Infracţiuni Contra Înfăptuirii Justiţiei

INFRACŢIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIŢIEI
CONSIDERAŢII GENERALE
În noul Cod penal, grupul acestor infracţiuni a suferit numeroase

modificări.
Sub aspectul denumirii, se poate constata că vechea denumire, aceea de
„Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei”, a fost înlocuită cu acea de
„Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei”. În expunerea de motive se arată că
nevoia acestei modificări a fost sesizată de doctrină, în opinia căreia multe dintre
aceste infracţiuni (de exemplu, denunţarea calomnioasă, încercarea de a
determina mărturia mincinoasă etc.) nu numai că nu împiedică efectiv
înfăptuirea justiţiei, dar nici măcar nu au această aptitudine; ele produc doar o
stare de pericol pentru realizarea actului de justiţie.
Sub aspectul sistematizării, se poate constata că, spre deosebire de codul
anterior, în care acest grup de infracţiuni era inclus într-un capitol (Capitolul II)
din Titlul IV, în noul Cod penal infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei se bucură
de un titlu distinct, anume Titlul IV (art.266-288) - aspect de natură să
sublinieze importanţa acordată justiţiei, care nu este doar un serviciu de utilitate
publică, ci reprezintă una dintre cele trei puteri ale statului (ea se alătură puterii
legislative şi celei executive).
În fine, sub aspectul conţinutului, se pot face două constatări.
Prima este aceea că grupul infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei s-a
lărgit considerabil, incluzând numeroase infracţiuni noi, cum ar fi:
obstrucţionarea justiţiei, răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, presiuni asupra
justiţiei, compromiterea intereselor justiţiei, încălcarea solemnităţii şedinţei,
ultrajul judiciar, asistenţa şi reprezentarea neloială precum sau neexecutarea
sancţiunilor penale.
A doua este aceea că toate vechile definiţiile au suferit modificări, iar, în
unele cazuri, s-a schimbat însăşi denumirea infracţiunii - de exemplu,
infracţiunea de denunţare calomnioasă a devenit infracţiunea de inducere în
eroare a organelor judiciare; sau, infracţiunea de încercarea de a determina
mărturia mincinoasă a devenit infracţiunea de influenţarea declaraţiilor.
1
1. NEDENUNŢAREA
1.1. Concept
Infracţiunea de nedenunţare este prevăzută în art.266 C.pen. şi constă în
fapta persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu
înştiinţează de îndată autorităţile.
În Codul penal din 1968, o asemenea faptă constituia infracţiunea de
„Nedenunţarea unor infracţiuni” (art.262), care avea o sferă de aplicare diferită.
Potrivit acelui cod, obligaţia de denunţare exista nu doar pentru faptele de
omucidere, aşa cum se întâmplă în prezent, ci şi pentru alte infracţiuni de mare
gravitate (tâlhăria, pirateria, delapidarea, distrugerea, distrugerea calificată etc.).
Iar, pe lângă aceasta, în ce priveşte faptele de omucidere, obligaţia de denunţare
era limitată la infracţiunea de omor (art.174) şi la variantele ei agravate (omorul
calificat - art.175; şi omorul deosebit de grav - art.176).
Aşa cum rezultă din însăşi definiţia ei, nedenunţarea este o infracţiune
corelativă, condiţionată de preexistenţa altei infracţiuni, numită „infracţiune
principală”. În cazul nedenunţării, infracţiunea principală este infracţiunea
nedenunţată.
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic (scopul de protecţie) al infracţiunii de nedenunţare
constă în obligaţia generală (care revine oricărui cetăţean) de a înştiinţa
autorităţile, cu privire la „comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra
vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane”.
O atare obligaţie nu este prevăzută expres de lege; însă, ea se deduce din
definiţia acestei infracţiuni.
Totuşi, trebuie să sesizăm că există o contradicţie între denumirea
infracţiunii (nomen juris) şi definiţia acesteia: din denumirea infracţiunii
(„Nedenunţarea”), se deduce că e vorba de o obligaţie de a denunţa, în timp ce
definiţia infracţiunii se referă la o obligaţie de a „înştiinţa autorităţile”. Or, cele
două obligaţii nu sunt identice – fiindcă nu orice înştiinţare este un denunţ, ca
act de sesizare a organului de urmărire penală (cu privire la denunţ, legea
instituie o serie de condiţii de fond şi de formă).
b) Obiectul material. Infracţiunea de nedenunţare nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ
În principiu, subiect activ poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Cu toate acestea, nu poate fi subiect activ al infracţiunii de nedenunţare,
persoana care a participat la săvârşirea infracţiunii nedenunţate - aceasta,
deoarece există numai obligaţia denunţării, iar nu şi a autodenunţării 1. În
1
Trib. Timiş, Dec. nr. 1262/1973, publicată în „Revista română de drept”, nr. 12/1974, p.75.
2
consecinţă, în mod legal, s-a decis că participanţii la infracţiunea principală nu
au obligaţia legală de denunţare; ca atare, ei nu răspund şi pentru infracţiunea
de nedenunţare2.
Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune care se comite in
persona propria (cu autor unic). În acest sens, se impune să sesizăm că
obligaţia de a denunţa este o obligaţie personală3.
Unii autori4 consideră că, la această infracţiune, rămân posibile instigarea
şi complicitatea morală. Nu împărtăşim această opinie, deoarece obligaţia de
înştiinţare nu revine doar persoanelor care au luat cunoştinţă, în mod direct, de
infracţiunea nedenunţată. Sub acest aspect, textul nu face nicio precizare, iar
aşa fiind, înseamnă că autor al nedenunţării poate fi şi acela care a luat
cunoştinţă, în mod indirect (de exemplu, din relatările autorului nedenunţării),
de comiterea infracţiunii principale - aşa cum este cazul instigatorului sau
complicelui moral.
b) Subiect pasiv este statul.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează printr-o faptă omisivă, anume prin
omisiunea de a înştiinţa autorităţile.
Obligaţia de a înştiinţa autorităţile priveşte, în mod exclusiv, faptele de
omucidere. Prin urmare, dacă omisiunea de a înştiinţa se referă la alte fapte
decât cele de omucidere, fapta nu constituie această infracţiune.
Pentru existenţa infracţiunii, nu interesează dacă legea prevede aceste
fapte ca „infracţiuni contra vieţii” ori le prevede ca „infracţiuni contra
patrimoniului” (de exemplu, distrugerea calificată - art.254 C.pen.), ca
„infracţiuni contra securităţii naţionale” (de exemplu, atentatul care pune în
pericol securitatea naţională - art.401 C.pen.) etc. De asemenea, nu interesează
dacă aceste fapte s-au săvârşit cu intenţie sau din culpă, nici dacă e vorba de o
infracţiune consumată sau de o tentativă pedepsibilă, ori de un act de autorat,
instigare sau complicitate.
Totuşi, se pune întrebarea dacă prin „fapte de omucidere” se înţeleg numai
faptele prevăzute de legea penală, respectiv numai infracţiunile de omucidere
(în sensul formal al termenului „infracţiune”) sau, se înţeleg şi alte fapte, chiar
neprevăzute de legea penală.
În legătură cu această chestiune, în expunerea de motive a noului Cod
penal se arată că motivul pentru care s-a schimbat denumirea infracţiunii, din
2
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.1871/1968, publicată în „Revista română de drept”,
nr.2/1969, p.164.
3
În acelaşi sens N. Iliescu, Nedenunţarea unor infracţiuni, în „Explicaţii teoretice ale Codului
penal român” de V. Dongoroz ş.a., Partea specială, vol. IV, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1972, p.199.
4
Gh. Dărângă şi D. Lucinescu, Nedenunţarea unor infracţiuni, în „Codul penal comentat şi
adnotat” de T. Vasiliu ş.a., Partea specială, vol.II, p.125; I. Pascu, M. Gorunescu, Drept
penal. Partea specială, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.436.
3
„Nedenunţarea unor infracţiuni” în „Nedenunţare”, a fost acela de a sublinia că
este fără relevanţă dacă fapta nedenunţată nu a fost încă pusă în executare, ori se
află în faza actelor de pregătire ori a unei tentative nepedepsite de lege5.
Însă, în ce ne priveşte, considerăm că o soluţie în acest sens ar fi nelegală,
contrară definiţiei infracţiunii şi, implicit, principiului legalităţii. Textul se
referă la o „faptă prevăzută de legea penală contra vieţii sau care a avut ca
urmare moartea unei persoane” - de unde nu rezultă nicidecum că obligaţia de
denunţare (înştiinţare) ar putea avea ca obiect şi fapte neprevăzute de legea
penală. În orice caz, formula „faptă care a avut ca urmare moartea unei
persoane” nu poate fi interpretată în sensul arătat în expunerea de motive - şi
aceasta, pentru simplul motiv că ea este deja consacrată în dreptul penal, cu o
semnificaţie aparte, complet diferită. Mai exact, aşa cum rezultă chiar dintr-o
decizie în interesul legii6, legiuitorul foloseşte această formulă, exclusiv pentru a
indica o infracţiune care se comite cu praeterintenţie.
În plus, este chiar logic exclus ca obligaţia de denunţare (înştiinţare) să
aibă ca obiect fapte neprevăzute de legea penală. Această obligaţie nu poate să
aibă ca obiect o faptă care „nu a fost încă pusă în executare” - deoarece, în caz
că executarea nu a început, nici nu se poate vorbi de o „faptă”, în sensul legii
penale (în dreptul penal, prin fapte se înţeleg numai manifestările externe, actele
materiale, iar nu şi actele gândirii). Această obligaţie nu poate să aibă ca obiect
nici actele de pregătire sau o tentativă nepedepsită - deoarece, atât timp cât
legea nu le pedepseşte, asemenea acte rămân licite, iar denunţarea lor s-ar
analiza ca o violare a dreptului la viaţă intimă şi privată. De altfel, dacă ţinem
seama că raţiunea neincriminării unor asemenea acte rezidă, de regulă, în
caracterul lor echivoc, în dubiul care planează asupra scopului în care au fost
îndeplinite, putem lesne înţelege că soluţia contrară ar conduce la consecinţe
absurde - de exemplu, vânzătorii ar fi obligaţi să depună denunţuri, ori de câte
ori o persoană cumpără un lucru care poate fi folosit pentru a provoca moartea
unei persoane (insecticid, topor, funie etc.), şi aceasta, fără a interesa că, în mod
obişnuit, vânzătorii nu cunosc identitatea cumpărătorilor şi nici nu au dreptul să-
i legitimeze.
Omisiunea de a denunţa (înştiinţa) constituie infracţiunea de nedenunţare,
dacă sunt îndeplinite două cerinţe esenţiale, şi anume:
1) făptuitorul a luat cunoştinţă, în orice mod, de existenţa unei fapte
de omucidere;
2) în mod nejustificat, făptuitorul nu a înştiinţat autorităţile, de îndată,
despre comiterea acelei fapte.
5
A se vedea expunerea de motive, astfel cum a fost publicată pe site-ul
http://webcache.googleusercontent.com/search?
q=cache:OMhRcktvXywJ:www.just.ro/Portals/0/Coduri/Expunere%2520motive%2520-
%2520proiect%2520-%2520Codul%2520penal%2520-%252025%2520februarie
%25202009.doc+&cd=2&hl=ro&ct=clnk&gl=ro
6
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr.20/2008, publicată pe web-site-
ul: http://www.scj.ro/decizii_SU.asp.
4
Cu privire la prima cerinţă, trebuie subliniat că este necesar ca făptuitorul
să aibă cunoştinţe certe, iar nu simple bănuieli, cu privire la existenţa unei fapte
de omucidere. Totuşi, nu este necesar ca el să fi luat cunoştinţă, în mod direct,
de fapta săvârşită. El răspunde pentru nedenunţare, chiar şi atunci când a aflat
de fapta săvârşită în mod indirect - de exemplu, din relatările unui martor
ocular. Dacă făptuitorul a luat cunoştinţă de săvârşirea mai multor fapte de
omucidere şi nu le denunţă, el săvârşeşte tot atâtea infracţiuni de nedenunţare
câte fapte a omis să denunţe.
Cu privire la a doua cerinţă, trebuie subliniat că făptuitorul răspunde pentru
nedenunţare, chiar şi atunci când a înştiinţat tardiv autorităţile – ceea ce rezultă
din faptul că legea incriminează omisiunea de a înştiinţa „de îndată”. În fiecare
caz, organul judiciar va stabili dacă înştiinţarea s-a făcut sau nu „de îndată”, în
funcţie de posibilitatea făptuitorului de a-şi îndeplini obligaţia.
Deoarece legea nu precizează, urmează că făptuitorul poate înştiinţa orice
autoritate, iar nu doar autoritatea competentă.
În fine, trebuie să precizăm că nedenunţarea, fiind o infracţiune corelativă,
nu poate intra în concurs cu o altă infracţiune corelativă (aceste infracţiuni se
exclud reciproc). Ca urmare, în mod greşit, s-a decis că, inculpatul răspunde atât
pentru nedenunţare cât şi pentru favorizarea infractorului, dacă, pe lângă
nedenunţarea unui omor, el a comis şi acte concrete de favorizarea
infractorului.7 Aşa cum s-a remarcat8, în acest caz, inculpatul trebuia să
răspundă numai pentru favorizarea infractorului, iar nu şi pentru nedenunţare.
Soluţia contrară nesocotea faptul că, prin ajutorul acordat ucigaşului, inculpatul
a devenit el însuşi infractor şi că, denunţând omorul, în mod implicit, el s-ar fi
autodenunţat; or, omisiunea de a se autodenunţa nu realizează elementul
material al infracţiunii de nedenunţare (această omisiune nu constituie
infracţiune).
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
înfăptuirea justiţiei.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv. Nedenunţarea se poate comite cu intenţie.
1.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu este incriminată. Ea nici nu este posibilă, fiind vorba de o
infracţiune omisivă pură.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul, având
posibilitatea de a înştiinţa autorităţile, nu-şi îndeplineşte această obligaţie.
Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.
7
Tribunalul Suprem, S. pen., Dec. nr.1877 din 1976, publicată în „Revista română de drept”,
nr.9/1977, p.65.
8
G. Antoniu, C. Bulai, comentariul 1 la art.262, în Practica judiciară penală, vol. II, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1992, p.229.
5
1.5. Cauze speciale de nepedepsire
Există două cauze speciale de nepedepsire, prevăzute în art.266 alin.(2) şi
(3) C.pen.
Potrivit alin.(2), fapta săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
Cauza de nepedepsire îşi găseşte explicaţia în raporturile de familie care există
între membrii de familie.
Potrivit alin.(3), nu se pedepseşte persoana care încunoştinţează
„autorităţile competente”, mai înainte de a se fi pus în mişcare acţiunea penală
pentru fapta nedenunţată; sau, care a înlesnit tragerea la răspundere penală a
vinovaţilor, chiar după ce s-a pus în mişcare acţiunea penală. Cauza de
nepedepsire îşi găseşte explicaţia în interesul general de a asigura aflarea
adevărului, cu privire la fapta nedenunţată.
2. OMISIUNEA SESIZĂRII
2.1. Concept
Infracţiunea de omisiunea sesizării este prevăzută în art.267 C.pen., într-o
variantă tip şi o variantă atenuată.
6
În varianta tip [art.267 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în fapta
funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile,
omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală.
Varianta atenuată [art.267 alin.(2) C.pen.] se aplică, când aceeaşi faptă a
fost săvârşită din culpă.
În Codul penal anterior, fapta era incriminată în art.263 şi purta o denumire
oarecum diferită, aceea de „Omisiunea sesizării organelor judiciare”. De
asemenea, în codul anterior, exista o variantă agravată a acestei infracţiuni
[art.263 alin.(2)] - la care s-a renunţat (după părerea noastră, în mod justificat).
În ce priveşte definiţia, ea se deosebea de cea actuală sub două aspecte: în
primul rând, ea se referea la o „infracţiune în legătură cu serviciul”, iar nu la o
„faptă prevăzută de legea penală în legătură cu serviciul”, aşa cum prevede
definiţia actuală; în al doilea rând, ea se referea la „sesizarea…procurorului sau
a organului de urmărire penală”, iar nu la „sesizarea…organelor de urmărire
penală”, aşa cum prevede definiţia actuală.
Cu privire la aceste două modificări, trebuie să arătăm că, în opinia
noastră, numai ultima este adecvată - căci, într-adevăr, era fără sens referirea la
„sesizarea…procurorului sau a organului de urmărire penală”, din moment ce
procurorul este prin excelenţă un organ de urmărire penală.
În ce priveşte înlocuirea sintagmei „infracţiune în legătură cu serviciul” cu
sintagma „faptă prevăzută de legea penală în legătură cu serviciul”, credem că
această modificare nu era necesară, având în vedere că, în concepţia formală
asupra noţiunii de infracţiune, cele două sintagme au un identic înţeles.
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
Infracţiunea de omisiunea sesizării asigură protecţie obligaţiei ce revine
funcţionarilor publici de a sesiza organele de urmărire penală, cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni („fapte prevăzute de legea penală”) în legătură cu
serviciul în cadrul căruia îşi îndeplinesc sarcinile.
La fel ca şi nedenunţarea, omisiunea sesizării este o infracţiune corelativă,
condiţionată de preexistenţa altei infracţiuni, numită „infracţiune principală”. În
acest caz, infracţiunea principală este o infracţiune care are legătură cu serviciul
în care făptuitorul îşi îndeplineşte sarcinile.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) La această infracţiune, subiectul activ nemijlocit (autorul) este
calificat. Autor al infracţiunii poate fi numai un funcţionar public.
În art.175 alin.1 C.pen., funcţionarul public este definit ca persoana care,
cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:
7
a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în
scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau
judecătoreşti;
b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de
orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii
autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice
cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice
declarată ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate realizarea
obiectului de activitate al acesteia.
În conformitate cu alin.(2) al art.175 C.pen., se consideră, de asemenea,
funcţionar public persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care
a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului sau
supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Însă, fiind vorba de o infracţiune corelativă, această infracţiune nu se poate
reţine în sarcina funcţionarul public care a comis sau a participat la săvârşirea
infracţiunii principale - deoarece obligaţia denunţării priveşte exclusiv
infracţiunile săvârşite de alte persoane. În acest sens, s-a decis că sesizarea
organelor judiciare cu privire la propriile infracţiuni echivalează cu
autodenunţarea, iar legea nu impune autodenunţarea9.
Participaţia penală nu este posibilă, deoarece obligaţia de a sesiza organele
judiciare este o obligaţie personală, care revine oricărui „funcţionar public” -
ceea ce înseamnă că omisiunea sesizării se prezintă ca o infracţiune cu autor
unic sau, altfel spus, care se comite in persona propria.
2. 3. Conţinutul constitutiv
a) Elementul material constă în omisiunea de a sesiza organele de
urmărire penală.
Această omisiune devine relevantă penal, dacă sunt îndeplinite trei cerinţe
esenţiale, şi anume:
- omisiunea priveşte săvârşirea unei fapte (infracţiuni) în legătură
cu serviciul în cadrul căruia funcţionarul public îşi îndeplineşte
sarcinile;
- funcţionarul public a avut cunoştinţe certe despre infracţiunea
principală;
- în mod nejustificat, funcţionarul public a omis sesizarea de îndată
a organelor de urmărire penal.
În legătură cu prima cerinţă, trebuie subliniat că omisiunea este relevantă
penal, indiferent dacă e vorba de o infracţiune săvârşită de un alt funcţionar sau
de o infracţiune săvârşită de o persoană din afară, dar care se răsfrânge asupra
9
Trib. Timiş, Dec. pen. nr.1262/1973, publicată în „Revista română de drept” nr.12/1974,
p.75.
8
activităţii serviciului respectiv – de exemplu, de o infracţiune de trafic de
influenţă (art.257 C.pen.). De asemenea, omisiunea este relevantă penal,
indiferent dacă e vorba de o infracţiune consumată ori de o tentativă pedepsibilă
şi, indiferent dacă e vorba de un act de coautorat, instigare sau complicitate.
Totuşi, nu se poate reţine această infracţiune, dacă omisiunea funcţionarului
public priveşte o faptă care nu are legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi
îndeplineşte sarcinile.
În legătură cu a doua cerinţă, trebuie subliniat că este necesar ca
funcţionarul public să fi avut cunoştinţe certe despre infracţiunea principală -
deoarece numai în acest caz există obligaţia sa de a sesiza organele judiciare 10.
Cu toate acestea, nu se cere ca făptuitorul să fi cunoscut identitatea infractorului
- deoarece legea se referă la sesizarea organelor judiciare cu privire la fapta
săvârşită, nu şi cu privire la autorul acesteia.
În legătură cu a doua cerinţă, trebuie subliniat că sesizarea trebuie făcută
de îndată. Împrejurarea dacă sesizarea s-a făcut sau nu „de îndată” se stabileşte
în concret, în raport cu posibilitatea pe care a avut-o agentul de a-şi îndeplini
obligaţia.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea
justiţiei.
B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv.
În varianta tip, această infracţiune se săvârşeşte cu intenţie.
În varianta atenuată, ea se săvârşeşte din culpă.
Tentativa nu este incriminată. Ea nici nu este posibilă, fiind vorba de o
infracţiune omisivă pură.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul, având
posibilitatea de a sesiza organele de urmărire penală, nu-şi îndeplineşte această
obligaţie.
Pentru varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau
amenda.
Pentru varianta atenuată, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an
sau amenda.
10
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.3071/1974, publicată în „Revista română de drept”
nr.8/1975, p. 71.
9
3. INDUCEREA ÎN EROARE A ORGANELOR JUDICIARE
3.1. Concept
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare este prevăzută în
art.268 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art.268 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de inducere în
eroare a organelor judiciare constă în sesizarea penală, făcută prin denunţ sau
plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în
legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană,
cunoscând că aceasta este nereală.
În a doua variantă tip [art.268 alin.(2) C.pen.], infracţiunea de inducere în
eroare a organelor judiciare constă în producerea ori ticluirea de probe nereale,
în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori
săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.
În Codul penal din 1968, exista o infracţiune asemănătoare, denumită
„Denunţarea calomnioasă” (art.259), care era concepută ca o infracţiune
binomică (sub aceeaşi denumire, erau prevăzute două infracţiuni). Însă, noul
Cod penal a completat textul art.259 anterior, adăugând fiecăreia din cele două
infracţiuni câte o nouă faptă (infracţiune), astfel că noua infracţiune, aceea de
inducere în eroare a organelor judiciare, apare ca o infracţiune cvadruplă (sub
aceeaşi denumire, sunt prevăzute patru infracţiuni diferite). În opinia noastră,
această construcţie reprezintă o gravă eroare legislativă.
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
Cu privire la infracţiunea de denunţare calomnioasă, s-a observat 11 că ea
avea un obiect juridic complex: obiectul juridic principal consta în obligaţia de a
nu periclita înfăptuirea justiţiei, iar obiectul juridic secundar consta în obligaţia
de a respecta demnitatea, libertatea şi siguranţa oricărei persoane împotriva unor
acuzaţii nedrepte, aduse fie în mod direct (prin plângere sau denunţ), fie în mod
indirect (prin producerea sau ticluirea de probe mincinoase).
Or, dacă ţinem seama că infracţiunea de inducere în eroare a organelor
judiciare a rezultat din adăugarea unei noi fapte (infracţiuni) la fiecare dintre
cele două modalităţi ale denunţării calomnioase, ar trebui să conchidem că noua
infracţiune stabileşte alte două obligaţii, cărora le asigură protecţie, şi anume:
obligaţia de a nu sesiza organele judiciare, cu privire la fapte nereale; şi,
respectiv, obligaţia de a nu produce sau ticlui probe nereale, cu privire la fapte
care nu există.
11
I. Ionescu - Dolj, Comentare, în „Codul penal Carol al II-lea adnotat”, Editura Socec,
Bucureşti, 1937, vol.II, p.179; în acelaşi sens Gh. Dărângă, D. Lucinescu, Denunţarea
calomnioasă, în „Codul penal comentat şi adnotat” de T. Vasiliu ş.a., Partea specială, vol. II,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.112.
10
După cum se arată în expunerea de motive, faptele nou incriminate pot
determina efectuarea unor acte procedurale care presupun restrângerea
exercitării unor drepturi (de pildă, o sesizare care reclamă în mod neadevărat
existenţa unui cadavru într-o locuinţă, fără a imputa vreo faptă penală unei
anume persoane, poate duce la efectuarea unei percheziţii în acea locuinţă).
Însă, argumentele invocate în expunerea de motive nu pot justifica
completarea infracţiunii de denunţare calomnioasă cu alte două fapte. Asemenea
fapte au scopuri de protecţie diferite şi, în consecinţă, ele pretindeau o
incriminări distincte. După cum s-a observat deja, „sesizările penale nereale pot
fi de natură să declanşeze nejustificat activitatea organelor judiciare, să irosească
timpul acestora ori să îngreuneze desfăşurarea procesului penal atunci când se
aduc în atenţie probe produse sau ticluite..”.12
b) Infracţiunea nu are obiect material. Plângerea, denunţul sau probele
nereale sunt mijloace prin care se săvârşeşte infracţiunea, iar nu obiectul
material al acesteia.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat (poate fi orice persoană,
care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Dacă o persoană face o sesizare nereală, iar o altă persoană produce sau
ticluieşte probe nereale, fiecare dintre aceste persoane răspunde în calitate de
autor, cea dintâi potrivit alin.1, iar cea de a doua potrivit alin.213.
În caz că aceeaşi persoană săvârşeşte atât fapta prevăzută în alin.1 cât şi
fapta prevăzută în alin.2, ea va răspunde pentru un concurs de infracţiuni.
b) Subiect pasiv.
Subiect pasiv principal este organul judiciar indus în eroare. Dacă
făptuitorul induce în eroare mai multe organe judiciare, vor exista tot atâtea
infracţiuni câte organe judiciare au fost induse în eroare.
Subiectul pasiv adiacent este reprezentat de persoana învinuită pe nedrept,
prin plângere, denunţ sau prin producerea ori ticluirea de probe nereale.
a) Elementul material.
În varianta tip (alin.1), elementul material se realizează printr-o „sesizare
penală”14.
Pentru a deveni relevantă penal, această sesizare trebuie să îndeplinească
trei cerinţe esenţiale, şi anume:
12
M. Oprea, Noua reglementare a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, în
„Revista de Drept Penal”, nr.2/2013, p. 83.
13
N. Iliescu, Denunţarea calomnioasă, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” de
V. Dongoroz ş.a., vol.IV, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972, p.179.
14
Această descriere a elementului material ni se pare inadecvată. Sintagma „sesizare penală”
este necunoscută în limbajul juridic, astfel că semnificaţia ei rămâne obscură.
11
- să fie făcută prin denunţ sau plângere;
- să privească o faptă prevăzută de legea penală ori să fie în legătură cu
săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană;
- făptuitorul să cunoască faptul că sesizarea este nereală.
În ce priveşte prima cerinţă, trebuie subliniat că ea se consideră îndeplinită,
şi în caz că denunţul este anonim, deoarece şi în acest caz organele judiciare
sunt obligate să efectueze verificări, cu privire la existenţa infracţiunii 15. În
schimb, cerinţa nu se consideră îndeplinită, în caz că sesizarea se referă la o
infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, deoarece, în lipsa plângerii prealabile a
victimei, organele judiciare nu pot începe vreo anchetă şi, în consecinţă, fapta
nu poate periclita înfăptuirea justiţiei16.
În ce priveşte a doua cerinţă, aceasta suscită discuţii, atât sub aspect formal,
cât şi pe fond. Sub aspect formal, se impune să observăm că enunţul
„Sesizarea….cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în
legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană” este
deficitar - căci el nu cuprinde nici un verb, iar acest fapt împiedică înţelegerea
faptului că textul instituie nu una, ci două cerinţe alternative. Pe fond, putem
face două observaţii. Prima observaţie este aceea că, în realitate, aici nu e vorba
de două cerinţe alternative, ci de două fapte complet diferite: prima fapta constă
în inducerea în eroare a organelor judiciare, cu privire la existenţa unei
infracţiuni; a doua faptă constă în învinuirea mincinoasă, cu privire la săvârşirea
unei infracţiuni de către o anumită persoană. A doua observaţie este aceea că
faptele menţionate nu diferă doar sub aspectul conţinutului constitutiv, ci şi sub
aspectul obiectului juridic şi al gravităţii, astfel că ele nu puteau fi prevăzute
laolaltă şi sub o identică denumire; dimpotrivă, se impunea ca cele două fapte să
fie incriminate distinct, sub denumiri diferite. Îndeosebi, trebuie să subliniem că
învinuirea mincinoasă, în oricare dintre modalităţile ei, apare ca o faptă
incomparabil mai gravă decât o simplă inducere în eroare a organelor judiciare,
căci, pentru autorul unei învinuiri mincinoase, inducerea în eroare organele
judiciare reprezintă doar un scop imediat sau, altfel spus, un simplu mijloc
pentru atingerea altui scop, mediat, acela de a distruge reputaţia şi viaţa
persoanei învinuite pe nedrept, expunând-o nu doar unor anchete nejustificate, ci
şi riscului de a-şi pierde aproape toate drepturile, inclusiv dreptul la libertate.
În ce priveşte a treia cerinţă, aceasta a fost greşit formulată. În orice caz,
cerinţa nu poate fi aceea care se desprinde din text, anume ca făptuitorul să
cunoască că sesizarea este nereală. Din moment ce se porneşte de la premisa că
15
Jud. Sibiu, sent. pen. nr.2161/1972, publicată în „Revista română de drept”, nr.4/1975, p.50,
cu note de I. Bleahu (I) şi T. Antoniu (II); în acelaşi sens, a se vedea A. Filipaş, Infracţiuni
contra înfăptuirii justiţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, p.23 şi urm.; G.
Antoniu, C. Bulai, op.cit., p.227.
16
O. Loghin, Infracţiunea de denunţare calomnioasă, în „Revista română de drept”,
nr.8/1972, p.36.
12
s-a făcut o sesizare, se înţelege că acea sesizare există cu adevărat, deci e reală.
Prin urmare, cerinţa logică este alta, anume aceea ca făptuitorul să ştie că fapta
care a făcut obiectul sesizării nu există, ori nu a fost săvârşită de cel învinuit.
În raport cu această cerinţă logică, se impune precizarea că făptuitorul nu
poate fi tras la răspundere, dacă se dovedeşte că el a fost de bună-credinţă. În
acest sens, s-a decis că, dacă făptuitorul a crezut, în mod eronat, că fapta există
ori că a fost săvârşită de cel acuzat, infracţiunea de denunţare calomnioasă nu
subzistă17.
În a doua variantă tip (alin.2), elementul material se realizează în două
modalităţi alternative, anume fie prin producerea de probe, fie prin ticluirea de
probe.
Producerea de probe presupune depunerea acestora la organul de cercetare
sau de urmărire penală ori la instanţa de judecată. Dacă mijlocul de probă
„produs” de făptuitor constă într-un înscris fals, infracţiunea de inducere în
eroare a organelor judiciare va intra în concurs cu infracţiunea de uz de fals şi,
eventual, chiar cu o infracţiune de fals în înscrisuri, dacă se dovedeşte
făptuitorul este acela care a întocmit înscrisul.
Ticluirea de probe presupune crearea unei aparenţe care ar putea fi luată
drept probă în acuzare - de exemplu, depunerea în locuinţa celui suspectat de
comiterea unui omor a unui obiect care aparţinuse victimei.
În această modalitate, există două cerinţe esenţiale, şi anume:
- cerinţa ca proba „produsă” ori „ticluită” să fie nereală;
- cerinţa ca făptuitorul să fi acţionat fie în scopul de a dovedi existenţa
unei fapte prevăzute de legea penală, fie în scopul de a dovedi
săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.
Totuşi, necesitatea înscrierii în text a celei de a doua cerinţe este
discutabilă. În contra ei, se poate observa că o cerinţă esenţială presupune, cu
necesitate, o probă distinctă de proba elementului material, ceea ce nu este cazul
aici. Din moment ce s-a dovedit că proba „produsă” ori „ticluită” este nereală,
singura concluzie care se impune este aceea că făptuitorul a urmărit să inducă în
eroare organul judiciar, fie cu privire la existenţa faptei, fie cu privire la
persoana sau persoanele care au comis-o. Existenţa unui al treilea scop este,
logic, exclusă - ceea ce înseamnă că organul judiciar nu mai trebuie să aducă
alte dovezi. Cu alte cuvinte, este suficient să se fi dovedit că proba este nereală
şi persoana (persoanele) care au produs-o sau au ticluit-o.
Cu toate acestea, cele două scopuri au o gravitate diferită - motiv pentru
care ele nu puteau fi prevăzute alternativ. Nu este acelaşi lucru dacă proba
nereală este produsă ori ticluită, exclusiv în scopul de a induce sau menţine în
eroare organul judiciar, cu privire la existenţa unei infracţiuni sau, dacă
făptuitorul a urmărit, în plus, să sprijine o învinuire mincinoasă, expunând
persoana învinuită unor urmări total nefaste.
17
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec. nr.2153/1995, publicată în „Dreptul” nr. 8/1996,
p.141.
13
b) Urmarea imediată principală constă într-o stare de pericol pentru
Infracţiunea poate avea şi o urmare secundară, care constă în violarea unor
drepturi personal nepatrimoniale (dreptul la demnitate, dreptul la libertate şi
siguranţă etc.).
Totuşi, având în vedere că existenţa acestei infracţiuni nu este condiţionată
de apariţia vreunui rezultat, trebuie să conchidem că inducerea în eroare a
organelor judiciare este o infracţiune formală, de simplă acţiune.
Elementul subiectiv constă în intenţie care, potrivit unei opinii 18, poate fi
numai directă, iar potrivit altei opinii19, poate fi şi indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul înregistrării denunţului sau
plângerii la organul competent; sau, în momentul în care se produc ori se
ticluiesc probele nereale20.
Pentru prima variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amenda.
Pentru a doua variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
3.5. Cauza de nepedepsire
Potrivit art.268 alin.(3) C.pen., făptuitorul nu se pedepseşte, dacă declară,
înainte de reţinerea, arestarea sau punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de
persoana împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au
produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.
Cauza are caracter personal şi profită numai celui care a făcut retractarea.
18
M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian, Drept penal, Partea specială, vol. I, Cluj Napoca,
1985, p.301.
19
N. Iliescu, Denunţarea calomnioasă, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol.
IV, Partea specială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972, p.173; Gh. Dărângă, D.
Lucinescu, op. cit, p.113; A. Filipaş, Consideraţii privind infracţiunea de denunţare
calomnioasă, Analele Universităţii Bucureşti, nr.2/1973, p.102.
20
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 2657/1972, publicată în Culegerea de decizii pe anul
1972, p.366.
14
4. FAVORIZAREA FĂPTUITORULUI
4.1. Concept
Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este prevăzută în art.269 C.pen. şi
constă în ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării
cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei
pedepse sau măsuri privative de libertate.
În Codul penal anterior, exista infracţiunea de favorizarea infractorului,
care era prevăzută în art.264 şi era definită ca ajutorul dat unui infractor fără o
înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna
sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a
asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
Sub imperiul acelui cod, doctrina făcea distincţie, în raport cu scopul
urmărit de favorizator, între favorizarea personală şi favorizare reală: cea dintâi
urmărea să îngreuneze sau să zădărnicească urmărirea penală, judecata sau
executarea pedepsei; cea de a doua urmărea să asigure infractorului folosul sau
produsul infracţiunii.
Însă, în prezent, ca o consecinţă a modificării definiţiei, infracţiunea
cuprinde numai faptele de favorizare personală. În ce priveşte faptele de
favorizare reală, acestea cad, actualmente, sub incidenţa art.270 C.pen., care
incriminează tăinuirea.
De asemenea, noul Cod penal a adus unele modificări de ordin
terminologic, în sensul că s-a renunţat la folosirea noţiunilor de „infracţiune” şi
„infractor” în favoarea celor de „faptă prevăzută de legea penală” şi de
„făptuitor”. În ce priveşte înlocuirea noţiunii de „infracţiune” cu cea de „faptă
prevăzută de legea penală”, aceasta nu era necesară, dacă ţinem seama că, în
concepţia formală asupra noţiunii de infracţiune, prin infracţiune se înţelege o
faptă prevăzută de legea penală (în concepţia formală, cele două noţiuni,
„infracţiune” şi „faptă prevăzută de legea penală”, sunt sinonime). În schimb, se
justifică înlocuirea denumirii de „infractor” în aceea de „făptuitor” - deoarece,
pentru existenţa „infractorului” nu este suficient să se dovedească că fapta
concretă corespunde întrutotul faptei-model, ci mai trebuie să se dovedească că
făptuitorul îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal (mai
precis, trebuie să se dovedească faptul că, în concret, nu operează vreo cauză
care înlătură vinovăţia, adică o cauză justificativă sau o cauză de
neimputabilitate).
Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este, la fel şi nedenunţarea ori
omisiunea sesizării, o infracţiune corelativă, dependentă de preexistenţa altei
infracţiuni, numită „infracţiune principală”.
15
Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este, de asemenea, o infracţiune
subsidiară - ceea ce înseamnă că ea se poate reţine, numai în caz că fapta nu este
susceptibilă de o altă încadrare juridică (de exemplu, mărturie mincinoasă,
înlesnirea evadării etc.)
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
Obiectul juridic generic constă în obligaţia pe care o are orice cetăţean de a
nu îngreuna sau împiedica înfăptuirea justiţiei penale.
Obiectul juridic special constă în obligaţia pe care o are orice cetăţean de a
nu ajuta un „făptuitor” să se sustragă de la cercetarea penală sau de la
executarea pedepsei ori a unei măsuri privative de libertate.
b) Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. În principiu, acesta poate fi
orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde
penal.
Deoarece legea nu distinge, subiect activ al infracţiunii poate fi şi persoana
vătămată prin infracţiunea principală21. De asemenea, subiect activ poate fi şi
avocatul făptuitorului, în caz că oferă ajutor acestuia, pentru a îngreuia sau
zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei22.
Însă, fiind vorba de o infracţiune corelativă, subiectul activ nu poate fi
autorul sau alt participant la infracţiunea principală - deoarece actele de
autofavorizare nu cad sub incidenţa legii penale23.
a) Elementul material se realizează prin orice acţiune care poate fi
caracterizată ca un ajutor dat făptuitorului24.
Favorizatorul poate fi condamnat, chiar dacă cel căruia i-a dat ajutor nu a
fost trimis în judecată pentru fapta săvârşită 25 - aceasta, deoarece, prin făptuitor
21
N. Iliescu, Favorizarea infractorului, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol.
IV, Partea specială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972, p.215.
22
nr.11/1980, p.66.
23
N. Iliesccu, op.cit., p.215; S. Petrovici, Favorizarea infractorului cu specială privire la
infracţiunile contra interesului obştesc, în „Studii juridice”, Editura Academiei Române,
24
Dacă ajutorul constă într-o omisiune, se schimbă încadrarea juridică a faptei în nedenunţare,
omisiunea sesizării etc.
25
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 2658/1974, publicată în „Revista română de drept”
nr.10/1975, p.69.
16
se înţelege o persoană care a săvârşit anterior o infracţiune26, fără a interesa
dacă el răspunde sau nu penal.
Nu interesează dacă ajutorul dat făptuitorului se referă la toate actele
comise de acesta sau numai la o parte din ele27. De asemenea, nu interesează
dacă urmărirea penală a început sau nu, nici dacă acţiunea penală a fost sau nu
pusă în mişcare28. Cu toate acestea, este necesar ca procesul penal să se afle cel
puţin în faza actelor premergătoare , fiindcă, în caz contrar, nu se mai poate
susţine că fapta ar împiedica înfăptuirea justiţiei.
Ajutorul poate fi material sau moral, direct sau indirect (prin intermediul
unei alte persoane) şi poate consta, de exemplu, în ascunderea cuţitului cu care
s-a săvârşit un omor29; în întocmirea unor acte fictive pentru ca gestionarul să
acopere delapidarea pe care a săvârşit-o30; în transportul produselor, după
săvârşirea furtului, pentru a asigura infractorilor sacii cu cafea proveniţi din
furt31; în recunoaşterea nereală a comiterii unei infracţiuni, pentru a zădărnici
urmărirea penală împotriva adevăraţilor vinovaţi32etc.
Ajutorul trebuie să fie dat fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul
săvârşirii infracţiunii – fiindcă, în caz contrar, fapta constituie complicitate la
infracţiunea principală.
Întrucât favorizatorul nu participă la producerea pagubei, el nu poate fi
obligat la plata despăgubirilor civile33
justiţiei. Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este deci o infracţiune
formală, de simplă acţiune.
Elementul subiectiv
Infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată prin scop34.
26
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec. nr. 1072/2002, publicată în „Revista de Drept
Penal” nr.3/2003, p.117.
27
nr.10/1969, p.159.
28
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.1469/1973, publicată în Culegerea de decizii pe anul
1973, p.430.
29
nr.8/1975, p.71.
30
nr.3/1983, p.72.
31
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 72/1976, publicată în Repertoriu II, p.164.
32
C.Ap. Bucureşti, Dec.pen. nr.216/1996, publicată în „Revista de Drept Penal” nr.4/1996,
p.146.
33
A se vedea L. Dincu, A. Dincu, Răspunderea penală pentru favorizarea infractorului, în
„Revista română de drept”, nr. 11/1983, p.30.
34
A se vedea N.Iliescu, op.cit., p.221; în acelaşi sens, V. Dobrinoiu, N.Conea, op.cit., p.195
ş.a.
17
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se acordă ajutor unui
„făptuitor”. Nu interesează dacă favorizatorul a reuşit sau nu să îngreuneze sau
să zădărnicească urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani sau amenda.
Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate să depăşească pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea principală - alin.2.
4.5. Cauza specială de nepedepsire
Potrivit art.269 alin.(3) C.pen., favorizarea săvârşită de un membru de
familie pedepseşte. Raţiunea cauzei de nepedepsire se găseşte în raporturile
specifice care există între membrii unei familii.
Potrivit art.177 alin. (1) C.pen., prin membru de familie se înţeleg:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum
şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
b) soţul;
c) persoanele care stabilit relaţii asemănătoare acelora între soţi sau
dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
Potrivit art.177 alin. (2) C.pen., dispoziţiile din legea penală privitoare la
membru de familie se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori
descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.
5. TĂINUIREA
5.1. Concept.
Infracţiunea de tăinuire este prevăzută în art.270 C.pen. şi constă în
primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către
o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că
acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a
cunoaşte natura acesteia.
În Codul penal din 1968, infracţiunea de tăinuire figura printre
infracţiunile contra patrimoniului, fiind prevăzută în art.221.
În ce priveşte definiţia acestei infracţiuni, putem sesiza că noul Cod penal
român a adus două modificări: 1) a eliminat cerinţa ca făptuitorul să fi urmărit
obţinerea, pentru sine sau pentru altul, a unui folos material; 2) în ce priveşte
cerinţa ca făptuitorul să fi cunoscut că bunul provine din săvârşirea altei
infracţiuni, aceasta nu mai este obligatorie - deoarece, potrivit noii, este suficient
ca agentul să fi prevăzut că bunul tăinuit provine din săvârşirea unei infracţiuni.
La fel ca şi favorizarea infractorului, omisiunea sesizării ori nedenunţarea,
infracţiunea de tăinuire este o infracţiune corelativă, accesorie, dependentă de o
18
altă infracţiune, considerată „infracţiune principală”, din care provine bunul
tăinuit.
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
În mod corect, noul Cod penal a schimbat clasificarea infracţiunii de
tăinuire, transformând-o dintr-o infracţiune contra patrimoniului într-o
infracţiune contra înfăptuirii justiţiei.
Vechea clasificare nu avea nicio justificare, ci fusese acceptată pur şi
simplu, pentru singurul considerent că şi alţi legiuitori europeni au procedat la
fel, adică au înscris tăinuirea printre infracţiunile contra patrimoniului. Cu
timpul, însă, doctrina a observat că, departe de a fi o infracţiune contra
patrimoniului, tăinuirea este prin excelenţă o infracţiune contra justiţiei35.
Însă, trebuie să subliniem că această observaţie este valabilă pentru toate
infracţiunile corelative, iar nu doar pentru tăinuire. Cu alte cuvinte, infracţiunile
corelative sunt, toate, fără nicio excepţie, fapte care îngreuiază sau împiedică
îndeplinirea atribuţiilor judiciare - ceea ce înseamnă că obiectul lor juridic
constă într-o obligaţie generală, pe care o are orice cetăţean, de a sprijini sau, cel
puţin, de a nu împiedica înfăptuirea justiţiei.
Cât priveşte obiectul juridic al tăinuirii, acesta constă în obligaţia ce
revine oricărei persoane de a nu împiedica îndeplinirea atribuţiilor ce revin
organelor judiciare, cu privire la recuperarea prejudiciului sau, după caz, cu
privire la executarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale.
b) Obiectul material
Vreme îndelungată, doctrina a considerat că „bunurile care pot forma
obiectul material al tăinuirii sunt numai cele mobile (lucruri, animale, bani etc.),
nu şi cele imobile, care în mod firesc nu pot fi tăinuite (ascunse)” 36. De
asemenea, ea a considerat că bunurile care pot forma obiectul material al
tăinuirii sunt numai cele corporale (materiale), nu şi bunurile incorporale37.
Dar, odată cu apariţia infracţiunii de spălarea banilor, această concepţie a
fost abandonată. Acest lucru rezultă, fără nici un dubiu, din prevederile art.2 lit.
c din Legea nr.656/2002, în care se precizează că „prin bunuri se înţelege
bunurile corporale sau necorporale, mobile ori imobile, precum şi actele juridice
sau documentele care atestă un titlu ori un drept cu privire la acestea”.
Însă, noua concepţie este greşită.
În ce priveşte bunurile imobile, este evident că acestea nu pot constitui
obiect material al tăinuirii. Chiar dacă dispoziţia de incriminare nu face precizări
în acest sens (ceea ce lasă loc concluziei contrare), totuşi, logic, este exclus ca
35
F. Antolisei, Diritto penale, Parte speciale, Giuffre Editore, Milano, 1996, vol. I, p.416.
36
V. Dongoroz, Tăinuirea, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” de V.Dongoroz
ş.a., vol. III, Partea specială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971, p.570.
37
M. Véron, Droit pénal spécial, Ed. Armand Colin, Paris, 1999, p. 249; Jean Pradel, Michel
Danti-Juan, Manuel de droit pénal spécial, Ed. Cujas, Paris, 2001, p.601.
19
tăinuirea să aibă ca obiect un bun imobil (construcţie sau teren), care este de aşa
natură, încât se află întotdeauna „la vedere”, în public - deci nu se poate „tăinui”
(ascunde). Ceea ce se poate „ascunde” sau „disimula” [art.29 alin.(1) lit.b din
Legea 656/2002] este numai persoana proprietarului sau a altui titular de
drepturi asupra unui asemenea bun. Însă, ascunderea titularului dreptului nu este
posibilă printr-o infracţiune de tăinuire, ci numai printr-un act „simulat”, adică
printr-un act fals de transfer al proprietăţii - care nu se poate pedepsi, deoarece
„simulaţia” este reglementată de Codul civil (art.1289-1294). Dar, chiar în caz
că „simulaţia” ar fi interzisă, ea tot nu ar putea fi pedepsită, repetăm, ca
infracţiune de tăinuire - fiindcă, indiferent dacă legea o admite sau nu,
„simulaţia” rămâne ceea ce este, adică un fals în înscrisuri. Pe de altă parte, nu
este posibil nici ca tăinuirea (spălarea banilor) să fie transformată într-o
infracţiune complexă, care să absoarbă falsul în înscrisuri - şi aceasta, fiindcă,
aşa cum s-a observat încă de multă vreme38, falsurile în înscrisuri nu pot fi
analizate ca nişte mijloace oarecare de săvârşire a altei infracţiuni. Orice fals în
înscrisuri se prezintă ca o infracţiune-obstacol, care îşi păstrează întotdeauna
individualitatea (autonomia), neputând nici să absoarbă şi nici să fie absorbită
într-o altă infracţiune. Or, întrucât este inadmisibilă o asemenea absorbţie, în
mod implicit, este exclus ca tăinuirea să aibă ca obiect material un bun imobil.
În ce priveşte „bunurile incorporale”, trebuie să observăm, pe de o parte,
că această sintagmă provine din dreptul roman, în care ea desemna un drept
subiectiv39, nicidecum un lucru, şi, pe de altă parte, că înţelesul actual al acestei
sintagme este incert. Dacă pornim totuşi de la premisa că, prin „bun incorporal”,
se înţelege azi un lucru nepalpabil, atunci se impune să distingem între două
categorii de lucruri nepalpabile, şi anume: lucrurile care au o existenţă fizică,
obiectivă (cum sunt, de exemplu, diversele forme de energie) - care pot constitui
obiect material al tăinuirii (evident, cu condiţia ca ştiinţa să ofere mijloacele
necesare, pentru stocarea sau retransmiterea lor); şi lucrurile care au existenţă
ideală, subiectivă (aşa cum sunt informaţiile) - care nu pot constitui obiect
material al tăinuirii .
Cu privire la aceste din urmă „bunuri incorporale”, este, poate, util să
reamintim că jurisprudenţa franceză a decis multă vreme că tăinuirea poate avea
ca obiect material o informaţie (privind un secret de fabricaţie, un secret fiscal
etc.). Însă, după cum arată profesorul Michel Véron40, asemenea soluţii au
provocat mari dezbateri, până când, sub influenţa doctrinei, Curtea de Casaţie a
pus capăt „derivei” şi a redat tăinuirii caracterul său material, pronunţându-se,
categoric, în sensul că numai suportul material al informaţiei, iar nu şi
informaţia propriu-zisă, poate constitui obiect material al tăinuirii. În ce ne
38
D. de Vabres, Essai sur la notion de prejudice dans la théorie generale de faux
documentaire, Paris, 1943, p.31.
39
A se vedea M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, tome III, Paris,
1926, p.59-60.
40
M. Véron, op. cit., p.249.
20
priveşte, am adăuga în susţinerea acestui punct de vedere observaţia că, nefiind
„materiale”, informaţiile nu pot constitui „obiectul material” al niciunei
infracţiuni; ele pot constitui, cel mult, obiectul juridic al unei infracţiuni - şi,
aceasta, numai în caz că e vorba de informaţii protejate, cu caracter secret. Însă,
aşa cum bine se cunoaşte, pentru protecţia unor asemenea informaţii, există
dispoziţii de incriminare speciale (divulgarea secretului economic, divulgarea
secretului profesional, violarea secretului corespondenţei, trădarea prin
transmitere de secrete etc.), care se aplică cu prioritate - ceea ce înseamnă că, în
mod complet greşit, instanţele franceze au aplicat dispoziţia care incriminează
tăinuirea, pentru a asigura protecţie unor informaţii secrete.
În fine, tot cu privire la obiect material al tăinuirii, mai trebuie să
subliniem faptul că nu este necesar ca lucrul „primit”, „dobândit” etc. să fie
exact lucrul provenit din infracţiunea principală. Se consideră „bunuri tăinuite”
şi lucrurile care iau locul celor provenite din infracţiunea anterioară - de
exemplu, banii rezultaţi din vânzarea lucrurilor furate.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ
Subiect activ al tăinuirii poate fi, în principiu, orice persoană care
îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Cu toate acestea, nu poate fi subiect activ al tăinuirii persoana care a
participat, în orice calitate (autor, instigator, complice), la săvârşirea infracţiunii
principale. Deşi nu este expres prevăzută de lege, această regulă se impune
logic, în virtutea a cel puţin trei argumente: cel dintâi argument este acela că
auto-favorizarea (reală sau personală) nu constituie infracţiune (actele auto-
favorizare nu realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de favorizarea
infractorului); al doilea argument este acela că participantul la infracţiunea
principală devine deţinător al bunului, prin însăşi săvârşirea acelei fapte 41, astfel
că pedepsirea lui şi pentru infracţiunea de tăinuire s-ar analiza ca o violare a
principiului non bis in idem, care interzice aplicarea a două pedepse, pentru o
identică faptă; în fine, al treilea argument este acela că, în Europa, această regulă
este promovată de doctrina dominantă42 şi este, de asemenea, consacrată explicit
în art.648-bis din Codul penal italian.
b) Subiectul pasiv
Subiect pasiv al tăinuirii este statul, întrucât acesta deţine monopolul
îndeplinirii serviciul public de justiţie.
A. Latura obiectivă
a) Elementul material
Conform definiţiei, tăinuirea se poate realiza în patru modalităţi
alternative, şi anume: primirea, dobândirea, transformarea sau înlesnirea
valorificării unui bun.
41
V. Dongoroz, Tăinuirea, în op.cit., p.571.
42
M. Veron, op.cit., p.269; Ph.. Conte, op.cit., p.376 ş.a.
21
„Primirea” presupune luarea în stăpânire la bunului. De regulă, primirea
implică un contact material cu bunul. Totuşi, nu este obligatoriu să existe un
asemenea contact. De altfel, deşi majoritatea specialiştilor consideră că tăinuirea
presupune, cu necesitate, un contact material cu bunul, se poate constata că
jurisprudenţa a lărgit continuu sfera actelor de tăinuire, astfel că, în prezent, este
suficient ca agentul să fi avut, chiar şi numai pentru un timp foarte scurt, puterea
de a dispune de lucru - de exemplu, s-a decis că răspunde pentru tăinuire acela
care a pus la dispoziţia unui escroc contul său bancar, ajutându-l astfel să
transfere sumele de bani obţinute din infracţiune 43; sau, acela care a intermediat
cumpărarea unui obiect de artă furat44 etc.
„Transformarea” constă fie în schimbarea înfăţişării bunului, fie într-o
modificare substanţială a lui (de exemplu, bunul este topit sau prelucrat). În
această modalitate, tăinuirea implică, întotdeauna, un contact material cu bunul.
„Înlesnirea valorificării” presupune îndeplinirea unor acte de pregătire
(materială) a tăinuirii propriu-zise - de exemplu, darea unui anunţ de vânzare, în
găsirea unui cumpărător etc.
Cât priveşte „dobândirea”, se impune să sesizăm, pentru început, că acest
termen este greşit utilizat în text şi că, tot în mod greşit, doctrina majoritară 45
consideră că, în definiţia tăinuirii, termenul „dobândire” ar avea acelaşi înţeles
ca în dreptul civil, adică ar desemna un contract translativ de proprietate
(vânzare-cumpărare, schimb, donaţie etc.). În acest sens, putem face două
observaţii: prima este aceea că acordul care intervine între tăinuitor şi
participantul la infracţiunea principală apare ca un act lovit de nulitate absolută
şi care, în consecinţă, este lipsit de efecte juridice - deci nu poate nici crea şi
nici stinge vreun drept; a doua este aceea că tăinuirea nu este o infracţiune
bilaterală (cu subiect activ plural) şi, ca urmare, în definiţia ei (legală sau
doctrinală), nu ar trebui să mai figureze cuvinte sau expresii precum
„dobândirea”, „încheierea unui contract” etc. - care indică o acţiune realizată în
comun, de două sau multe persoane. Infracţiunea de tăinuire se poate săvârşi de
un singur autor, iar acest lucru ar trebui să rezulte, cu claritate, din definiţia ei.
Mai exact, din definiţie ar trebui să rezulte, cu claritate, că, în acest caz, fapta
constă într-o promisiune de tăinuire, care intervine după consumarea infracţiunii
principale şi care, din acest motiv, nu se poate pedepsi ca act de complicitate -
ceea ce înseamnă că „dobândirea” desemnează, în ultimă instanţă, un act de
pregătire morală a tăinuirii propriu-zise.
În fine, o discuţie aparte se impune cu privire la folosirea bunului. Astfel,
fiindcă printre modalităţile de săvârşire a tăinuirii nu figurează şi folosirea, unele
instanţe au considerat că fapta de a trage profit de pe urma unei infracţiuni nu se
încadrează printre acelea care realizează elementul material al tăinuirii - de
43
C.A., Paris, 13 feb. 1990 (decizia este citată de Ph. Conte, op. cit., p.370).
44
Cass. Crim., 14 feb. 1991 (decizia este citată de Ph. Conte, op. cit., p.370).
45
V. Dongoroz, op. cit., p.572; A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială,
Editura All Beck, 2005, p.265 ş.a.
22
exemplu, s-a dispus achitarea inculpatului care a profitat de băutura şi ţigările
cumpărate de un alt inculpat, din banii rezultaţi din vânzarea unui bun sustras de
acesta46. Însă, o asemenea soluţie ni se pare extrem de discutabilă, ţinând seama
că folosirea lucrului (inclusiv pentru consum, ca hrană) presupune, cu necesitate,
„primirea” lui. Iar apoi, în speţă, se putea vorbi nu numai de „primirea”, dar şi
de ,,dobândirea” unor lucruri provenite dintr-o infracţiune, având în vedere că,
în conformitate cu legea civilă, posesia bunurilor mobile face să se nască o
prezumţie de proprietate. Cât priveşte faptul că bunurile consumate nu erau
exact cele furate, acest fapt nu înlătură existenţa infracţiunii de tăinuire,
deoarece, aşa cum deja am arătat, se consideră „bunuri tăinuite” şi lucrurile care
iau locul celor provenite din infracţiunea principală.
Totuşi, pentru a evita asemenea soluţii, legiuitorul nostru ar putea să
urmeze exemplul legiuitorului francez, care a incriminat distinct fapta de a folosi
un lucru provenit dintr-o infracţiune, prevăzând-o în art.321-1 alin.2 C.pen., ca o
variantă asimilată a infracţiunii de tăinuire.
Cerinţa esenţială
Printre cerinţele esenţiale de existenţă a infracţiunii de tăinuire a figurat,
multă vreme, şi aceea ca făptuitorul să fi cunoscut că bunul primit, dobândit etc.
provine din săvârşirea unei infracţiuni.
O atare cerinţă a ridicat însă trei întrebări: 1) dacă infracţiunea subzistă şi
în caz că agentul nu a cunoscut, de la început, provenienţa ilicită a bunurilor; 2)
dacă ceea ce trebuie să cunoască agentul este însuşi caracterul penal al faptei din
care provine bunul, ori este suficient ca el să cunoască că acea faptă face
obiectul unei anchete sau, în general, al unui proces penal, indiferent în ce fază
s-ar afla acesta; 3) cum se poate proba existenţa cunoaşterii necesare.
La prima întrebare, răspunsurile au fost diferite. Jurisprudenţa mai veche
considera că trebuie să răspundă pentru tăinuire şi acela care continuă să deţină
bunul, după ce a aflat că el provine dintr-o infracţiune. Această opinie a fost
împărtăşită şi de doctrina noastră47. Totuşi, începând din anii '70, s-a produs un
reviriment, unele jurisprudenţe (de exemplu, cea franceză) pronunţându-se în
sensul că, pentru existenţa tăinuirii, este absolut necesar ca agentul să fi
cunoscut, de la început, adevărata provenienţă a bunului. După părea noastră,
această din urmă soluţie se impune logic, având în vedere că cerinţele
incriminării trebuie să fie îndeplinite la momentul săvârşirii faptei. În orice caz,
îndeplinirea lor ulterioară nu poate să confere faptei, retroactiv, caracter penal.
La a doua întrebare, răspunsurile au fost, de asemenea, diferite. Într-o
concepţie mai veche (Chaveau et Hélie), se considera că ceea ce trebuie să
cunoască agentul este însăşi existenţa infracţiunii principale şi că, în consecinţă,
46
C.Ap. Bacău, Dec. pen. nr.84/A/1996, publicată în „Revista de Drept Penal” nr.3/1998,
p.152.
47
A se vedea N. Iliescu, Favorizarea infractorului, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal
român” de V. Dongoroz ş.a., vol. IV, Partea specială, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1972, p. 221.
23
nu ar putea să existe tăinuire, decât dacă s-a constatat, printr-o hotărâre
anterioară de condamnare, săvârşirea infracţiunii principale. Totuşi, cu timpul, s-
a observat că, raţionând astfel, se nesocoteşte scopul incriminării, care este acela
de a asigura înfăptuirea, fără imixtiuni, a justiţiei penale; or, în raport cu scopul
urmărit de legiuitor, apare ca lipsit de relevanţă faptul că autorul infracţiunii
principale nu a fost găsit vinovat sau că, în privinţa sa, operează o cauză care
înlătură răspunderea penală; în raport cu scopul incriminării, ceea ce interesează
este doar faptul că s-a deschis o anchetă cu privire la fapta principală şi că, prin
actele de tăinuire, se stânjeneşte sau se împiedică activitatea organelor judiciare.
Trebuie să subliniem însă că, această din urmă concepţie, care este în prezent
dominantă, pretinde să se facă dovada că există, cel puţin, un act oficial de
sesizare sau auto-sesizare, cu privire la infracţiunea principală.
La a treia întrebare, răspunsurile sunt, în continuare, diferite.
Jurisprudenţa mai admite şi azi că proba cunoaşterii necesare ar putea să se
rezume la o simplă prezumţie de fapt - de exemplu, la stabilirea faptului că
agentul a cumpărat bunul la un preţ foarte scăzut; sau, fără factură; ori, că a
cumpărat de la o persoană care, în mod normal, nu ar putea să posede acel bun.
Totuşi, în Europa Occidentală, o atare practică a stârnit protestele doctrinei 48,
care a observat că acestea sunt doar indicii de vinovăţie şi că se impune ca
probatoriul să fie întregit prin alte mijloace de probă (mărturii, înscrisuri etc.),
fiindcă, în caz contrar, soluţia apare ca lipsită de temei. În România, însă,
doctrina dominantă nu s-a limitat să accepte o asemenea practică, dar a susţinut
chiar ridicarea ei la rang de lege.
În consecinţă, potrivit noii definiţii (art.270 C.pen.), nu mai este
obligatoriu ca tăinuitorul să fi cunoscut că bunul provine dintr-o infracţiune.
Noul text defineşte tăinuitorul ca „o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut
din împrejurările concrete că acesta (bunul - sublinierea noastră) provine din
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală” - de unde urmează că,
actualmente, cerinţa cunoaşterii provenienţei lucrului nu mai este obligatorie şi,
implicit, nici esenţială. Cu alte cuvinte, ea a devenit o cerinţă facultativă, pur
formală - aşa cum dovedeşte faptul că, actualmente, pentru existenţa tăinuirii,
este suficient ca organul judiciar să aprecieze că făptuitorul a „prevăzut”
provenienţa ilicită a bunului.
Dar, din moment ce cunoaşterea provenienţei ilicite a bunului nu mai
reprezintă o cerinţă esenţială de existenţă a tăinuirii şi, din moment ce este
suficient ca instanţa să aprecieze că făptuitorul putea „să prevadă” că bunul că
lucrul provine dintr-o infracţiune, singura concluzie care se poate desprinde este
aceea că, în România, tăinuirea apare, actualmente, ca un caz de răspundere
obiectivă, fără vinovăţie. O atare concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în
cazul tăinuirii, nu poate fi vorba de nicio „prevedere”. Dacă ţinem seama că
48
A se vedea M. Véron, op. cit., p.251; J. Pradel, M. Danti-Juan, op. cit., p.606; în acelaşi
sens, C.Ap. Iaşi, Dec. pen.570/2000, publicată în „Revista de Drept Penal” nr.3/2001, p.150-
151.
24
verbul „a prevedea” se poate folosi numai cu privire la fapte viitoare, iar nu şi cu
privire la fapte deja petrecute, putem lesne înţelege că, în realitate, noua definiţie
instituie o prezumţie de culpă, în sarcina oricărei persoane care dobândeşte un
bun la un preţ redus, fără factură etc.
În consecinţă, trebuie să subliniem că o atare incriminare nesocoteşte
principiului vinovăţiei (nullum crimen sine culpa), ca şi orice regulă a
probaţiunii - căci, logic, este inacceptabil să se formuleze o concluzie privind
vinovăţia, în temeiul unei singure deducţii probatorii. Probaţiunea pretinde, cu
necesitate, convergenţa unor deducţii probatorii independente, diferite ca
origine.
b) Urmarea imediată. Potrivit opiniei dominante în doctrina noastră,
tăinuirea ar avea ca urmare imediată „trecerea bunului în altă sferă
patrimonială”49 – de unde s-ar deduce că infracţiunea de tăinuire este o
infracţiune de rezultat, a cărei urmare imediată constă într-o pagubă.
Însă, această afirmaţie este greşită, aşa cum demonstrează faptul că, în
conţinutul patrimoniului, intră doar drepturile, iar nu şi bunurile asupra cărora
poartă aceste drepturi (patrimoniul, reamintim, este definit ca o universalitate
juridică). Or, din moment ce admitem că drepturile nu se pot naşte din
infracţiuni, admitem, în mod implicit, bunul rămâne în patrimoniul adevăratului
proprietar, fără a interesa cine exercită posesia asupra lui.
În realitate, tăinuirea este o infracţiune formală, de simplă acţiune, care
produce întotdeauna două urmări, şi anume: o urmare principală – care rezidă
într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei; şi o urmare secundară – care
coincide cu urmarea infracţiunii principale.
În ce priveşte urmarea secundară a tăinuirii, aceasta constă, de regulă, tot
într-o stare de pericol, având în vedere că infracţiunile principale sunt infracţiuni
formale (luare de mită, trafic de stupefiante etc.). Numai în caz că infracţiunea
principală ar fi o infracţiune de rezultat (de exemplu, înşelăciune), urmarea
secundară a tăinuirii ar putea să rezide într-o daună (o pagubă) cauzată
subiectului pasiv al infracţiunii principale.
În acest din urmă caz, tăinuitorul va răspunde civilmente, în limita valorii
bunurilor tăinuite50.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea de tăinuire se comite cu intenţie.
5.4. Forme.
Tentativa de tăinuire nu este incriminată.
49
A se vedea V. Dongoroz, Drept penal, Editura Tirajul, Bucureşti, 1939, p.572; în acelaşi
sens, a se vedea A. Boroi, I. Nistoreanu, op. cit., p.266.
50
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.1555/1977, publicată în „Repertoriu alfabetic de
practică judiciară în materie penală pe anii
1976 -1980” de Vasile Papadopol şi Mihai Popovici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
25
Doctrina dominantă51 susţine că tentativa de tăinuire ar fi posibilă, dar că
legiuitorul ar fi considerat că nu este necesar să pedepsească tentativa de
tăinuire.
Însă, chiar de la prima vedere, devine evident că această afirmaţie nu este
întrutotul exactă.
Ea este exactă, numai dacă ne referim, în mod strict, la modalitatea
„transformării” bunului - căci, acţiunea de transformare are întotdeauna o
anumită durată (ea prezintă deci un iter criminis), astfel că, în această
modalitate, tăinuirea apare ca o infracţiune de execuţie lentă, la care tentativa
este posibilă (se poate concepe un început de transformare).
Dimpotrivă, dacă ne referim la celelalte modalităţi, afirmaţia de mai sus
devine falsă.
În ce priveşte modalitatea „primirii” bunului, putem observa că, în această
modalitate, tăinuirea se prezintă ca o infracţiune instantanee, de execuţie
promptă, la care tentativa nu este posibilă (nu se poate concepe un început de
primire).
În ce priveşte modalitatea „dobândirii”, aceasta se rezumă, cum am arătat,
la o promisiune de tăinuire - ceea ce înseamnă că, şi în acest caz, tăinuirea se
prezintă ca o infracţiune instantanee, de execuţie promptă, la care tentativa nu
este posibilă (nu se poate concepe un început de promisiune). În plus, ţinând
seama că promisiunea de tăinuire apare ca un act de pregătire morală a tăinuirii
propriu-zise, trebuie să conchidem că, în modalitatea „dobândirii”, tăinuirea se
prezintă ca o infracţiune cu consumare anticipată.
În ce priveşte „înlesnirea valorificării”, putem iarăşi observa că, în această
modalitate, tăinuirea se prezintă tot ca o infracţiune instantanee, de execuţie
promptă, la care tentativa nu este posibilă (nu se poate concepe un început de
înlesnire). În plus, ţinând seama că, în concret, fapta constă în acte de pregătire
materială a tăinuirii propriu-zise, trebuie să conchidem că, în această modalitate,
tăinuirea se prezintă, de asemenea, ca o infracţiune cu consumare anticipată.
Prin urmare, în mod greşit, se susţine că legiuitorul nu ar fi incriminat şi
formele atipice ale infracţiunii de tăinuire; în realitate, el a asimilat formei
consumate toate actele de pregătire, atât cele de pregătire materială cât şi cele de
pregătire morală.
Am adăuga totuşi că, în opinia noastră, pedepsirea simplei promisiuni de
tăinuire, făcută ulterior consumării infracţiunii principale, reprezintă o exagerare
inutilă şi care nesocoteşte vădit regula că simpla gândire nu se pedepseşte -
cogitationis poenam nemo patitur.
5.5. Sancţiuni. Limita maximă specială. Cauza de impunitate.
Tăinuirea se pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani sau cu amendă.
51
V. Dongoroz, Tăinuirea, în op.cit., p.575; în acelaşi sens, G. Fiandaca, E. Musco, op.cit.,
p.231; Ph. Conte, op. cit., p.374.
26
Conform art.270 alin. (2) C.pen., pedeapsa pentru tăinuire nu poate să
depăşească pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine
bunul tăinuit.
Conform art.270 alin. (3) C.pen., tăinuirea săvârşită de un „membru de
familie” nu se pedepseşte (sintagma „membru de familie” are înţelesul prevăzut
în art.177 C.pen.)
6. OBSTRUCŢIONAREA JUSTIŢIEI
6.1. Concept.
Infracţiunea de obstrucţionarea justiţiei este prevăzută în art.271 C.pen., în
două variante tip, prevăzute în alin.(1) lit.a şi b.
În prima variantă tip [art.271 alin.(1) lit.a) C.pen.], infracţiunea de
obstrucţionarea justiţiei constă în fapta persoanei care, fiind avertizată asupra
consecinţelor faptei sale, împiedică, fără drept, organul de urmărire penală sau
instanţa să efectueze, în condiţiile legii, un act procedural.
În a doua variantă tip [art.271 alin.(1) lit.b) C.pen.], infracţiunea de
obstrucţionarea justiţiei constă în fapta persoanei care, fiind avertizată asupra
consecinţelor faptei sale, refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire
penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile,
înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod explicit, în
condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze.
Conform alin.(2) al art.271 C.pen., dispoziţiile din alin.(1) nu se aplică
persoanei urmărite sau judecate pentru infracţiunea care formează obiectul
procesului penal.
Obstrucţionarea justiţiei constituie o infracţiune nouă (nu are
corespondent în Codul penal anterior).
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
În prima variantă tip, obiectul juridic constă în obligaţia ce revine oricărei
persoane de a nu împiedica efectuarea, în condiţiile legii, a unui act procedural.
În, obiectul juridic constă în obligaţia ce revine oricărei persoane de a
pune la dispoziţia organelor judiciare informaţiile, înscrisurile sau bunurile
necesare soluţionării unei cauze penale, civile sau de altă natură.
În prima variantă tip, infracţiunea nu are obiect material.
În a doua variantă tip, infracţiunea are obiect material. Acesta constă,
după caz, în înscrisul sau bunul pe care făptuitorul refuză să-l pună la dispoziţia
27
organului judiciar. Dacă făptuitorul refuză să pună la dispoziţia organului
judiciar anumite informaţii, infracţiunea nu are obiect material. În acest din
urmă caz, este necesar să distingem între informaţie şi suportul material
informaţiei, care numai el poate constitui obiect material al acestei infracţiuni.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Totuşi, potrivit art.271 alin.(2) C.pen., subiect activ al acestei infracţiuni
nu poate fi persoana urmărită sau judecată pentru infracţiunea care formează
obiectul procesului penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau
complicitate).
În prima variantă tip, elementul material constă în orice faptă susceptibilă
să împiedice efectuarea unui act procedural. Dacă împiedicarea se săvârşeşte
prin violenţă (fizică sau psihică), se vor aplica regulile privind concursul de
infracţiuni.
Pentru existenţa infracţiunii, în această variantă, se cer îndeplinite patru
condiţii (cerinţe esenţiale), şi anume:
1. Împiedicarea să fie „fără drept”, adică să aibă caracter ilicit. Dacă,
potrivit legii, făptuitorul avea dreptul să împiedice îndeplinirea actului,
fapta nu constituie infracţiune (de exemplu, persoana la domiciliul
căreia urmează să se efectueze o percheziţie are dreptul să împiedice
efectuarea acesteia, dacă organul judiciar nu prezintă autorizaţia dată de
judecător);
2. Împiedicarea trebuie să privească un act procedural care intră în
competenţa organului de urmărire penală sau a instanţei. În legătură cu
această cerinţă, trebuie subliniat că, în prezent, Codul de procedură
penală (art.200) face distincţie între actele procedurale (citarea şi
ascultarea unor persoane, confruntarea, cercetarea locală, percheziţia
etc.), şi actele procesuale, care constau în dispoziţii privind mersul
procesului penal (punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în
judecată, luarea măsurilor preventive etc.). În consecinţă, ţinând seama
că textul se referă în mod strict la împiedicarea unui act procedural,
urmează că nu se poate reţine această infracţiune, dacă împiedicarea
priveşte un act procesual;
3. Actul procedural trebuie să fie efectuat strict în condiţiile legii. Dacă
organul judiciar procedează abuziv, împiedicarea actului procedural nu
constituie infracţiune (de exemplu, nu se poate reţine această infracţiune
în sarcina soţului care a împiedicat efectuarea unei percheziţii
28
domiciliare, dacă dosarul penal se referă la celălalt soţ, aflat în arest
preventiv, iar organul judiciar nu a asigurat aducerea la percheziţie a
soţului arestat);
4. Făptuitorul trebuie să fi fost avertizat asupra consecinţelor faptei sale.
Infracţiunea nu subzistă, dacă organul judiciar nu i-a adus la cunoştinţă
făptuitorului că fapta sa constituie infracţiune.
În a doua variantă tip, elementul material constă într-o omisiune, anume
în refuzul de a pune la dispoziţia organului de urmărire penală, a instanţei sau a
judecătorului sindic, anumite informaţii, înscrisuri sau bunuri.
Pentru existenţa infracţiunii, în această variantă, se cer îndeplinite trei
condiţii (cerinţe esenţiale), şi anume:
1. Organul judiciar trebuie să fi solicitat făptuitorului, în mod
explicit, să-i pună la dispoziţie anumite informaţii, înscrisuri sau
bunuri. Dacă nu a existat o cerere explicită, în acest sens, nu se
poate vorbi de un refuz, astfel că fapta nu există;
2. Organul judiciar trebuie să fi făcut solicitarea, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege. Dacă organul judiciar nu a
respectat condiţiile prevăzute de lege, refuzul nu realizează
conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni (de exemplu, nu există
această infracţiune, dacă făptuitorul a refuzat să predea bunurile,
pentru că organul judiciar nu a fost de acord să-i lase o copie de
pe procesul-verbal de ridicare de obiecte);
3. Făptuitorul trebuie să posede informaţiile, înscrisurile sau
bunurile care i-au fost solicitate. Nu se poate vorbi de un refuz,
dacă făptuitorul nu deţine informaţiile, înscrisurile sau bunurile
care i-au fost solicitate. În materie penală, dacă făptuitorul
tăgăduieşte existenţa sau deţinerea înscrisului ori bunului,
organul judiciar are dreptul să dispună efectuarea unei percheziţii
domiciliare sau corporale.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol. Infracţiunea de
obstrucţionarea justiţiei este o infracţiune formală, de simplă acţiune.
B. Latura subiectivă
În ambele variante tip, infracţiunea se comite cu intenţie.
6.4. Forme. Sancţiuni.
La această infracţiune, tentativa nu este incriminată.
În ambele variante, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau
amendă.
29
7. INFLUENŢAREA DECLARAŢIILOR
7.1. Concept
Infracţiunea de influenţarea declaraţiilor este prevăzută în art.272 alin.(1)
C.pen. şi constă în încercarea de a determina sau determinarea unei persoane,
indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă
faptă cu efect vădit intimidant, săvârşită asupra sa ori asupra unui membru de
familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea
declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu
prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Conform art.272 alin.(2) C.pen., nu constituie infracţiune înţelegerea
patrimonială dintre infractor şi persoana vătămată, intervenită în cazul
infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă sau pentru care intervine împăcarea.
În Codul penal anterior, exista o infracţiune cu un conţinut asemănător,
denumită „Încercarea de a determina mărturia mincinoasă” (art.261). În raport
cu incriminarea anterioară, noua incriminare are un conţinut mai larg,
referindu-se la influenţarea oricărui participant într-o cauză penală, civilă sau
în orice altă procedură judiciară (părţi, avocaţi, martori, experţi, interpreţi ş.a.),
precum şi a membrilor de familie a unui asemenea participant.
Noua incriminare prezintă, între altele, neajunsul că echivalează
încercarea de a determina mărturia mincinoasă cu determinarea efectivă a
mărturiei mincinoase. Or, motivul pentru vechiul cod incrimina distinct
încercarea de a determina mărturia mincinoasă era acela că o atare încercare
constituie o instigare nereuşită sau neurmată de executare, adică o faptă ce nu
putea fi pedepsită ca act de participaţie (instigare) la infracţiunea de mărturie
mincinoasă52. În schimb, determinarea efectivă a mărturiei mincinoase poate fi
pedepsită ca act de participaţie şi deci nu se justifică incriminarea separată a
faptei.
A. Obiectul
a) Obiectul juridic.
Obiectul juridic constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea
justiţiei, relaţii care sunt incompatibile cu săvârşirea unor acte de constrângere,
corupere sau alte acte cu efect vădit intimidant asupra persoanelor care
participă, în orice calitate, într-o cauză penală ori civilă, sau în orice altă
procedură judiciară. Aşa cum se arată în expunerea de motive, scopul urmărit
52
N. Iliescu., Încercarea de a determina mărturia mincinoasă, în „Explicaţii teoretice ale
Codului penal român” de V. Dongoroz ş.a., vol. IV, Partea specială, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1972, p. 291.
30
prin această incriminare este acela de a garanta accesul liber la justiţie al oricărei
persoane (orice persoană are dreptul de a se adresa justiţiei, de a da declaraţii ori
de a înfăţişa probele pe care le consideră necesare în raport de interesele sale,
independent de orice formă de presiune exercitată din partea vreunui terţ, fie
asupra sa, fie asupra membrilor de familie).
b) Obiectul material.
Infracţiunea nu are obiect material. Atunci când fapta se realizează prin
constrângere fizică, ea intră în concurs cu o infracţiune de violenţă – care, doar
aceasta, are obiect material53.
B. Subiecţii
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal,
indiferent dacă are sau nu vreo calitate procesuală în cauză.
b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiectul pasiv secundar este circumstanţiat. Acesta nu poate fi decât o
persoană care participă, în orice calitate (parte vătămată, martor, expert,
interpret, avocat etc.), într-o cauză penală ori civilă, sau în orice altă procedură
judiciară.
a) Elementul material constă fie în încercarea de a determina, fie în
determinarea unei persoane să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu
dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu
prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să fie săvârşită prin acte de
constrângere, de corupere sau prin altă faptă cu efect vădit intimidant.
Constrângerea poate fi fizică sau morală. Dacă fapta de constrângere
realizează prin ea însăşi conţinutul unei infracţiuni (de exemplu, infracţiunea de
vătămare corporală – art.194 C.pen.), răspunderea penală a făptuitorului se
stabileşte atât pentru infracţiunea prevăzută în art.272 C.pen., cât şi pentru
infracţiunea realizată prin folosirea constrângerii54.
Coruperea se realizează prin oferirea sau promiterea de bani, daruri sau
alte foloase. Este suficientă simpla oferire, indiferent dacă aceasta a fost sau nu
acceptată.
Prin altă faptă cu efect vădit intimidant se înţelege orice faptă de natură să
sperie sau să deruteze o persoană, pentru a o determina să îşi retragă declaraţiile,
să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe.
53
În sens contrar, a se vedea Gh. Diaconescu, C.Duvac, Tratat de drept penal. Partea
specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p.511; I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal.
Partea specială, Editura Hamangiu, 2009, p.431.
54
N.Iliescu, op. cit, p. 194; Gh. Dărângă, D.Lucinescu., op. cit, p. 123.
31
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru activitatea de
înfăptuire a justiţiei. Infracţiunea de influenţarea declaraţiilor este o infracţiune
Elementul subiectiv constă în intenţie directă, calificată prin scop.
Făptuitorul acţionează într-unul din cele patru scopuri mai sus arătate (să nu
sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă
declaraţiile ori să nu prezinte probe). Nu se cere ca scopul să fi fost atins.
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul realizează
actele de constrângere, corupere sau alte fapte cu efect vădit intimidant. Dacă
actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică
regulile privind concursul de infracţiuni [art.272 alin.(1) teza a II-a)].
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
8. MĂRTURIA MINCINOASĂ
8.1. Concept
Infracţiunea de mărturie mincinoasă este prevăzută în art.273 C.pen., într-o
variantă tip şi o variantă agravată.
În varianta tip [art.273 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de mărturie
mincinoasă constă în fapta martorului care într-o cauză penală, civilă sau în
orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu
spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la
care este întrebat.
În varianta agravată [art.273 alin.(2) C.pen.], aceeaşi infracţiune constă în
mărturia mincinoasă săvârşită de:
a) un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie
a martorilor;
b) un investigator sub acoperire;
c) o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un
interpret;
d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare.
În Codul penal anterior, infracţiunea de mărturie mincinoasă era prevăzută
în art.260, numai în forma tip (nu exista varianta agravată). De asemenea,
subiect activ al acesteia putea fi numai martorul, expertul sau interpretul, iar nu
şi investigatorul sub acoperire.
32
A. Obiectul
a) Obiectul juridic este complex.
Obiectul juridic principal constă în obligaţia martorilor, experţilor,
interpreţilor sau investigatorilor sub acoperire de a spune adevărul şi de a nu
induce în eroare organele judiciare, cu privire la faptele sau împrejurările
esenţiale asupra cărora au fost întrebaţi.
Obiectul juridic secundar constă, după caz, în dreptul la demnitate, la
libertate şi siguranţă, sau într-un drept patrimonial.
b) Obiectul material. Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu are obiect
material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat.
În varianta tip (alin.1), autor poate fi numai persoana care are calitatea de
martor.
Martorul este persoana care, având cunoştinţă de o faptă sau împrejurare
de natură să servească la aflarea adevărului într-o cauză penală, civilă sau în altă
procedură, este ascultat în legătură cu aceasta. Persoana care are obligaţia de a
păstra secretul profesional (de ex., avocatul inculpatului), nu poate fi martor şi,
implicit, nu poate fi subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă. Cu toate
acestea, avocaţii pot fi ascultaţi ca martori, în legătură cu fapte şi împrejurări de
care au luat cunoştinţă înainte de a fi devenit apărătorii sau reprezentanţii
vreuneia din părţi. De asemenea, nu poate fi martor persoana care are calitatea
de parte în proces. Totuşi, dacă o persoană pierde sau renunţă la calitatea de
parte în proces, ea poate fi ascultată ca martor – de exemplu, persoana vătămată
poate fi ascultată ca martor, dacă nu s-a constituit parte civilă sau nu participă în
proces ca parte vătămată. Persoana vătămată poate fi ascultată ca martor şi în
cazul în care, după ce s-a constituit ca parte civilă sau a participat în proces ca
parte vătămată, renunţă definitiv la calitatea de parte în proces 55. Legea permite
ascultarea ca martor şi a minorului, ceea ce înseamnă că şi minorul poate săvârşi
infracţiunea de mărturie mincinoasă.
În varianta agravată, autor poate fi numai un martor cu identitate protejată
sau aflat în Programul de protecţie, un expert, un interpret sau un investigator
sub acoperire.
Expertul este persoana însărcinată de organul judiciar să lămurească, în
baza cunoştinţelor de specialitate pe care le are, anumite fapte sau împrejurări
ale cauzei, în vederea stabilirii adevărului.
Interpretul este persoana la serviciile căreia recurge organul judiciar, atunci
când una din părţi sau o altă persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaşte
limba română sau nu se poate exprima, ori atunci când unele din înscrisurile
depuse la dosarul cauzei sunt redactate într-o altă limbă decât cea română.
55
Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Cugetarea, Iaşi, 1996,
p.323.
33
Investigatorul sub acoperire este o persoană care acţionează sub altă
identitate decât cea reală şi care este folosită de organul judiciar, în scopul
obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma complicităţii. Coautoratul
este exclus, fiind vorba de o infracţiune cu autor unic, care se comite in propria
persona. Instigarea este exclusă, deoarece determinarea unei persoane să dea
declaraţii mincinoase constituie infracţiunea de influenţarea declaraţiilor (există
infracţiunea prevăzută în art.272 C.pen., atât atunci când instigatorul a folosit
mijloace de corupere sau constrângere, cât şi atunci când el a speriat sau a
derutat o persoană, determinând-o astfel să dea declaraţii mincinoase).
Subiect pasiv secundar este persoana ale cărei interese legitime au fost
vătămate prin mărturia mincinoasă.
a) Elementul material se poate realiza atât prin acţiune (când făptuitorul
face afirmaţii mincinoase), cât şi prin inacţiune (când făptuitorul nu spune tot ce
ştie, când ascunde un fapt sau o împrejurare).
Există trei cerinţe esenţiale.
În primul rând, este necesar ca afirmaţiile sau omisiunile făptuitorului să se
refere la fapte sau împrejurări esenţiale56. Sunt esenţiale faptele sau
împrejurările care pot servi la stabilirea adevărului şi la justa soluţionare a
cauzei.
În al doilea rând, este necesar ca făptuitorul să fi fost întrebat. Numai în
măsura în care făptuitorului i se atrage atenţia, printr-o întrebare, asupra unei
anumite fapte sau împrejurări, acesta îşi poate da seama că acea împrejurare este
esenţială şi că orice alterare a adevărului aduce atingere activităţii de înfăptuire a
justiţiei.
În al treilea rând, când fapta se săvârşeşte prin acţiune, mai este necesar ca
afirmaţia să fie mincinoasă. Nu are importanţă dacă afirmaţiile mincinoase sunt
pozitive (în sensul că făptuitorul afirmă existenţa unor împrejurări care nu au
existat) sau negative (în sensul că făptuitorul susţine inexistenţa unor
împrejurări despre care ştie că au existat).
Martorul trebuie să fie ascultat într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură în care se ascultă martori.
Infracţiunea subzistă, indiferent dacă mărturia mincinoasă este făcută în
favoarea sau în defavoarea unei persoane.
înfăptuire a justiţiei. Infracţiunea de mărturie mincinoasă este o infracţiune
56
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.1661/1974, publicată în „Revista română de drept”,
nr.11/1974, p. 69.
34
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă57. Există şi opinia potrivit căreia intenţia nu poate fi decât directă58.
8.4. Varianta agravată
Varianta agravată se poate reţine, în caz că mărturia mincinoasă este
săvârşită de una dintre următoarele persoane: un martor cu identitate protejată
ori aflat în Programul de protecţie a martorilor; un investigator sub acoperire; o
persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret; în legătură
cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori
închisoarea de 10 ani sau mai mare.
Aceste persoane pot săvârşi fapta atât prin acţiune cât şi prin inacţiune.
Expertul poate altera adevărul în conţinutul unei expertize. S-a exprimat
părerea că subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă poate fi nu numai
expertul numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, ci şi
persoana care efectuează o expertiză extrajudiciară, în cadrul unui serviciu
medico-legal, laborator de expertiză criminalistică sau orice institut de
specialitate59.
Interpretul poate altera adevărul în conţinutul unei traduceri.
8. 5. Forme. Sancţiuni
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care martorul, expertul,
interpretul sau investigatorul depune la organul judiciar depoziţia, raportul de
expertiză ori traducerea, sub semnătura proprie. Chiar dacă depoziţia, expertiza
sau traducerea mincinoasă nu a influenţat cu nimic soluţia pronunţată,
făptuitorul răspunde potrivit art.273 C.pen., deoarece infracţiunea de mărturie
mincinoasă s-a consumat în momentul în care s-a făcut depoziţia60.
Pentru varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Pentru varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
8.6. Cauza specială de nepedepsire
Potrivit alin.(3) al art.273 C.pen., autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage
mărturia.
În cauzele penale, cauza de nepedepsire operează, numai dacă retractarea
mărturiei mincinoase intervine mai înainte de reţinere, arestare sau de punerea
în mişcare a acţiunii penale.
57
O. Loghin, Forma de vinovăţie cu care trebuie săvârşite faptele prevăzute de legea penală
pentru a constitui infracţiuni, în Analele Universităţii „Al.l.Cuza" Iaşi, seria Ştiinţe Juridice,
1990, p. 74.
58
O. A. Stoica, Drept penal. Partea specială, vol. I, Cluj, 1958, p.216; Matei Basarab, Lucia
Moldovan, Valer Suian, op. cit, vol. I, p. 303.
59
O. Loghin, Cu privire la subiectul infracţiunii de mărturie mincinoasă, în Analele
Universităţii „Al.l.Cuza" Iaşi, seria Ştiinţe Juridice, 1977, p. 99-100.
60
C. Lungu, M. Popovici, În legătură cu conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă, în
„Revista română de drept” nr.7/1971, p.74 şi urm.
35
În celelalte cauze, cauza de nepedepsire operează, numai dacă retractarea
mărturiei mincinoase intervine mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de
a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase.
Cauza de nepedepsire nu operează, cu privire la recunoaşterea făcută de
făptuitor , în procesul penal pornit împotriva sa, în sensul că a făcut o mărturie
mincinoasă, într-o altă cauză, în care a avut calitatea de martor, expert etc. O
asemenea declaraţie nu constituie o retragere a mărturiei mincinoase şi nu
înlătură răspunderea penală61 (poziţia sinceră a făptuitorului poate constitui, cel
mult, o circumstanţă atenuantă).
Cauza de nepedepsire exprimă interesul legiuitorului ca martorul, expertul,
interpretul sau investigatorul să revină asupra depoziţiei mincinoase, respectiv
asupra expertizei sau traducerii în care a alterat adevărul.
9. RĂZBUNAREA PENTRU AJUTORUL DAT JUSTIŢIEI
Concept
În conformitate cu art.274 C.pen., intitulat „Răzbunarea pentru ajutorul

dat justiţiei”, săvârşirea unei infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui
membru de familie al acesteia, pe motiv că a sesizat organele de urmărire
penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în
orice altă procedură dintre cele prevăzute în art.273, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se
majorează cu o treime.
Denumirea marginală (după părerea noastră, inadecvată) a acestui text a
creat impresia că el ar stabili o nouă infracţiune, care este analizată ca atare de o
parte a doctrinei62. În realitate, însă, textul nu stabileşte o nouă infracţiune, ci
instituie o circumstanţă agravantă, adică prevede o împrejurare care determină
majorarea limitelor speciale ale pedepsei (cu o treime), pentru anumite
infracţiuni.
Potrivit textului, această circumstanţă agravantă ar trebui să opereze în
orice infracţiune săvârşită împotriva unei persoanei, dacă se dovedeşte că scopul
faptei a fost acela de răzbunare, pentru ajutorul dat justiţiei de către victimă sau
de către un membru de familie al acesteia.
Ar fi însă de observat că locul unei circumstanţe agravante nu poate fi
printre infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, ci în Partea generală a Codului
penal (Capitolul V - „Individualizarea pedepselor”).
61
N. Iliescu, op. cit, p.188.
În acest sens, a se vedea Fl. Radu, Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, în „Revista de
62
Drept Penal”, nr.2/2013, p. 59; N. Neagu, Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, în „Noul
Cod penal comentat” de V. Dobrinoiu ş.a., vol. II, p.444-446.
36
În plus, o atare agravantă este susceptibilă de aplicaţii arbitrare, şi aceasta,
din cel puţin două motive.
În primul rând, fiindcă este neclar despre ce infracţiuni e vorba – căci
textul se referă, în general, la săvârşirea unei „infracţiuni împotriva unei
persoanei”, lăsând neclar înţelesul acestei formule (deja s-a exprimat opinia că
ar putea fi vorba nu doar de o infracţiune contra persoanei, ci şi de o infracţiune
contra patrimoniului63 sau de orice altă infracţiune64).
În al doilea rând, fiindcă o „răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei” nu
poate fi concepută oricând, ci doar atunci când făptuitorul a avut de suferit, el
sau o persoană apropiată, ca urmare a unui asemenea ajutor. Însă, textul nu face
precizări în acest sens, astfel că agravanta s-ar putea aplica, chiar în caz că
făptuitorul nu a avut nimic de suferit de pe urma ajutorului dat de victimă
justiţiei şi, ceea ce este încă mai grav, fără a interesa care este intervalul de timp
care separă momentul ajutorului dat justiţiei de momentul răzbunării. Pe scurt,
această agravantă ar putea fi reţinută în orice infracţiune, cu singura explicaţie
că, într-un trecut oarecare (eventual, cu zeci de ani în urmă), victima sau un
membru de familie al acesteia a sesizat organele de urmărire penală, a dat
declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură în care se ascultă martori – ceea ce este absurd.
Acest neajuns nu poate fi înlăturat, nici dacă am porni de la premisa că
textul stabileşte o nouă infracţiune, aşa cum pretinde doctrina dominantă. Din
contră, în acest caz, el ar fi, cu atât mai mult, susceptibil de aplicaţii arbitrare.
Pornind de la această premisă, am fi nevoiţi să observăm că noua incriminare
nesocoteşte vădit principiul legalităţii (nullum crimen sine lege certa), ca şi
principiul non bis in idem, căci ar urma ca făptuitorul să fie pedepsit de două ori,
pentru o singură faptă: deşi el săvârşeşte o singură infracţiune, aceea contra
persoanei, în virtutea art.274 C.pen., el ar urma să fie tras la răspundere pentru
un concurs, formal, de infracţiuni (infracţiunea împotriva persoanei, în concurs
cu infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei).
În opinia noastră, s-ar impune ca legiuitorul să renunţe la acest text.
10. SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA DE PROBE ORI DE

ÎNSCRISURI
10.1. Concept
Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri este
prevăzută în art.275 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art. 275 alin.(1) C.pen.], fapta constă în sustragerea,
distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă
63
A se vedea Fl. Radu, op.cit., p.59.
64
A se vedea N. Neagu, op.cit., p.445.
37
sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură
judiciară.
În a doua variantă tip [art. 275 alin.(2) C.pen.], fapta constă în
împiedicarea, în orice mod, ca un înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de
către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar.
În Codul penal anterior exista o infracţiune cu un conţinut asemănător,
denumită „Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri”, care era prevăzută în art.272.
10.2. Condiţii preexistente.
A. Obiectul.
În ambele variante, obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură
protecţie principiului procesual al aflării adevărului.
b) Obiectul material constă în mijloacele materiale de probă sau în
înscrisurile sustrase ori distruse.
Dacă înscrisul sustras ori distrus stabileşte un drept al statului român în
raport cu o putere străină şi sunt îndeplinite şi celelalte condiţii, fapta constituie
infracţiunea de compromitere a unor interese de stat 65, prevăzută, actualmente,
în art.406 C.pen.
B. Subiecţii.
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Subiect pasiv special secundar este persoana fizică sau juridică ale cărei
interese au fost lezate prin comiterea faptei.
10.3. Conţinutul constitutiv.
În prima variantă tip tip [art. 275 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează în cinci modalităţi alternative, şi anume: sustragerea, distrugerea,
reţinerea, ascunderea ori alterarea.
După părerea noastră, reţinerea şi ascunderea nu ar trebui să figureze
printre modalităţile alternative de săvârşire a faptei - fiindcă, în acest caz, ele se
confundă cu sustragerea.
De asemenea, după părerea noastră, nici alterarea nu ar trebui să figureze
printre modalităţile alternative de săvârşire a faptei, fiindcă, atunci când priveşte
un înscris, ea se analizează ca o infracţiune de fals în înscrisuri. Or, infracţiunea
de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri nu poate să absoarbă falsul
în înscrisuri şi să devină astfel infracţiune complexă - deoarece orice fals în
înscrisuri se prezintă ca o infracţiune-obstacol, care îşi păstrează întotdeauna
autonomia, neputând nici să absoarbă şi nici să fie absorbit într-o altă
infracţiune.
65
N. Iliescu, Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri, în op.cit., p.286.
38
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să aibă drept obiect material mijloace
materiale de probă sau înscrisuri.
Potrivit art.197 C.pr.pen., prin „mijloace materiale de probă” se înţeleg
obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, ca şi orice obiecte care
pot servi la aflarea adevărului.
În legătură cu înscrisurile care formează obiectul material al acestei
infracţiuni, există părerea66 că acestea se limitează la acelea care servesc ca
mijloace materiale de probă. Însă, noi credem că, în sensul art.275 C.pen., prin
„înscrisuri” se înţeleg nu numai înscrisurile care servesc ca mijloace de probă, ci
şi înscrisurile folosite ca acte procedurale sau procesuale.
În a doua variantă tip [art. 275 alin.(2) C.pen.], fapta constă în
împiedicarea, în orice mod, ca un înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de
către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar.
Cerinţa esenţială este aceea ca înscrisul să fie necesar soluţionării unei
cauze.
Infracţiunea prevăzută de art.275 C.pen. nu trebuie confundată cu aceea
prevăzută în art.259 C.pen. („Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri” - care
este o infracţiune contra autorităţii). În acest sens, s-a decis că există această
infracţiune, dacă făptuitorul a distrus procesele-verbale de constatare a unui
accident rutier şi probele biologice recoltate pentru analize67.
înfăptuire a justiţiei. Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri este
deci o infracţiune formală, de simplă acţiune.
În prima variantă tip, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei directe,
calificată prin scop. Se cere ca fapta să fi fost săvârşită în scopul de a împiedica
aflarea adevărului într-o procedură judiciară.
În a doua variantă tip, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care
poate fi directă sau indirectă.
În ambele variante, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
11. PRESIUNI ASUPRA JUSTIŢIEI
66
C. Duvac, Infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei din perspectiva noului Cod penal, în
„Revista de Drept Penal” nr.3/2013, p.58.
67
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Dec.pen.nr.159/2005, publicată în „Jurisprudenţa Secţiei
penale pe anul 2005”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.58-59.
39
Textul art.276 C.pen. privind infracţiunea de presiuni asupra justiţiei a fost
abrogat. Legea pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul
penal a fost adoptată de Camera Deputaților, în calitate de cameră decizională,
la data de 18 februarie 2014. Fiind sesizată, Curtea Constituţională a decis, la
data de 4 noiembrie 2014, că legea de abrogare este constituţională.
12. COMPROMITEREA INTERESELOR JUSTIŢIEI
12.1. Concept
Infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei este prevăzută în
art.277 C.pen., în trei variante tip.
În prima variantă tip [art.277 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul,
modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un
magistrat sau alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea
funcţiei, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală.
În a doua variantă tip [art.277 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o
cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de
soluţionare definitivă a cauzei, de către un funcţionar public care a luat
cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei.
În a treia variantă tip [art.277 alin.(3) C.pen.], infracţiunea constă în
dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor,
expert sau interpret, atunci când această interdicţie este impusă de legea de
procedură penală.
Conform alin.(4) al art.277 C.pen., nu constituie infracţiune fapta prin
care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activităţi vădit ilegale comise de
autorităţi într-o cauză penală.
Aceasta este o infracţiune nouă, inexistentă în legislaţia noastră anterioară.
A. Obiectul.
În prima variantă tip, această incriminare are drept scop să împiedice
divulgarea unor informaţii privitoare la urmărirea penală, care sunt susceptibile
să împiedice sau să îngreuieze administrarea unei probe (de pildă, divulgarea
unei operaţiuni sub acoperire preconizată ori aflată în desfăşurare, divulgarea
datelor din conţinutul unei autorizaţii de percheziţie care nu a fost încă efectuată,
dezvăluirea de informaţii privind data şi locul în care urmează să se realizeze o
prindere în flagrant etc.).
În a doua variantă tip, incriminarea are drept scop să întărească garanţiile
procesului echitabil şi, în mod special, prezumţia de nevinovăţie (art. 6 din
40
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale).
Textul interzice funcţionarilor publici să dezvăluie mijloace de probă, mai
înainte de a se fi dat o soluţie definitivă în cauză - deoarece odată adusă la
cunoştinţa publicului, o probă aparent incriminatoare va induce în mod
inevitabil ideea de vinovăţie, iar uneori aceasta nu mai poate fi schimbată nici
măcar prin prezentarea verdictului oficial de nevinovăţie.
Raţiuni similare au fost avute în vedere, şi în ce priveşte a treia variantă
tip.
Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ.
În toate variantele, subiectul activ nemijlocit este calificat.
În prima variantă tip, autorul faptei poate fi numai un magistrat sau alt
funcţionar public care a luat cunoştinţă de anumite informaţii confidenţiale, în
virtutea funcţiei.
În a doua variantă tip, autorul faptei poate fi numai un funcţionar public
care a luat cunoştinţă, în virtutea funcţiei, de mijloacele de probă sau înscrisurile
dezvăluite.
În a treia variantă tip, autorul faptei poate fi numai un martor, expert sau
interpret.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele, însă coautoratul este
posibil, numai cu condiţia ca toţi făptuitorii să îndeplinească acea calitate
specială, care este cerută de text.
Subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică ale cărei interese
au fost lezate prin comiterea faptei.
În toate variantele, elementul material se realizează printr-o acţiune de
divulgare (dezvăluire, aducere la cunoştinţa altor persoane).
De asemenea, în toate variantele, este necesar (cerinţă esenţială) ca
divulgarea să fie făcută „fără drept”, adică este necesar ca informaţiile să fi fost
divulgate unor persoane care nu aveau dreptul să le cunoască.
În prima variantă tip [art.277 alin.(1) C.pen.], există şi o cerinţă
suplimentară, aceea ca fapta (divulgarea) să aibă ca obiect informaţii
confidenţiale privind data, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se
administreze o probă. În această modalitate, fapta constituie infracţiune, numai
dacă a îngreunat sau a împiedicat urmărirea penală.
În a doua variantă tip [art.277 alin.(2) C.pen.], există două cerinţe
suplimentare: 1) aceea ca dezvăluirea să aibă ca obiect mijloace de probă sau
41
înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală; 2) aceea ca dezvăluirea să se fi produs
mai înainte de soluţionarea definitivă a cauzei.
În a treia variantă tip [art.277 alin.(3) C.pen.], cerinţa suplimentară este
aceea ca dezvăluirea săvârşită de martor, expert sau interpret să fie interzisă de
legea de procedură penală.
înfăptuire a justiţiei. Compromiterea intereselor justiţiei este o infracţiune
indirectă.
În toate variantele, consumarea infracţiunii are loc în momentul săvârşirii
faptei.
Pentru prima variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani
sau amenda.
Pentru a doua şi a treia variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la o lună
la un an sau amenda.
13. ÎNCĂLCAREA SOLEMNITĂŢII ŞEDINŢEI
13.1. Concept
Infracţiunea de încălcarea solemnităţii şedinţei este prevăzută în art.278
C.pen. şi constă în întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene,
de natură să perturbe activitatea instanţei, de către o persoană care participă sau
asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei.
Aceasta este infracţiune nouă, inexistentă în legislaţia noastră anterioară.
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
Scopul acestei incriminări este acela de a proteja solemnitatea şi buna
desfăşurare a procedurilor judiciare în faţa instanţei de judecată şi nu neapărat
onoarea sau reputaţia reprezentanţilor autorităţii judiciare.
B. Subiecţii
42
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. În principiu, acesta poate fi
orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde
penal. Însă, textul limitează sfera subiectului activ nemijlocit la persoanele care
participă sau asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei.
Prin excepţie, judecătorul care prezidează ori participă la şedinţa de
judecată nu poate săvârşi această infracţiune. Dacă el săvâşeşte asemenea fapte,
în timpul procedurii, va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de purtare
abuzivă.
Subiect pasiv secundar este persoana insultată (magistrat, avocat, parte în
proces etc.).
a) Elementul material se realizează prin întrebuinţarea de cuvinte ori
gesturi.
Există două cerinţe esenţiale: 1) aceea ca gesturile ori cuvintele
întrebuinţate să aibă caracter jignitor sau obscen; şi 2) aceea ca fapta să fie de
natură să perturbe activitatea instanţei. Această din urmă cerinţă se consideră
îndeplinită ori de câte ori fapta s-a săvârşit în faţa instanţei de judecată.
înfăptuire a justiţiei. Încălcarea solemnităţii şedinţei este o infracţiune formală,
de simplă acţiune.
indirectă.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul săvârşirii faptei.
Pedeapsa este închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda.
14. ULTRAJUL JUDICIAR
14.1. Concept
Contrar aparenţelor, textul art.279, intitulat „Ultrajul judiciar”, nu prevede
o nouă infracţiune, ci instituie o circumstanţă agravantă generală, care determină
majorarea cu jumătate a limitelor speciale ale pedepsei.
Împrejurarea care determină această majorare a pedepsei o constituie
calitatea subiectului pasiv. Agravanta operează, în caz că victima este un
43
judecător, un procuror, un membru de familie al judecătorului sau procurorului,
ori un avocat.
Astfel, potrivit art.279 alin.(1) C.pen., ameninţarea, lovirea sau alte
violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori
omorul, săvârşite împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.
Aceeaşi majorare a pedepsei operează, potrivit art.279 alin.(2) C.pen., în
cazul săvârşirii unei infracţiuni împotriva unui judecător sau procuror, ori
împotriva bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură
cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.
cazul faptelor comise în condiţiile alin.(2), dacă privesc un membru de familie al
judecătorului sau al procurorului.
cazul faptelor comise împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.
Însă, aşa cum am observat şi în cazul art.274 C.pen., locul unei
circumstanţe agravante nu poate fi printre infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei,
ci în Partea generală a Codului penal (Capitolul V - „Individualizarea
pedepselor”). În plus, şi în acest caz, discutăm de o agravantă susceptibilă de
aplicaţii arbitrare. Observăm, de exemplu, că primul alineat limitează sfera
infracţiunilor în care operează această agravantă la câteva infracţiuni contra
persoanei (ameninţare, lovire, omor etc.), în timp ce alineatele următoare fac de
prisos această limitare – căci, potrivit alineatelor 2-4, agravanta poate să opereze
în orice infracţiune contra persoanei sau contra patrimoniului, cu două condiţii:
victima să fie judecător, un procuror, un membru de familie al judecătorului sau
procurorului, ori un avocat; fapta să se fi comis „în scop de intimidare sau de
răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu”.
În opinia noastră, s-ar impune ca legiuitorul să renunţe la acest text.
15. CERCETAREA ABUZIVĂ
15.1. Concept
Infracţiunea de cercetare abuzivă este prevăzută în art.280, într-o variantă
tip şi o variantă asimilată.
În varianta tip [art.280 alin.(1) C.pen.], cercetarea abuzivă constă în
întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane
urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală,
44
un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea
declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
În varianta asimilată [art.280 alin.(2) C.pen.], cercetarea abuzivă constă în
producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de
cercetare penală, un procuror sau un judecător.
În Codul penal din 1968, infracţiunea de cercetare abuzivă era prevăzută în
art.266, sub denumirea de „Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă”. Însă,
actualmente, infracţiunea de arestare nelegală nu mai este prevăzută ca atare; în
prezent, faptele de arestare nelegală se pedepsesc ca infracţiune de „Represiune
nedreaptă” [art.283 alin.(2)]. În ce priveşte infracţiunea de cercetare abuzivă,
aceasta se putea săvârşi şi împotriva unui martor, expert sau interpret, iar nu
doar „împotriva unei persoane urmărite sau judecate” (învinuit sau inculpat), aşa
cum prevede textul actual.
A. Obiectul
În ambele variante, obiectul juridic este complex.
În varianta tip, infracţiunea asigură protecţie, în principal, principiului
aflării adevărului şi principiului loialităţii administrării probelor, potrivit căruia
“Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de
constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine
probe” [art.101 alin.(1) C.pr.pen]. În secundar, infracţiunea asigură protecţie
dreptului la demnitate, la libertate psihică sau la integritate corporală. Faptele de
cercetare abuzivă se confundă (cel puţin, în parte) cu faptele de tortură (art.282
C.pen.), deoarece ele contravin, de asemenea, dreptului de a nu fi supus torturii,
ori pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (art.3 din Convenţia
europeană a drepturilor omului).
În varianta asimilată, infracţiunea asigură protecţie, în principal,
principiului aflării adevărului, iar, în subsidiar, dreptului la demnitate şi
dreptului la libertate şi siguranţă.
În principiu, infracţiunea nu are obiect material. Un asemenea obiect poate
să apară, numai în caz că infracţiunea de cercetare abuzivă se săvârşeşte prin
violenţă fizică. În acest caz, obiectul material constă în corpul victimei.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este circumstanţiat. Acesta poate fi numai un
procuror, un judecător sau un organ de cercetare penală (organ poliţie judiciară
sau organ de cercetare specială).
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.
Coautoratul se poate reţine numai în caz că urmărirea penală ori judecata unei
cauze penale revine, în comun, mai multor persoane, iar aceste persoane
folosesc, toate, mijloace interzise de cercetare, împotriva aceleiaşi persoane.
45
Subiect pasiv secundar este persoana cercetată abuziv.
În varianta tip [art.280 alin.(1) C.pen.], cercetarea abuzivă se realizează
prin întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe, faţă de o persoană
urmărită sau judecată. Aşa cum s-a observat68, această infracţiune se prezintă ca
o variantă de specie a abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor.
Este necesar ca promisiunile să fie ilicite, contrare legii (de exemplu, o
promisiune de bani sau alte foloase necuvenite, ori de creare a unei situaţii
avantajoase în cursul urmăririi sau al judecăţii etc).
Ameninţările presupun constrângerea morală a persoanei urmărite sau
judecate. În această modalitate, infracţiunea de cercetare abuzivă devine o
infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea de ameninţare (art.206 C.pen.).
Este necesar ca ameninţarea să privească săvârşirea unei infracţiuni sau a unei
fapte păgubitoare îndreptate împotriva persoanei cercetate ori împotriva altei
persoane. De asemenea, este necesar ca ameninţarea să fie de natură să producă
victimei o stare de temere.
Violenţele presupun constrângerea fizică a persoanei urmărite sau judecate.
În această modalitate, cercetarea abuzivă devine o infracţiune complexă, care
absoarbe infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art.193 C.pen.). Dacă urmările
sunt mai grave (de exemplu, dacă se provoacă victimei o vătămare corporală),
va exista concurs între infracţiunea de cercetare abuzivă şi infracţiunea de
vătămare corporală (art.194 c.pen.).
În varianta asimilată [art.280 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează prin producerea, falsificarea ori de ticluirea de probe nereale. În
această variantă, infracţiunea de cercetare abuzivă apare ca o variantă a
infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, în modalitatea prevăzută
de art.268 alin.2 C.pen. - motiv pentru care trimitem la explicaţiile acolo
prezentate. S-a susţinut că această variantă nu putea fi inclusă la infracţiunea de
inducere în eroare a organelor judiciare, datorită faptului că, în acest caz,
subiectul activ este calificat69.
desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei. În raport cu această
urmare, infracţiunea de cercetare abuzivă se prezintă ca o infracţiune formală,
de simplă acţiune.
Infracţiunea poate avea şi o urmare secundară, atunci când se săvârşeşte
prin ameninţare sau violenţă. Această urmare poate consta fie în violarea
dreptului la libertate psihică, fie în violarea dreptului la integritate fizică şi
sănătate.
68
A. Filipaş, op.cit., p.141.
69
V. Dobrinoiu, Cercetarea abuzivă, în op.cit., p. 469.
46
c) Raportul de cauzalitate trebuie dovedit, numai dacă fapta a cauzat o
vătămare (art.193 alin.2); în celelalte cazuri, se prezumă.
Infracţiunea de cercetare abuzivă poate fi săvârşită numai cu intenţie
directă, calificată prin scop. Fapta trebuie să se comită în unul din următoarele
trei scopuri: acela de a determina victima să dea ori să nu dea declaraţii; acela
de a determina victima să dea declaraţii mincinoase; acela de a determina
victima să îşi retragă declaraţiile.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se realizează fapta.
Cercetarea abuzivă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
16. SUPUNEREA LA RELE TRATAMENTE
16.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.281 C.pen., în două variante tip.
supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau
educative în alt mod decât cel prevăzut în dispoziţiile legale.
supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare
de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative,
privative de libertate.
În Codul penal din 1968, infracţiunea de supunere la rele tratamente era
prevăzută în art.267, într-o singură variantă, aceea prevăzută actualmente în alin.
(2). Sub imperiul acelui cod, s-a propus schimbarea denumirii infracţiunii, din
„Supunerea la rele tratamente” în „Tratamente inumane sau degradante”, pentru
a satisface mai bine cerinţele Convenţiei europene a drepturilor omului (art.3) 70.
Totuşi, noul Cod penal a păstrat vechea denumire şi a completat doar conţinutul
(el a introdus definiţia înscrisă în primul alineat al art.281 – text care, după
părerea noastră, suscită mari discuţii).
A. Obiectul.
70
G. Antoniu, Implicaţii asupra legii penale române ale Convenţiei europene a drepturilor
omului, în „Studii de drept românesc” nr.1/1992, p.9.
47
În principal, infracţiunea asigură protecţie dispoziţiilor care reglementează
executarea sancţiunilor penale şi a măsurilor procesuale, privative sau
neprivative de libertate, respectiv dispoziţiilor Legii nr.253/2013 privind
executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi Legii
nr.254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
În subsidiar, infracţiunea asigură protecţie dreptului oricărei persoane de a
nu fi supusă torturii, nici pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante.
Altfel spus, această infracţiune are acelaşi obiect juridic ca şi infracţiunea de
cercetare abuzivă. Cele două infracţiuni diferă doar sub aspectul subiectului
pasiv secundar: cercetarea abuzivă are ca subiect pasiv secundar o persoană
aflată în curs de urmărire penală sau de judecată, în timp ce supunerea la rele
tratamente are ca subiect pasiv secundar o persoană aflată în stare de reţinere,
deţinere sau în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative.
b) Infracţiunea poate avea obiect material, atunci când relele tratamente se
îndreaptă împotriva corpului victimei - de exemplu, victima este periodic supusă
unor violenţe fizice sau unor acte cu potenţial vătămător.
În celelalte cazuri, infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nu este calificat în mod explicit. Totuşi, fapta nu se
poate comite decât de un funcţionar care are atribuţii de pază, supraveghere sau
îngrijire a persoanelor aflate în stare de reţinere, de deţinere sau în executarea
unei măsuri de siguranţă sau educative.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele. Însă, pentru existenţa
coautoratului, este necesar ca participanţii să aibă, toţi, identice atribuţii, cu
privire la subiectul pasiv adiacent.
Subiect pasiv secundar este persoana aflată în stare de reţinere, de deţinere
sau în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, care este supusă
relelor tratamente.
În prima variantă tip [art.281 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează prin supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de
siguranţă sau educative.
Cerinţa esenţială este aceea ca executarea pedepsei, măsurii de siguranţă
sau educative să aibă loc în alt mod decât cel prevăzut în dispoziţiile legale.
Pentru existenţa infracţiunii, este suficient să se constate că modul în care se
execută o pedeapsă, o măsură de siguranţă sau educativă nu concordă cu
prevederile legii. Regimul de executare a pedepselor, măsurilor de siguranţă şi
educative este stabilit de Codul de procedură penală, ale cărui dispoziţii se
48
completează cu alte dispoziţiile legale (Legea nr.254/2013, Regulamentul de
aplicare a Legii nr.254/2013 etc).
Întrucât textul pretinde doar ca modul de executare să fie diferit de cel
prevăzut de lege, urmează că infracţiunea subzistă, chiar dacă persoana
condamnată beneficiază de un regim de executare privilegiat - ceea ce nu
justifică însă denumirea acestei fapte, aceea de „Supunere la rele tratamente”.
În a doua variantă tip [art.281 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează prin supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de
reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative.
În această variantă, infracţiunea subzistă ori de câte ori persoana reţinută,
deţinută sau aflată în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative este
supusă unor suferinţe sau privaţiuni, altele decât cele care rezultă, în mod firesc,
din executarea sancţiunii.
Relele tratamente implică un ansamblu de acte care produc persoanei
suferinţe sau privaţiuni. Dacă făptuitorul săvârşeşte numai un singur asemenea
act, fapta nu constituie infracţiunea de supunere la rele tratamente, ci
infracţiunea de purtare abuzivă sau infracţiunea de abuz în serviciu contra
intereselor persoanelor71.
Suferinţele şi privaţiunile pot decurge şi din încălcarea de către făptuitor a
regimului legal de cazare, hrană, odihnă, etc.
Dacă acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează relele tratamente
constituie prin ele însele infracţiuni (vătămare corporală, vătămare corporală
gravă etc.), se aplică regulile de la concursul de infracţiuni.
Relele tratamente trebuie să fie aplicate unei persoane reţinute, deţinute
sau aflate în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative.
b) Urmarea imediată este complexă.
Urmarea imediată principală constă în crearea unei stări de pericol
activitatea normală de înfăptuire a justiţiei.
Urmarea imediată secundară constă în atingerea adusă unor atribute
fundamentale ale persoanei.
Făptuitorul acţionează cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte. Ea nici nu este posibilă, fiind vorba de o
infracţiune cu caracter continuu.
Pentru prima variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi
Pentru a doua variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi
71
N.Iliescu, op. cit, p.250; Gh.Dărângă, D.Lucinescu, op. cit, p.138.
49
17. TORTURA
17.1. Concept
Infracţiunea de tortură este prevăzută în art.282 C.pen., într-o variantă tip şi
două variante agravate.
În varianta tip [art.282 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de tortură constă în
fapta funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat sau a altei persoane care acţionează la instigarea sau cu
consimţământul expres sau tacit al acestuia de provoca unei persoane puternice
suferinţe fizice ori psihice:
a) în scopul obţinerii de la această persoană sau de la o persoană terţă
informaţii sau declaraţii;
b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terţă
persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis;
c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a
intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane;
d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare.
Prima variantă agravată [art.282 alin.(2) C.pen.] devine aplicabilă, dacă
fapta prevăzută în alin.(1) a avut ca urmare o vătămare corporală.
A doua variantă agravată [art.282 alin.(3) C.pen.] devine aplicabilă, dacă
fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare moartea victimei.
În Cod penal din 1968, tortura era prevăzută, cu un conţinut destul de
asemănător, art.2671 (definiţia din noul Cod penal reprezintă o reformulare a
vechii definiţii, făcută cu intenţia de a facilita înţelegerea textului). Ea fusese
introdusă în 1990, după aderarea României, prin Legea nr.19/1990, la Convenţia
împotriva torturii şi a altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante (New York, 1984).
A. Obiectul
Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale care asigură înfăptuirea
justiţiei.
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
dreptului de a nu fi supus torturii, tratamentelor inumane sau degradante.
Trebuie subliniat că interdicţia torturii, a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante este o interdicţie absolută, care nu admite derogări -
ceea ce rezultă şi din prevederile art.282 alin.(5), în care se precizează că nici o
împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că e vorba de o stare de război sau
de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de oricare altă
stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura.
50
În cazul în care fapta se comite prin violenţe fizice, obiectul material constă
în corpul victimei.
În celelalte cazuri, nu există obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat.
Autor al acestei infracţiuni poate fi numai un funcţionar public care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
Însă, în acest caz, noţiunea de autor nu mai are sensul arătat în art.46
C.pen., ci capătă un sens mult mai larg, în care se includ şi aşa-numiţii „autori
mediaţi” sau „autori de mână lungă” (longa manus), care acţionează în mod
indirect împotriva victimei, folosindu-se de alte persoane. Aşa se explică faptul
că, potrivit textului, autor al torturii poate fi şi un particular care acţionează la
instigarea sau cu consimţământul unui asemenea funcţionar. În această din urmă
situaţie, infracţiunea de tortură se poate reţine, numai dacă se dovedeşte că
persoana particulară a acţionat ca un simplu executor al voinţei funcţionarului
public72.
Această semnificaţie a noţiunii de autor este promovată de Convenţia ONU
împotriva torturii (intrată în vigoare la 26 iunie 1987), care concepe tortura
exclusiv ca „tortură oficială”, respectiv ca un act al autorităţii publice, ori ca un
act comis la instigarea sau cu consimţământul autorităţii publice.
Participaţia penală este posibilă, sub toate formele.
b) Subiect pasiv general este statul.
Subiect pasiv special este persoana torturată.
a) Elementul material se realizează prin orice faptă care provoacă unei
persoane suferinţe, fizice sau psihice.
Prin excepţie, aşa cum se precizează în art.282 alin.(6), nu se consideră
tortură durerea sau suferinţele ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi care
sunt inerente acestor sancţiuni sau sunt ocazionate de ele.
Cerinţa esenţială este aceea ca suferinţele provocate victimei să fie
puternice.
În aprecierea intensităţii suferinţelor, CEDO ia în consideraţie o serie de
factori, cum ar fi: durata tratamentului, efectele psihice şi mentale, sexul, vârsta
şi starea de sănătate a victimei, modul de execuţie. În concepţia CEDO, actele
care provoacă obiectiv o suferinţă suficient de gravă constituie acte de tortură,
indiferent de sexul sau de starea de sănătate a victimei - de exemplu, în
„Afacerea greacă”, au fost calificate drept tortură unele practici ale juntei
militare aflată la putere la acea dată, cum erau: lovirea peste tălpi cu corpuri
contondente, aplicarea de electroşocuri, lovirea brutală, simularea execuţiei etc.
Sau, au fost calificate tot astfel o serie de acte comise în sectorul „represiv”,
72
V. Dobrinoiu, N.Conea, Drept penal. Partea specială, Vol. II, Editura Lumina Lex, 2000,
Bucureşti, p.216.
51
cum ar fi: violarea de către poliţişti a unei femei, obligarea deţinuţilor de a purta
haine murdare, detenţia timp de 23 de ore într-o celulă insalubră, neaerisită şi
fără lumină, suprapopularea celulelor, timpul prea scurt acordat pentru igienă şi
exerciţiu fizic, lipsa de calitate a îngrijirilor medicale acordate, refuzul continuu
de a autoriza accesul deţinutului la dosarul medical propriu, o detenţie lungă în
condiţii de izolare, faptul de a prezenta presei un deţinut închis într-o cuşcă etc.
activitatea de înfăptuire a justiţiei.
Urmarea imediată secundară constă în încălcarea unor drepturi inerente
oricărei persoane (dreptul la demnitate, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul
la integritate fizică şi sănătate etc).
Elementul subiectiv constă în intenţie directă, calificată prin scop.
Scopul urmărit de făptuitor poate fi:
- acela de a obţine de la persoana respectivă sau de la o persoană terţă
informaţii sau declaraţii;
- acela de a o pedepsi, pentru un act de care aceasta sau o terţă persoană l-a
comis ori este bănuită că l-a comis;
- acela de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei sau de a face
presiuni asupra unei terţe persoane.
Intenţia poate fi calificată şi prin mobil, atunci când fapta este săvârşită din
orice motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi această formă de
discriminare (socială, politică, economică etc).

Conform art.282 alin.(4) C.pen., tentativa la infracţiunea prevăzută în alin.
(1) se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul săvârşirii faptei.
Pentru varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
unor drepturi.
Pentru prima variantă agravată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani
şi interzicerea unor drepturi.
Pentru a doua variantă agravată, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25
ani şi interzicerea unor drepturi.
17.5. Cauza specială care înlătură caracterul penal al faptei
Potrivit art.282 alin.(6), nu constituie tortură durerea sau suferinţele ce
rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi care sunt inerente acestor sancţiuni, sau
ocazionate de ele.
52
18. REPRESIUNEA NEDREAPTĂ
18.1. Concept
Infracţiunea de represiune nedreaptă este prevăzută în art.283 C.pen., în
două variante tip.
În prima variantă tip [art.283 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în fapta
de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativă
de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, ştiind că este nevinovată.
reţinerea, arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată.
Infracţiunea era prevăzută şi în Codul penal din 1968 (art.268), însă avea
un conţinut oarecum diferit.
A. Obiectul.
Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale care asigură
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale care protejează
libertatea şi demnitatea persoanei.
Faptele de represiune nedreaptă implică întotdeauna nerespectarea de
către făptuitor a unor dispoziţiile legale relative la luarea măsurilor procesuale şi
a măsurilor preventive.
Această infracţiune nu are obiect material
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, în mod explicit. Totuşi, din
definiţie rezultă că acesta poate fi numai un funcţionar care are competenţa de a
pune în mişcare acţiunea penală, de a dispune trimiterea în judecată, de a
dispune măsuri preventive sau condamnarea unei persoane – ceea ce înseamnă
că fapta se poate comite numai de către un procuror sau judecător.
Instigarea şi complicitatea sunt posibile în toate cazurile. Coautoratul este
posibil, numai în cazul în care ordonanţa, rechizitoriul sau hotărârea se
semnează de doi sau mai mulţi procurori ori judecători 73.
Subiect pasiv secundar este persoana împotriva căreia s-a exercitat
represiunea nedreaptă.
73
N.Iliescu, op.cit., p.252.
53
realizează în trei modalităţi alternative, şi anume:
- prin punerea în mişcare a acţiunii penale;
- prin luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate;
- prin trimiterea în judecată.
realizează tot în trei modalităţi alternative, şi anume:
- prin reţinerea;
- prin arestarea;
- prin condamnarea unei persoane.
În ambele variante, cerinţa esenţială este aceea ca făptuitorul să ştie că
persoana în cauză este nevinovată, adică a luat cunoştinţă de inexistenţa vreunei
probe de vinovăţie.
În ce priveşte reţinerea şi arestarea ilegală, trebuie menţionat că, potrivit
art.5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi în conformitate cu căile legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un
tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru
nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un
tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de
lege;
c) dacă a fost arestat şi deţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui
că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede
în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă
după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru
educaţia sa supravegheată sau despre deţinerea legală a unei persoane,
în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e) dacă este vorba de detenţia legală a unei persoane susceptibile să
transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui
toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba de arestarea sau detenţia legală a unei persoane, pentru
a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva
căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
De asemenea, trebuie menţionat că reţinerea sau arestarea nelegală a unei
persoane se poate realiza şi printr-o inacţiune - de exemplu, prin refuzul de a
elibera o persoană reţinută sau arestată preventiv, la expirarea termenului pentru
care s-a luat măsura.
54
Urmarea secundară constă în încălcarea unor atribute fundamentale ale
persoane (onoarea, demnitatea, libertatea).
indirectă.
Infracţiunea subzistă, numai dacă se dovedeşte că făptuitorul ştia că
persoana este nevinovată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se săvârşeşte oricare
din acţiunile sau inacţiunile care realizează elementul material.
Pentru prima variantă tip [art.283 alin.(1) C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Pentru a doua variantă tip [art.283 alin.(2) C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
19. ASISTENŢA ŞI REPREZENTAREA NELOIALĂ
19.1. Concept
Infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială este prevăzută în art.284
C.pen., într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
În varianta tip [art.284 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în fapta
avocatului sau a reprezentantului unei persoane care, în înţelegere frauduloasă
cu o persoană cu interese contrare în aceeaşi cauză, în cadrul unei proceduri
judiciare sau notariale, vatămă interesele clientului sau ale persoanei
reprezentate.
În varianta asimilată [art.284 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
înţelegerea frauduloasă dintre avocat sau reprezentantul unei persoane şi un terţ
interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză, în scopul vătămării intereselor
clientului sau ale persoanei reprezentate.
Aceasta este o infracţiune nouă, inexistentă în legislaţia noastră anterioară.
A. Obiectul
Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale care asigură
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale care protejează
interesele legitime ale persoanelor împotriva actelor de reprezentare neloială.
55
Această infracţiune nu are obiect material.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Autor al acestei infracţiuni
poate fi numai o persoană care are mandat (delegaţie, procură) să reprezinte
interesele unei părţi, într-o procedură judiciară sau notarială.
Conform art.68 din noul Cod de procedură civilă (Legea nr.134/2010),
calitatea de reprezentant (mandatar) o poate avea un avocat, un consilier juridic
care a primit delegaţie să reprezinte unitatea la care este angajat, într-o anumită
procedură judiciară sau notarială; sau, un doctor sau licenţiat în drept care a
primit mandat să-şi reprezinte soţul sau o rudă apropiată, într-o asemenea
procedură.
Participaţia este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.
Coautoratul nu este posibil, decât în caz că două sau mai multe persoane au fost
angajate să reprezinte aceeaşi persoană, în aceeaşi cauză.
Subiect pasiv secundar este persoana reprezentată în mod neloial.
Atât în varianta tip, cât şi în varianta asimilată, elementul material se
realizează printr-o înţelegere frauduloasă.
Înţelegerea se consideră frauduloasă, ori de câte ori reprezentantul
acţionează cu rea-credinţă, urmărind obţinerea unui avantaj, material sau moral,
în detrimentul persoanei pe care o reprezintă.
Pentru existenţa variantei tip, se cer îndeplinite două cerinţe esenţiale, şi
anume: 1) înţelegerea să fi intervenit între reprezentant şi o persoană cu interese
contrare în aceeaşi cauză (pârât, chemat în garanţie etc.); 2) înţelegerea să fi
vătămat interesele clientului sau ale persoanei reprezentate, într-o procedură
judiciară sau notarială.
Pentru existenţa variantei asimilate, se cer îndeplinite două cerinţe
esenţiale, şi anume: 1) înţelegerea să fi intervenit între reprezentant şi un terţ
interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză; 2) înţelegerea să fi intervenit, în
scopul vătămării intereselor persoanei reprezentate.
Însă, cele două variante ale acestei infracţiuni lasă mult de dorit, atât sub
aspect formal, cât şi pe fond.
De exemplu, se poate observa că, în varianta tip, elementul material a fost
descris de două ori, în două moduri diferite: mai întâi, textul se referă la „fapta
avocatului…care…vatămă interesele clientului”; iar apoi, el se referă la
„înţelegerea frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceeaşi cauză”.
Sau, se poate observa că o înţelegere poate fi denumită „frauduloasă”,
numai atunci când o parte a fost de rea-credinţă, urmărind să inducă în eroare
cealaltă parte, pentru a o obţine un avantaj, material sau moral. Or, din moment
ce textul se referă la „înţelegerea frauduloasă cu o persoană cu interese contrare
56
în aceeaşi cauză”, trebuie să conchidem că, departe de a incrimina „fapta
avocatului…care…vatămă interesele clientului”, art.284 alin.(1) C.pen.
incriminează fapta avocatului (reprezentantului) care vatămă interesele
adversarului, ale persoanei cu interese contrare în aceeaşi cauză.
Ori, se poate observa că o contradicţie similară apare în varianta asimilată,
care incriminează „înţelegerea frauduloasă dintre avocat…şi un terţ interesat de
soluţia ce se va pronunţa în cauză”. Nu se poate susţine că avocatul acţionează
în scopul vătămării intereselor clientului său, atât timp cât el încheie o înţelegere
frauduloasă cu un terţ - căci o atare formulă presupune că terţul este cel înşelat,
prejudiciat.
În fine, se mai poate observa că, în mod nejustificat, infracţiunea a fost
prevăzută în două variante, fiindcă în ambele variante e vorba de acelaşi lucru,
anume de o înţelegere ocultă, încheiată direct sau indirect, cu un adversar în
aceeaşi cauză.
Urmarea secundară constă în vătămarea intereselor clientului sau ale
persoanei reprezentate.
Elementul subiectiv constă în intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
Pentru ambele variante, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau
amenda.
Conform art.284 alin.(3) C.pen., acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
20. EVADAREA
20.1. Concept
Infracţiunea de evadare este prevăzută în art.285 C.pen., într-o variantă tip,
o variantă agravată şi o variantă asimilată.
În varianta tip [art.285 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de evadare constă în
evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere.
Varianta agravată [art.285 alin.(2) C.pen.] devine aplicabilă, dacă evadarea
este săvârşită prin folosire de violenţe sau arme.
În varianta asimilată [art.285 alin.(3) C.pen.], evadarea se realizează în
două modalităţi alternative, şi anume: a) neprezentarea nejustificată a persoanei
57
condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în
stare de libertate; b) părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a
locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deţinere.
În Codul penal anterior, infracţiunea de evadare era prevăzută, cu un
conţinut asemănător, în art.269.
A. Obiectul
a) Obiectul juridic generic constă în relaţiile sociale care asigură
Obiectul juridic specific constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
caracterului obligatoriu al măsurilor preventive sau al pedepselor privative de
libertate.
În varianta tip, infracţiunea nu are obiect material.
Când fapta s-a comis prin folosire de violenţe sau arme, evadarea devine
infracţiune complexă şi absoarbe actele de ameninţare (art.206 C.pen.) sau de
lovire ori alte violenţe (art.193 C.pen.); în acest din urmă caz, ea prezintă şi un
obiect material, constând în corpul victimei.
B. Subiecţii
a) Subiect activ este calificat. Acesta poate fi numai o persoană care se
află în starea legală de reţinere sau de deţinere.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării.
După unii autori74, a căror opinie o împărtăşim, în infracţiunea de evadare,
coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune cu autor unic, care se
comite in propria persona.
De asemenea, nici complicitatea nu este posibilă, deoarece înlesnirea
evadării constituie o infracţiune distinctă, prevăzută în art.286 C.pen.
Dacă fapta s-a comis prin folosire de violenţe sau arme, va exista şi un
subiect pasiv secundar, reprezentat de persoana ameninţată, lovită etc.
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de evadare. A evada
înseamnă a părăsi starea de reţinere sau de deţinere - de exemplu, prin fugă de la
locul de deţinere ori prin fugă de sub escortă.
Cerinţa esenţială este aceea ca starea de reţinere sau de deţinere să aibă
caracter legal. Această stare se consideră legală, dacă măsura încarcerării s-a
luat în condiţiile prevăzute de lege.
Per a contrario, nu există evadare, dacă făptuitorul fuge din sediul
parchetului, mai înainte de a se emite mandatul de arestare 75; sau, dacă el a fost
menţinut în locul de detenţie, după expirarea duratei legale a reţinerii sau a
74
M. Basarab, op.cit., p.314.
75
C. Ap. Constanţa, Dec.pen. nr.143/1998, publicată pe site-ul www.ctce.ro.
58
deţinerii (nefiind legal încarcerat, acesta nu poate fi subiect al infracţiunii de
evadare).
În doctrină, opinia dominantă este aceea că fapta constituie infracţiunea de
evadare, chiar dacă deţinutul a fost achitat ulterior pentru infracţiunea care a
determinat privarea sa de libertate, deoarece ceea ce interesează este ca, în
momentul evadării, persoana să fi fost lipsită de libertate în mod legal76.
Însă, în opinia noastră, într-un asemenea caz, nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de evadare. Din moment ce instanţa a constatat
existenţa unuia dintre cazurile prevăzute în art.16 lit.a-e C.pr.pen. (ceea ce
înseamnă că nu exista temei legal pentru privarea persoanei de libertate), nu se
mai poate susţine că deţinutul se afla în stare legală de deţinere.
justiţiei.
Sub acest aspect, evadarea se prezintă ca o infracţiune formală, de simplă
acţiune.
Elementul subiectiv constă în intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
20.4. Conţinutul agravat
Săvârşirea evadării prin folosirea de violenţe sau arme determină
încadrarea faptei în forma agravată, prevăzută în art.285 alin.(2) C.pen.
Violenţele pot fi psihice (ameninţări) sau fizice; în acest din urmă caz, ele
trebuie folosite împotriva unei persoane, iar nu împotriva unui bun77.
Folosirea de arme este de natură să sporească şansele de reuşită. Noţiunea
de „arme” are accepţiunea arătată în art.179 alin.(1) sau (2) C.pen. Potrivit
art.179 alin.(1) C.pen., prin arme se înţeleg instrumentele, dispozitivele sau
piesele declarate astfel prin dispoziţii legale (în prezent, ne referim la dispoziţiile
Legii nr.295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor78. Potrivit art.179 alin.
(2) C.pen., sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite
ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac.
În această variantă, infracţiunea de evadare devine infracţiune complexă şi
absoarbe faptele de ameninţare (art.206 C.pen.) sau cele de lovire sau alte
violenţe (art.193 C.pen.).
Dacă urmările sunt mai grave, se aplică regulile privind concursul de
infracţiuni79. Însă, dacă evadarea intră în concurs cu omorul calificat [art.189
alin.(1) lit c) C.pen.], nu se mai poate aplica şi agravanta prevăzută în art.285
alin.(2) C.pen. - deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul ne bis in idem
(o identică împrejurare nu poate determina o dublă majorare a pedepsei).
76
Gh. Dărângă, D. Lucinescu, op.cit., p.142; Gh. Diaconescu, C.Duvac, Tratat de drept penal,
Partea specială, p.581 ş.a.
77
Tr. Pop, op. cit., p.232; N.Iliescu, Evadarea, în op. cit, p.261.
78
Această lege s-a republicat în M. Of., Partea I, nr. 811 din 16 noiembrie 2011.
79
Gh. Dărângă, D. Lucinescu, op.cit., p.143.
59
Conform art.285 alin.(5) C.pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în alin.
(1) şi alin. (2) se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc instantaneu, în momentul părăsirii stării
legale de lipsire de libertate, moment în care se produce şi urmarea socialmente
periculoasă.
Pentru varianta tip şi cea asimilitată, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni
la 3 ani.
Pentru varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Potrivit art.285 alin.(4) C.pen., pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de
evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării.
Dispoziţiile alin.(4) se aplică numai dacă evadatul a fost condamnat definitiv şi
s-a aflat în executarea pedepsei80. Dacă inculpatul a evadat din starea de arest
preventiv, sunt aplicabile regulile din art.38-39 C.pen, privind concursul de
infracţiuni81.
80
N. Iliescu, op. cit, p.264.
81
Curtea Supremă de Justiţie, Dec. pen. nr. 1924 /1995, publicată în „Dreptul” nr.7/1996,
p.124; în acelaşi sens, Curtea Supremă de Justiţie, Dec. pen. nr.835/1997, publicată în
„Dreptul” nr. 7/1998, p.144.
60
21. ÎNLESNIREA EVADĂRII
21.1. Concept
Infracţiunea de înlesnirea evadării este prevăzută în art.286 C.pen., într-o
variantă tip, două variante agravate şi o variantă atenuată.
În varianta tip [art.286 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în înlesnirea
prin orice mijloace a evadării.
Prima variantă agravată [art.286 alin.(2) C.pen.] operează în trei situaţii,
prevăzute alternativ: a) dacă înlesnirea evadării s-a săvârşit prin folosire de
violenţe, arme sau substanţe narcotice sau paralizante; b) dacă s-a înlesnit
evadarea a două sau mai multor persoane în aceeaşi împrejurare; c) dacă s-a
înlesnit evadarea unei persoane reţinute, arestate sau condamnate pentru o
infracţiune sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori cu pedeapsa
închisorii de 10 ani sau mare.
A doua variantă agravată [art.286 alin.(3) C.pen.] operează în caz că
faptele prevăzute în alin.(1) sau alin.(2) au fost săvârşite de o persoană care avea
îndatorirea de a-l păzi pe cel reţinut sau deţinut.
Varianta atenuată [art.286 alin.(4) C.pen.] operează, dacă înlesnirea
evadării a fost săvârşită din culpă, de către o persoană care avea îndatorirea de
a-l păzi pe cel care a evadat.
Deşi înlesnirea evadării este o activitate de complicitate la evadare,
legiuitorul a incriminat distinct această activitate, prevăzând-o ca o infracţiune
autonomă.
În Codul penal anterior, înlesnirea evadării era prevăzută în art.270, cu un
conţinut asemănător (deosebirile privesc elementele circumstanţiale care atrag
variantele agravate).
A. Obiectul
a) Obiectul juridic este identic cu obiectul juridic al infracţiunii de
evadare.
B. Subiecţii
a) În varianta tip şi în prima variantă agravată [art.286 alin. (1) şi alin.(2)
C.pen.], subiectul activ nemijlocit nu este calificat (poate fi orice persoană,
chiar şi un alt deţinut).
În a doua variantă agravată şi în varianta atenuată [art.286 alin.(3) şi alin.
(4) C.pen.], subiectul activ este calificat. Acesta nu poate fi decât o persoană
care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat. Prin „persoană care avea
îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat” se înţelege persoana oficial însărcinată
cu paza celui care a evadat, iar nu orice persoană (de exemplu, un alt condamnat
61
care, în cadrul sau în afara locului de deţinere, are atribuţii de pază a celor
reţinuţi sau deţinuţi82).
În opinia majoritară a doctrinei83, participaţia penală este posibilă sub toate
formele (coautorat, instigare, complicitate). Există însă şi opinia 84 potrivit căreia
participaţia penală este posibilă, numai sub forma instigării şi a complicităţii.
Dacă fapta se săvârşeşte prin violenţe, va exista şi un subiect pasiv
secundar (adiacent), reprezentat de persoana agresată.
a) Elementul material se realizează prin înlesnirea evadării unei
persoane, adică prin orice faptă (comisiune sau omisiune) care poate fi
caracterizată ca un sprijin dat persoanei deţinute, pentru a evada.
Înlesnirea trebuie să fie efectivă, de natură a servi celui ce evadează. Ea
poate interveni înainte sau în timpul evadării. Ajutorul dat după evadare nu
constituie infracţiunea de înlesnire a evadării, ci infracţiunea de favorizarea
făptuitorului (art.269 C.pen.)85.
activitatea de înfăptuire a justiţiei. Înlesnirea evadării este o infracţiune
În forma tip şi în variantele agravate prevăzute în alin.2-3, infracţiunea se
săvârşeşte numai cu intenţie.
În varianta atenuată prevăzută în alin.4, infracţiunea se săvârşeşte din
culpă.
Conform art.285 alin.(5) C.pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în alin.
(1) şi alin.(2) se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc, în opinia majoritară, în momentul în care
se produce evadarea sau încercarea de evadare 86. Însă, în opinia noastră,
consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a săvârşit fapta calificată
drept „înlesnirea evadării”. Această soluţie se impune ca o consecinţă directă a
incriminării distincte a faptei. Din moment ce înlesnirea evadării a fost
prevăzută ca o infracţiune autonomă, de sine stătătoare, iar nu un act de
complicitate la evadare, trebuie să conchidem că momentul consumativ
coincide cu acela în care se realizează fapta.
82
N.Iliescu, op.cit., p.267; Gh.Dărângă, D.Lucinescu, op.cit., p.144-145.
83
A.Filipaş, op.cit., p.181, M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian, op.cit., p.316; Horia
Diaconescu, Drept penal.Partea specială, vol.II, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.182 ş.a.
84
O. Loghin, T. Toader, Drept penal. Partea specială, Casa de editură şi presă Şansa SRL,
85
Tr. Pop, op. cit, , p. 226.
86
Gh.Dărângă, D.Lucinescu, op. cit, vol. II, p.146.
62
Pentru varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Pentru prima variantă agravată, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Pentru a doua variantă agravată, pedeapsa este cea prevăzută în alin.(1) sau
alin.(2), după caz, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
Pentru varianta atenuată, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani.
22. NERESPECTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI
22.1. Concept
Infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti este prevăzută în
art.287 C.pen., în şapte variante tip, prevăzute în alin.(1) lit.a)-g).
În prima variantă tip [art.287 alin.(1) lit.a) C.pen.], infracţiunea constă în
împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de
executare.
În a doua variantă tip [art.287 alin.(1) lit.b) C.pen.], infracţiunea constă în
refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească,
prin care este obligat să îndeplinească un anumit act.
În a treia variantă tip [art.287 alin.(1) lit.c) C.pen.], infracţiunea constă în
refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de
către persoanele care au această obligaţie conform legii.
În a patra variantă tip [art.287 alin.(1) lit.d) C.pen.], infracţiunea constă în
neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a
unui salariat.
În a cincea variantă tip [art.287 alin.(1) lit.e) C.pen.], infracţiunea constă în
neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile
de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată.
În a şasea variantă tip [art.287 alin.(1) lit.f) C.pen.], infracţiunea constă în
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi
recalcularea pensiilor.
În a şaptea variantă tip [art.287 alin.(1) lit.g) C.pen.], infracţiunea constă în
împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în
baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea.
În Codul penal anterior, infracţiunea de nerespectarea hotărârilor
judecătoreşti era prevăzută în art.271, cu un conţinut sensibil diferit (textul a
suferit numeroase modificări şi completări).
63
A. Obiectul
Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale care asigură autoritatea
hotărârilor judecătoreşti.
În prima variantă (lit.a), obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale
care asigură protecţie dreptului la libertate psihică ori, după caz, dreptului la
integritate fizică şi sănătate al persoanei.
În celelalte variante (lit.b-g), obiectul juridic secundar constă în relaţiile
sociale care asigură protecţie unor drepturi patrimoniale recunoscute prin
hotărâri judecătoreşti.
Dacă fapta se realizează prin violenţe fizice, obiectul material constă în
corpul victimei. În celelalte cazuri, infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ.
În prima variantă (lit.a), subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană.
Nu interesează dacă făptuitorul a fost sau nu parte în proces, fiind suficient să
existe un titlu executoriu şi făptuitorul să ştie că acest titlu este pus în
executare87.
În a doua variantă (lit.b), subiect activ nemijlocit poate fi numai
executorul judecătoresc sau alt organ de executare care a fost obligat, prin
hotărâre judecătorească, să îndeplinească un anumit act.
În a treia variantă (lit.c), subiect activ nemijlocit poate fi numai persoana
care, potrivit legii, are obligaţia să sprijine organul de executare în punerea în
aplicare a unei hotărâri.
În a patra variantă (lit.d), subiect activ nemijlocit poate fi numai
angajatorul, respectiv persoana care, potrivit legii, are obligaţia să execute
hotărârea judecătorească prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui
salariat.
În a cincea variantă (lit.e), subiect activ nemijlocit poate fi numai
persoana care, potrivit legii, are obligaţia să execute hotărârea judecătorească
privind plata salariilor.
În a şasea variantă (lit.f), subiect activ nemijlocit poate fi numai persoana
care, potrivit legii, are obligaţia să execute hotărârea judecătorească privind
stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea pensiilor.
În a şaptea variantă (lit.g), subiect activ nemijlocit poate fi numai
persoana căreia îi este opozabilă hotărârea privitoare la un imobil.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele. În caz că subiectul activ
nemijlocit este calificat, coautoratul este posibil, numai dacă toţi făptuitorii
îndeplinesc cerinţa specială prevăzută de lege.
87
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 4137/1970, publicată în „Revista română de drept”,
nr.4/1971, p.143.
64
Subiect pasiv secundar este persoana ale cărei drepturi sau interese sunt
vătămate prin infracţiune.
În prima variantă (lit.a), elementul material constă în împotrivirea la
executare, prin opunere de rezistenţă faţă de organul de organul de executare.
Această descriere a faptei este eronată. Termenii împotrivire, opunere,
rezistenţă sunt sinonimi – ceea ce înseamnă că formula legii este pleonastică şi
redundantă.
Această descriere a faptei nesocoteşte, totodată, principiul legalităţii
(nullum crimen sine lege certa), deoarece, aşa cum s-a remarcat88, ea lasă
nelămurit faptul dacă împotrivirea la executare se poate realiza numai prin
violenţe fizice sau, dimpotrivă, se poate realiza atât prin violenţe fizice, cât şi
prin violenţe psihice, adică ameninţare. Codul penal anterior prevedea explicit
că această infracţiune putea fi săvârşită în ambele modalităţi, respectiv atât prin
ameninţare cât şi prin violenţă psihică. Or, deşi textul actual nu mai face
precizări, în virtutea regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus,
putem conchide că, în continuare, această infracţiune poate fi săvârşită în
ambele modalităţi.
Acţiunea de împotrivire poate să se refere la orice titlu executoriu, iar nu
doar la o hotărâre judecătorească. În materie civilă, infracţiunea subzistă, numai
dacă executorul judecătoresc porneşte executarea pe baza unui dosar de
executare, cu respectarea strictă a dispoziţiilor de procedură civilă şi numai dacă
hotărârea a fost învestită cu formulă executorie 89. Nu are relevanţă dacă
făptuitorul a făcut contestaţie la executare, atâta vreme cât instanţa nu a dispus
suspendarea executării90.
În a doua variantă (lit.b), elementul material se realizează prin orice faptă
care poate fi caracterizată ca un refuz al organului de executare de a pune în
aplicare o hotărâre judecătorească. Prin „organ de executare” se înţelege nu
numai executorul judecătoresc, ci orice organ cu atribuţii de punere în aplicare a
unei hotărâri judecătoreşti (poliţia, administraţia financiară, administraţia
penitenciarului etc.). Nu interesează dacă e vorba de o hotărâre penală sau civilă.
În a treia variantă (lit.c C.pen.), elementul material se realizează prin orice
faptă care poate fi caracterizată ca un refuz de a sprijini organul de executare în
punerea în aplicare a unei hotărâri, dacă fapta se săvârşeşte de o persoană care
are o obligaţie legală în acest sens. Refuzul de a sprijini organul de executare
88
A se vedea Al. Moldoveanu, Ce poate împiedica executarea hotărârilor judecătoreşti, pe
site-ul http://www.capital.ro/ce-poate-impiedica-executarea-hotararilor-judecatoresti.html.
89
Curtea Supremă de Justiţie, Dec. pen. nr. 3313/2000, publicată în „Dreptul”, nr. 3/2002,
p.165-166.
90
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 25/1977, publicată în Culegerea de decizii pe anul 1977,
p.289.
65
poate îmbrăca şi forma unui refuz de a furniza informaţiile necesare executării
(de exemplu, împiedicarea accesului la datele din cartea funciară, din registrul
comerţului etc.).
În a patra variantă (lit.d C.pen.), elementul material se realizează prin
neexecutarea de către angajator a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus
reintegrarea în muncă a unui salariat.
În a cincea variantă (lit.e C.pen.), elementul material se realizează prin
neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, săvârşită de către persoana care,
potrivit legii, are obligaţia să execute hotărârea judecătorească privind plata
salariilor.
În a şasea variantă (lit.f C.pen.), elementul material se realizează prin
neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, săvârşită de către persoana care,
potrivit legii, are obligaţia să execute hotărârea judecătorească privind stabilirea,
plata, actualizarea şi recalcularea pensiilor.
În a şaptea variantă (lit.g C.pen.), elementul material se realizează prin
fapta de a împiedica folosirea, în tot sau în parte, a unui imobil, săvârşită de
persoana căreia îi este opozabilă hotărârea judecătorească privitoare la un
imobil - de exemplu, s-a decis că sunt întrunite elementele infracţiunii, dacă
inculpatul a ocupat apartamentul în care locuise cu fosta soţie şi care fusese
atribuit acesteia, prin hotărâre judecătorească91. În ce priveşte semnificaţia
noţiunii de „imobil”, există opinii diferite: într-o opinie92, acest termen s-ar
referi numai la construcţii; într-o altă opinie 93, acesta ar desemna orice bun
nemişcător, inclusiv terenul, curtea sau grădina aferentă clădirilor. Instanţa
supremă a promovat această din ultimă soluţie94.
justiţiei.
c) Fiind vorba de o infracţiune formală, raportul de cauzalitate se
prezumă.
Elementul subiectiv constă în intenţie.
Pentru toate variantele, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau
amenda.
În cazul faptelor prevăzute la lit.d-g, acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
91
Trib. Bucureşti, Dec. pen. nr. 496/1989, publicată în „Dreptul”, nr. 6/1992, p. 91.
92
N.Iliescu, op. cit, vol. IV, p.281.
93
G. Navrot, Cu privire la conţinutul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti,
în Revista română de drept, nr. 1/1974, p.86.
94
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.2482/1978, publicată în „Revista română de drept”
nr.5/1979, p.60.
66
23. NEEXECUTAREA SANCŢIUNILOR PENALE
23.1. Concept
Infracţiunea de neexecutarea sancţiunilor penale este prevăzută în art.288
C.pen., în trei variante tip.
sustragerea de la executare ori în neexecutarea conform legii a unei pedepse
complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzută în art.108 lit.b)
şi c) de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni.
sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin
părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie ori prin
neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de
libertate.
În a treia variantă tip [art.288 alin.(3) C.pen.], infracţiunea constă în
neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor complementare
aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art.141.
În Codul penal anterior nu exista această infracţiune, dar unele dintre
faptele mai sus arătate erau incriminate sub o altă denumire, aceea de
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti.
A. Obiectul
Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale care asigură respectarea
hotărârilor judecătoreşti privind executarea pedepselor complementare ori
accesorii, a anumitor măsuri de siguranţă (internarea medicală şi interzicerea
ocupării unei funcţii sau exercitării unei profesii), a anumitor măsuri educative
(cele privative de libertate) ori a anumitor pedepse complementare aplicate
persoanei juridice.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ
67
În toate variantele, subiectul activ nemijlocit este calificat.
În prima variantă tip, subiect activ nemijlocit poate fi numai persoana
căreia i s-a aplicat o pedeapsă complementară sau accesorie, ori o măsură de
siguranţă dintre cele prevăzute în art.108 lit. b şi c.
În a doua variantă tip, subiect activ nemijlocit poate fi numai minorul
căruia i s-a aplicat o măsură educativă privativă de libertate.
În a treia variantă tip, subiect activ nemijlocit poate fi numai mandatarul
sau administratorul care nu execută o pedeapsă complementară aplicată
persoanei juridice.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi complicităţii.
Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de infracţiuni cu autor unic, care se
comit in propria persoana.
realizează prin sustragerea de la executare ori prin neexecutarea conform legii a
unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzută
în art.108 lit.b) şi c) de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste
sancţiuni.
În această variantă, infracţiunea are caracter subsidiar, adică se poate
reţine, numai dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă - de exemplu,
trecerea frauduloasă a frontierei de stat, în scopul sustragerii de la executarea
unei pedepse [art.262 alin.(2) lit.a C.pen.].
realizează prin sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de
libertate prin părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie
ori prin neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de
libertate.
În a treia variantă tip [art.288 alin.(3) C.pen.], elementul material se
realizează prin neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor
complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art.141.
justiţiei. Infracţiunea este formală, de simplă acţiune.
Elementul subiectiv constă în intenţie.
68
Pentru prima variantă tip , pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani
sau amenda.
Pentru a doua variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an
sau amenda.
Pentru a treia variantă tip, pedeapsa este amenda.
69

Infracţiuni Contra Înfăptuirii Justiţiei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Infracţiuni Contra Înfăptuirii Justiţiei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INFRACŢIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIŢIEI

În noul Cod penal, grupul acestor infracţiuni a suferit numeroase

9. RĂZBUNAREA PENTRU AJUTORUL DAT JUSTIŢIEI

În conformitate cu art.274 C.pen., intitulat „Răzbunarea pentru ajutorul

10. SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA DE PROBE ORI DE

11. PRESIUNI ASUPRA JUSTIŢIEI

12. COMPROMITEREA INTERESELOR JUSTIŢIEI

13. ÎNCĂLCAREA SOLEMNITĂŢII ŞEDINŢEI

14. ULTRAJUL JUDICIAR

15. CERCETAREA ABUZIVĂ

16. SUPUNEREA LA RELE TRATAMENTE

17.4. Forme. Sancţiuni

19. ASISTENŢA ŞI REPREZENTAREA NELOIALĂ

22. NERESPECTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI

S-ar putea să vă placă și