moldovenii şi tot de la Ram se trag“.

De altfel, Ureche este cel

dintai in cultura romanească care face apropieri etimologice (chiar
dacă unele greşite) intre cuvinte romaneşti şi latine, pentru a susţine
latinitatea limbii romane: „Aşijderea şi limba noastră din multe limbi
este adunată şi ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor
de prinprejur, măcară că de la Ram ne tragem, şi cu ale lor cuvinte
ni-s amestecate. Cum spune şi la predosloviia letopiseţului celui
moldovenescu de toate pre randu: ce fiindu ţara mai de apoi ca la o
slobozie, de prinprejur venindu şi discălicandu, din limbile lor s-au
amestecat a noastră: de la ramleni, cele ce zicem latină, paine, ei zic
panis, carne, ei zic caro, găină, ei zicu galena, muieria, mulier,
fămeia, femina, părinte pater, al nostru, noster, şi altile multe din
limba latinească că de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintile leam
inţeleage”.
In a sa Grammatik der romanischen Sprachen (1836-1844), Fr.
Diez fixează definitiv locul limbii romane in familia limbilor romanice 25.
A spune că limba romană este o limbă romanică inseamnă că
punctul ei de plecare este limba latină. Romanitatea nu este o chestiune
de ordin cantitativ, ci de structură. Oricat de mult s-a indepărtat (atat
prin evoluţie firească, cat şi ca urmare a contactelor cu alte limbi) limba
romană de tipul latin şi oricat s-ar indepărta in cursul evoluţiei sale
ulterioare, nimic nu se va schimba prin aceasta in raporturile de filiaţie
dintre latină şi limba romană, aceasta fiind pur şi simplu transformarea,
potrivit imprejurărilor istorice, a celei dintai.
3.5. Latina populară – izvoare de cunoaştere
La baza limbilor romanice se află latina populară (sau
vulgară; lat. vulgaris „popular”). Aceasta reprezenta aspectul vorbit, uzual,
familiar al latinei; era idiomul conversaţiei curente la nivelul păturii mijlocii
a societăţii, respectiv ţărani, soldaţi, meşteşugari, negustori etc. Opusă
acesteia era latina clasică, adică aspectul ingrijit, literar, cult, savant al
23 Rosetti, op. cit., p. 75.
24 Vezi Eugen Coşeriu, Limba romană in faţa Occidentului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
25 Această familie numără 10 limbi: spaniola, portugheza, catalana, sarda, franceza, provensala ,
italiana, retoromana, dalmata (dispărută la sfarşitul sec. al XIX-lea) şi romana.
Romanitate etnică şi romanitate lingvistică
Istoria limbii romane 31
limbii latine, aspect utilizat mai ales in scris de către marii autori latini (ca
Cezar, Cicero, Ovidiu, Horaţiu, Vergiliu etc.) şi codificată in gramatici.
Liberă de rigiditatea normelor proprii latinei clasice, cea vulgară era
supusă uşor modificărilor, inovaţiilor, ceea ce o făcea să se indepărteze
mereu de latina literară, fixată in scrieri. Cu toate acestea, aşa cum
demonstrează şi inscripţiile descoperite pe teritoriul Imperiului, latina
populară avea un caracter destul de unitar, dat fiind statutul ei de limbă
comună, lingua franca. Această unitate s-a menţinut atata timp cat a
existat şi o unitate politică şi teritorială a Imperiului in ansamblu. Odată cu
scindarea, spre sfarşitul sec. al IV-lea, a Imperiului Roman in
Imperiul de Răsărit (cu capitala la Constantinopol) şi Imperiul de Apus (cu
capitala mai intai la Ravena şi apoi la Roma), latina din zona carpatodunăreană
evoluează izolat de latina occidentală. Prin izolarea timpurie a
latinei orientale se explică faptul că romana este mult mai
consevatoare decat celelalte limbi romanice, fiind, deci, mai fidelă
latinităţii.
Nu există texte scrise propriu-zis in latina vulgară, ci doar texte care
conţin „vulgarisme”. Sursa de cunoaştere cea mai importantă a acestui
idiom o reprezintă inscripţiile, mai ales cele cu caracter privat, neoficial. In
afară de acestea, există şi unele documente in care formele vulgare sunt
confruntate cu cele clasice, in lucrări de tip „indreptar”. O astfel de lucrare
este şi Appendix Probi, document normativ, cu autor necunoscut, care ar
data din sec. al III-lea, şi care este anexat la un tratat de gramatică
semnat de Probus, un gramatic latin. Iată cateva exemple care
interesează in mod deosebit limba romană. Precizăm că formele din
dreapta sunt proprii latinei vorbite, vulgare. Ele conţin modificări
recunoscute in reflexele romaneşti (notate in paranteză):
uetulus non ueclus (rom. vechi)
acre non acrum (rom. acru)
calida non calda (rom. caldă)
tristis non tristus (rom. trist)
auris non oricla (rom. ureche)
oculus non oclus (rom. ochi)
nurus non nura (rom. noră)
riuus non rius (rom. rau)
viridis non virdis (rom. verde) etc.
Alt text cu elemente de latină populară este Peregrinatio Egeriae,
un fel de descriere a unui pelerinaj la locurile sfinte, făcută de o călugăriţă
spaniolă pe nume Egeria. Acest text ar data din jurul anului 400.
De amintit este şi versiunea in limba latină a Bibliei, cunoscută
sub numele de Vulgata (sfarşitul sec. IV), aparţinand Sf. Ieronim
(Heronimus), care declară că a infăptuit tălmăcirea „ad usum vulgi” („spre
folosul poporului”).
Elemente de latină vulgară intalnim şi in scrierile unor autori
latini, care le utilizează in scopuri stilistice, cum ar fi de pildă
evidenţierea prin limbaj a statutului social al unui personaj. Amintim aici
comediile lui Plaut sau romanul lui Petronius, Satyricon.
Nu in ultimul rand, o importantă sursă de cunoaştere a latinei
populare o reprezintă limbile romanice inseşi, prin comparaţia cărora pot fi
reconstituite anumite forme vulgare. De pildă, romanistul Fr. Diez a
reconstitui o formă *coda, in locul clasicului cauda, intrucat numai dintr-o
formă ca cea dintai se puteau explica corespondentele romanice: rom.
coadă, it. coda, fr. queue, prov. coza, sp. coza etc. Ulterior, forma coda
Romanitate etnicăBritish Empire that foreshadowed the decrease in power of the
British
colonisers. Thus, in India, the unwise treatment of Indian soldiers resulted
in revolt in 1857 (‘The Indian Mutiny’). This Sepoy rebellion quickly
became a national movement against foreign rule, led by a number of
Hindu and Muslim princes. Both the British and the Indians behaved with
great violence, and the British cruelly punished the defeated rebels. India
was removed from the political jurisdiction of the East India Company and
was placed under the Crown, but that did not help the relations between
the British and the Indians to recover. The feeling of distrust and distance
between the colonisers and the colonised would grow into the Indian
independence movement of the twentieth century.
In Africa, the interest in slave trade caused the British to use
Christianity as a tool for building a commercial and political empire. That
brought them in conflict with other European settlers, like the Dutch ‘Boers’
from South Africa who were defeated only with great difficulty in 1899-
1902. (In 1906, self government was set up in South Africa.)
In Canada, Australia, New Zealand, from the 1840s onwards, as a
result of the rapid increase in population in Britain, many British settlers
were called for the development of colonies. The new comers took over
the land to the detriment of the populations which already lived in the three
countries. In Canada, most of the natives were pushed westwards, and
those not killed became part of the ‘white’ culture. In Australia, most of the
aboriginal inhabitants were killed, and only few survived in the central
desert areas. In New Zealand, the Maori inhabitants suffered less, but they
still lost most of their land. These white colonies were, in time, allowed to
govern themselves on condition they accepted the British monarch as their
head of state.
As part of her colonial policy, Britain was also engaged in the war
with China (1857-58) and interfered in the American Civil War,
supporting the Southern Confederacy between 1861-65.
By the end of the 19th century, Britain controlled the oceans and
much of