Indicativul

8.1.1. Prezentul indicativului

Formele sale continuă, in general, formele latineşti, cu unele
modificări produse in sensul regularizării paradigmelor. Conjugarea ale
cărei forme s-au păstrat cel mai aproape de formele latineşti este
conjugarea a IV-a, care de multe ori a constituit modelul după care s-au
refăcut formele celorlalte conjugări74.
8.1.1.1. Formele de singular
Persoana I :
Formele cu structura radical + des. -o (de conj. I şi cateva de conj.
a III-a) explică formele romaneşti, -o evoluand normal la -u, care a
funcţionat o vreme ca desinenţă de persoană la toate verbele in
romana comună In dacoromană, incepand cu sec. al XVI-lea, desinenţa
-u amuţeşte treptat, ca orice -u final (cu excepţia cazurilor in care -u e
precedat de grupul muta cum liquida). In aceste condiţii, desinenţa devine
O.
Ex. canto > cantu > cant; duco > ducu > duc ; dico > dzicu > zic etc.
ambulo > imblu > umblu; impleo > implu > umplu etc.
La unele verbe de conjugarea a II-a, a III-a şi a IV-a care aveau la
finală -eo sau -io trebuie să admitem eliminarea vocalelor palatale e / i in
hiat (probabil prin analogie cu formele mai numeroase in -o): taceo >
taco > tacu > tac; facio > *faco > facu > fac; dormio > *dormo > dormu >
dorm etc.
La verbele de conj. a II-a, a III-a şi a IV-a cu tema in dentală (t, d, n,
l, r) care aveau la persoana I sing. forme in vocală palatală (e / i) in hiat
cu -o, dentala este alterată, fenomen cunoscut sub numele de iotacizare.
Ex.: video > văz, venio > viu, sentio > simţ, salio > sai, pereo >
piei, audio > auz etc.
Prin analogie cu aceste verbe, o serie de alte verbe, care nu
indeplineau condiţiile iotacizării, apar cu dentala finală alterată:
crez (lat. credo), trimiţ (lat. tramitto), pui (lat. pono), spui (lat. expono) etc.
Deşi răspandite pe o mare suprafaţă a teritoriului dacoroman,
formele iotacizate nu sunt acceptate de limba literară, care preferă formele
cu dentala refăcută, de tip nordic moldovenesc: aud, văd, vin, simt etc.
Persoana a II-a : cantas, tacēs, ducĭs, audīs.
După căderea consoanei finale –s (care funcţiona ca desinenţă in
latină), trebuia să avem la primele trei conjugări: *cantă, *tace, *duce,
forme omonime cu cele de persoana a III- a sing. Singură conjugarea a
IV-a menţinea distincţia de persoană: audīs > auzi, audĭt > aude.
Tendinţa de unificare a formelor de persoana a II-a singular, pe de
o parte, şi nevoia de a distinge această persoană de persoana a III
singular, pe de altă parte, a făcut ca in limba romană să apară o singură
desinenţă la persoana a II-a singular, şi anume -i: canţi, taci, duci, auzi.
Este clar că această desinenţă s-a extins analogic de la verbele de
74 Vezi Dimitrescu, op. cit., p. 299.
Evoluţia modurilor personale
72 Istoria limbii romane
conjugarea a IV-a (unde era etimologică) şi la verbele celorlalte conjugări,
intrucat ea a fost simţită ca marcă de persoana a doua. Această
desinenţă a fost ulterior adoptată şi de către formele de persoana a doua
ale altor timpuri sau moduri.
Persoana a III-a
Nu pune probleme din punct de vedere etimologic, formele romaneşti
explicandu-se uşor din cele latineşti: cantat > cantă, tacet > tace, ducĭt >
duce, audĭt > aude.
8.1.1.2. Formele de plural
Persoana I :
Singurele forme care pun probleme in explicare sunt cele de
conjugarea I, unde in locul unui a (accentuat) păstrat, avem un ă:
cantăm (lat. cantamus ar fi trebuit să evolueze la cantamu). Se pare că
inchiderea lui a la ă este posterioară epocii romanei comune, deoarece
forma cu a apare in istroromană (ir. căntam, cu a care corespunde unui
a in dacoromană) şi, sporadic, in graiurile din Maramureş. Probabil că
inovaţia a avut drept motivaţie necesitatea evitării omonimiei cu
imperfectul aceleiaşi persoane (cantabamus > cantam). In plus, poate fi
invocată şi analogia cu verbele de conjugarea a II-a şi a III-a, la care
formele de persoana I plural prezintă acelaşi tip de vocală cu cea care
funcţionează ca desinenţă la persoana a III- a singular: crede – credem,
vede – vedem. Prin urmare:
crede..............................................credem
cantă...................................................X, unde X = cantăm
La celelalte conjugări se inregistrează forme normale
etimologic: tacemus > tăcem(u), ducĭmus > ducem(u), audimus >
au(d)zim(u).
Persoana a II-a : cantatĭs, tacetĭs, ducitĭs, auditĭs.
După cum se poate observa, aceste forme se terminau in –tĭs,
care in mod normal a evoluat la -te. Deci ar fi trebuit să avem: *cantate,
*tăcete, *ducete, *auzite. Formele cu -ţi (cantaţi etc.) se explică prin
generalizarea lui-i, marcă a persoanei a II-a (atat la singular, cat şi la
plural, vezi supra), care l-a fricatizat pe -t- următor (devenit -ţ-).
Persoana a III-a ridică cateva probleme mai ales la verbele de
conjugarea a II-a şi la cele de conjugarea a III-a şi a IV-a care
prezentau hiatul i-u.
Astfel, la acestea din urmă, trebuie să admitem eliminarea lui i in
latina dunăreană. Răman deci formele: conj. I cantant > cantă, conj. a III-a
ducunt > duc(u), faciunt > facunt > fac(u), conj. a IV-a audiunt > *audunt >
aud(u). Se pare că desinenţa –unt, prezentă la conjugarea a III-a şi a IVa,
s-a extins ulterior şi la conjugarea a II-a, unde a inlocuit desinenţa
clasică –ent: tacent > *tacunt > tac(u), habent > *habunt > au.
La verbele de conjugarea a IV-a in -i, fără sufixul -esc, ne intampină
omonimia dintre persoana a III-a singular şi persoana a III-a plural (in locul
omonimiei I singular – III plural, normală pentru verbele de conjugarea a
IV- a): el coboară – ei coboară (in loc de eu cobor – ei cobor, ca in eu aud
– ei aud). Această situaţie se datorează probabil influenţei analogice a
formelor de conjugarea I. Astfel, după modelul: el cantă – ei cantă, sa
creat şi corespondenţa: el coboară – ei coboară. In textele vechi insă
putem intalni şi forme ca (ei) cobor, omor, pogor, alături de cele cu
desinenţa -ă.
Evoluţia modurilor personale
Istoria limbii romane 73
8.1.2. Imperfectul indicativului
Imperfectul romanesc prezintă o serie de inovaţii faţă de
corespondentul său latinesc, mai ales in ceea ce priveşte desinenţele şi
poziţia accentului.
Mai intai trebuie spus că, după terminaţie, latina cunoştea
următoarele tipuri de imperfect:
cu terminaţia -abam (la I sing.), pentru conjugarea I: cantabam;
cu terminaţia -ebam, pentru conjugările a II-a şi a III-a:
tacebam, ducebam;
cu terminaţia -iebam şi -ibam, pentru conjugarea