Mai mult ca perfectul

O observaţie de ordin general in legătură cu mai mult ca perfectul

indicativului romanesc este că acesta moşteneşte mai mult ca perfectul
conjunctivului latin, fapt ce individualizează limba romană intre celelalte
limbi romanice.
In ceea ce priveşte evoluţia formelor, se pot constata anumite
diferenţe intre paradigma mai mult ca perfectului din limba veche şi cea
din romana modernă, in special la nivelul desinenţelor de persoană şi
număr, restul structurii rămanand neschimbată, respectiv: radical + sufix
caracteristic perfectului + sufixul -se- (specific mai mult ca perfectului).
Iată, prin comparaţie, cum arăta paradigma verbului a lăuda in latină,
in romana veche, şi cum arată in romana modernă:
laudavissem lăudase lăudasem
laudavisses lăudaseşi lăudaseşi
laudavisset lăudase lăudase
laudavissemus lăudasem(u) lăudaserăm
laudavissetis lăudaset(u) lăudaserăţi
laudavisent lăudase lăudaseră
La pers. I singular, apariţia desinenţei –m are aceeaşi explicaţie pe
care am dat-o şi in cazul imperfectului, respectiv extinderea sa de la pers.
I plural. Pentru forma lăudaseşi s-au dat mai multe explicaţii. Unii lingvişti,
pornind de la forma lat. laudavisses, care ar fi trebuit să evolueze la
lăudase, au avansat ipoteza inlocuirii finalei –e cu –i, marcă a persoanei a
doua (lăudase > lăudasi), de unde o formă iniţială lăudaşi, omonimă cu
cea de perfect simplu. La aceasta s-ar fi adăugat ulterior sufixul –se-,
caracteristic mai mult ca perfectului, şi astfel s-a ajuns la forma
actuală, lăudaseşi. Alţi cercetători au explicat terminaţia –şi de la acestă
persoană prin analogie cu persoana omonimă a perfectului simplu
(lăudaşi), deci: lăudase + -şi > lăudaseşi. Pers. a III-a singular nu necesită
explicaţii suplimentare.
Fomele de plural prezintă in plus faţă de limba veche desinenţa de
plural -ră-. Aceasta se explică prin analogie cu formele de plural ale
perfectului simplu, in special cu persoana a III-a, care reprezintă şi
punctul de plecare. De fapt, -ră- a devenit semn al pluralului in condiţiile in
care, in limba veche, exista pericolul confuziei intre pers. I singular şi pers.
a III-a plural. De aceea, această desinenţă trebuie să fi apărut mai intai
la pers. a III-a plural, de unde s-a extins apoi şi la pers. I şi a II-a plural.
Aceasta din urmă a primit ulterior şi desinenţa –ţi, după modelul
imperfectului, perfectului simplu şi al imperativului, ajungand la forma
lăudaserăţi.
O caracteristică a limbii vechi este şi utilizarea, cu valoare de mai
mult ca perfect, a unor construcţii perifrastice alcătuite din perfectul
compus, imperfectul sau mai mult ca perfectul verbului a fi + un participiu
(mai rar un gerunziu): am fost cugetat, era spus, fusese zis, fusese zicand
etc. Un alt tip, curent şi astăzi in dialectele aroman şi meglenoroman, este
cel alcătuit din imperfectul verbului a avea + un participiu (cu formă
feminină): avea făcută.
Evoluţia modurilor personale
Istoria limbii romane 77
8.5. Viitorul
In latina clasică, atat viitorul I cat şi viitorul II (anterior) erau forme
sintetice (scribam, scripsero). Incă din latina populară insă exista tendinţa
de inlocuire a acestor forme prin construcţii analitice in structura cărora
intrau diferite verbe cu rol ajutător. De pildă, pentru viitorul I se foloseau
construcţii precum: cantare habeo, habeo cantare, volo cantare, debeo
cantare, habeo ad cantare, venio ad cantare. Astfel de construcţii erau
preferate atat pentru valoarea lor sugestivă, cat şi pentru că evitau
posibile confuzii cu alte timpuri sau moduri (cu imperfectul indicativului sau
cu diferite timpuri ale conjunctivului).
Limbile romanice apusene au moştenit mai ales tipul infinitiv +
habere (ca in franceză, italiană sau spaniolă), cu menţiunea că auxiliarul
a fuzionat ulterior cu infinitivul.
Limba romană se remarcă prin bogăţia de forme ce exprimă viitorul.
Structura viitorului romanesc are la bază trei elemente auxiliare: a vrea, a
avea, a fi, şi trei forme modale: infinitiv, conjunctiv şi gerunziu. Din
combinarea acestora, rezultă următoarele tipuri:
a vrea + infinitivul
a vrea + conjunctivul
a avea + infinitivul cu prepoziţia a
a avea + conjunctivul
a fi + gerunziu
a) a vrea + infinitivul
Tipul voi canta este varianta literară şi, in acelaşi timp, cea mai
veche (datand incă din romana comună). Ea continuă construcţia lat.
voleo + infinitivul81. In sec. al XVI-lea se inregistrează şi forme cu infinitivul
lung, de tipul: ne vom engrupare (ne vom ingropa)82. Frecvent, auxiliarul
(care are aceeaşi formă cu a verbului predicativ) apare in această
perioadă conjunct enclitic: canta-vrem, aştepta-vrem, fi-veri, rebda-vreţi
etc.
O variantă fonetică a construcţiei de tipul voi canta este cea rezultată
prin afereza lui v- iniţial: oi canta, atestată incepand cu sec. al XVII-lea (oi
zice, om merge, or avea). Această variantă, cu un pronunţat caracter
modal, circulă astăzi in limbajul popular.
Viitorul cu a vrea + infinitivul apare in toate graiurile dacoromane,
in diverse variante fonetice (ale auxiliarului).
b) a vrea + conjunctivul
Tipul voi să cant este de fapt o variantă morfologică a viitorului cu
infinitivul, apărută in cadrul procesului, mai general, de inlocuire a
infinitivului cu conjunctivul. Deşi apare incă din primele texte (voi să taiu,
vei să pleci, va să vie), acest tip nu va rezista in timp, el nemaifiind
intalnit astăzi. Incepand cu sec. al XVII-lea, apar şi forme cu afereza lui
v- iniţial: oi să cant. Astăzi doar forma de pers. a III-a plural: or să cante,
mai este folosită. O variantă fonetică a sa (apărută in sec. al XVII-lea – al
XIX-lea), şi anume cu auxiliarul redus la o, invariabil după număr şi
persoană (o să cant, o să canţi, o să cante etc.), este destul de
frecventă astăzi in aspectul popular al limbii.
81