Dreptul, în general, este un ansamblu de reguli asigurate şi garantate de către

stat, care au ca scop organizarea

şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-
un climat specific manifestării
coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei
sociale. Termenul drept derivă din
latinescul directus, în înţelesul de direct, rectiliniu. În limbajul juridic
românesc, termenul drept este utilizat cu
două înţelesuri: un prim sens este cel de drept obiectiv, iar cel de-al doilea sens
este denumit drept subiectiv.
Dreptul obiectiv constă în "totalitatea normelor juridice edictate sau sancţionate
de stat prin organul legiuitor
dintr-o etapă dată". Dreptul subiectiv reprezintă facultatea prerogativă, dreptul
recunoscut unei persoane fizice
sau juridice în temeiul unei norme juridice, pe care îl foloseşte şi exercită
nemijlocit. Evident că drepturile subiective
sunt organic legate de dreptul obiectiv, neputând fi concepute dacă nu sunt
prevăzute în normele juridice. Dar şi
dreptul obiectiv ar rămâne fără sens dacă prevederile normelor sale nu s-ar realiza
prin drepturi subiective, în relaţiile
interumane. Dreptul este dat de un ansamblu de reguli de conduită şi norme
destinate a influenţa şi, uneori, determina
comportamentul oamenilor în societate, stabilind drepturi şi obligaţii a căror
respectare este asigurată, la nevoie, de forţa de constrângere a statului.

Sistemul ştiinţelor juridice

Ştiinţele juridice fac parte din categoria ştiinţelor sociale. Ştiinţele juridice
le includem
în categoria ştiinţelor sociale întrucât dreptul este un fenomen social, un produs
al vieţii
în societate, iar obiectul lor de studiu nu este o creaţie a naturii, ci a
inteligenţei şi voinţei
umane, un fenomen cultural şi nu natura. Obiectul ştiinţelor juridice îl
constituie, aşadar,
studierea dreptului, fenomenului juridic în toată complexitatea sa, a ordinii de
drept în societate.
Ca urmare a creşterii importanţei dreptului în viaţa internă şi internaţională a
societăţii, ştiinţa
juridică a cunoscut şi ea o dezvoltare impresionantă în epoca contemporană. Ca
urmare, numărul
disciplinelor juridice s-a mărit şi diversificat, au apărut noi ramuri şi
subramuri, unele cu caracter
pur juridic, altele cu caracter auxiliar sau mixt.
Dreptul este un sistem complex, iar ansamblul disciplinelor sale se constituie
într-un sistem al ştiinţelor juridice,
în cadrul căruia se disting trei grupe, în funcţie de sfera şi modul de abordare a
studiului dreptului, şi anume:
a) ştiinţele juridice teoretice (globale);
b) ştiinţele juridice istorice;
c) ştiinţele juridice de ramură.
Din prima grupă face parte disciplina "teoria generală a dreptului", care îşi
propune să cerceteze
sistemul juridic în ansamblu pentru a-i desprinde trăsăturile şi a le aplica
cercetării particulare.
Teoria generală a dreptului, reprezintă dpdv epistemologic, o ştiinţă fundamentală
(de sinteză), iar
din punct de vedere practic serveşte nemijlocit procesului de elaborare şi
aplicare a dreptului. Ştiinţele
juridice istorice se ocupă de apariţia şi evoluţia dreptului, adică de studiul
istoric al acestuia. Cercetarea
istorică a dreptului, în ansamblul său, de pe teritoriul ţării noastre constituie
obiectul de studiu al disciplinei
"Istoria dreptului românesc". În ceea ce priveşte ştiinţele juridice de ramură
acestea s-au constituit pe măsura
dezvoltării complexe a vieţii sociale şi a reglementărilor juridice care s-au impus
în acest domeniu. Ştiinţele
juridice propriu-zise se ocupă, în general, fiecare de studiul unei ramuri de
drept. Astfel, ştiinţei dreptului civil îi
corespunde dreptul civil, ştiinţei dreptului constituţional - dreptul
constituţional, ştiinţei dreptului penal - dreptul
penal, ştiinţei dreptului financiar - dreptul financiar. Studiul dreptului
internaţional face obiectul ştiinţei dreptului
internaţional. Ştiinţele auxiliare dreptului, prin folosirea unor mijloace
specifice altor ştiinţe au un rol important în
practică, prin sprijinirea organelor implicate în activitatea juridică, în vederea
rezolvării diverselor speţe,care apar în diferite ipostaze.

Apariţia şi evoluţia istorică a finanţelor publice

Apariţia finanţelor publice este strâns legată de apariţia statului şi dezvoltarea
relaţiilor
marfă-bani, care au permis formarea şi utilizarea resurselor sub formă bănească. De
la
apariţia primelor elemente de finanţe - sfârşitul orânduirii comunei primitive şi
începutul
orânduirii sclavagiste - şi până în prezent, finanţele au fost o componentă a
sistemului relaţiilor
economice. În orânduirea comunei primitive nu au existat condiţii propice pentru
apariţia finanţelor,
deoarece organizarea socială în forma sa arhaică nu impunea nevoia existenţei unui
organ permanent
de administrare a treburilor obştei, precum şi a unei forţe publice de
constrângere. De asemenea,
economia a avut un caracter predominant natural, mai ales până la apariţia
diviziunii sociale a
muncii. Dezvoltarea şi diversificarea producţiei de mărfuri au determinat creşterea
productivităţii şi
intensificarea schimburilor, care, în final, au avut ca efect acumulări peste
nevoile curente şi implicit a
condus la apariţia proprietăţii private. Inegalitatea de avere, la rândul său, a
generat scindarea societăţii
în clase sociale, ale căror interese diferite reclamă nevoia existenţei unor
instituţii permanente, care să apere
şi să garanteze starea de fapt nou apărută, constituind începutul organizării
statale. Astfel, apariţia statului
coincide cu primele stadii de dezvoltare a societăţii sclavagiste, în care
proprietatea privată şi interesele celor
care o deţin sunt apărate prin organele sale. În Dacia, relaţiile sclavagiste au
apărut încă din prima jumătate a sec. I
î.e.n., dar în forma lor clasică s-au dezvoltat abia după cucerirea romană.
Pe ţărmul Mării Negre, relaţiile sclavagiste au apărut încă din sec. VII î.e.n.
Instituţiile juridice ale cetăţilor de pe malurile Pontului Euxin erau asemănătoare
cu acelea ale
metropolelor care le-au întemeiat. Cetăţile pontice fiind organizate în general pe
bazele democraţiei
sclavagiste, erau conduse de adunarea poporului liber, din care sclavii erau
excluşi şi de sfatul
orăşenesc sau Senat. Acestea reprezentau organul suprem de conducere.
În ceea ce priveşte funcţiile administrative ale cetăţilor pontice, acestea erau
încredinţate unor
dregători speciali. Administraţia financiară era încredinţată la Histria unuia sau
mai multor vistieri,
care aveau ca sarcină gestiunea efectivă a tezaurului şi unor împărţitori, ce
distribuiau fondurile
publice. Un important rol fiscal îl aveau şi colegiul celor zece, ce stabilea
impozitele şi controlul
prealabil şi visteria publică a oraşului. Acest colegiu avea şi un secretar.
Organizarea financiară a Daciei romane era asemănătoare cu aceea a celorlalte
provincii
romane. În principal, se plăteau două categorii de impozite: directe şi indirecte.
Din categoria
impozitelor directe făceau parte şi capitaţia şi impozitul funciar. Capitaţia sau
impozitul personal
era plătită de toţi locuitorii provinciei, indiferent dacă erau sau nu cetăţeni. În
timpul împăratului
Alexandru Sever, a fost introdus un impozit special pentru negustori cunoscut sub
numele de aurum
negotiatiorum. Impozitul funciar era plătit pe toate terenurile particulare, cu
excepţia cetăţilor care
se bucurau de ius italicum, deoarece terenurile erau socotite ca făcând parte din
teritoriul roman şi,
în consecinţă, neimpozabile. Din categoria impozitelor indirecte făceau parte:
impozitul pe moşteniri
şi cel pe eliberările de sclavi. Un venit important îl constituiau, de asemenea,
taxele vamale, care se
percepeau în interiorul Imperiului roman la trecerea dintr-o circumscripţie în
alta. Circumscripţiile sau
regiunile vamale cuprindeau, la rândul lor, mai multe provincii. Dacia a făcut
parte din circumscripţia vamală a Illiriei.
Alte impozite indirecte le-au constituit dările pentru exploatarea salinelor şi
arendarea păşunilor şi a minelor de fier.

Trăsături generale ale fiscalităţii medievale

româneşti
Încă din perioada cnezatelor şi voievodatelor, locuitorii dădeau conducătorilor
acestora anumite dări în
natură şi prestau în folosul lor anumite munci. Dar de o organizare fiscală
propriu-zisă, cu un anumit
sistem de obligaţii, nu putem vorbi decât după întemeierea statelor feudale
româneşti (sec. XIV-lea).
La începuturile sale, veniturile statului au provenit, în general, din domeniul
domnesc, dări ocazionale ale
locuitorilor, oferite cu diverse prilejuri (ridicarea unor cetăţi, a unor lăcaşuri
de cult), apoi din vămi şi amenzi.
Din nevoia de apărare a teritoriului, la începutul sec. al XV - lea a fost
introdusă o obligaţie nouă, în bani, numită bir în Ţara
Românească şi dare în Moldova. Apare, astfel, un impozit permanent în bani o dată
cu înfiinţarea armatei regulate. Începând
cu mijlocul sec. al XV-lea, în Ţara Românească şi Moldova, sistemul fiscal era
aproape identic şi se caracteriza prin:
- fiscalitate excesivă, care abia îngăduia o reproducţie simplă a gospodăriei
ţărăneşti;
- obţinerea din dări directe a principalelor venituri ale statului;
- principala masă impozabilă o constituia ţărănimea;
- existenţa principiului răspunderii solidare la dări, atât în cadrul unor unităţi
fiscale, cât şi într-un cadru mai larg;
Astfel la Histria şi Tomis constatăm existenţa unor arhonţi care, pe lîngă
atribuţii
administrative, aveau şi funcţii politice. La rîndul lor, aceştia erau organizaţi
în colegii.
- în cadrul aceleiaşi categorii sociale, devenită şi categorie fiscală, repartiţia
dărilor se făcea proporţional cu averea;
- pe toată perioada organizării fiscale medievale (sec. al XIV-lea - începutul sec.
al XIX-lea) au avut loc
încercări de reformare a sistemului fiscal. Reformele se făceau în cadrul şi cu
aprobarea adunărilor de stări;
- obligaţiile economice către Poarta otomană au influenţat permanent cuantumul
dărilor interne;
- dominaţia otomană a influenţat parţial şi sistemul fiscal, în sensul că vechile
dări în natură au fost transformate
în obligaţii băneşti, iar imunităţile fiscale (începând cu începutul sec. al XVI-
lea) sunt treptat eliminate;
- fiscalitatea medievală românească se caracterizează prin abuzurile nemăsurate ale
aparatului fiscal,
începând cu marele vistier şi terminând cu organele fiscale ale satului -
pârcălabul, vornicul, vătămanul.
Tezaurul constituia, ca şi în alte state medievale, o rezervă de metale preţioase
şi obiecte de mare
valoare, aflată la dispoziţia domnitorului, pentru nevoile statului sau interese
personale.
Într-o perioadă în care nu exista buget, tezaurul reprezenta o formă de manifestare
a finanţelor
publice. Această instituţie cade în desuetudine la sfârşitul sec. al XVII-lea şi
începutul sec. al
XVIIIlea, ca urmare a creşterii economiei băneşti şi a intensificării circulaţiei
monetare.
Organizarea fiscală şi financiară a statului feudal românesc se referă la două
instituţii importante: vistieria
şi cămara. Vistieria a reprezentat instituţia centrală a organizării fiscale, unde
s-au concentrat toate datele
de constatare referitoare la contribuabili şi materia impozabilă. Tot de la
vistierie plecau dispoziţiile de
repartiţie a dărilor, se strângeau veniturile şi se ţinea evidenţa cheltuielilor.
Dregătorul aflat în fruntea
vistieriei s-a numit la începutul sec. al XV-lea protovistier, iar apoi toată
durata orânduirii feudale mare
vistier. Acesta avea atribuții în colectarea veniturilor și contabilizarea
cheltuielilor (ministru de finanțe al
acelor vremuri). Veniturile vistieriei erau folosite pentru acoperirea unor nevoi
publice: de apărare a ţării,
de întreţinere a armatei şi cetăţelor, a Curţii, achitarea obligaţiilor către
puterile suzerane etc. Cămara a
reprezentat o instituţie particulară, aflată în subordinea domnului ţării. La
început, cămara domnească
cuprindea veniturile de pe domeniul domnesc; apoi, s-au adăugat şi veniturile
provenite din dările de cotitate.
În fruntea cămării domneşti se afla marele cămăraş. Veniturile cămării erau
destinate domnului şi familiei sale.
Ca în toate statele epocii feudale, şi în Ţara Românească şi Moldova, dările, după
principiul aşezării lor, se împărţeau în:
a) dări de repartiţie, la al căror mod de aşezare se ţinea cont de
potenţialul fiscal al
contribuabilului. Dările de repartiţie erau percepute direct de organele fiscale
domneşti.
b) dările de cotitate, s-au perceput în natură, iar din secolul al XVI-lea
şi în bani.
Principalele dări de cotitate care au durat pe toată perioada feudală au fost:
- oieritul, numit în Ţara Românească şi vama oilor, iar în Moldova, goştină de oi,
era darea de oi plătită proporţional cu numărul lor:
- goştina sau darea de porci, zisă şi vama porcilor;
- dijmăritul era darea de stupi, numită şi albinărit în Ţara Românească şi
deseatură de albine (în Moldova);
- vinăriciul era darea de vin, numită în Moldova şi deseatină din vin sau vădrărit.
La acestea, s-au adăugat altele noi, cum ar fi:
- pogonăritul, era darea pe pogoanele de porumb;
S-a revenit asupra lor, dar mult mai târziu şi sub alte forme. în formă
rudimentară, instituţia vistieriei
este atestată documentar atât în Moldova, cît şi în Ţara Românească la începutul
sec. al XV-lea.
Documentar este atestată în Ţara Românească o dată cu vistieria, iar în Moldova
ceva mai târziu.
- tutunăritul, darea percepută pe terenurile cultivate cu tutun;
- văcăritul, cel mai însemnat dintre impozite, era o dare în bani pe cai, boi, vaci
şi bivoli,
pe care trebuiau să o plătească toţi cei ce posedau vite mari, indiferent de
categoria
socială, inclusiv clasele privilegiate, boierii şi clerul înalt, precum şi
mănăstirile.
Dările în bani au coexistat cu dările în natură. Locuitorii trebuiau să exercite
diverse munci la cetăţi,
iazuri, mori, drumuri, poduri, la care se adăugau obligaţii legate de oaste sau
alte servicii: strajă, posadă etc.
Deosebit de împovărătoare, în această perioadă, au fost dările în natură şi în bani
către Poarta Otomană.
Dările în bani erau haraciul sau tributul în folosul statului suveran şi
peşcheşurile sau diferitele daruri în favoarea
sultanului şi a curţii sale, la care se adaugă mukarrerul (sumele de bani plătite
la cumpărările şi confirmările de
domnie). De plata tributurilor și achitarea peșcheșurilor se ocupa capuchehaia
(reprezentantul diplomatic al
domnitorului la Înalta Poartă). Acesta era un intermediar între domnitor,
dregătorii otomani și lumea bancară de la
Constantinopol. Prestaţiile în natură erau fixe (constau în livrarea unui număr de
oi, cai, boi, şoimi) şi ocazionale,
prilejuite mai ales de războaiele de cucerire purtate de turci. Transilvania, la
rândul ei, a cunoscut trei categorii de
obligaţii fiscale: faţă de stat, de stăpânul de moşie şi de biserică. În ceea ce
priveşte categoriile de contribuabili,
acestea sunt identice cu clasele şi categoriile sociale:
- ţărănimea liberă şi aservită, supusă tuturor dărilor;
- categoriile sociale de mijloc (curtenii, slujitorii, târgoveţii), care au
beneficiat de unele scutiri de dări;
- marea boierime, înaltul cler şi mănăstirile, care nu plăteau impozite.
Începând cu sec. al XVIlea şi aceste categorii sunt supuse la unele dări.
Începând cu secolul al XVII-lea, existau două categorii de contribuabili:
- breslele fiscale, care cuprindeau peste 36 de grupuri social-economice şi
beneficiau de privilegii fiscale;
- birnicii, categorie care cuprindea ţărănimea liberă şi aservită.
În fiscalitatea medievală românească se constată existenţa unui aparat fiscal
dezvoltat şi bine organizat.
În fruntea ierarhiei fiscale se afla mare vistier, având ca sarcină principală buna
chivernisire a veniturilor
statului. La început, birarii erau cei care se ocupau de toate operaţiunile legate
de dările de repartiţie, apoi
au fost create organe pentru fiecare dare şi chiar pentru fiecare operaţiune
fiscală. Sarcini în legătură cu
veniturile statului au şi vistiernicii, iar cu cele particulare, ale domnului,
cămărăşeii şi stolnicii. Dregătorii
fiscali care se ocupau de alte dări, îndeosebi de cele de cotitate, ca şi de munci
şi slujbe, poartă de obicei
numele obligaţiei: tăleraşi, sulgeri, oieri, dijmari, goştinari etc. Începând cu a
doua jumătate a sec. al XVI-lea,
se creează instituţia judeţelor de bir. Satele în care se aşezau birarii pentru
strângerea dărilor se numeau
scaune de bir, mai multe în fiecare judeţ. În fiecare judeţ funcţionau 1- 2 birari
de judeţ, precum şi mai mulţi birari.

Relaţiile financiare în perioada destrămării feudalismului şi apariţiei

capitalismului
A. Trăsături generale
În perioada 1750 - 1830, în Ţara Românească şi Moldova, dările de
repartiţie şi cotitate continuă să fie principale surse de venituri.
Trăsăturile fiscalităţii româneşti rămân, în linii mari, aceleaşi cu cele ale
epocii anterioare:
- principalele venituri proveneau din dările plătite de ţărănime (liberă şi
aservită);
- se păstrează răspunderea solidară la dări a unui grup social-economic;
- aparatul fiscal continuă să comită abuzuri.
Este atestat documentar în prima jumătate a sec. al XV-lea.
Domnul încredinţează unor mari dregători sarcina impunerii şi perceperii
dărilor de repartiţie în câte un judeţ, în schimbul a 10% din încasări.
Reformele sociale şi administrative ale lui Constantin Mavrocordat au adus şi
elemente noi:
- repartiţia dărilor în funcţie de aşezarea geografică a satelor, de fertilitatea
solului;
- instituirea lefilor pentru dregători;
- înfiinţarea unor categorii fiscale în slujba clasei stăpânitoare (scutelnici,
posluşnici);
- instituirea unor noi unităţi fiscale de impunere (lude sau liude), cu aceeaşi
capacitate fiscală în toată ţara.
Vistieria a avut şi în această perioadă rolul principal în dirijarea întregii
activităţi a aparatului fiscal. Marele vistier
răspundea faţă de domn, de îndeplinirea la timp a încasării dărilor, de achitarea
datoriilor faţă de Poartă şi de
efectuarea plăţilor. În Transilvania, principalele categorii de obligaţii faţă de
stat rămân dările după părţi,
după animale, pentru întreţinerea armatei, muncile obşteşti, capitaţia.
Printr-o patentă din 1754, împărăteasa Maria Tereza a fixat următoarele impozite
directe către stat:
- impozitele pe avere, percepute pentru bunuri imobile (terenuri) şi bunuri mobile
(animale, vase de fiert rachiu);
- impozitele pe cap variabile în funcţie de contribuabili.
B. Organele fiscale
Sistemul fiscal al Ţării Româneşti şi Moldovei a fost cel fixat de Constantin
Mavrocordat prin reformele sale. În anul 1775
intervine o schimbare însemnată, în sensul că domnia hotărăşte înfiinţarea unor
unităţi fiscale ideale în care să intre toată
masa birnicilor, obligată la plata tuturor dărilor. Aceste unităţi au purtat numele
de liude sau lude. Celelalte categorii fiscale,
care intrau la birnici, adică breslele de negustori, mazili, meşteşugari plăteau
birurile fie individual, fie în unităţi fiscale numite cruci.
C. Regulamentul organic
Regulamentele organice au fost introduse în Muntenia (în anul 1831) şi în Moldova
(1832) în perioada ocupaţiei
ruseşti (1828 - 1856). Acestea cuprind o adevărată reformă în domeniul financiar,
în sensul că desfiinţează unele
dări şi instituţii, crează noi venituri şi instituie noi ordini în încasarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare.

Relaţiile financiare în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-

lea
După Unirea Principatelor Române de la 1859 au avut loc schimbări
importante în viaţa societăţii, inclusiv în domeniul finanţelor publice.
Bugetul era considerat un act legislativ în care se prevedea şi se aprobau
veniturile şi cheltuielile anuale ale statului şi tuturor serviciilor publice.
Anul financiar a coincis cu exerciţiul bugetar; începea la 1 aprilie şi se termina
la 31 martie anul următor.
Elaborarea şi aprobarea bugetului general al statului cuprindea mai multe faze:
- iniţial, ministerele sau administraţiile publice comunicau Ministerului de
Finanţe până la 1 decembrie, propunerile pentru bugetul viitor;
- Ministerul de Finanţe supunea aceste propuneri comisiei tehnice legislative, după
care comunica ministerelor hotărârea luată;
- până la 1 ianuarie, proiectele de buget se depuneau la Ministerul de Finanţe;
- până la 15 ianuarie, erau supuse unor amendamente în vederea echilibrării şi
definitivării;
- apoi, Ministerul de Finanţe întocmea bugetul general al statului, pe baza
proiectelor ministerelor sau administraţiilor financiare şi a propriului său buget;
- până cel mai târziu la data de 1 martie proiectul de buget era aprobat de
Consiliul de Miniştri şi Adunarea
Deputaţilor. 8 Liuda era rezultatul unei estimări a puterii de contribuţie a
ţăranilor, în funcţie de averea
acestora şi de posibilităţile de desfacere pe piaţă a mărfurilor produse de
gospodăria ţărănească.
Dacă bugetul nu era aprobat în timp util, guvernul putea fi împuternicit, prin
Decret Regal, să aplice
bugetul din anul precedent, însă nu mai mult de un an.

Finanţele publice şi dreptul financiar între cele două războaie mondiale

Încheierea primului război mondial (cu urmări dezastruoase pentru economie) şi
crearea statului naţional unitar
român (1918) au determinat unificarea sistemului fiscal şi o reformă radicală, care
să ducă la o echilibrare bugetară.
A. Sistemul fiscal
Reforma fiscală a fost începută de Nicolae Titulescu în anul 1921, prin
introducerea impozitului cedular,
completat cu unul global pe venit progresiv şi pe lux, cifră de afaceri şi anexă,
precum şi scutiri pentru minim de
existenţă. Prin Legea privind impozitul progresiv pe avere şi îmbogăţirea din
timpul războiului se stabileau
8 impozite, din care 7 cedulare şi un impozit progresiv pe venitul global. Tot prin
Legea din 1921 s-a introdus şi un
impozit extraordinar - impozitul progresiv pe avere şi pe îmbogăţirea din timpul
războiului - aplicat asupra întregii
averi nete a contribuabilului. Criza de supraproducţie din 1929 - 1933 a determinat
o nouă politică fiscală - de sporire
a taxelor de consumaţie şi de modificare a impozitului pe lux şi cifră de afaceri,
precum şi a contribuţiilor directe.
De la 1 aprilie 1934 impozitul global a fost înlocuit cu unul supracotă ce se
percepea la sursă.
Prin Legea contribuţiilor directe (1941) s-a trecut la simplificarea impozitelor şi
contopirea cotelor,
la extinderea sistemului de impunere pe cale de reţinere şi virare directă.
Procedura de impunere
a impozitelor şi taxelor a fost stabilită prin Codul de procedură fiscală adoptat
la 1 aprilie 1942.
B. Organizarea
bugetară
Organizarea bugetară s-a menţinut, în general, pe principiile perioadei anterioare.
În vederea unei mai bune
organizări financiare, fiecare minister elabora un buget interior de execuţie, prin
care se repartizau creditele
bugetare între diferite servicii publice centrale şi locale. La nivel local, prin
Legea din 14 aprilie 1933, existau
bugete proprii, elaborate de prefect sau primar, după caz, şi aprobate de consiliul
judeţean sau comunal.
Veniturile bugetelor locale erau constituite pe două căi:
- prin subvenţii, cote adiţionale etc;
- venituri independente, provenite din taxe comunale, calculaţia mărfurilor etc.
Cheltuielile publice se efectuau prin serviciile de contabilitate ale
administraţiilor respective. În
ceea ce priveşte aparatul fiscal, acesta a fost organizat pe principiul separării
puterilor, şi anume:
- constatarea şi aşezarea impozitelor;
- administrarea încasării şi plăţii impozitelor.

Finanţele publice şi dreptul financiar după cel de-al doilea război

mondial
După cel de-al doilea război mondial s-a trecut la restructurare financiară
însoţită de măsuri radicale. Naţionalizarea
principalelor mijloace de producţie (1948) a dat o altă natură prelevărilor la
bugetul de stat, prin desfiinţarea impozitelor
directe. Astfel, impozitul pe cifra de afaceri a fost înlocuit cu impozitul pe
circulaţia produselor; se aplica atât asupra
produselor de consum individual, cât şi asupra mijloacelor de producţie. Din 1954,
a devenit impozit pe circulaţia
mărfurilor şi se percepea numai asupra bunurilor de consum individual. Până în 1978
cele mai importante impozite au fost:
impozitul pe beneficii, impozitul pe produs şi vărsămintele din beneficiu. De la 1
ianuarie 1979, în locul impozitului pe
beneficiu şi a impozitului pe produs s-a introdus aşa zisa prelevare pentru
societate a unei părţi din valoarea producţiei
nete, ca formă de participare a întreprinderilor industriale de stat la crearea
fondurilor bugetului de stat. Vărsămintele din
beneficiile întreprinderilor de stat au dobândit o nouă reglementare şi au devenit
principala sursă de venit a bugetului de
stat, până în decembrie 1989, deoarece se prelua întreg beneficiul creat de
întreprindere, după acoperirea unor nevoi
financiare planificate ale acestora. În domeniul finanţelor socialiste, bugetul a
avut un rol important, o "menire tehnico-
financiară subordonată principiului planificării socialiste". Bugetul de stat s-a
caracterizat prin poziţia de subordonare
faţă de planul economic şi prin natura sa juridică de "plan financiar" cu rol în
finanţarea economiei naţionale. Ultimul act
legislativ cu caracter general în domeniul financiar, a stabilit rolul bugetului de
stat.
Potrivit prevederilor legii mai sus amintite, bugetul de stat se compunea din
bugetul republican şi
bugetele locale; era deci înlăturată orice manifestare de autonomie financiară a
organelor de stat locale.

Finanţele publice după evenimentele din decembrie 1989

Prin legile ordinare adoptate au fost introduse noi impozite şi taxe (impozitul pe
profit, taxa pe valoarea adăugată,
impozitul pe venit); s-a înfiinţat Curtea de Conturi şi alte organe de control
financiar; a fost introdusă autonomia
financiară a unităţilor administrativ teritoriale (prin Legea finanţelor publice
locale). Legea-cadru în materie financiară
o constituie Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, care reglementează un
sistem unitar de bugete alcătuit din
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele
fondurilor speciale, bugetul trezoreriei
statului, bugetele instituţiilor statului cu caracter autonom, bugetul creditelor
externe nerambursabile, alte categorii
de bugete. Începând cu 1 ianuarie 2004 a intrat în vigoare Codul fiscal care
stabileşte cadrul legal pentru impozitele
şi taxele constituite ca venituri la bugetul de stat şi bugetele locale. De
asemenea, prin adoptarea Codului de procedură
fiscală s-a constituit o procedură specială pentru administrarea impozitelor şi
taxelor. Toate aceste măsuri financiar-fiscale
au fost adoptate pentru uniformizarea legislaţiei ţării noastre cu legislaţia
Uniunii Europene.

Conceptul de finanţe - Finanţele publice

În timp, termenul de finanţe a căpătat, mai multe sensuri, iar în vorbirea curentă,
noţiunea de finanţe este folosită în
sensul de bani, resurse băneşti, venituri ale statului etc. Astfel, relaţiile
băneşti care se stabilesc între stat, pe de o parte,
şi contribuabili, pe de altă parte, în care se constituie şi se utilizează
fondurile băneşti necesare satisfacerii intereselor
generale ale societăţii, reprezintă conţinutul economic al finanţelor. Altfel spus,
relaţiile de natură economică apărute în
"procesul de mobilizare şi repartizare a resurselor necesare statului, în formă
bănească, sunt denumite relaţii finaciare".
Finanţele publice au ca obiect regulile fundamentale, organele şi procedurile care
permit colectivităţilor publice îndeplinirea
tuturor atribuţiilor cu ajutorul mijloacelor financiare, cu condiţia esenţială ca
aceste reguli şi procedee să se aplice, într-un regim
de drept public. În statele cu economie de piaţă s-a consacrat conceptul de finanţe
publice bazat pe necesitatea unor operaţiuni
financiare de repartizare a produsului social şi, în special, a venitului naţional.
Aceste operaţiuni financiare se concretizează în
transferuri băneşti de la persoanele fizice şi juridice către bugetul statului, de
la bugetul de stat către agenţi economici,
instituţii sau persoane fizice, precum şi între agenţii economici, între instituţii
şi chiar în interiorul diverselor structuri
economice, cu prilejul formării sau utilizării diverselor fonduri.
În evoluţia finanţelor publice, sunt cunoscute două concepţii:
- concepţiile clasice; - concepţiile moderne.
Ambele concepţii au la bază gradul de implicare a statului în viaţa economică a
societăţii.
Concepţiile clasice sunt legate de doctrina economică liberală, de la sfârşitul
sec. al XIX şi începutul sec. al
XX - lea, potrivit căreia viaţa economică trebuie să se desfăşoare conform
principiului laisser - faire, laisser - passer.
În această perioadă, în viaţa economică, era dominantă iniţiativa privată. Rolul
statului era limitat doar la menţinerea
ordinii publice, apărării frontierelor ţării, întreţinerii lucrărilor publice
(drumuri, poduri), dezvoltarea relaţiilor diplomatice
cu alte state; acesta era considerat plastic stat jandarm sau paznic de noapte.
Rolul finanţelor publice se reduce la a asigura resurse băneşti necesare
funcţionării instituţiilor publice. Astfel,
s-a impus limitarea la maximum a cheltuielilor publice. Acestea erau considerate un
rău necesar şi trebuiau să
fie efectuate doar pentru acoperirea nevoilor publice care nu puteau să fie
furnizate de agenţii privaţi. Erau
excluse cheltuielile cu caracter economic, iar cele care depăşeau sfera menţinerii
ordinii sociale şi întreţinerii
armatei reprezentau o risipă.Potrivit concepţiei liberale, impozitele aveau o
singură funcţie, aceea de a procura
statului mijloacele de finanţare a cheltuielilor sale, iar la împrumuturi nu
trebuia să se apeleze decât
în caz de forţă majoră, când statul avea nevoie urgentă de resurse suplimentare.
Astfel, impozitele, taxele şi
împrumuturile trebuiau să fie reglementate în aşa fel încât să nu modifice
relaţiile social-economice. Existenţa
unui echilibru între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată cheia de
boltă a finanţelor publice. Apariţia
deficitului bugetar şi acoperirea sa prin emisiune monetară era considerată un
fenomen negativ, generator de
inflaţie, care împiedica funcţionarea normală a mecanismului economic. În situaţia
excedentului bugetar, acesta
era considerat rezultatul unui exces de prelevări care grevau asupra economiei
particulare.
Concepţiile moderne despre finanţele publice s-au născut în prima jumătate a sec.
al XX-lea, datorită
rezultatelor primului război mondial şi crahului financiar din 1929 - 1933.
Promotorul acestei concepţii a
fost lordul englez J.M.Keynes în lucrarea Teoria generală a utilizării mâinii de
lucru, a dobânzii şi a banilor.
Potrivit acestei teorii, puterile publice pot (din punct de vedere tehnic) şi
trebuie (din punct de
vedere politic) să utilizeze finanţele publice pentru a asigura echilibrul ţării:
- echilibrul economic, prin politica bugetară şi dezvoltarea infrastructurii, prin
realizarea de
investiţii de interes general, deoarece resursele publice nu dispar într-o
prăpastie financiară,
ci reapar în circuitul economic (ideea statului filtru) şi pot mai bine să
satisfacă nevoile generale
ale societăţii, decât dacă ar rămâne în proprietatea persoanelor private;
- echilibrul social, deoarece transferurile de fonduri băneşti şi fiscalitatea pot
atenua efectele şomajului.
După cel de-al doilea război mondial, statul a depăşit funcţiile sale tradiţionale
şi a intervenit constant
în viaţa economică şi socială, prin măsuri de redistribuire a veniturilor şi
sistemele de asigurări sociale
care s-au dezvoltat în marea majoritate a ţărilor europene. Extinderea rolului
statului la multiple domenii
ale vieţii economice şi sociale a determinat schimbarea naturii finanţelor publice.
După criza economică a anilor 70, s-a reţinut în plan doctrinar şi guvernamental o
concepţie
neoliberală, avându-l ca promotor pe Friederich von Hayek (1899 - 1992).
În plan doctrinar a fost însuşită de mai multe şcoli de gândire (Şcoala de la
Chicago a lui Milton Friedman, Şcoala Public Choise a
lui James M. Buchanan), iar în plan guvernamental a fost aplicată de Margaret
Thatcher în Marea Britanie şi Ronald Reagan în SUA .
Potrivit acestei concepţii, autorităţile publice nu mai pot să regleze activitatea
economică şi socială, ci prin intervenţiile lor împiedică
dezvoltarea economică şi limitează libertăţile. S-a realizat, astfel, o
dereglementare a activităţilor naţionale, o privatizare a întreprinderilor
publice, o reducere a contribuţiilor obligatorii (pentru a stimula dezvoltarea
agenţilor economici) şi a politicii bugetare. În prezent, aceste
concepţii inspiră cea mai mare parte a guvernelor, dar cu unele aspecte
particulare, în care finanţele publice au un rol considerabil.
În concluzie, statul mobilizează la dispoziţia sa importante resurse publice pentru
acoperirea diverselor nevoi ale societăţii.
În procesul de constituire şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului se nasc
şi relaţii de repartiţie,
în dublu sens, între stat şi persoanele fizice sau juridice. Aşadar, finanţele
publice sunt relaţiile sociale
de natură economică, exprimate sub forma bănească, care apar în procesul de
repartizare a produsului
intern brut, în strânsă legătură cu îndeplinirea nevoilor generale ale societăţii.

Finanţele
private
Necesitatea constituirii de fonduri băneşti la dispoziţia statului priveşte
deopotrivă viaţa publică şi viaţa
privată, cu precizarea că mijloacele şi efectele finanţelor publice sunt cu totul
diferite de cele ale finanţelor
private. Astfel, în timp ce finanţele publice se referă la procurarea resurselor
publice şi efectuarea
cheltuielilor, la datoria publică a statului, controlul efectuat de autorităţile
publice asupra modului de
constituire şi utilizare a mijloacelor băneşti publice, finanţele private sunt
determinate de existenţa şi
funcţionarea băncilor, diverşilor agenţi economici (societăţi comerciale cu capital
de stat, cu capital privat,
sau mixt, regii autonome), a societăţilor de asigurări şi reasigurări, cu resursele
şi cheltuielile acestora.
Între finanţele publice şi finanţele private există asemănări şi deosebiri.
Asemănările derivă din problemele
comune cu care se confruntă şi care sunt legate, în principal, de realizarea
echilibrului financiar, procurarea
resurselor, reducerea cheltuielilor, exercitarea controlului asupra utilizării
acestora etc.
Deosebirile apar însă, atunci când se caută soluţii pentru rezolvarea acestor
probleme.
Astfel, în timp ce echilibrul finanţelor private este condiţionat de raportul
cerere-ofertă de pe piaţa
de capital, echilibrul finanţelor publice se realizează prin punerea în mişcare a
pârghiilor economico-
financiare ale statului şi prin intervenţia forţei de constrângere a acestuia.
Problema realizării echilibrului financiar este aceea care diferenţiază, până la
urmă, finanţele publice de cele private:
- statul îşi asigură resursele băneşti necesare funcţionării sale de la persoanele
fizice şi juridice prin
utilizarea unor măsuri de constrângere şi, mai puţin, înţelegerile contractuale; în
schimb, agenţii
economici îşi procură resursele financiare necesare pe baze convenţionale;
- împotriva statului nu se iau măsuri de executare silită, când instituţiile sale
nu efectuează
cheltuielile prevăzute; agenţii economici, însă, sunt supuşi măsurilor de executare
silită dacă
nu-şi îndeplinesc obligaţiile legale sau contractuale;
- în timp ce finanţele private au ca obiect modul de constituire a capitalului
social la nivelul
agenţilor economici, repartizarea profitului, modalităţii de efectuare a
plasamentelor atunci când există
lichidităţi temporare sau pe timp îndelungat; finanţele publice vizează
satisfacerea nevoilor generale ale
societăţii. Chiar şi atunci când statul se implică în activitatea economică el nu
urmăreşte prioritar realizarea
de profit, ci, mai ales, asigurarea unor activităţi cu o importanţă şi utilitate
socială deosebită;
- gestiunea financiară a agenţilor economici urmează regulile dreptului comercial,
în
timp ce organizarea şi gestionarea finanţelor publice este supusă dreptului public.
Cu toate aceste deosebiri, trebuie să remarcăm faptul că finanţele publice şi cele
private tind să se
întrepătrundă şi să trăiască în simbioză, atât pe plan funcţional, cât şi organic,
instituţional.