Teorii explicative cu privire la rolul și funcțiile sectorului nonprofit (teoria cererii

diversificate, teoria contractului preventiv , teoria ”mecanismului preferat”)

Testînd empiric teoria cererii diversificate, E.James a ajuns la concluzia că nevoia de
varietate apare în anumite condiții și anume atunci cînd comunitatea este caracterizată:
1. Printr-o accentuată diferențiere culturală (religioasă, lingvistică, etnică);
2. Preferințele sunt dispersate geografic, astfel încît cu greu pot fi satisfăcute de agențiile
guvernamentale locale;
3. Guvernul este constrînd să furnizeze un produs relativ uniform;
4. Grupul cultural dominant nu-și poate impune preferințele asupra celorlalți, astfel încît
alternativa producției private reprezintă o soluție acceptabilă.
Conform teoriei lu e.James se pare că eterogenitatea culturală și dispersarea geografică a
comunitățiii sunt pozitiv corelate cu oferta de servicii, explică slaba de zvoltare a
sectorului nonprofit în Suedia sau Elveția.

Teoria contractului preventiv ea vizează un anume tip de ”eșec al pieții”, definit de unii
autori ca ”eșec al contractului”. Aici se are în vedere situațiile în care cumpărătorii unor bunuri
sau servicii nu sunt și consumatori ai acestor servicii. Dificultatea evaluării bunurilor sau
serviciilor cumpărate pentru o terță persoană tinde să se constituie într-o sursă a neîncrederii
cumpărătorilor față de o firmă privată, care din dorința de a obține profit ar putea furniza servii
de calitate inferioară.organizațiile nonprofit oferă prin contratele preventive posibilități de a
beneficia de servicii de calitate la prețuri rezonabile, chiar mici compensînd pentru funcșionarea
inadecvată a pieței serviciilor.

Teoria ”mecanismului preferat” potrivit căreia nu organizațiile nonprofit ci guvernul

reprezintă instituția reziduală a cărei necesitate este generată de unele deficiențe sau eșecuri ale
sectorului voluntar. Argumentul central al acestei abordări este că implicarea și anagajarea
oamenilor în acțiunea colectivă necesară rezolvării problemelor comunității poti cel mai bine
realizate pe o bază voluntară la nivel local sau grupal unde indivizii pot participa împreună cu
vecinii lor făr a-și sacrifi libertatea de alegere.

Asigurarea socială şi sursele ei.

1. Necesitatea şi conţinutul economic al asigurărilor sociale.

2. Organizarea sistemului securităţii sociale în ţările cu economie de piaţă.
3. Principiile şi rolul asigurărilor sociale.
4. Sursele de formare a fondurilor asigurărilor sociale de stat.
5. Sistemul de asigurare socială în Republica Moldova şi principiile de formare.(pct.31,din
subiecte)
1. Necesitatea şi conţinutul economic al asigurărilor sociale.
Necesitatea organizării ocrotirii cetăţenilor sub diferite forme, a apărut odată cu
dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie îndeosebi, instituirea şi dezvoltarea
asigurărilor sociale au fost determinate de crearea şi dezvoltarea industriei.
Necesitatea asigurărilor sociale decurge din faptul că participarea cetăţenilor la
desfăşurarea procesului de producţie şi a oricărei activităţi utile societăţii omeneşti poate să pună
salariaţii, cooperatorii, întreprinzătorii privaţi în anumite împrejurări – cu toate măsurile luate
pentru asigurarea igienei, securităţii şi protecţiei muncii.
 Conţinutul economic al asigurărilor sociale este determinat de natura relaţiilor de
producţie. Protecţia socială cuprinde două componente care se completează reciproc: asigurările
sociale şi asistenţa socială.
Asigurările sociale constituie acea parte a relaţilor social-economice băneşti cu ajutorul
cărora în procesul repartiţiei produsului intern brut, se formează se repartizează, se gestionează şi
se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii obligatorii a cetăţenilor aflaţi în incapacitate
temporară de muncă sau permanentă, în caz de bătrîneţe şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Asistenţa socială reprezintă la rîndul său un ansamblu de servicii sociale în bani sau în
natură, cum sînt serviciile medicale, diverse forme de recuperare socială şi profesională etc.
Sistemul de asigurări sociale face parte din conceptul mai extins al protecţiei sociale care
include şi programe de asistenţă.
Asigurraea socială se compune din două componente:
1) asigurarea obligatorie;
2) asigurarea voluntară.
Asigurarea obligatorie se referă la sumele acumulate şi utilizate în corespundere cu legile
respective.
Asigurarea voluntară diferă de cea obligatorie prin faptul că relaţiile civile şi legile apar
în urma acordului ambilor părţi.
În prezent în Republica Moldova cea mai importantă parte a sistemului de asigurare
socială revine asigurării obligatorii. Dintre toate componentele sistemului de asigurări obligatorii
de stat poziţia majoritară, din punctul de vedere al resurselor şi acoperirii, este ocupată de sistemul
de pensionare pentru persoanele în vârstă - 73,4% din toţi pensionarii.
2. Organizarea sistemului securităţii sociale în ţările cu economie de piaţă.
În cadrul sistemelor de protecţie socială din ţările occidentale cu economie de piaţă se
impune realizarea a două separări.
Prima separare opune sistemele de securitate (asigurare) socială, în care fiecare are dreptul
de a contribui (de exemplu, să achite contribuţia pentru asigurările sociale) şi de a primi gradual (de
exemplu, pensii de vârstă), şi sistemele de asistenţă socială, în care colectivitatea acordă ajutor
unei minorităţi lipsite de resurse. Securitatea socială implică o redistribuire financiară care
presupune, pe de o parte, o prelevare, iar pe de altă parte, o repartiţie a fondurilor prelevate. Suma
cotizaţiilor nu este proporţională cu probabilitatea şi gravitatea riscului împotriva căruia individul s-
a asigurat, dar este determinată în funcţie de venit. Cât despre prestaţiile la care aceste cotizaţii dau
dreptul, unele sunt independente de venit (pentru boală, prestaţii familiale), iar altele, din contra,
sunt proporţionale (pensii, indemnizaţii zilnice în caz de boală, indemnizaţii de şomaj), în ultimul caz,
ele au rolul de a înlocui o încetare a activităţii temporare sau definitive.
În opoziţie completă cu logica asigurării (securităţii) sociale, asistenţa socială intră în joc
când este recunoscută existenţa unei nevoi, garantându-se fiecăruia un nivel sanitar şi social minim,
fără ca să fi fost plătite cotizaţiile în prealabil. Finanţarea este asigurată prin credite bugetare de la
stat şi de la colectivităţile locale.
A doua separare se impune în interiorul sistemului de securitate socială şi deosebeşte
conceptul de solidaritate profesională, potrivit căruia individul nu are drepturi băneşti decât pentru
munca sa, de conceptul de solidaritate naţională, care nu face nici o referinţă la o activitate
realizată, în logica solidarităţii profesionale, riscul esenţial rezidă în pierderea de venit sau în
diminuarea nivelului de viaţă - în consecinţă, prestaţiile şi cotizaţiile sunt proporţionale cu venitul,
în antiteză cu această concepţie, solidaritatea naţională recunoaşte dreptul la asigurare socială a
fiecăruia dintre membrii comunităţii naţionale, activi sau nu, care sunt sau nu plătitori ai unei
cotizaţii. Prestaţia este deci uniformă, iar finanţarea este asigurată prin impozit.
Solidarităţile profesionale sunt organizate în conformitate cu două modalităţi distincte. Pe
de o parte, ele pot să se înscrie într-un cadru general, forma extremă fiind reprezentată de un regim
unic. Principiul proporţionalităţii prestaţiei cu venitul, inerent logicii profesionale, este menţinut, dar
el tinde să se aplice ansamblului po pulaţiei active, salariate sau nu. Pe de altă parte, solidarităţile
profesionale nu pot să funcţioneze decât într-un cadru particular şi omogen - acela al unei categorii
socio-profesionale, al unei ramuri de activitate sau al unei întreprinderi.
Aceste situaţii nu sunt întâlnite însă în stare pură. Sub presiunea diverşilor factori, sistemele
au evoluat, înglobând elemente aparţinând unor logici contradictorii. Pe de o parte, ţările europene
prevalează sistemele de securitate socială, formând în ele însele o grupă eterogenă în care protecţia
socială s-a dezvoltat într-un cadru naţional sau profesional. Pe de altă parte, Statele Unite ale
Americii reprezintă un caz extrem al unei protecţii asigurate prin regimuri de întreprindere, la care
se alătură programe de asistenţă, în acelaşi timp, sistemul japonez are unele caracteristici comune
cu cele din ţările europene, dar este mai apropiat de cel al Statelor Unite.
Asigurarea socială europeană îşi are fundamentele fie în solidaritatea naţională, cum este
cazul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, fie în solidaritate profesională, cum este
cazul Franţei şi Germaniei.