Despre razboi

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

DESPRE RĂZBOI

Motto: Cauza războiului constă în lepădarea oamenilor de

Dumnezeu şi de Legea Lui. „Nu este pace, zice Domnul, pentru
cei fără de lege“ (Isaia 48:22).
Preot Ioan

Iubiţi credincioşi,
RĂZBOIUL este un conflict armat (de durată) între două sau
mai multe grupuri, clase sociale sau state, pentru realizarea unor
interese economice şi politice. Războiul poate să fie drept, nedrept,
civil sau rece. Războiul drept este lupta armată care urmăreşte
apărarea împotriva unei agresiuni externe,
eliberarea de sub jugul exploatării şi asupririi
sociale sau naţionale, apărarea unei orânduiri
sociale noi împotriva forţelor contra-revoluţionare
interne şi externe. Războiul nedrept este lupta
armată care urmăreşte cotropirea, subjugarea altor
popoare, înăbuşirea mişcărilor de eliberare
naţională şi socială. Războiul civil este lupta
armată între clasele progresiste şi cele reacţionare
din interiorul unui stat în vederea schimbării orânduirii sociale sau
pentru menţinerea celei existente. Războiul rece este starea de
încordare, de tensiune, în relaţiile internaţionale, provocată de
politica de ostilitate a unor state faţă de altele, care nu ia forma unui
conflict armat. Război în mod figurat mai poate însemna:
neînţelegere, vrajbă, gâlceavă.

1
 Despre razboi

„Cain, unde este fratele tău?“

Primul sânge omenesc care a fost vărsat pe pământ a fost
sângele de frate. Acest fapt este simbolic pentru toate fărădelegile
săvârşite de om asupra omului până la sfârşitul istoriei. Şi ultimul
sânge care va fi vărsat pe pământ va fi tot de frate. Fraţii după sânge
nu sunt întotdeauna şi fraţi după duh. Cain şi Abel aveau acelaşi
sânge, dar nu şi acelaşi duh, deci erau fraţi de sânge dar nu şi după
duh. Abel era luminat de Dumnezeu, Cain era întunecat de zavistie. Şi
când erau singuri în câmp: „s-a aruncat
Cain asupra lui Abel, fratele său, şi l-a
omorât“ (Facerea 4:8). Dumnezeu a
văzut ce a făcut Cain şi l-a întrebat: Unde
este Abel, fratele tău? Iar Cain a zis:
„Nu ştiu! Au doar eu sunt păzitorul
fratelui meu?“ (Facerea 4:9). Cu o ucidere de frate a început istoria
neamului omenesc pe pământ. Păcatul omului faţă de om apare ca
urmare a păcatului omului faţă de Dumnezeu. Războiul omului
împotriva omului apare ca urmare a războiului împotriva lui
Dumnezeu. Dacă Atotputernicul Dumnezeu nu ne-ar fi ocrotit, neamul
omenesc ar fi fost nimicit chiar de la prima generaţie istorică. În
concluzie, putem spune că există o lege implacabilă a păcatului.
Dacă părinţii sunt în război cu Dumnezeu atunci acest război va
continua prin războiul fiilor, unul împotriva altuia. Milostivirea
Făcătorului temperează legea păcatului şi prin aceasta face cu
putinţă dăinuirea neamului omenesc pe pământ.

De unde provin războaiele

Sfântul Ciprian mărturiseşte: „Războaiele îşi au obârşia în
păcatul cuibărit în inima omului“.
Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că: „mai ales păcatul sub
forma iubirii pătimaşe şi lacome de bunurile lumii acesteia, setea
de glorie, de averi, de plăceri, mai ales asemenea păcate deschid
drum războaielor pustiitoare“.
Sfântul Vasile cel Mare, arată că: „acolo unde oamenii sunt
lacomi de averi, nu vor întârzia a se război între ei. Concentrate în
posesia câtorva, bogăţiile vor continua să genereze războiul“.

2
 Despre razboi

Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „prezenţa lăcomiei, a

pornirilor de acaparare, spre stăpânirea altora, cu alte cuvinte, a
păcatului în suflet, constituie o sursă permanentă de neînţelegeri
şi războaie“.
Fericitul Augustin subliniază că, „pe lângă setea de putere şi
lăcomia de bunuri, războaiele mai sunt generate şi de impulsul
pătimaş de a stăpâni peste alţii“. Un cutremur, o furtună, o revărsare
de ape nu se produc în chip obişnuit, din iniţiativa omului, şi de relele
ce rezultă nu este nimeni vinovat. Războiul însă este un fenomen care
intră în sfera lucrurilor puse la cale de voinţa liberă a oamenilor care
este responsabilă de declanşarea şi nenorocirile legate de desfăşurarea
şi urmările lui.
Din scrierile Sfinţilor Părinţi înţelegem că putem lupta împotriva
războiului împotrivindu-ne, mai întâi de toate, cauzei principale care îl
generează: PĂCATUL.
Comentând cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „ca să petrecem
viaţă liniştită şi paşnică“ (1 Timotei 2:2), Sfântul Ioan Gură de Aur
spune: „O viaţă în pace nu putem duce atât timp cât nu biruim
păcatul din noi. E adevărat că războiul contra păcatului este
extrem de greu, deoarece trebuie purtat împotriva unor adversari
invizibili, care se pot camufla în diferite chipuri, dar cu ajutorul
Domnului, credinciosul va putea şi trebuie să câştige un asemenea
război. Altfel nu va avea parte de pace“.

Cauza războiului
Toată literatura profană luată la un loc nu explică nici pe departe
războaiele dintre oameni aşa cum o face Sfânta Scriptură. Războiul,
ca de altfel orice problemă socială sau individuală depinde exclusiv
de relaţia noastră cu Dumnezeu. Cauza războiului constă în
lepădarea oamenilor de Dumnezeu şi de legea Lui. Lepădarea de
Dumnezeu şi netrebnicia în timp de pace a oamenilor provoacă
războiul. Atunci când oamenii merită războiul, atunci când
acumulează cauze de război, războiul vine fie că vor ei, fie că nu vor.
Precum cei ce beau apa cu bacili de tifos se molipsesc de tifos şi
îmbolnăvirea este inevitabilă, aşa şi cei ce, lepădându-se de
Dumnezeu, se adapă cu gânduri, pofte potrivnice şi fapte potrivnice
lui Dumnezeu, atrag inevitabil asupra lor molima războiului. Atâta

3
 Despre razboi

vreme cât oamenii se războiesc cu Dumnezeu prin gândurile,

poftele şi faptele lor, degeaba visează la pace. Fie că vor sau nu,
războiul n-are cum să nu vină acolo unde este semănată sămânţa
războiului. Războiul împotriva lui Dumnezeu, pe faţă sau într-
ascuns, duce inevitabil la război între oameni: „Nu este pace, zice
Domnul, pentru cei fără de lege“ (Isaia 48:22). În zilele noastre, se
vorbeşte în gura mare despre pace mai mult ca oricând, în vreme ce
popoarele se pregătesc de război mai mult ca oricând. Este greu ca
această făţărnicie să nu fie pedepsită prin război.

Biciul războiului
Prin Evanghelia Sa, Domnul Hristos i-a învăţat pe oameni cum să
poarte război cu ei înşişi, adică cum să fie blânzi şi smeriţi. A arătat în
chip minunat oamenilor cum trebuie să fie ca să nu se ajungă la război
între ei sau împotriva lor: „De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi
dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-
o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine zicând: Mă căiesc,
iartă-l“ (Luca 17:3-4); „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii lui
Dumnezeu se vor chema“ (Matei 5:9). Hristos nu a învăţat că nu va
fi război, ci a învăţat cum să nu fie provocat războiul. Cu duhul Său
proorocesc, El a prevăzut că nu toţi oamenii vor vrea să Îl asculte şi că
din pricina aceasta vor fi multe războaie: „De unde vin războaiele, şi
de unde certurile dintre voi? Oare nu de aici: din faptele voastre
care se luptă în mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi
pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi
nu aveţi, pentru că nu cereţi“ (Iacov 4:1-2); „Şi veţi auzi de
războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi,
căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Căci se va ridica
neam peste neam şi împărăţie peste
împărăţie...“ (Matei24:6-7). Mântuitorul
a adus pacea între oameni: Pace vouă!
(Ioan 20:21), a adus bunăvoire,
înţelegere, a descoperit calea, a dăruit
ajutor statornic tuturor şi fiecăruia. Însă
toate aceste daruri dumnezeieşti mulţi le
refuză şi ca atare vor fi bătuţi cu „biciul
războiului“. Nu vor fi bătuţi îndată ce păcătuiesc, ci după îndelunga

4
 Despre razboi

şi preaîndelunga răbdare şi iertare a lui Dumnezeu. După ce toate

celelalte mijloace înţelepţitoare sunt epuizate, urmează un ultim
mijloc, baterea copiilor Săi cu „biciul războiului“.
Hristos a prezis războaiele până în vremurile din urmă. Şi a
amintit cauzele lor. Cauzele vor consta în aceea că: „se vor ridica
hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, iar din pricina înmulţirii
fărădelegii, iubirea multora se va răci“ (Matei 24:24;24:12).
Hristoşii mincinoşi vor arăta oamenilor scopuri mincinoase ale vieţii,
proorocii mincinoşi vor prezice întâmplări mincinoase. Unii oameni
nu vor cunoaşte nici scopul, nici calea vieţii. Alţii vor cunoaşte şi
scopul şi calea, însă le vor respinge cu bună ştiinţă şi răutate, aşa cum
conducătorii evreilor le-au respins cândva, cu bună ştiinţă şi răutate,
pe amândouă şi L-au răstignit pe Hristos. Prin aceasta Iubirea lui
Dumnezeu va fi făcută să îngăduie, plângând, asupra copiilor Săi,
bătaia cu „biciul războiului“.
Deci, prin Sfânta Evanghelie, Hristos ne-a arătat că pentru
înlăturarea celorlalte războaie, omul trebuie să ducă un război
duhovnicesc cu patimile şi păcatele care-l stăpânesc. Cei care nu
duc acest război cu ei înşişi, îl duc negreşit împotriva lui
Dumnezeu şi al aproapelui. Războiul nu are cum să nu vină
asupra creştinilor care calcă legea lui Dumnezeu, chiar dacă ei
nu-l vor, sunt asemenea cu acel copil care dacă a greşit, chiar dacă
nu vrea bătaia, o pricinuieşte.

Război între creştini

Războiul este prezent între creştini pentru că fie s-au îndoit de
scop (mântuirea), fie au nesocotit Calea (Hristos). Aceste două
cerinţe nu pot fi despărţite, dacă vrem să evităm războiul. Evul mediu
european ne oferă o pildă clară a faptului că popoarele creştine pot să
cunoască limpede scopul vieţii şi totodată să umble pe căi strâmbe,
care depărtează de la acest scop. De aceea a venit bătaia prin
războaiele dintre popoarele creştine, sau prin războaiele duse
împotriva lor, de necredincioşi. Nimeni nu a pătruns cu atâta exactitate
şi scrupulozitate scopul vieţii creştineşti, aşa cum l-a descoperit
Domnul, lucru pe care cei din Bizanţ îl cunoşteau foarte bine. Şi totuşi
a venit dezastrul din pricină că, prin fărădelegile lor, bizantinii L-au

5
 Despre razboi

jignit pe Dumnezeu, călcând legea Lui. Au aflat scopul vieţii

creştineşti, dar umblau pe căile lor păcătoase. Şi s-a întâmplat cu ei
ceea ce este scris în Evanghelie: „ Iar sluga aceea care a ştiut voia
stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi
bătută mult“ (Luca 12: 47).
Aşa se explică cucerirea Bizanţului de către popoarele păgâne.
Creştinii sunt slugi care cunosc voia Domnului lor, dar nu o
săvârşesc, drept care sunt bătuţi des şi mult. De aceea în Europa
au fost mai multe războaie în ultimii 150 de ani decât în tot restul
lumii la un loc.

Să te fereşti de tot lucrul rău

„Când vei ieşi cu oaste asupra vrăjmaşilor tăi, să te fereşti de
tot lucrul rău“ (Deuteronom 23:9). Aceasta este porunca pe care a
dat-o Dumnezeu prin Moise poporului ales. Ce aduce păzirea sau
călcarea acestei porunci, ne ilustrează cel mai bine istoria poporului
israelitean. Un soldat josnic pierde războiul fără slavă, iar un
comandant de oşti cu caracter josnic nu dobândeşte biruinţă. Avem
exemplu grăitor războaiele împotriva împăratului amoreilor şi
împăratului Vasanului pe care i-a învins Moise. Atunci a intrat frică în
moabiteni şi madianiteni, când Moise a ajuns cu poporul său la
hotarele lor. Dar s-a întâmplat că poporul ales iar şi-a pus singur
piedică în cale prin aceea că s-a spurcat curvind cu fiicele lui Moab
(Numeri 25:1). Au făcut curvie trupească dar şi duhovnicească. Curvia
duhovnicească constă în lepădarea de Dumnezeul cel viu şi închinarea
la idolii păgâneşti. Din această pricină, în loc să cucerească poporul
israilitean pe moabiteni, au cucerit moabitenii poporul israelitean.
Aşadar, alături de curvia trupească există şi „curvia
duhovnicească“, adică apostazia (lepădarea) de Dumnezeul Cel
Adevărat şi căderea sub stăpânirea dumnezeilor mincinoşi.

Argumente ale Sfinţilor Părinţi împotriva războiului

Războiul este expresia şi întruchiparea celor mai mari rele fizice
şi morale pe care le poate trăi omul. Războiul este urât şi blestemat,
fiindcă el înseamnă moarte. El este o realitate pe care a trăit-o omul
de când există şi o trăieşte şi astăzi. Filosofi, poeţi, artişti, oameni

6
 Despre razboi

credincioşi şi necredincioşi, în timpurile păgâne ca şi în timpurile

noastre, au fost şi sunt preocupaţi de această problemă. Unii, spre
exemplu, se ridică hotărâţi şi luptă cu energie împotriva războiului,
denunţându-l ca pe cea mai mare catastrofă. Alţii, dimpotrivă,
socotesc că războiul n-ar fi un rău prea mare, unii dintre aceştia
mergând până acolo încât să susţină că războiul ar fi mai degrabă un
factor indispensabil progresului uman, decât o piedică în calea
mergerii înainte a vieţii.
În „Vechiul Testament“ găsim scris că evreii au purtat multe
războaie şi că nu puţine au fost atrocităţile săvârşite în timpul luptelor:
„Iar Adoni-Bezec a fugit; dar ei au alergat după el şi l-au
prins şi i-au tăiat degetele cele mari de la mâini şi de la picioare.
Atunci Adoni-Bezec a zis: Şaptezeci de regi cu degetele cele mari
tăiate de la mâini şi de la picioarele lor adunau fărâmituri sub
masa mea; cum am făcut eu, aşa mi-a plătit şi mie Dumnezeu. Şi l-
au dus în Ierusalim şi a murit acolo“ (Cartea Judecătorilor 1:6-7);
tăierea cu fierăstrăul a prizonierilor sau arderea lor în cuptoare de
cărămizi (2 Regi 12:31); prăvălirea din vârful stâncilor (1 Cronici
20:3).
Heraclit din Efes spunea: „Războiul este tatăl tuturor
lucrurilor, pe unii îi face zei, pe alţii oameni, pe unii sclavi, pe alţii
liberi“.
Homer s-a declarat împotriva războiului şi punea în gura zeiţei
Atena cuvinte aspre la adresa lui Ares, zeul războiului: „Ares, tu
crâncene, sicriul oraşelor...“
Eschil descrie aspectul catastrofal al luptei de la Salamina cu
gândul de a trezi în suflete cutremurarea menită să frâneze pasiunile şi
ambiţiile războinice.
Demostene pleda împotriva războiului, acuzându-l pe Filip al
Macedoniei că a distrus 32 de oraşe cu o cruzime nemaipomenită.
Într-un discurs al său spunea: „A face război pentru ambiţii sau
pentru a-şi apăra bunul său sunt lucruri cu totul deosebite“.
Socrate şi Platon cereau să se facă o lege care să-i împiedice pe
cei ce poartă războiul de a mai devasta ogoarele şi de a mai arde
casele celor învinşi. Aristotel e împotriva acelora care cultivă virtutea
războinică, tendinţa de dominare.

7
 Despre razboi

Ovidiu, Virgiliu şi Varro în scrierile lor vorbesc despre aşa

numita vârstă de aur a omenirii, când toate creşteau din belşug,
oamenii trăiau ca fraţii şi pământul nu fusese încă îmbibat în sânge.
Dacă printre cei vechi se găseau unii care considerau războiul
necesar pentru transformarea şi împingerea vieţii înainte, apoi Sfinţii
Părinţi sunt unanimi în a-l considera drept un cutremur social, cu
urmări din cele mai catastrofale.
Clement Alexandrinul scrie: „câmpiile se umplu de morţi şi se
îmbibă de sânge, valurile râurilor nu mai prididesc de cadavre,
piepturi se zbat de plânsete şi jalea îşi împarte pământul şi se
cutremură toate“.
Sfântul Ciprian spune: „acolo unde învăţătura lui Hristos n-a
pătruns încă în inimile oamenilor, drumurile sunt înţesate cu
tâlhari, mările sunt stăpânite de piraţi şi războaiele bântuie peste
tot cu grozăviile lor sângeroase. Pământul e mânjit şi musteşte de
sângele vărsat şi dintr-o parte şi din alta“.
Învăţătura Sfinţilor Părinţi în ceea ce priveşte războiul se
identifică cu învăţătura Mântuitorului, care e învăţătura păcii.
Atitudinea lor este dictată de ideea lor înaltă despre om, de dragostea
lor vie, puternică, jertfelnică faţă de om ca şi chip al lui Dumnezeu,
faţă de această făptură menită îndumnezeirii. Omul trebuie cinstit şi
sprijinit să se dezvolte, să muncească şi să creeze, iar nu îmbrâncit în
animalitate, în deprinderi războinice sau masacrat pur şi simplu pe
câmpul de bătălie.

Război în casă şi pace în ţară

„Război în casă şi pace în ţară“, era urarea pe care uneori şi-o
spuneau străbunii noştri atunci când se întâlneau. Când spuneau
„război în casă“ nu se refereau la certuri, neînţelegeri, scandaluri, ci
la acel război de ţesut pentru covoare. Doar oamenii harnici avea un
asemenea război în casă şi el însemna prosperitate materială. Iar când
spuneau „pace în ţară“ este lucru uşor de înţeles la ce se refereau şi
nu mai trebuie comentat. Aproape fiecare dintre noi are vrăjmaşi din
rândul apropiaţilor, al vecinilor, al colegilor de serviciu, dintre cei de
un rang cu noi, dintre cei depărtaţi sau apropiaţi. Întotdeauna se va
găsi un răuvoitor, defăimător şi clevetitor care va sta cu vrajbă
împotriva noastră. Pe toţi aceştia care ne sunt vrăjmaşi, Domnul ne

8
 Despre razboi

porunceşte să-i iubim: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe

cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă
pentru cei ce vă prigonesc“ (Matei 5:44). Cine face acest lucru,
săvârşeşte o minune şi iată de ce. Atunci când cineva îi iubeşte pe cei
care îl iubesc este un lucru normal, dar când cineva îşi iubeşte
vrăjmaşii, săvârşeşte un lucru mai presus de fire şi aceasta-i o minune.
După firea sa, omul se străduieşte să „împungă“ pe cel ce l-a necăjit şi
aceasta nu numai cât este omul în viaţă, ci şi după moartea sa.
Cel care îşi iubeşte vrăjmaşii, face o mare minune vindecând un
orb, luminând nu orbul cel trupesc, ci pe cel orbit sufleteşte. Care
doctor trupesc ar putea vindeca această orbire sufletească? Niciunul!
Doctorul şi leacul sunt nerăutatea, dragostea şi facerea de bine către
cel care se mânie. Astfel, mâniosul începe singur să-şi dea seama că
n-a avut dreptate şi se va înfrâna din mânie.

Cum poate Dumnezeul Cel Preasfânt

să se amestece în războaie?
Aceasta este întrebarea pe care şi-o pun cei care spun că au
credinţă în Dumnezeu, dar îi tăgăduiesc orice rol activ în viaţa
oamenilor şi a popoarelor. Fiecărui gospodar îi este îngăduit să se
amestece în treburile casei sale, numai Făcătorului lumii, Celui ce
cârmuieşte universul I se tăgăduieşte acest drept. Unii pun întrebarea:
„Cum poate Dumnezeul milei şi al dragostei să îngăduie asupra
oamenilor asemenea grozăvii cum este războiul?“ La această
întrebare se poate răspunde tot cu o întrebare: „Cum pot oamenii,
cărora Dumnezeu le-a descoperit limpede voia şi legea Sa , să Îl
jignească pe Dumnezeu şi să calce legea Lui la nesfârşit, fără
ruşine şi pocăinţă?“ „Domnul Dumnezeu este iubitor de oameni,
milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate. Care
păzeşte adevărul şi arată mila la mii de neamuri; Care iartă vina
şi răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce
păcătuieşte; Care pentru păcatele părinţilor pedepseşte pe copii şi
pe copiii copiilor până la al patrulea neam“ (Ieşirea 34:6-7).
Războiul care va să vină, ca şi cel trecut, a fost deja meritat de oameni.
Cu adevărat dacă n-ar fi milostivirea şi dragostea dumnezeiască, dacă
s-ar socoti după păcatele creştinilor, războiul n-ar mai fi încetat
niciodată. Această puţină pace şi tihnă pe care o avem, nu e din pricina

9
 Despre razboi

deşteptăciunii, nici a culturii omeneşti, ci din pricina milostivirii şi

dragostei dumnezeieşti.
Mai cultivată era Roma decât Attila, însă a fost învinsă. Vechiul
Bizanţ era mai cultivat în toate privinţele decât turcii, dar a pierdut.
Şi Spania era mai civilizată decât maurii, dar a fost cucerită de
aceştia. Mai numeroasă armată avea Rusia decât Japonia, dar a
pierdut războiul ruso-japonez. Mai înarmată a fost Germania decât
toate ţările în al doilea război mondial, dar în cele din urmă a
capitulat.
Când oamenii acumulează cauze de război, Dumnezeu
îngăduie războiul şi hotărăşte deznodământul lui.
„Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu
va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii
capului, sunt toţi număraţi“ (Matei 10:29-30). De vreme ce nicio
vrabie nu poate să cadă fără voia lui Dumnezeu, cum poate să cadă un
popor sau un om în război? Şi de vreme ce perii noştri din cap sunt
număraţi, cum să nu numere Dumnezeu pe toţi oamenii pe care I-a
făcut?
După război popoarele au început să se uniformizeze în rău.
Necredinţa şi închinarea la idoli au început să se reverse spre toate
cele patru colţuri ale lumii şi să pătrundă şi în Asia, Africa...
Dacă Dumnezeu nu va găsi niciun popor vrednic de biruinţă în
Europa şi America, El va chema unul din multele popoare din Asia şi
le va da lor biruinţa. Să ne amintim de „Biblie“. Când Iudeea
păcătuia, Israelul o lovea şi biruia. Când Israelul păcătuia, Iudeea îl
lovea şi biruia. Iar când aceste două ţări s-au îndepărtat deopotrivă de
Dumnezeu şi s-au afundat în închinarea la idoli, Dumnezeu a chemat
din depărtări pe regele asirian Salmanasar şi pe regele babilonian
Nabucudonosor şi Le-a dat lor în mâini cele două regate evreieşti.
Biruinţa în război este condiţionată de pocăinţă. Poporul care mai
întâi se va pocăi şi va striga după Dumnezeu şi se va îndrepta,
dacă intră în război după Pronia lui Dumnezeu, va învinge. Dacă
s-ar pocăi toate popoarele, atunci ar dobândi cea mai strălucită
victorie, fiindcă în acest caz nu s-ar mai ajunge la război.

10
 Despre razboi

Versete biblice despre război

„Şi s-a făcut război în cer: Mihail cu îngerii lui au pornit
război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul cu îngerii lui“
(Apocalipsa 12:7).

„Şi i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a
dat ei (fiarei) stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi
limba şi neamul“ (Apocalipsa 13:7).

„Căci sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi care se
duc la împăraţii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei
celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul“ (Apocalipsa 16:14).

„Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile
adunate, ca să facă război cu Cel ce şade pe cal şi cu toată
oştirea Lui“ (Apocalipsa 19:19).

Despre pacea instaurată de Hristos

„El va judeca neamurile şi la popoare fără de număr va da
legile Sale. Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în
cosoare. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi
nu vor mai învăţa război“ (Isaia 2:4). Cât de limpede L-a văzut
Proorocul Isaia pe Domnul Hristos, Împăratul Păcii! În acest verset
proorocul Îl arată pe Mântuitorul Hristos ca Făcător de pace, a cărui
putere şi iubire este mai tare decât săbiile pe care El le preface în
pluguri, şi decât lăncile pe care Le preface în seceri de plivit buruieni.

Scopul păcii
Care este scopul păcii? De ce caută oamenii pacea? La această
întrebare oamenii sunt puşi în încurcătură. Unii spun: „pentru
cultură“, alţii spun: „pentru progresul economic“, o parte zic:
„pentru păstrarea creaţiilor omeneşti“, iar o altă parte spun:
„pentru siguranţa vieţii personale“... Cei care caută în ziua de astăzi
pacea, cel mai mult o caută pentru a se închina în faţa idolilor lor.
Lepădării de Dumnezeu îi urmează neapărat închinarea la idoli.
Niciun necredincios nu s-a închinat niciodată unui singur idol, ci la
idoli. Închinarea la idoli este trezită în sufletul omenesc de haos. Iată
cinci idoli principali, cărora li se dă o cinste mai mare decât aceea

11
 Despre razboi

cuvenită doar lui Dumnezeu: materia, eul personal, imperiul

(statul), naţiunea şi cultura.
► Idolul materie : Cei ce şi-au pierdut dorinţa de îndumnezeire
sunt condamnaţi să se închine materiei ca idol, indiferent dacă materia
îmbracă aspectul pământului, al banilor, al lucrurilor sau al plăcerilor
pricinuite de acestea. Şi cum mulţi doresc aceleaşi lucruri materiale,
neapărat apar între oameni invidie, răutate, ură, neînţelegeri şi luptă.
Iar toate acestea sunt bacili ai războiului.
► Imperiul ca idol : Acesta a cuprins nu doar popoarele şi
oamenii mari, ci şi pe cei mici. Imperialism înseamnă să răpeşti
pământ străin pentru dominaţie, comerţ, strategie, deci pentru materie.
Setea de imperiu a multor popoare a fost şi este nemăsurată. Planeta
este mărginită şi nu este de mirare că iau naştere între popoare invidia,
răutatea, ura, neînţelegerile şi lupta reciprocă. Iar acestea sunt, aşa
cum am mai spus, bacili ce duc în mod inevitabil la război.
► Naţiunea ca idol Îl exclude pe Dumnezeu, aşa cum Îl exclud
toţi idolii. Ne întâlnim adesea cu ateismul în forma naţionalismului
celui mai morbid. Aceasta este urâciune înaintea Celui ce a făcut toate
popoarele.
► Eul personal ca idol este prezent la cei ce pun propria lor
personalitate în centrul lumii, în locul persoanei lui Dumnezeu.
Particularităţile acestui idol sunt: trufia, iubirea de sine şi lipsa de
scrupule. Însă atunci când aceşti oameni nu vor să ştie de Dumnezeu
şi de legea Lui, războiul rămâne singurul mijloc de aducere la
realitate.
► Cultura ca idol se află în zilele noastre între idolii cei mai
orbi. Lepădându-L pe Dumnezeu care este singurul pricinuitor al
culturii nobile, necredincioşii au început să divinizeze propriile lor
fapte şi creaţii pe care le numesc într-un cuvânt cultură. Dar când
cultura este pusă în relaţie cu ceilalţi idoli amintiţi, mai ales cu
materia, atunci şi ea slujeşte cu vigoare culturii bacililor războiului.
Contemporanii noştri închinându-se idolilor nu mai pot
găsi nicidecum pacea. Scopul păcii este acela de a-L putea
slăvi pe Dumnezeu şi de a trăi liniştiţi întru dreptate. Când
S-a născut Împăratul Păcii, deasupra Betleemului cântau
corurile de îngeri: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe

12
 Despre razboi

pământ pace, întru oameni bună voire“. Aşadar, slăvirii lui

Dumnezeu îi revine primul loc. Dacă oamenii ar căuta pacea
pentru slava lui Dumnezeu, ar dobândi-o fără îndoială şi
pacea nu s-ar mai lua de la ei.

„Nu vă lăsaţi amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit“

Dacă viaţa noastră ar fi plăcută lui Dumnezeu în vremea păcii,
fără îndoială că nu s-ar ajunge la război. Pacea fără Dumnezeu este
leagănul războiului. Cauzele viitorului război sunt deja moştenite de la
războiul precedent. La conferinţele de pace nu a fost chemat
Dumnezeu nici prin rugăciune, nici pentru a-I mulţumi, uitând că fără
El nimeni nu poate birui şi nimeni nu este înfrânt: „Fără Mine nu
puteţi face NIMIC“ (Ioan 15:5). În timpul războiului Dumnezeu era
pomenit şi chemat în ajutor. Însă îndată ce războiul a încetat, oamenii
L-au înlăturat pe Dumnezeu din treburile lor. La conferinţa de pace a
ţărilor beligerante s-a vorbit mai puţin despre pace şi mai mult despre
despăgubirile de război. A lipsit binecuvântarea lui Dumnezeu şi de
aceea s-a încheiat o pace care s-a pus în slujba viitorului război. Toate
războaiele îşi au originea în păcatele părţilor beligerante sau al
uneia dintre ele; în toate domneşte cauzalitatea biblică şi toate se
sfârşesc aşa cum hotărăşte Dumnezeu. Dacă oamenii ar avea o
judecată limpede ar vedea din experienţa popoarelor că pot
stăpâni doar cauzele şi nicidecum deznodământul războaielor.
Războiul este aşadar din cauza necredinţei în Dumnezeu. Fiindcă
necredinciosul, prin însuşi faptul că este necredincios, a făcut ce este
rău înaintea lui Dumnezeu. Necredinţa este jignire la adresa
Creatorului şi Atotţiitorului Dumnezeu, este dispreţuire şi
răstignire a doua oară a Domnului Iisus Hristos: „... fiindcă
răstignesc loruşi a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de
batjocură“ (Evrei6:6). Iar orice jignire adusă lui Dumnezeu, dacă nu
se face pentru ea grabnică pocăinţă, aduce nenorocire: secetă,
inundaţii, boală, dezordine şi apoi războiul ca o încununare a tuturor
nenorocirilor. Acest lucru este confirmat atât de experienţa cotidiană
cât şi de cuvântul Sfintei Scripturi: „Nu vă lăsaţi amăgiţi: Dumnezeu
nu Se lasă batjocorit“ (Galateni 6:7).

13
 Despre razboi

Decât „cocteil Molotov“ mai bine „cocteil duhovnicesc“

Cocteilul Molotov este binecunoscut încă din timpul celui de-al
doilea război mondial. El consta dintr-o sticlă umplută cu benzină care
se astupa cu o cârpă puţin îmbibată cu benzină şi atunci când soldatul
voia să distrugă ceva aprindea cârpa şi arunca sticla care spărgându-se
dădea foc rapid obiectivului care trebuia distrus.
Cocteilul duhovnicesc se prepară astfel: se ia cât poţi cuprinde
din rădăcina ascultării, muguri şi frunze de pe ramura răbdării,
petale din floarea curăţiei, coajă bine mărunţită din tulpina
privegherii şi fructe pârguite din rodul smereniei. Se adaugă, după
posibilităţi şi nevoi, dreaptă socoteală, profundă cugetare,
contemplaţie cât încape, măcar câteva picături de lacrimi şi două trei
oftaturi. Se acoperă bine oala cu capacul milostivirii, se aţâţă focul
dragostei de Dumnezeu şi se fierbe totul la flacăra iubirii de
aproapele. Se consumă fierbinte în cupa pocăinţei cu o felie de
umilinţă.

Iubiţi credincioşi,
„Toţi oamenii suntem după chipul lui Dumnezeu; dar după
asemănare nu sunt decât aceia care prin multă dragoste îşi
închină viaţa lor lui Dumnezeu“ (Diadoh al Foticeii). „Creştinul
este fiul păcii“ (Tertulian). Oamenii care trăiesc în Hristos sunt plini
de duhul păcii şi sunt frumoşi spiritual, au deci o altă frumuseţe decât
cea după criteriile fizice, o frumuseţe din care iradiază Lumina lumii
de dincolo. Ca fiu al lui Dumnezeu, creştinul nu poate fi decât un fiu
al păcii şi are mereu în minte cuvintele Domnului: „Atunci Iisus I-a
zis (Sfântului Petru): Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot
sabia, de sabie vor pieri“ (Matei 26:52). Sângele vărsat al unui om
îndeamnă la sânge, păcatul naşte totdeauna alt păcat. Căci e o vorbă:
„Băţul are două capete“.
Acolo unde credincioşii s-au alipit cu toată fiinţa lor de
învăţătura creştină, aplicând-o consecvent în viaţă, pornirile
războinice nu mai au cum să se dezvolte, dispare ura. Ura este
vătămătoare, pentru că este tot timpul unită cu minciuna. Ea vorbeşte
împotriva adevărului, schimbă lumina în întuneric, te învaţă
calomnia, mânia, RĂZBOIUL, obrăznicia, tot felul de pofte

14
 Despre razboi

nemăsurate şi îţi umple sufletul de venin diabolic. De aceea spune

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Credincioşii să se poarte cu blândeţe,
pentru că nimic nu-i mai tare ca blândeţea şi nimic nu-i mai
lucrător şi mai convingător ca blândeţea. Bunătate şi blândeţe să
arătăm mai ales când avem de-a face cu oameni învechiţi în rele şi
porniţi spre rele şi război“.
Credincioşii nu trebuie să-şi mai piardă vremea învăţând arta
războiului, zice Origen. Oare nu ştim noi ce spune proorocul David:
„De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de
n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte“
(Psalm 126).
Sfântul Atanasie cel Mare, spune că „îndeletnicirea
credincioşilor trebuie să fie munca şi rugăciunea, nu armele şi
războiul“. Desigur că munca şi rugăciunea să fie într-un climat de
pace statornică, sigură. Fără pace, nici de muncă, nici de rugăciune,
nici de vreun alt bun din lumea aceasta nu ne putem bucura. În vreme
de pace chiar când ni se întâmplă o nenorocire, aceasta este
amestecată cu binele şi este mai uşor de suportat. Când viaţa este
strâmtorată de război devenim nesimţitori la necazurile semenilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune şi el că: „dintre toate
bunurile lumii acesteia cel mai de preţ este pacea. Nici darurile
naturale, nici cele cereşti nu pot fi valorificate dacă nu este pace“.
De altfel Sfânta Evanghelie lăsată nouă de Mântuitorul Iisus Hristos
este, prin învăţăturile, duhul şi tendinţele ei cele mai adânci, o
„evanghelie a păcii“.
Bine este de conducătorul care cunoaşte Adevărul şi care la bună
vreme cheamă poporul său la pocăinţă înaintea Dumnezeului Celui
Viu. Bine este de poporul care la bună vreme se dezarmează de
păcatele sale ca de nişte arme îndreptate împotriva lui Dumnezeu. Nici
un rău nu i se poate întâmpla unui asemenea popor. De-ar fi şi
neînarmat, el va trăi în siguranţă, fiindcă Cel Atotputernic îl va
acoperi cu dreptatea Sa nebiruită. Chiar de nu ar avea nici o sabie,
vrăjmaşii vor fi neputincioşi faţă de el şi nu vor putea încălca hotarele
ţării lui. Şi dacă vrăjmaşii vor încălca hotarele ţării lui, se vor arunca
în propriul lor mormânt. Acest popor va fi lumină tuturor popoarelor.
Şi îl va proslăvi pe el Domnul Dumnezeu cu slavă nemaivăzută şi Îl
va binecuvânta cu binecuvântarea Sa cea veşnică.

15
 Despre razboi

„Iată acum ce este bun şi ce este frumos , decât

numai a locui fraţii împreună! Aceasta este ca mirul pe
cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care
se coboară pe marginea veşmintelor lui. Aceasta este ca
roua Ermonului ce se coboară pe munţii Sionului că
unde este unire acolo a poruncit Domnul
binecuvântarea şi viaţa până în veac“ (Psalm 132).

Sfinţii prooroci ai lui Dumnezeu au văzut limpede că Dumnezeu

îngăduie să vină război asupra oamenilor şi popoarelor care nu cred în
El, întocmai cum îngăduie să vină molimă, secetă, cutremur, omizi,
lăcuste şi alte nenorociri, care ar trebui să îi înveţe minte pe cei
necredincioşi să se întoarcă la Dumnezeu: „V-am bătut pe voi cu
secetă şi mălură, omizile au mâncat belşugul din grădinile voastre
şi nici aşa nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul. Am trimis asupra
voastră molimă ca aceea din pământul Egiptului, cu sabie am ucis
pe feciorii voştri şi nici aşa nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul“
(Amos 4:9-10). „Pe cei necredincioşi îi voi da sub sabie, zice
Domnul“ (Ieremia 25:31).
Popoarele creştine, întru fărădelegile lor de zi cu zi, au devenit
mai rele în multe privinţe decât popoarele necreştine. Exact la fel a
fost şi cu evreii monoteişti dinaintea dezastrului. În vreme ce
închinătorii la idoli din jurul lor se ţineau cu credinţă de idolii lor,
evreii se lepădaseră de Dumnezeul Cel Unul şi călcau legea Lui.
Dumnezeu I-a pedepsit pe evrei, însă ei au rămas şi pe mai departe în
necredinţa lor şi în netrebniciile lor. De aceea strigă proorocul:
„Doamne, Tu Îi baţi şi ei nu simt durerea; Tu îi striveşti, şi ei nu
vor să ia învăţătură; întăritu-şi-au feţele mai mult decât piatra, şi
nu vor să se întoarcă“ (Ieremia 5:3).
Ştie Dumnezeu că restriştea întoarce pe oameni la Adevăr şi de
aceea o trimite. În pace şi în belşug, oamenii devin necredincioşi şi
egoişti şi de aceea Dumnezeu Le trimite restrişte, ca să-i aducă în
simţiri. De aici a luat naştere la poporul sârb vorba: „Unde nu e
restrişte, nu e nici rugăciune“.
„Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude? Cel ce a zidit ochiul,
oare, nu priveşte? Cel care pedepseşte neamurile, oare nu va
certa?“ (Psalm 93:9-10).

16
 Despre razboi

Războiul legitim, de apărare

În scrierile Sfinţilor Părinţi sunt unele afirmaţii care ne
îndreptăţesc să credem că, în anumite cazuri, ei au socotit războiul ca
un lucru îngăduit şi chiar necesar. Pentru epoca anterioară secolului al
IV-lea întâlnim glasuri potrivnice înrolării creştinilor în armată.
Tertulian, Origen şi Lactanţiu au cerut categoric creştinilor să se
ferească de militărie, totuşi părerile acestora au rămas izolate. Biserica
nu şi le-a însuşit fiindcă învăţătura Mântuitorului este: Daţi Cezarului
ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu. În
datoriile către Cezar intră desigur şi datoria serviciului militar. Sfântul
Apostol Pavel urmând Mântuitorului, arată limpede că orice stăpânire
este de la Dumnezeu şi că, în consecinţă, credincioşii sunt sfătuiţi să-şi
îndeplinească datoriile către stat, în sfera cărora intră şi împlinirea
serviciului militar. Învăţătura Mântuitorului şi apoi cea a Sfântului
Apostol Pavel au fost ascultate mai mult decât învăţătura lui Tertulian,
Origen şi Lactanţiu, fiindcă în legiunile romane numărul soldaţilor
creştini a sporit foarte mult. Sfântul Ambrozie discutând despre
războaiele din timpul „Vechiului Testament“ observă că David n-a
făcut război decât numai provocat de alţii şi că nu s-a apucat de război
fără să întrebe pe Domnul: „Şi a întrebat David pe Domnul, zicând:
Să mă duc oare împotriva Filistenilor? Îi vei da tu oare în mâinile
mele? Du-te, a zis Domnul către David, căci Eu îi voi da pe
Filisteni în mâinile tale“ (2 Regi 5:19). Sfântul Ambrozie socoteşte
îndreptăţit războiul în cazul în care e provocat de alţii prin atacul
pornit împotriva altei ţări. Să nu uităm că Dumnezeu a hotărât ţările şi
chiar a pus câte un înger la fiecare hotar de ţară: „Când Cel Preaînalt
a împărţit moştenire popoarelor, când a împărţit pe fii lui Adam,
atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor
lui Dumnezeu“ (Deuteronom 32:8). Aşadar dacă Dumnezeu a hotărât
hotarele neamurilor cu ce drept pornesc unii războaie împotriva
altora?

Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Dicţionarul explicativ al limbii

române, Edituara Academiei R.S.România, 1975; Arhid. prof. dr. Constantin Voicu, Studii de
teologie patristică, E.I.B.M., Bucureşti, 2004; Pr. conf. dr. Remus Onişor, Testamentul celor
12 patriarhi, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001; Episcopul Nicolae Velimirovici,
Războiul şi Biblia, Editura Sofia, Bucureşti, 2002.

17
 Despre razboi

18