstării (keynesian) ca un regim
caracteristic perioadei care precede cea de-a doua criză mondială a petrolului, şi, care,
a încetat să “funcţioneze la parametrii normali”, în perioada 1975 – 1980, divizânduse
în două regimuri distincte ale bunăstării: unul neoconservator şi celălalt social
corporatist.
a) Regimul neoconservator, reprezentativ pentru guvernările de dreapta. Se
abandonează preocupările statului pentru menţinerea ratei şomajului
diminuată, cât şi cele pentru prevenirea sărăciei sau pentru realizarea unui
nivel universal al minimului de trai, acestea fiind “trecute” în sarcina carităţii
(Albert, 1994). Pe fondul slăbirii puterii sindicale se accentuează segmentarea
societăţii în săraci şi bogaţi. Exemple: SUA şi Marea Britanie.
b) Regimul social – corporatist a păstrat preocuparea pentru ocuparea forţei de
muncă, pentru minimul de trai al tuturor cetăţenilor şi pentru serviciile sociale
universaliste. Exemple: Suedia, Austria.

14
Criza statului bunăstării: definire și manifestări ale crizei
Termenul de crăz are 2 componente distincte care le găsim separat, fie împreună dar cu
accente diferite, în diferite abordări:
 Criza în sesnul de imposibilitatea de continuare a finanțelor statului bunăstării;
 Criza în sensul de evidențiere a ineficienței statului bunăstării.
Imposibilitatea continuării finanțării statului bunăstării. Anii '50-'60 au fost ani de
dezvoltare extrem de rapidă a economiilor occidentale. În perioada construirii noului sistem,
resursele economice utilizate au crescut anume într-un ritm superior creșterii PIB.
Depresiunea și revenirea economică șovăielnică, au grăbit momentele de criză creînd o nouă
situație economico-financiară. Deși cheltuielile au crescut spectaculos, timp de două decenii,
problemele sociale de soluționare s-au multiplicat și ele, solicitînd o creștere și mai
accentuată a resurselor.
În special cîteva procese noi au creat dificultăți speciale.
 Creșterea șomajului. Un șomaj scăzut oferea șanse foarte mari statului bunăstării de
a realiza sarcinile sale. Odată cu izbucnirea crizei petrolului la jum. Anilor '70,
șomajul în țările occidentale crește. Crește spectaculos stabilizîndu-se între 10-14%. În
special sistemul de asigurări sociale care este supus unei presiuni puternice în
perioadele de șomaj extins și durabil.
 Procesele demografice. În societățile dezvoltate se produce o schimbare masivă a
structurii demografice. Pe de o parte crește natalitatea, ponderea populației active
suferind un proces continuu de diminuare. Pe de altă parte crește durata vieții. În
consecință are loc un proces de îmbătrînire a populației. Sistemul de pensii devine
sufocat prin creșterea numărului de pensionari și scăderea relativă a numărului de
persoane active care susțin prin contribuțiile lor sistemul.
 Creșterea sărăciei relative și absolute în societățile dezvoltate. Aici deosebim 2
sectoare:
- Sectorul primar care oferă salarii relativ ridicate, condiții bune de muncă, securitatea
ridicată a postului de muncă, un sistem tip ”carieră”.
- Sectorul secundar – al pieții muncii: oferă munci slab plătite, cel mai adesea cu
contracte pe perioade limitate și cu risc ridicat de șomaj, fără posibilitatea de
promovare, slab sau deloc apărate de sindicate.
 Creșterea deficitului bugetar – în marea majoritate a țărilor occidentale deficitul, ca
efect al dinamicii mai rapide a cheltuielilor publice în raport cu economia în general, a
crescut. Creșterea deficitului bugetar generează presiuni puternice de realizare a
cheltuielilor publice în primul rînd al celor sociale.

Perspective de depășire a stării de criză:

1. Programul neoconservator al statului minimal al bunăstării
 Teza ireversibilității. Analiștii tind să fie de acord aupra faptului că în țările în care
programul neo-conservator a fost promovat puține lucruri s-au schimbat de fapt.
Cheltuielile sociale, indicatorul cel mai important al statului bunăstării s-au modificat
puțin. Programele sociale universale au rămas în general intacte.

15
 Programele pentru cei cu venituri scăzute, care ar fi trebuit să se amplifice, au suferit
mai degrabă o eroziune și scăderi. Analizele demonstrează că de fapt programul neo-
conservator nu a reușit. De aceea se consideră că în anii '50- '60 statul bunăstării
reprezintă o realitate ireversibilă.
 Teza reversibilității a statului bunăstării. Analiștii acceptînd observațiile că
schimbările produse de programul neoconservator nu sunt spectaculoase, estimează
totuși că ele au produs o erodare importantă a bazelor statului bunăstării, probînd
posibilitatea reversibilității istorice a procesului.
2. Programul social-democrat și social-corporatist al statului universalist al
bunăstării.
În programul crizei multe țări (Suedia, Germania, Austria) au adoptat o strategie
diferită de cea neo-conservatoare: în locul restrîngerii statului bunăstării, menținerea și
consolidarea componentelor de bunăstrare ale statului, chiar dacă nu neapărat extinderea lor.
Din punct de verede teoretic , programul se bazează pe cu totul alte presupoziții, teoretic decît
programul statului minimal.
 Teoria limitelor economiei de piață în alocarea resurselor pentru producerea
bunăstării. Fără intervenția statului, unele nevoi importante pentru bunăstarea
colectivă - resursele economice, educație, sănătate ecologic – rămîn insuficient
acoperite.
 Teoria keynesistă a economiei, economia conține în ea însăși, structural, tendințe de
auto dezechilibrare. Aceasta duce la scăderea producție, șomaj. Prin cheltuieli publice,
statul poate stimula creșterea cererii, prin aceasta relansarea economiei.
 Șomajul trebuie considerat un fenomen indezirabil pentru reducerea căruia trebuie
depuse eforturi susținute. Politic ade scădere a șomajului reprezintă o parte importantă
a funcțiilor statului.programul social-demopcrat și social-corporatist se fundează pe
sentimentul unei solidarități sociale, pe interesul întregii colectivități de a evita
tensiunile și conflictele generale de inegalitate excesive și de competiția posibilității
distructive dintre actorii economici.

Specificul sectorului nonprofit ca sursă de creare a statului bunăstării

Raportarea la problemele sociale și la modalitățile de soluționare a lor variază de la o

țară la alta sau, în cadrul aceleiași țări, în funcție de tradiția istorică, dezvoltarea economică
sau filosofia politică ce-i sunt specifice într-o perioadă anume. Unele probleme pot fi
considerate suficient de extinse, importante sau relevante pentru a îndreptăți răspunsuri
guvernamentale, altele pot fi lăsate în seama sectorului nonprofit (voluntar) sau a celui
privat (pentru profit), după cum altele preluate de familie sau grupuri ale comunității.
Sectorul nonprofit include spitale, clinici și instituții de ocrotire a sănătății,
universități, școli, centre de instruire a tineretului și adulților sau de perfecționare și
reprofesionalizare, muzee, case de cultură, instituții ofertante de servicii de asistență și
protecție socială pentru șomeri, bătrîni, orfani. Esențiale pentru organizațiile nonprofit sau
voluntare sunt caracterul nonguvernamental, oferta unor servicii publice sau personale
diversificate, respectarea riguroasă a restricției nondistributivității profitului între propriii
membri sau conducători.

16
 Sectorul nonprofit dispune astfel de multiple posibilități pentru a stabili raporturi cu
organizațiile guvernamentale în promovarea politicilor sociale.

Teorii explicative cu privire la rolul și funcțiile sectorului nonprofit (teoria cererii

diversificate, teoria contractului preventiv , teoria ”mecanismului preferat”)
Testînd empiric teoria cererii diversificate, E.James a ajuns la concluzia că nevoia de
varietate apare în anumite condiții și anume atunci cînd comunitatea este caracterizată:
1. Printr-o accentuată diferențiere culturală (religioasă, lingvistică, etnică);
2. Preferințele sunt dispersate geografic, astfel încît cu greu pot fi satisfăcute de
agențiile guvernamentale locale;
3. Guvernul este constrînd să furnizeze un produs relativ uniform;
4. Grupul cultural dominant nu-și poate impune preferințele asupra celorlalți, astfel
încît alternativa producției private reprezintă o soluție acceptabilă.
Conform teoriei lu e.James se pare că eterogenitatea culturală și dispersarea geografică
a comunitățiii sunt pozitiv corelate cu oferta de servicii, explică slaba de zvoltare a
sectorului nonprofit în Suedia sau Elveția.

Teoria contractului preventiv ea vizează un anume tip de ”eșec al pieții”, definit de unii
autori ca ”eșec al contractului”. Aici se are în vedere situațiile în care cumpărătorii unor
bunuri sau servicii nu sunt și consumatori ai acestor servicii. Dificultatea evaluării bunurilor
sau serviciilor cumpărate pentru o terță persoană tinde să se constituie într-o sursă a
neîncrederii cumpărătorilor față de o firmă privată, care din dorința de a obține profit ar putea
furniza servii de calitate inferioară.organizațiile nonprofit oferă prin contratele preventive
posibilități de a beneficia de servicii de calitate la prețuri rezonabile, chiar mici compensînd
pentru funcșionarea inadecvată a pieței serviciilor.

Teoria ”mecanismului preferat” potrivit căreia nu organizațiile nonprofit ci guvernul

reprezintă instituția reziduală a cărei necesitate este generată de unele deficiențe sau eșecuri
ale sectorului voluntar. Argumentul central al acestei abordări este că implicarea și anagajarea
oamenilor în acțiunea colectivă necesară rezolvării problemelor comunității poti cel mai bine
realizate pe o bază voluntară la nivel local sau grupal unde indivizii pot participa împreună cu
vecinii lor făr a-și sacrifi libertatea de alegere.

Asigurarea socială şi sursele ei.

1. Necesitatea şi conţinutul economic al asigurărilor sociale.

2. Organizarea sistemului securităţii sociale în ţările cu economie de piaţă.
3. Principiile şi rolul asigurărilor sociale.
4. Sursele de formare a fondurilor asigurărilor sociale de stat.
5. Sistemul de asigurare socială în Republica Moldova şi principiile de formare.
(pct.31,din subiecte)
1. Necesitatea şi conţinutul economic al asigurărilor sociale.

17
 Necesitatea organizării ocrotirii cetăţenilor sub diferite forme, a apărut odată cu
dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie îndeosebi, instituirea şi
dezvoltarea asigurărilor sociale au fost determinate de crearea şi dezvoltarea industriei.
Necesitatea asigurărilor sociale decurge din faptul că participarea cetăţenilor la
desfăşurarea procesului de producţie şi a oricărei activităţi utile societăţii omeneşti poate să
pună salariaţii, cooperatorii, întreprinzătorii privaţi în anumite împrejurări – cu toate măsurile
luate pentru asigurarea igienei, securităţii şi protecţiei muncii.
Conţinutul economic al asigurărilor sociale este determinat de natura relaţiilor de
producţie. Protecţia socială cuprinde două componente care se completează reciproc:
asigurările sociale şi asistenţa socială.
Asigurările sociale constituie acea parte a relaţilor social-economice băneşti cu
ajutorul cărora în procesul repartiţiei produsului intern brut, se formează se repartizează, se
gestionează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii obligatorii a cetăţenilor aflaţi
în incapacitate temporară de muncă sau permanentă, în caz de bătrîneţe şi în alte cazuri
prevăzute de lege.
Asistenţa socială reprezintă la rîndul său un ansamblu de servicii sociale în bani sau în
natură, cum sînt serviciile medicale, diverse forme de recuperare socială şi profesională etc.
Sistemul de asigurări sociale face parte din conceptul mai extins al protecţiei sociale
care include şi programe de asistenţă.
Asigurraea socială se compune din două componente:
1) asigurarea obligatorie;
2) asigurarea voluntară.
Asigurarea obligatorie se referă la sumele acumulate şi utilizate în corespundere cu
legile respective.
Asigurarea voluntară diferă de cea obligatorie prin faptul că relaţiile civile şi legile
apar în urma acordului ambilor părţi.
În prezent în Republica Moldova cea mai importantă parte a sistemului de asigurare
socială revine asigurării obligatorii. Dintre toate componentele sistemului de asigurări
obligatorii de stat poziţia majoritară, din punctul de vedere al resurselor şi acoperirii, este ocupată
de sistemul de pensionare pentru persoanele în vârstă - 73,4% din toţi pensionarii.
2. Organizarea sistemului securităţii sociale în ţările cu economie de piaţă.
În cadrul sistemelor de protecţie socială din ţările occidentale cu economie de piaţă se
impune realizarea a două separări.
Prima separare opune sistemele de securitate (asigurare) socială, în care fiecare are
dreptul de a contribui (de exemplu, să achite contribuţia pentru asigurările sociale) şi de a primi
gradual (de exemplu, pensii de vârstă), şi sistemele de asistenţă socială, în care colectivitatea
acordă ajutor unei minorităţi lipsite de resurse. Securitatea socială implică o redistribuire
financiară care presupune, pe de o parte, o prelevare, iar pe de altă parte, o repartiţie a fondurilor
prelevate. Suma cotizaţiilor nu este proporţională cu probabilitatea şi gravitatea riscului
împotriva căruia individul s-a asigurat, dar este determinată în funcţie de venit. Cât despre
prestaţiile la care aceste cotizaţii dau dreptul, unele sunt independente de venit (pentru boală,
prestaţii familiale), iar altele, din contra, sunt proporţionale (pensii, indemnizaţii zilnice în caz de
boală, indemnizaţii de şomaj), în ultimul caz, ele au rolul de a înlocui o încetare a activităţii
temporare sau definitive.

18
 În opoziţie completă cu logica asigurării (securităţii) sociale, asistenţa socială intră în joc
când este recunoscută existenţa unei nevoi, garantându-se fiecăruia un nivel sanitar şi social
minim, fără ca să fi fost plătite cotizaţiile în prealabil. Finanţarea este asigurată prin credite
bugetare de la stat şi de la colectivităţile locale.
A doua separare se impune în interiorul sistemului de securitate socială şi deosebeşte
conceptul de solidaritate profesională, potrivit căruia individul nu are drepturi băneşti decât
pentru munca sa, de conceptul de solidaritate naţională, care nu face nici o referinţă la o
activitate realizată, în logica solidarităţii profesionale, riscul esenţial rezidă în pierderea de venit
sau în diminuarea nivelului de viaţă - în consecinţă, prestaţiile şi cotizaţiile sunt proporţionale cu
venitul, în antiteză cu această concepţie, solidaritatea naţională recunoaşte dreptul la asigurare
socială a fiecăruia dintre membrii comunităţii naţionale, activi sau nu, care sunt sau nu plătitori ai
unei cotizaţii. Prestaţia este deci uniformă, iar finanţarea este asigurată prin impozit.
Solidarităţile profesionale sunt organizate în conformitate cu două modalităţi distincte.
Pe de o parte, ele pot să se înscrie într-un cadru general, forma extremă fiind reprezentată de un
regim unic. Principiul proporţionalităţii prestaţiei cu venitul, inerent logicii profesionale, este
menţinut, dar el tinde să se aplice ansamblului po pulaţiei active, salariate sau nu. Pe de altă
parte, solidarităţile profesionale nu pot să funcţioneze decât într-un cadru particular şi omogen -
acela al unei categorii socio-profesionale, al unei ramuri de activitate sau al unei întreprinderi.
Aceste situaţii nu sunt întâlnite însă în stare pură. Sub presiunea diverşilor factori,
sistemele au evoluat, înglobând elemente aparţinând unor logici contradictorii. Pe de o parte,
ţările europene prevalează sistemele de securitate socială, formând în ele însele o grupă eterogenă
în care protecţia socială s-a dezvoltat într-un cadru naţional sau profesional. Pe de altă parte,
Statele Unite ale Americii reprezintă un caz extrem al unei protecţii asigurate prin regimuri de
întreprindere, la care se alătură programe de asistenţă, în acelaşi timp, sistemul japonez are unele
caracteristici comune cu cele din ţările europene, dar este mai apropiat de cel al Statelor Unite.
Asigurarea socială europeană îşi are fundamentele fie în solidaritatea naţională, cum este
cazul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, fie în solidaritate profesională, cum este
cazul Franţei şi Germaniei.
3. Principiile şi rolul asigurărilor sociale.

În conformitate cu Legea Republicii Moldova privind sistemul public de asigurări sociale

nr. 489-XIV din 08.07.1999, dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită, în
condiţiile legii, prin sistemul public de asigurări sociale. Sistemul public de asigurări sociale se
organizează şi funcţionează în baza unor principii.
Principiile sistemului public de asigurări sociale sunt reguli fundamentale, întrucât
reflectă ceea ce este esenţial şi hotărâtor în sistemul asigurării sociale. Aceste principii se referă la
organizarea, conducerea şi înfăptuirea protecţiei sociale a cetăţenilor prin sistemul public naţional
al asigurărilor sociale, care reflectă democratismul şi umanismul acestor asigurări.
În sistemul public al asigurărilor sociale întâlnim două categorii de principii:
1) principii fundamentale generale;
2) principii fundamentale specifice.
Principiile generale ale sistemului public de asigurări sociale pot fi formulate astfel:
- principiul democraţiei;
- principiul legislaţiei;
- principiul egalităţii în faţa legii;

19
 - principiul separaţiei puterii în stat.
Aceste principii se regăsesc şi în alte ramuri de drept.
Principiile fundamentale specifice ale sistemului public de asigurări sociale sunt
următoarele:
1. Principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public bazat
pe aceleaşi norme de drept.
Potrivit acestui principiu, în Republica Moldova, începând cu l ianuarie 1999, este
organizat şi funcţionează un singur sistem public naţional de asigurări sociale garantate de stat.
Prin instituirea sistemului unic se urmăreşte diminuarea riscului care decurge din existenţa mai
multor sisteme de asigurări sociale care, ajungând inevitabil, mai devreme sau mai târziu, în
dificultate, vor necesita perfecţionări pe termen scurt, începând cu anul 1990, legislativul
Republicii Moldova a adoptat diverse reglementări la pensionarea diferitelor categorii de
funcţionari (judecători, procurori, deputaţi şi alte categorii) prin sisteme distincte de pensionări.
Această situaţie a afectat dezvoltarea sistemului public de asigurări sociale şi, prin urmare, nu
mai poate fi tolerată pe viitor. Principiul unicităţii va favoriza dezvoltarea asigurărilor.
2. Principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public de asigurări
sociale, contribuabili şi beneficiari, un tratament nediscrimi-natoriu în ceea ce priveşte
drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege. Acest principiu are în vedere că persoanele asigurate
au aceleaşi drepturi şi obligaţiuni, dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii prevăzute de lege. Spre
exemplu, baza de calcul a pensiei este venitul mediu lunar asigurat din întreaga perioadă de
activitate. Venitul mediu lunar asigurat, la care s-au plătit contribuţiile, se va determina din suma
contribuţiilor plătite în perioada de cotizare, cotele de contribuţie stabilite şi numărul total de luni
de cotizare. Aceste reglementări vor fi unice pentru toţi participanţii la sistemul de asigurări
sociale. Din aceste considerente, în legea privind sistemul public de asigurări sociale este
prevăzut că în sistemul public vor fi asigurate obligatoriu, prin efectul legii, nu numai persoanele
care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă, ci şi persoanele care îşi
desfăşoară activitatea în funcţie sau sunt numite la nivelul autorităţii executive, legislative şi
judecătoreşti, pe durata mandatului.
3. Principiul solidarităţii sociale inter- şi intrageneraţii, conform căruia participanţii la
sistemul public de asigurări sociale îşi asumă conştient şi reciproc obligaţii şi beneficiază de
dreptul pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege.
Componenţa publică a sistemului actual de pensii se bazează pe participare obligatorie în
sistem contributiv, realizând o distribuţie echitabilă a veniturilor sistemului către persoanele în
vârstă. Principiul solidarităţii sociale inter- şi intrageneraţii se referă nu numai la pensii, dar şi la
toate riscurile sociale prevăzute de lege. În acest context, trebuie de menţionat că problematica
socială este relativ bine reprezentată în cadrul preocupărilor şi documentelor Organizaţiei
Internaţionale a Muncii (01M) asupra unor riscuri definite şi determinate. Printre acestea, un loc
important revine Convenţiei nr. 102 din 1952 privind instituirea unor norme minimale de
securitate socială care, la rândul său, fusese precedată de o recomandare din 1944 asupra
garantării mijloacelor de existenţă. Această convenţie a avut o influenţă considerabilă asupra
dezvoltării ulterioare a legislaţiilor naţionale în materia socială. Documentul cuprinde 9 capitole,
corespunzătoare celor 9 riscuri admise ca riscuri specifice ale securităţii sociale în majoritatea
statelor, respectiv:
1. Asistenţă medicală

20
 2. Indemnizaţii de boală
3. Prestaţii de şomaj
4. Prestaţii de bătrâneţe
5. Prestaţii în caz de accident de muncă ori boală profesională
6. Prestaţii familiale
7. Prestaţii de maternitate
8. Prestaţii de invaliditate
9. Prestaţii de supravieţuire.
Dintre aceste 9 riscuri sociale, Convenţia nr. 102 obligă statele care o ratifică să aleagă
cel puţin 3, faţă de care legislaţia lor trebuie să fie conformă. Egalitatea de tratament în materia
socială face obiectul Convenţiei nr. 118/1962.
Legea privind asigurările sociale de stat, aprobată de Parlamentul Republicii Moldova la
14 octombrie 1998, prevede acordarea pensii lor pentru limită de vârstă, pensiilor de invaliditate şi
pensiilor de urmaş. Aceste prestaţii sunt corelative celor 3 riscuri sociale legate de bătrâneţe,
invaliditate şi familie.
4. Principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au, conform legii,
obligaţia de a participa la sistemul public de asigurări sociale. Drepturile de asigurări sociale se
exercită corelativ îndeplinirii obligaţiilor.
5. Principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie
pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public de
asigurări sociale. Drepturile de asigurări sociale se cuvin în baza contribuţiilor de asigurări
sociale plătite.
Evidenţa drepturilor şi obligaţiilor de asigurări sociale în sistemul public se realizează pe
baza codului personal de asigurări sociale. Fiecărui asigurat în sistemul public i se atribuie un
singur cod personal.
6. Principiul repartiţiei, potrivit căruia fondurile de asigurări sociale se redistribuie
pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public de asigurări sociale conform legii.
7. Principiul autonomiei, conform căruia sistemul public se administrează de sine
stătător, pe baza legii.
Asigurările sociale se vor realiza de către asiguraţi prin Casa Naţională de Asigurări
Sociale, organism autonom care va asigura aplicarea legislaţiei în domeniul asigurărilor sociale.
4.Sursele de formare a fondurilor asigurărilor sociale de stat.
Sursele de formare a fondurilor asigurărilor sociale sunt contribuţiile care se plătesc, de
regulă, de către agenţii economici, ca procente aplicate asupra fondului de salarii brut al
acestora, dar şi unele contribuţii individuale plătite de asiguraţi, precum şi resursele care provin
din bugetul de stat.
Prin cotizaţiile provenite de la agenţii economici şi de la asiguraţi se acoperă, în general,
35-37% din cheltuielile pentru protecţia socială. Din bugetul central al statului şi din bugetele
locale se asigură aproximativ 20-60% din resursele necesare protecţiei sociale.
Deşi sunt stabilite pe principiul proporţional, cotizaţiile asiguraţilor au un caracter
degresiv pronunţat în raport cu salariul (descresc odată cu creşterea salariului). Această
degresivitate este contrabalansată de progresivitatea impozitelor.
Suma anuală a contribuţiilor pentru asigurările sociale se determină prin aplicarea cotei
respective asupra fondului total de salarii pe an, inclusiv impozitul aferent acestuia, folosindu-se
formula:
Se = Fs*Cp/lOO,

21
 în care Se - suma contribuţiilor pentru asigurările sociale; Fs - fondul total de salarii; Cp -
cota procentuală a contribuţiilor pentru asigurările sociale.
Suma contribuţiilor astfel determinată se repartizează corespunzător pe trimestre.
Agenţii economici includ contribuţiile pentru asigurările sociale în costul produselor,
executărilor de lucrări sau prestărilor de servicii. Pentru instituţiile publice, sumele necesare
achitării contribuţiilor de asigurări sociale sunt alocate din bugetul de stat sau din bugetele locale,
după caz.
În ceea ce priveşte contribuţia statului la formarea fondurilor asigurărilor sociale, este de
menţionat faptul că aceasta vizează 2 situaţii:
- în primul rând, statul în calitate de patron (ca proprietar al unor întreprinderi) plăteşte
cotizaţii pentru salariaţii întreprinderilor sale şi pentru funcţionarii instituţiilor publice;
- în al doilea rând, în calitate de element principal al sistemului de ajutor social, statul
acoperă aproximativ 1/5 din necesarul de resurse pentru protecţia socială.
În ceea ce priveşte destinaţia fondurilor de asigurări sociale, acestea diferă de la o ţară la
alta. Cele mai frecvente cheltuieli sunt destinate pentru sănătate, pensii, indemnizaţii de şomaj,
ajutoare de boală şi de maternitate, ajutoare familiale ş.a.
Cheltuielile publice pentru sănătate au cunoscut o creştere rapidă, mai ales la începutul anilor
'70 ai sec. XX, după care ritmul de creştere a acestora a fost mult mai lent.
Cheltuielile pentru acordarea de pensii înregistrează tendinţa de creştere, ca urmare a
sporirii ponderii populaţiei în vârstă în totalul populaţiei. Pensiile acordate pe baza regimurilor de
pensii de bătrâneţe au la bază un "contract" între generaţii, pe baza căruia flecare generaţie
activă asigură, prin intermediul puterilor publice, o pensie generaţiei de pensionari.
Cheltuielile pentru acordarea indemnizaţiilor de şomaj cunosc şi ele o evoluţie rapidă, în
special datorită creşterii prestaţiilor în favoarea şomerilor. S-au înregistrat schimbări şi în
structura şomerilor, în totalul acestora crescând numărul tinerilor, al femeilor căsătorite şi al
şomerilor de lungă durată.
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, fondurile asigurărilor sociale de stat se
constituie din cotizaţia salariaţilor, din contribuţia patronilor, din unele subvenţii din partea
statului în diferite proporţii, precum şi din alte surse.
Astfel, în Austria angajaţii plătesc circa 13 % din salariu, patronii plătesc o contribuţie de
15,4% calculată asupra salariilor, iar statul subvenţionează orice deficit. În Belgia, angajaţii
plătesc 14,5 % din salariu, patronii plătesc 15% calculate asupra salariilor, iar statul suportă
diferite cote din cheltuieli, în Franţa, angajaţii plătesc cea 16% din salariu, patronii suportă o cotă
de 20,8% din statul de plată, iar statul acordă o anumită subvenţie, în Elveţia, asiguraţii plătesc cea
6% din câştiguri, patronii datorează cea 5% din statul de plată, iar guvernul acordă subvenţii
reprezentând cea 20 % din costul pentru bătrâneţe şi 50% din cel pentru invaliditate.
5. Sistemul de asigurare socială în Republica Moldova şi principiile de formare.
În Republica Moldova bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile şi
cheltuielile pentru efectuarea asigurării sociale de stat a cetăţenilor.
Sistemul de asigurare din Republica Moldova a cunoscut în evoluţia sa trei etape
semnificative:
Etapa întâi - până la adoptarea, în ianuarie 1991, a legii naţionale privind pensiile.
Sistemul sovietic de pensii era bazat pe conceptul "asigurare fără contribuţii". Resursele
financiare necesare erau obţinute exclusiv din plăţile efectuate de întreprinderi în buget, în cazul
unui asemenea sistem, se pierde una dintre principalele caracteristici, şi anume - legătura dintre
responsabilitatea personală (exprimată prin contribuţii) şi dreptul de a obţine beneficii şi pensii.
Etapa a doua - până la reforma sistemului de pensii care a fost iniţiată la l ianuarie 1999.
în această perioadă, mărimea pensiei depindea de salariul mediu lunar, stagiul de muncă, precum şi
de unele condiţii secundare. Mărimea de bază a pensiei constituia 55% din salariul mediu lunar,
plus câte 1% pentru fiecare an de muncă care depăşea 25 de ani pentru bărbaţi şi 20 de ani pentru
femei. Participanţii la război, donatorii şi alte categorii de persoane aveau dreptul la compensaţii
suplimentare la pensia de vârstă.
Etapa a treia corespunde actualei stări a sistemului de pensii, începutul căreia a fost marcat
de intrarea în vigoare a Legii privind sistemul public de asigurări sociale din 1999. Conform
acestei legi, numărul de beneficiari urmează să fie redus, pentru a direcţiona eforturile asupra
celor mai nevoiaşi pensionari. Astfel, legea prevede ca până în 2008 vârsta de ieşire la pensie să
crească treptat până la 65 de ani pentru bărbaţi şi 60 de ani pentru femei.

22
 Către acelaşi an (2008) se planifică realizarea creşterii stagiului minim de lucru pe care
asiguratul trebuie să-l acumuleze. Perioada pentru care va corespunde dreptul de a obţine pensie
va creşte până la 35 de ani (aceeaşi atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei). Amintim că până la
reformă stagiul minim de lucru era de 25 de ani pentru bărbaţi şi 20 de ani pentru femei.
Schimbări semnificative s-au produs şi în interiorul sistemului de asigurări sociale.
Astfel, în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 739 din 25 iulie 2000, Fondul Social a fost
reorganizat în Casa Naţională de Asigurări Sociale, care şi-a început activitatea în 2001 şi este
responsabilă de acumularea şi repartizarea resurselor provenite din plata contribuţiilor la Fondul
Social. Legea prevede şi extinderea listei de venituri din care Casa Naţională obţine contribuţii
obligatorii. Acum contribuţiile sunt plătite din toate tipurile de venituri.
Pensiile de stat sunt plătite din fondurile Casei Naţionale de Asigurări Sociale. La formarea
acestor fonduri participă organizaţiile, întreprinderile, persoanele fizice, statul.
Deşi au fost înregistrate anumite succese la introducerea noului sistem de asigurări sociale,
totuşi au rămas nesoluţionate numeroase probleme complexe. Una din ele este inexistenţa
separării evidente dintre cele două componente ale protecţiei sociale: asigurarea socială şi asistenţa
socială. Separarea lor rămâne să fie un obiectiv important , odată cu asigurarea socială şi asistenţa
socialăă se adresează la două categorii diferite de beneficiari. O altă problemă dificilă este
mărimea pensiei, în special lipsa de indexare a acesteia.
Un impediment major în dezvoltarea sistemului naţional de asigurări sociale este lipsa
unui sistem informaţional de management specializat în domeniul dat.
6. Asigurarea medicală a populaţiei şi baza legislativă a ei.
Fiecare stat declară politica sa în domeniul ocrotirii sănătăţii şi protecţiei sociale prin
legislaţia sa (constituţie, legea despre ocrotirea sănătăţii, despre protecţia socială etc.). În
aceste declaraţii se ordonează responsabilităţile părţilor, ale statului şi ale cetăţeanului, în
domeniile respective. Se delimitează clar cine şi ce responsabilităţi are şi abilitarea de a le
îndeplini.
Guvernul Republicii Moldova, prin Hotărârea nr. 894 din 7.12.94, a organizat şi
desfăşurat în municipiul Chişinău un experiment ce ţinea de organizarea şi implementarea
asigurărilor de sănătate în ţară. Acest experiment s-a realizat la baza policlinica municipală nr.
1. Rezultatele obţinute şi experienţa altor ţări au fost puse la baza Legii nr. 1585-XIII „Cu
privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală” adoptată la 27 februarie 1998.
După multiple dezbateri, amânări şi experimente în teritoriu, asigurările obligatorii de
asistenţă medicală au fost implementate în Republica Moldova începând din 1 ianuarie 2004.
După cum s-a menţionat deja, ele nu rezolvă toate problemele şi dificultăţile din sistemul de
ocrotire a sănătăţii din Moldova.
Republica Moldova, ca şi toate ţările postsovietice, trece prin perioada de restructurare
a economiei sau, cum i se mai spune, perioada de trecere la economia de piaţă. În această
perioadă şi în domeniul asigurărilor au avut loc multe reforme şi modificări. Pentru prima
dată, de către companiile de asigurări au fost încheiate contracte de asigurări facultative de
sănătate în anul 1997.
Programele de asigurare erau diferite şi, fiind primele produse de asigurare de
sănătate, aveau multe neajunsuri. Pe parcurs aceste programe au fost perfecţionate şi adaptate
la condiţiile pieţei de servicii medicale din Moldova. Unele companii până în prezent menţin
programele lor fără modificări esenţiale. Condiţiile şi programele de asigurare ale altor
companii au fost modificate de nenumărate ori şi în prezent sunt mai reuşite în plan
tehnologic pentru deservire. Condiţiile şi programele de asigurare de sănătate practicate de
alte companii de asigurare (în prezent licenţa de prestare a acestui gen de asigurare este
deţinut de 14 companii) practic nu se deosebesc de cele ale companiilor-lideri din simplul

23
motiv că este foarte greu de a elabora un asemenea produs pentru o companie nespecializată
în asigurări de sănătate. Trebuie menţionat faptul că, spre regretul nostru, condiţiile şi
programele de asigurare aplicate în Republica Moldova nu sunt patentate, de asemenea nu
sunt apărate drepturile de autor.
Asigurările facultative de sănătate implementate în Moldova sunt elaborate după
principiul condiţiilor de risc pentru o perioadă de un an. Persoana asigurată achită companiei
o primă de asigurare şi devine deţinătoarea unei poliţe de asigurare de sănătate întru-un
program concret, cu răspunderea companiei egală cu mărimea sumei de asigurare, aceasta
fiind mult mai mare decât prima de asigurare. Primele de asigurare percepute de companiile
de asigurare depind de programul de asigurare contractat, de instituţia medicală desemnată
pentru deservire, de numărul de persoane din contract, în caz când contractul este colectiv
(pentru colectivele asigurate este prevăzut un rabat tehnic pentru numărul de persoane
asigurate: cu cât numărul de persoane este mai mare, cu atât prima este mai mică), de
coeficientul individual de majorare, dacă este prevăzut de condiţii, şi de alte elemente de
formare a primei de asigurare.
Astăzi situaţia pe piaţa de asigurări medicale facultative este redată prin datele
financiare raportate de către companiile private de asigurări pentru anul financiar 2004-2005.
Piaţa de asigurări medicale din Moldova este foarte tânără şi, cu părere de rău, foarte
slab dezvoltată. Una din cauzele principale ale acestei situaţii este lipsa completă de susţinere
din partea statului a acestui domeniu al economiei. Încă n-a fost conştientizat faptul că
asigurările medicale, indiferent de forma de proprietate a companiilor de asigurări, sporesc
protecţia socială a populaţiei, sporesc calitatea şi volumul serviciilor medicale prestate de
către instituţiile medicale din ţară, diminuează economia tenebră în medicină etc. Alt factor
care influenţează slaba dezvoltare a asigurărilor medicale facultative este rentabilitatea mică a
acestui gen de asigurare. La noi în ţară, precum şi peste hotare asigurările medicale
gestionează 5-10% din primele încasate. Deservirea asigurărilor medicale este foarte dificilă
şi necesită specialişti cu o bună pregătire în managementul medical, experţi medicali,
economişti şi finanţatori care cunosc bine specificul sistemului financiar al ocrotirea sănătăţii.
În afară de aceasta sănătatea populaţiei este influenţată de o multitudine de factori greu de
prevăzut. Ca rezultat, riscul asigurat în asigurările medicale este mult mai mare şi mai greu de
dirijat decât în alte genuri de asigurare şi companiile de profil sunt mai puţin dispuse pentru a
dezvolta acest sector.
O problemă dificilă şi la moment irezolvabilă este cea psihologică a utilizatorului „pe
gratis”. Persoana care este nevoită să achite oricare servicii, inclusiv cele medicale, din
buzunarul propriu va face totul pentru a diminua aceste cheltuieli sau, pe cât este posibil,
pentru a le evita. Iar persoana care poate beneficia de anumite servicii gratuite, fără să suporte
careva cheltuieli, va depune efort pentru a putea beneficia la maximum de această posibilitate.
Implementarea asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală în modelul adoptat are un
şir de neajunsuri care nu au fost înlăturate şi anume:
- implementarea asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală prin efectul legii pentru
toată populaţia nu permite acordarea unui volum cât de cât suficient pentru păturile care nu-şi
pot permite cumpărarea acestor servicii, deoarece fondul de asigurare preconizat este
insuficient. Mai util ar fi, în perioada de implementare şi până la majorarea volumului de
servicii medicale, incluse şi acoperite de Pachetul Unic, să se garanteze asigurarea obligatorie

24
la un volum mai sporit decât cel prezent pentru anumite pături social-vulnerabile: pensionari,
invalizi, şomeri etc., similar principiilor de care se conduc Statele Unite ale Americii în
programele lor de asigurare obligatorie „Medicare” şi „Medikeid”;
- o problemă cu care se confruntă toate statele ce practică asigurările sociale cu
participarea statului este cea a acumulării surselor financiare, inclusiv transferurile din bugetul
statului şi cele locale. Luând în consideraţie nivelul de respectare a legilor în ţară, această
problemă poate deveni acută. Menţinerea finanţării unor servicii medicale direct prin
intermediul bugetului de stat, aşanumită cvasifinanţare, duce la dispariţia cointeresării
conducătorilor instituţiilor medicale de a optimiza activitatea instituţiei: înstrăinarea edificiilor
inutile, disponibilizarea de personal necalificat şi inutil, majorarea salariilor, activitatea
managerială corectă şi eficientă, ceea ce ar duce la o eficienţă sporită de gestiune a surselor
financiare disponibile.
- creşterea alocărilor financiare destinate ocrotirii sănătăţii prin intermediul
implementării asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală nu conduce direct la eficientizarea
gestionării acestor surse. Lipsa la moment a unor mecanisme clare de control asupra calităţii
şi volumului de servicii medicale prestate de instituţiile medicale duce la acordarea serviciilor
medicale în volum şi cost maxim posibile. Instituţia medicală nu este cointeresată în
economisirea surselor financiare ale companiei de asigurări. Agregarea de servicii medicale în
blocuri, cum ar fi costul integru de zi/pat, duce la cointeresarea personalului medical de a
presta cât mai puţine servicii şi a prescrie cât mai puţine medicamente, pentru a diminua
costul de facto al unei zile pat şi de a opri diferenţa în contul instituţiei în detrimentul sănătăţii
pacientului.
- monopolismul pe piaţă al Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină este un
indice direct de calitate proastă a acestor servicii din cauza lipsei de concurenţă. În baza
aceloraşi condiţii de activitate pe piaţa republicii, la fel ca în Israel, Germania sau în alte ţări
cu bogate tradiţii de asigurări sociale, ar putea fi fondate câteva companii de asigurare, care ar
crea o concurenţă sănătoasă pe piaţa de asigurări de sănătate din Moldova.
- lipsa de cointeresare materială a personalului medical în cadrul sistemului de
asigurări de sănătate nu permite stoparea fenomenului plăţilor „pe sub masă”, care este una
dintre sarcinele implementării asigurărilor de sănătate. Păstrarea acestor plăţi duce la
diminuarea vărsărilor în casieriile spitaliceşti şi, cel mai important, discrediteazăarea înseşi
asigurările, care nu-şi pot atinge scopul de îmbunătăţire a modului de prestare a serviciilor
medicale.
- gruparea asigurărilor sociale după alte principii, care ar impune asiguratul să fie
responsabil de rezultatele cumulării surselor pe contul personal şi de utilizarea eficientă a lor.
De exemplu, transferarea surselor financiare pentru achitarea concediilor medicale de la Casa
de asigurări sociale la CNAM şi limitarea acestor concedii în termen sau volum ar duce la
cointeresarea asiguratului de a-şi păstra mai riguros sănătatea.

25
Tipuri de politici sociale în domeniul populației și familiei
Politicile privind populația și familia urmăresc mai multe obiective. Este vorba de:
- asigurarea forței de muncă prin creșterea natalității, prin importul de forță de muncă,
prin creșterea productivității muncii;
- creșterea calității vieții familiilor prin: creșterea nivelului de trai a membrilor familiei,
prin ameliorarea socializării copiilor;
- asigurarea imortalității societății prin asigurarea înlocuirii generațiilor, menținerea
trăsăturilor naționale specifice;
- socializarea copiilor conform normelor și valorilor sociale promovate de societatea
respectivă;
- asigurarea egalității genurilor prin eliminarea sexismului instituționalizat sau a
discriminărilor sexuale.
Politicile în domeniul populației și familiei inteferează cu alte politici sociale precum
politica locuirii, tineretului, culturală, educațională, sanitară, politica de protecție a mediului,
politica economică, politica în domeniul forței de muncă și a șomajului.
Este dificil de a delimita strict ceea ce ar constitui politica în domeniul populației și
familiei. O asemenea delimitare ar putea fi admisă doar într-un plan teoretic. Din această
perspectivă politica demografică se referă strict la caracteristicile demografice ale populației
intenționînd prin reglarea natalității, fertilității, nupțialității, mortalității.
Reușita politicilor demografice este evaluată în dependență de modificările
parametrilor demografici care sunt influențați de factori sociali de politică socială. Politica
socială urmărește obiective mult mai largi precum bunăstarea familiei și copilului. Prin
politici sociale se pot produce schimbări pozitive în evoluția comportamentelor demografice.
Politicile sociale în domeniul populației și familiei cuprind mai multe măsuri:
- măsuri legislative, care cuprind un șir de reglementări cea acționează în mod direct
asupra comportamentelor demografice și familiale și care formează ceea ce am putea denumi
politici sociale în sens restrîns. Aceste măsuri țin de aspectele cantitative în special în reglarea
natalității. Cele mai frecvente măsuri legislative sunt: reglementări privind celibatul,
reglementări privind avortul. Divorțul, reglementări privind cuplurile consensuale.
- măsuri economice familiale care vizează în special aspectele calitative . În acest
context mai frecvent folosite sunt măsurile de asistență a familiei, de ameliorarea a statutului
femeii, de dezvoltare serviciilor sociale pentru familie și copii.

Toate aceste măsuri pot fi clasificate în mai multe tipuri de politici demografice și
sociale privind familia. Acestea sunt politicile pronataliste, care stimulează creșterea
fertilității și dimensiunile familiei.
Policiti antinataliste, care urmăresc scăderea fertilității și dimensiunile familiei.
Politici neutraliste prin care se urmărește ameliorarea situațiilor familiei, dar lasă
libertatea cuplurilor de a decide numărul de copii.
Aceste 3 tipuri de politici sunt evidențiate după criteriul cantitativ.
Politicile familiale mai pot fi clasificate și ținîndu-se cont de gradul în care afectează
familiile sau condițiile de viață ale familiilor.
Politicile familiale mai pot fi clasificate după criteriul calitativ:
- Politici ameliorative – care au ca scop îmbunătțirea condițiilor de viață a familiilor.
Această categorie include 2 tipuri de măsuri:

26
- alocații sociale;
- reducerile de taxe.
Scopul acestor măsuri este de a realiza o redistribuire pe orizontală de la familiile
restrînse la cele lărgite, sunt centrate pe familie și copil.
- Politici de remediu care urmăresc educarea vieții de familie și oferirea de informații
privind problemele familiale. Din această categorie pot fi menționate serviciile de consiliere și
de terapie a familiilor. Spre deosebire de politicile ameliorative care pun accentul pe
aspectele situaționale, politicile de remediu sunt orientate prioritar spre aspectele individuale
și interpersonale.
- Politici substituționale care sunt axate pe rpoblemele rezultate din creșterea
participării femeilor la activități extra familiale. Din politicile substituționale fac parte
serviciile de asistență a familiei precum:
 îngrijire/supravegherea copiilor / persoanelor dependente;
 prestarea unor activități menajere la domiciliu.
Măsurile de intervenție din cadrul diverselor politici în domeniul populației și familiei
pot fi clasificate în cîteva grupe:
1. măsuri de control ale comportamentelor demografice;
2. măsuri de reglementare a comportamentelor demografice și familiale;
3. măsuri privind comportamentele sexuale deviante;
4. măsuri economice și sociale.

Măsuri de control ale comportamentelor demografice

Se bazează pe planificarea familială care constituie principalul mijloc guvernamental
de influențare a fertilității atît în țările dezvoltate cît și în cele în curs de dezvoltare. Acest
mijloc a cunoscut răspîndire rapidă în ultimele decenii. În unele țări planificarea familială este
asigurată prin servicii guvernamentale, iar în altele prin agenții private sau ambele. Există țări
unde planificarea familială este susținută de guvern, în altele însă fertilitatea este înaltă iar
planificarea familială nu este susținută de guvern.

Măsuri de reglementare a comportamentelor demografice și familiale

Este vorba de cadrul juridic în care se dezvoltă societatea respectivă. De menționat că
în ultimele decenii normele juridice și-au diminuat caracterul lor imperativ și constituie
rezultatul unor negocieri sociale. O parte din aceste comportamente trebuie să fie un timp
reglementate.
Statul continuă să-și exercite dreptul de a reglementa comportamentele demografice și
familale în domenii importante ca: căsătoria, divorțul, avortul, înfierea, îngrijirea persoanelor
dependente, comportamente sexual-deviante.

Măsuri economice și sociale

În țările în curs de dezvoltare aceste măsuri au ca obiectiv controlul creșterii populației
constituind o anumită prelungire cu mijloace sociale și economice a politicilor de control
demografic. Ele urmăresc în general scăderea ratei fertilității și rezolvarea unor probleme
sociale grave rezultate din practicarea anumitor comportamente demografice și familiale

27
(abandonul familei, mortalitate și morbiditate infantilă). Aceste măsuri includ următoarele
intervenții:
- asistența socială a familiilor;
- plăți pentru personalul sanitar;
- compensații în bani;
- beneficii economice și sociale pe termen lung pentru famiile care au un număr anumit
de copii;
- reducerea beneficiilor, de penalizare pentru cei care nu se încadrează în anumite
categorii.
- În țările dezvoltate politicile economice și sociale urmăresc indirect creșterea ratei
fertilității și în mod direct ameliorarea condițiilor de viață ale indivizilor și familiilor și
asistența socială a acestor familii în soluționarea unor probleme. Un rol major îl au alocațiile
pentru copii, sprijinul acordat tinerilor familii, ameliorarea condițiilor de viață și muncă,
dezvoltarea resurselor. În unele țări pe lîngă alocațiile petru copii se acordă și alte ajutoare
financiare: alocații prenatale, postanatale, prime la naștere, împrumuturi în condiții
avantajoase. În unele țări totalul ajutoarelor primite la nașterea unui copil poate ajunge la 3-4
salarii.

Modalități de organizare a asigurărilor publice/sociale

Ca modalitatea de organizare şi finanţare, asigurările sociale pot fi:
1-În flux sau se plăteşte pe măsură ce situaţia apare. Se bazează pe o dublă solidaritate: şi
intra şi inter-generalţională. Ex: cazul sistemelor de pensii – cei care sunt acum pensionari au
contribuit în trecut pentru pensionarii de atunci, etc. Sistemele de pensii se pot constitui în
flux întrucât riscul de a ieşi la pensie e oarecum egal distribuit, pot varia doar vârsta sau
circumstanţele în care un om se pensionează. Avantaje: beneficiile sunt susţinute concomitent
cu constituirea sistemului, nu depind de inflaţie, criteriile de acordare se pot ajusta “din mers”
astfel încât beneficiul să poată fi adaptat evoluţiei economice (de exemplu, dacă e creştere
economică, şi beneficiile vor creşte în termeni reali). Dezavantaj: dependenţa (demografică).
Ca soluţie se stimulează participarea în paralel la sisteme private.
Pe bază de fond:plata prestațiilor demarează după maturizarea fondurilor ,după ce sa
atins un anumit prag al veniturilor acumulate, contribuţiile sunt investite în diferite activităţi
economice aducătoare de profir. Se întâlnesc mai ales în sistem privat – asigurări de bunuri,
de accidente, de viaţă, etc.
Avantaj: nu depind , de evoluţia demografiei
Dezavantaj: nu pot face faţă în cazul unei inflaţii mari, neanticipate, veniturile reale de care
beneficiază individul pot fi mai mici.

Sistemul asigurărilor sociale: asigurări sociale de stat și private

28
 Asigurările sociale sunt un sistem de beneficii contributive, un sistem de îndemnizaţii
băneşti, care permit compensarea principalelor tipuri de pierdere a capacităţii de muncă şi, în
consecinţă, a venitului din motive obiective (boală, şomaj, vârsta înaintată, naşterea copilului,
accidente la locul de muncă) şi alte prestaţii prevăzute de legislaţie. Asigurările sociale se
bazează pe principiul participării, adică pe contribuţii personale ale asiguraţilor (asigurări de
bătrâneţe = pensii; asigurări de boală, traume de producţie etc.; asigurări de naştere; asigurări
de şomaj).
Asigurarea socială este un contract ce intervine între 2 părţi. Una dintre aceste părţi
urmăreşte să obţină certitudinea despăgubirii, compensaţiei în cazul eşecul unei activităţi pe
care o întreprinde sau a apariţiei unor evenimente cauzatoare de daune. Organizarea asigurării
sociale se poate realiza prin sistemul privat (asigurarea obligatorie de asistenţă medicală) sau
public. Există 2 modalităţi principale de organizare a asigurărilor soc.: a) asigurări prin
transferuri în flux (prin analogie cu sistemul general de impozite, adică plăteşti pe măsură ce
cîştigi), în care plata prestaţiilor se realizează cînd apare situaţia. Avantajul: oferă posibilitatea
adaptării la nevoile ce apar (boală, şomaj, vârsta înaintată, naşterea copilului, accidente la
locul de muncă). b) acumularea contribuţiilor în fonduri sociale sau asigurări sociale pe bază
de fond. Plata prestaţiilor în acest caz demarează după maturizarea fondurilor respective, mai
exact, după expirarea perioadei de contract, de acumulare (de regulă, nu mai puţin de 10 ani şi
nu mai mult de 30 ani). Avantajul: mobilizarea resurselor financiare de la populaţie pentru
constituirea capitalului de investiţie.

Măsuri de intervenii în domeniul politicii privind populația și familia: măsuri de

control a comportamentelor demografice; măsuri de reglementare juridică a
comportamentelor demografice; măsuri economice și sociale

Cercetând măsurile adoptate în contextul unei sau altei politici ce vizează populaţia şi
familia, vom descoperi o multitudine de factori obiectivi şi subiectivi, endogeni şi exogeni,
de care aceste măsuri sunt influenţate şi care le atribuie o diversificare extrem de variată. Cu
toateacestea, măsurile şi intervenţiile din cadrul diverselor politici privind populaţia şi familia
pot fi clasificate în câteva grupe principale:
1)măsuri de control al comportamentelor demografice;
2)măsuri de reglementare a comportamentelor demografice şi familiale;
3)măsuri privind comportamentele sexuale deviante;
4)măsuri economice şi sociale.
Controlul comportamentelor demografice se bazează pe planningul familial, care
constituie principalul mijloc guvernamental de influenţare a fertilităţii atât în ţările dezvoltate,
cât şi în cele în curs de dezvoltare. Acest mijloc a cunoscut o r ăspândire rapidă în ultimii 30
de ani. Dacă în 1965 planningul familial era susţinut de numai 21 de ţări, apoi în 1973
numărul acestora a crescut la 102, în 1983 la 127, în 1993 la peste 150, iar la sfârşitul sec. al
XX-lea − aproape 200 de ţări utilizau mijloace de planning familial. În unele ţări planningul
familial este asigurat prin servicii guvernamentale, iar în altele−prin agenţii private sau prin

29
ambele categorii de servicii. Mijloace de planning familial cel mai des utilizate sunt
contraceptivele şi sterilizarea voluntară.
Organismele specializate ale ONU apreciază că, la nivel mondial, peste 250 milioane de
cupluri apelează la una dintre metodele de control al fertilităţii. Guvernele din majoritatea
ţărilor lumii au favorizat în ultimele decenii utilizarea pe larg a contraceptivelor pe diferite
căi: legalizarea distribuirii contraceptivelor, extinderea categoriilor de lucrători autorizaţi să
distribuie contraceptive, îmbunătăţirea informării publice asupra posibilităţilor
contraceptivelor  şi asupra riscurilor pe care le prezintă,dezvoltarea serviciilor de educare a
tinerilor în acest domeniu etc. Mijloacele contraceptive au o r ăspândire inegală în ţările
dezvoltate. Cu excepţia Vaticanului, în toate ţările dezvoltate utilizarea contraceptivelor nu
este interzisă. Dar şi între aceste ţări există deosebiri. Spre exemplu, în Japonia, Grecia,
Irlanda planningul familial nu intră în preocupările guvernului; utilizarea mijloacelor
contraceptive nu este interzisă, dar majoritatea dintre ele sunt distribuite prin sectorul privat.
În celelalte ţări dezvoltate, precum Franţa, Spania, Regatul Unit, Elveţia, Belgia, Olanda,
Luxemburg, Australia, Noua Zeelandă, Germania,  planningul familial este sprijinit în mod
indirect, iar în mod direct−înţările din Europa de Nord, în Italia, Portugalia, Austria şi în
majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi cea de Est.
Din totalul populaţiei ţărilor  dezvoltate doar 9% beneficiază de ajutor guvernamental
în planningul familial. Utilizarea mijloacelor contraceptive nu este legată în mod rigid
denivelul fertilităţii dintr-o ţară. Sunt ţări cu o rată scăzută a fertilităţii în care planningul
familial este sprijinit şi reglementat de către guverne, după cum sunt ţări cu o rată ridicata
fertilităţii în care planningul familial nu este sprijinit de către guverne.
După1980, frecvenţa folosirii mijloacelor contraceptive a început să scadă în ţările din
Europa de Vest datorită posibilelor consecinţe negative asupra sănătăţii utilizatorilor. În
schimb, a început să crească frecvenţa sterilizărilor voluntare şi a avorturilor. Această
situaţie se poate explica şi prin faptul că la sfârşitul anilor ‘70 avortul a fost liberalizat în
multe ţări dezvoltate.
Cercetările efectuate în multe ţări arată că utilizarea mijloacelor contraceptive moderne
are o influenţă redusă asupra scăderii fertilităţii. În anumite ţări, utilizarea acestor mijloace a
avut efecte pozitive: a înlăturat consecinţele grave ale utilizării unor mijloace chimice vechi
sau ale abuzului de avorturi .
Un alt mijloc de control al fertilităţii în cadrul planningului familial îl constituie
sterilizarea voluntară . Sterilizarea voluntară a ajuns să fie în prezent unul dintre cele mai
răspândite mijloace de control al fertilităţii. S-a estimat că în întreaga lume peste 120 de
milioane cupluri au apelat la această metodă de prevenire a sarcinii. Îndependenţă de statutul
sterilizării voluntare, ţările se împart în patru categorii:
-ţări în care sterilizarea voluntar ă este expres permisă prin reglementări legale speciale
(Austria, Cehia, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Spania, Suedia);
-ţări în care sterilizarea voluntară este legală, întrucât nu există legi care să fie interpretate
ca interzicând-o ( SUA, Canada, Germania,Regatul Unit);
-țări care nu au clarificat legalitatea sterilizării voluntare;
-ţări în care sterilizarea voluntară în scopul prevenirii sarcinii este considerată nelegală prin
statute, legi, decrete.

30
  Sterilizarea coercitivă este penalizată în toate ţările. Unele reglementări naţionale introduc
restricţii în ce priveşte vârsta minimă la care se poate practica sterilizarea şi numărul minim
de copii în familie necesar în acest caz. În Republica Moldova planificarea familială îşi are un
istoric de circa 25 de ani, dar rezultatele nu sunt deloc satisfăcătoare. Astfel, în decursul
acestor ani planificarea familială, în majoritatea cazurilor, se caracteriza prin următoarele:
-era înţeleasă într-o formă denaturată, fiind redusă doar la practicarea avortului. Metodele
de contracepţie hormonală erau aplicate de mai puţin de 1% de femei de vârstă fertilă;
-era considerată doar o problemă medicală;
-nu dispunea de cadre pregătite după un program special;
-avea un nivel foarte redus de informare a populaţiei în protejarea sănătăţii reproductive;
-era lipsită de un program de educaţie sexuală, aceasta fiind considerată mult timp ca
imorală şi astfel interzisă în şcoală. Drept urmare a acestei stări de lucruri conjugate, desigur,
cu decăderea economică, indicii mortalităţii şi morbidităţii materne şi infantile au devenit la
începutul anilor ‘90 de 5-10 ori mai mari decât în ţările dezvoltate, iar rata avortului, conform
datelor statistice, a atins în 1991 cifra de 64,7 la 1000 femei de vârstă fertilă.
Criza social-economică din ţară a înrăutăţit şi mai mult situaţia dată, ea fiind urmată de:
- scăderea în continuare a natalităţii (de la 17,7 în 1990 pânăla10,0 nou-născuţi la 1000 de
locuitori în 2001);
- sporirea mortalităţii generale, a mortalităţii materne, a mortalităţii şi a morbidităţii
perinatale şi infantile;
- creşterea incidenţei maladiilor sexualtransmisibile în rânduriletineretului;
-reducerea accesului populaţiei, în special al grupurilor vulnerabile, la metodele moderne
de planificare familială; nivelul înalt al sterilităţii (15-20% din cuplurile căsătorite),determinat
în mare măsură de practicarea avorturilor.
Ţinând cont de importanţa planificării familiale în ameliorarea sănătăţii reproductive,
Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova a stabilit, prin Ordinul nr. 89 din 17.05.1994,
formarea Centrului Republican de Sănătate Reproductivă şi Planificare Familială, deschiderea
cabinetelor de planificare familială în cadrul consultaţiilor de sector şi orăşeneşti pentru
femei. La 15 decembrie 1998, Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova a aprobat
Programul naţional de ameliorare a asistenţei în planificarea familială şi sănătatea
reproductivă pentru anii 1999−2003, care include un complex de măsuri orientat spre
formarea unei atitudini responsabile faţă de comportamentul sexual, pre întâmpinarea
apariţiei unei sarcini nedorite sau cu un grad înalt de risc, protejarea de maladiile sexual
transmisibile.
Reglementarea comportamentelor demograficeşi familiale  se referă la cadrul juridic.
Reglementările juridice pot avea un rol dublu:
-activ, de promovare sau chiar de inducere a unor comportamente dezirabile din punct de
vedere social;
- pasiv, de recunoaştere, inclusiv în plan juridic, a unor comportamente noi în cadrul
societăţii.
 Normele juridiceşi-au diminuat caracterul lor imperativ şi constituie tot mai frecvent
rezultatul unor negocieri sociale.Tendinţa înregistratăîn ultimii 15-20 de ani în ţările
dezvoltate este cea de creştere a corespondenţei dintre normele sociale şi cele juridice, de
creştere a flexibilităţii normelor juridice în raport cu dinamica comportamentelor sociale sau

31
chiar de normativitate  juridică anticipativă. Preocupările recente ale statelor dezvoltate
constau într-o mai mică măsură în intervenţia la nivelul comportamentelor individuale şi într-
o mai mare măsură la nivelul efectelor sociale sau al situaţiilor sociale care rezultă din
anumitecomportamente. Această tendinţă se poate uşor constata la nivelul reglementărilor
privind cuplurile consensuale şi copiii din afara căsătoriilor. Creşterea ponderii convieţuirii
consensuale a determinat o schimbare de atitudine la nivelul puterilor publice, ajungându-se
în multe ţări la o asimilare a concubinajului cu căsătoria. În majoritatea ţărilor dezvoltate
legea nu mai face nici o diferenţiere între copiii născuţi în cadrul unei căsătorii legale şi cei
consideraţi anterior “ilegitimi”.
Reducerea caracterului imperativ al normelor juridice în orientarea comportamentelor
demografice şi familiale nu semnifică dispariţia normativităţii juridice în acest domeniu. O
parteimportantă a comportamentelor demografice şi familiale continuă  să fie reglementată.
Reglementarea divor ţurilor  reprezintă un alt tip de măsuri juridice  privind
comportamentele demografice, având efecte pozitive asupra cuplurilor ce intenţionează
să divorţeze din motive minore şi unde reconcilierea soţilor este posibilă. Neacordarea
divor ţului în cazurile în care solidaritatea cuplului familial este iremediabil
compromisă nu face decât să agraveze situaţia şi  să împiedice constituirea unor cupluri
normale din punct de vedere funcţional.
Limitarea divor ţurilor are un efect scăzut asupra creşterii natalităţii, căci
neacordarea divor ţului în cadrul unor familii disfuncţionale ar  împiedica fertilitatea,
care ar putea fi realizată în cadrul unor cupluri noi. Or, caracterul restrictiv al
divor ţului vizează mai mult aspectele cantitative, stabilitatea căsătoriilor  şi mai puţin
comportamentul natalist.
Politicile sociale în acest domeniu sunt orientate spre prevenirea divorţului şi acordarea
de asistenţă persoanelor divoţate şi copiilor din familiile divor ţate. În acelaşi context, un
mijloc de prevenire a divor ţurilor îl constituie limitarea căsătoriilor precoce, care, de
regulă, este realizată atât prin intervenția părinţilor, serviciilor de consiliere familială, cît
şi printr-o măsură legislativă relativ veche precum este cea de stabilire a unei vârste minime la
căsătorie. Cercetările întreprinse în mai multe ţări confirmă că familiile rezultate din căsătorii
precoce sunt relativ instabile. Această situaţie poate fi explicată prin mai mulţi factori,dintre
care menţionăm:
- nivelul social-economic scăzut; imaturitatea emoţionalăa partenerilor;
-căsătoria ca rezultat al unei fertilităţi precoce etc.
O altă măsură cu caracter juridic – nerecunoaşterea legală a unor  forme de convieţuire
(menaje de o singură persoană, cupluri consensuale) – reprezintă un mijloc de protecţie şi de
promovare a familiei nucleare bazate pe căsătorie. În ţările dezvoltate din Europade Vest ea
nu s-a dovedit însă a fi un mijloc suficient de puternic pentru a frâna extinderea noilor forme
de convieţuire. Unele ţări au renunţat la anumite măsuri restrictive (marginalizarea
cuplurilor consensuale, etichetarea drept imorale a persoanelor care trăiesc în asemenea
cupluri etc.), modificându-şi legislaţia pentru a putea normaliza statutul unor forme de
convieţuire, ajunse să ţină o mare pondere în cadrul societăţii. În ţările din Europa de Est, în
care fenomenul cuplurilor consensuale este mult mai puţin important decât în ţările din
Europa de Vest, guvernele nu şi-au formulat clar atitudinea faţă de ele.

32
  Alte reglementări  prevăzute în politica demografică (impozite plătite de celibatari şi de
familiile fără copii) au mai curând un efect economic decât demografic. Ele permit o
redistribuire a veniturilor de la persoanele fără copii la cele cu copii şi permit statului să
acopere o parte din cheltuielile pentru alocaţii familiale.
Anumite implicaţii demografice conţin şi măsurile privind comportamentele sexuale
deviante. Actualmente, în toate societăţile se constată o creştere a permisivităţii sociale faţă de
comportamentele sexuale: homosexualism, prostituţie, viol, supuse reprimării formale
în perioadele anterioare. Violul este puternic reprimat în toate societăţile dezvoltate, în unele
societăţi ajungându-se până la pedeapsa capitală. Prostituţia este un fenomen tolerat tacit sau
de cele mai multe ori ignorat. Toleranţa cea mai ridicată se manifestă faţă de comportamentele
homosexuale care au şi frecvenţa cea mairidicată comparativ cu toate tipurile de devianţă
sexuală. Homosexualitatea nu este un fenomen modern. În unele societăţi europene
precreştine (Grecia, Roma) homosexualismul era considerat ca o alternativă posibilă la
heterosexualism. Statele creştine au reprimat homosexualismul, dar nu l-au eliminat. Pe
măsura laicizării societăţilor, comportamentele homosexuale au devenit, dacă nu mai
frecvente, cel puţin mai evidente, pentru ca la sfârşitul secolului al XX-lea să devină o
adevărată problemă socială şi politică. Cauzele homosexualităţii sunt diferite şi foarte
complexe−fizice, sociale, psihice etc. Homosexualitatea este r ăspândită în toate
categoriile socioprofesionale. Homosexualitatea constituie una dintre cele mai
controversate probleme sociale, fapt care face ca măsurile de politică socială în acest domeniu
să fie foarte greu de elaborat.
Politicile în domeniul populaţiei şi familiei sunt realizate şi prin măsuri economice şi
sociale. În ţările în curs de dezvoltare, aceste măsuri au ca obiectiv controlul creşterii
populaţiei, constituind o anumită prelungire, cu mijloace economice şi sociale, a politicilor de
control demografic. Ele urmăresc în principal scăderea ratei fertilităţii şi rezolvarea
unor  probleme sociale grave rezultate din practicarea anumitor comportamente demografice
şi familiale (abandon familial, “copiii străzii”, morbiditate şi mortalitate infantilă de mari
proporţii etc.) şi includ următoarele categorii de intervenţii :
-asistenţa socială a familiilor;
- plăţi pentru personalul sanitar care lucrează în serviciile de planning familial;
- compensaţii în bani sau în natură pentru cei care acceptă metodele de planning familial
promovate de guverne;
- beneficii economice şi sociale pe termen lung pentru familiile care au un anumit număr
de copii;
- reducerea beneficiilor sau penalizări pentru cei care nu se încadrează în modelele
familiale promovate de guverne.
Măsurile enumerate pot conduce la rezultate dorite numai dacă se bucură de o largă
acceptare publică. În ţările dezvoltate măsurile economice şi sociale urmăresc indirect
creşterea ratei fertilităţii şi în mod direct ameliorarea condiţiilor de viaţă ale indivizilor şi
familiilor  şi asistarea socială a acestora în soluţionarea unor probleme. Dintre măsurile
economice şi sociale practicate în ţările dezvoltate un rol mai mare îl au alocaţiile pentru
copii, sprijinul  acordat tinerelor familii, ameliorarea condiţiilor de muncă  şi de viaţă  ale
femeii, dezvoltarea serviciilor sociale pentru familie. Din cele menţionate observăm că atât
în ţările în curs de dezvoltare, cât şi în ţările dezvoltate măsurile economice şi sociale sunt

33
orientate preponderent spre familie şi copil, chiar dacă există o diferenţiere de accente în
abordarea problemei date. Aceasta se datorează faptului că în orice societate familia şi copilul
a fost şi va rămâne o valoare supremă. Familia este, în primul rând, cea care îi poate oferi
copilului un mediu  pozitiv, suportiv de viaţă, care poate răspunde la toate cerinţele sale de tip
integrativ: educaţie, asistenţă medicală, asistenţă socială, prevenirea abandonului,
eliminarea oricărui tratament inadecvat, a abuzului etc.
În majoritatea ţărilor dezvoltate, pentru a încuraja fertilitatea în calitate de mijloc
incitativ este folosită alocația pentru copii. Alocaţia trebuie sa fie suficient de consistentă,
încât să compenseze parţial diminuarea veniturilor medii pe membru de familie provocată de
apariţia unui nou copil. Sistemul de alocaţii familiale diferă de la o ţară la alta. Pe lângă
alocaţiile pentru copii în multe ţări se acordă şi alte ajutoare financiare: alocaţii prenatale,
alocaţii postnatale, prime la naştere, împrumuturi în condiţii avantajoase în raport cu numărul
copiilor crescuţi, dispoziţii fiscale familiilor cu mai mulţi copii, ajutoare materiale şi
financiare acordate familiei de către instituţii sau organizaţii (municipalităţi, spitale,
organizaţii ale femeilor, organizaţii de tineret, organizaţii religioase, bănci etc. Dintre ţările
Uniunii Europene, Belgia, Franţa şi Luxemburgul sunt cele mai generoase în materie de
alocaţii şi ajutoare familiale. Italia şi Irlanda lasă aproape în întregime costurile întreţinerii
copilului în sarcina părinţilor. În mod direct creşterea fertilităţii poate fi favorizată
de sprijinul acordat tinerelor familii în ameliorarea condiţiilor de locuit . Este important ca
accesul tinerelor familii la locuinţe spaţioase să fie asigurat încă din perioada de început a
fertilităţii−măsură destul de costisitoare şi care, desigur, nu poate fi practicată de toate ţările.
Guvernele ţărilor dezvoltate urmăresc să influenţeze direct fertilitatea prin ameliorarea
statutului femeii. Măsurile aplicate în acest domeniu vizează preponderent:
- asigurarea cu locuri de muncă şi a drepturilor egale în muncă, garanţii constituţionale
privind egalitatea şanselor bărbaţilor şi ale femeilor; ameliorarea accesului femeii la
beneficiile educaţiei;
- asigurarea drepturilor politice şi civile;
- egalizarea statusurilor bărbaţilor şi ale femeilor în formarea familiilor, privind drepturile
şi în cazul căsătoriei şi al divorţului.
În favoarea ameliorării condiţiilor de activitate şi de viaţă ale femeilor, îndeosebi ale
mamelor, în multe ţări dezvoltate au fost adoptate măsuri vizând prelungirea concediilor pre şi
postnatale  plătite, garantarea locurilor de muncă pe perioada în care mama se află în concediu
de îngrijire a copiilor, extinderea unor activităţi  la domiciliu pentru femeile care doresc să se
ocupe în acelaşi timp de îngrijirea copiilor  şi să-şi continue activitatea, extinderea orarului
glisant (femeile îşi aleg orele de lucru când pot desfăşura activităţi profesionale), preluarea
unor activităţi ale soţiei de către soţ sau servicii sociale specializate, renunţarea la lucrul în
schimburi de noapte în cazul mamelor cu mai mulţi copii, oferirea locurilor de muncă cu
program redus.
Din categoria intervenţiilor economice şi sociale fac parte şi măsurile de asistenţă socială
prin servicii specializate. Pentru a veni în sprijinul indivizilor aflaţi în nevoie, în sprijinul
familiilor şi, maiales, al mamelor, în multe ţări dezvoltate a fost extins sistemul serviciilor
publice pentru familie, în care se înscriu:
1.  Serviciile publice pentru menaj:
-servicii de alimentaţie;

34
 -servicii de asistenţă pentru îngrijirea locuinţei;
-servicii pentru prestarea de activităţi menajere la domiciliu(pregătirea hranei, curăţenia,
spălatul etc.).
2. Asistenţa pentru familiile numeroase:
- asistenţăcomunitară;
-reglementări privind regimul de muncă al mamelor;
-facilităţi fiscale.
3. Asistenţa familiilor cu copii şcolari:
-transport şcolar gratuit sau la preţuri modeste,
- tabere de vacanţă(îndeosebi pentru copiii provenind din familii cu venituri modeste);
-cantine şcolare şi şcoli cu orar prelungit (îndeosebi în ţările din Europa Centrală şi cea de
Vest).
4. Asistenţa pentru îngrijirea copiilor şi a persoanelor dependente:
- servicii de îngrijire diurnă a copiilor, la domiciliu sau în locuri special organizate;
-servicii de îngrijire temporară a copiilor, îngrijire în perioadelede criză din viaţa unei
familii (îmbolnăviri ale mamei, absenţe fortuite etc.);
-servicii pentru îngrijirea vârstnicilor (la domiciliu sauinstituţionalizat);
-servicii pentru asistenţa şi îngrijirea altor persoane dependente(persoane handicapate);
- servicii pentru familiile cu dificultăţi de socializare.
5. Serviciile de consiliere familială care pot fi orientate spre problemele cuplului, ale copiilor
sau spre ambele aspecte.
6. Centrele de informare pentru familii:
- informarea asupra şcolilor, serviciilor oferite menajelor şi familiilor;
-testarea copiilor;
- programe educaţionale pentru părinţi;
-consultanţăprivind drepturile copiilor, părinţilor şi ale familiilor;informaţii privind
locuinţele;
- informaţii privind procedurile de adopţiune sau plasament familial; organizarea primirii
noilor vecini;
- informaţii privind posibilităţile de petrecere a timpului liber;
-informaţii pentru prevenirea relelor tratamente aplicate copiilor etc.

38. Politica de protecție a familiei și copililui în Republica Moldova:domenii principale care

necesită regîndite

Copil in dificultate-concept utilizat pentru definirea categoriilor de copil care necesită

protecţie şi asistenţă socială. În accepţiunea dată de Convenţia ONU defineşte categoria
copiilor care necesită o protecţie deosebită prin „copil care trăieşte în situaţii deosebit de
dificile” din perspectivele copilului ambele abordări se referă la limitarea sau inexistenţa
resurselor şi condiţiilor ca un copil să se dezvolte din punct de vedere fizic, intelectual,
spiritual sau moral corespunzător vîrstei pe care o are.

35
 Protecţia copilului şi familiei implică cîteva domenii esenţiale ce trebuie regîndite în
contextul reformei protecţiei sociale în periosda actuală, cum ar fi:
1. hrana şi calitatea nutriţiei – impactul major al nutriţiei asupra stării de sănătate a
individului este resimţit în special în primii ani de viaţă, consecinţele fiind atît imediate cît şi
pe termen lung. Malnutriţia limitează posibilitatea unei dezvoltări armonioase a copilului.
2. politica locuirii şi poluarea - modul în care se efectuiază rapitd urbanizarea duce la
raritatea spaţiilor de joacă pentru copii, poluarea prin amplasarea locuinţelor în apropierea de
zonele de trafic rutier, dotări socio-educative şi sportive insuficiente.
3. învăţămîntul şi participarea şcolară a copiilor – odată cu perioada de tranziţie şcoala care
anterior era mijloc principal în transmiterea tradiţiilor cu efecte în performanţe profesionale în
multe domenii actualmente înfruntă numeroase presiuni. Dificultatea de a obţine rechizite
şcolare, nevoia de a avea îmbrăcăminte decentă, dezorganizarea produsă de sărăcie fac ca
copiii din famişii sărace să nu meargă la şcoală, deşi dinamica instituţiilor de învăţămînt
indică o creştere în ultimii 10 ani.
4. starea de sănătate şi mortalitatea infantilă – sistemul de sănătate actual face eforturi de a
utiliza resursele reduse de care dispune pentru a promova unele măsuri de bază pentru
asigurarea sănătăţii tuturor copiilor. Însă dezagregarea familiei sub presiunea sărăciei, hrana
calitativ deficientă duce la o situaţie precară a sănătăţii copilului.
5. instituţionalizarea copilului – apare ca o intervenţie marginală în sistemul de protecţie a
copilului centrat pe instituţie.
3 Formulaţi măsuri de ocrotire a copilului în dificultate (abandonaţi, abuzaţi, în conflict cu
legea etc.) necesar a fi întreprinse în Republica Moldova. Ţinînd seama de standardele de
viaţă ale marei mase de populaţii atît în prezent cît şi într-un viitor previzibil, cei mai mulţi
copii trăiesc şi vor trăi în familiile care le pot oferi cu dificultate condiţiile minimale pentru
dezvoltarea lor normală. Este o perioadă excepţională şi în consecinţă colectivitatea va trebui
să facă un efort special pentru a investi în copil. Politicile de suport pentru copiii din RM cred
că trebuie să constituie o prioritate absolută în cadrul unei strategii de dezvoltare socială. Ar
trebui luate în considerare următoarele opţiuni minimale în scopul ocrotirii copilului: servicii
de sănătate de calitate complet gratuite pentru mame şi copii; învăţămîntul de calitate care să
cuprindă totalitatea copiilor la nivel obligatoriu şi să ofere şanse largi marei majorităţi a
copiilor în învăţămîntul postobligatoriu; suport economic pentru familiile cu copii utilizînd o
combinaţie de 2 instrumente: alocaţii pentru copii menţinute la nivel de 10% din salariul
mediu pe întreaga perioadă de dificultate economică a ţării şi reducerii de impozit pentru
familiile cu 2 sau mai mulţi copii; sprijin special pentru familiile sărace cu mulţi copii inclusiv
în privinţa locuinţei; modalităţi de corectare a carenţelor alimentare acolo unde este cazul;
forme active de responsabilizare a părinţilor pentru îngrijirea copiilor; servicii profesioniste de
asistenţă socială care să ofere un suport multiplu familiei şi copiilor aflaţi în dificultate;
programe naţionale structurate de eradicarea cazurilor în care copiii trăiesc în condiţii
nefavorabile: copiii străzii, copii abandonaţi, abuzaţi, neglijaţi; o legislaţie unitară cu privire la
copilul cu stimulente social-sănătoase pentru creşterea natalităţii. În acest pachet de măsuri în
favoarea copilului politica demografică ar trebui inclusă sub forma a 2 principii: 1. încurajarea
clasei mijlocii de a ajunce la o fertilitate rezonabilă de la 2 la 4 copii. 2. crearea facilităţii de
planificare familială. În concluzii am putea spune că deşi ţara noastră se confruntă cu o

36
scădere a natalităţii o politică demografică centrată pe măsuri de stimulare a natalităţii nu este
nici dezirabilă şi nici susţinută în momentul de faţă.

Raportul economic - social - politic

Plasat în centru triadei , individul e supus interferenţei concordanţelor, necorcodanţelor
dintre cele trei sisteme. Identificarea relaţielor existente între economic, social şi politic
reflectă în esenţă schema de funcţionare a societăţii. Aceasta se va reflecta în poziţia
individului în interior/ în afara actului decizional economic-social-politic. Cel mai mare
pericol îl prezintă situaţia de extindere a politicului peste social şi economic. Intrarea peste
zona economică va genera centralizarea decizională, iar peste zona socialului va implementa
totala idiologizare. A scăpa de sub control cele trei dimensiuni care definesc viaţa individului
înseamnă a oscila pe muchia arbitrară, iar aceasta va conduce la:1 mutaţii politice masive,
pînă la readiscenţa unor culori politice diferite. 2 fluctuaţii necontrolate/ necontrolabile ale
economiei. 3 marginalizarea materială şi spirituală a omului.
Politic

Economic Social

37