Redactare: Adrian Tătăran

Tehnoredactare: Mihail Vlad

Pregătire de tipar: Marius Badea
Design copertă: Laurențiu Midvichi
Editura Paralela 45

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Zoe, fii bărbată! / Mihaela Ursa, Daiana Gârdan, Maria Fărîmă, ... ; vol.
coord. de Mihaela Ursa ; şi îngrij. de Adrian Tătăran şi Alexandra Turcu. -
Piteşti : Paralela 45, 2019
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-47-2993-7
I. Ursa, Mihaela
II. Gârdan, Daiana
III. Fărîmă, Maria
IV. Tătăran, Adrian (ed.)
V. Turcu, Alexandra (ed.)
821.135.1.09

Copyright © Editura Paralela 45, 2019

Prezenta lucrare folosește denumiri ce constituie mărci înregistrate, iar
conținutul este protejat de legislația privind dreptul de proprietate intelectuală.
www. edituraparalela45.ro
 DIN COPERTĂ

Zoe, fii bărbată!
Coduri de gen în cultura
României contemporane

Volum coordonat de Mihaela Ursa și

îngrijit de Adrian Tătăran și Alexandra Turcu

Autori:
Mihaela Ursa
Daiana Gârdan
Maria Fărîmă
Emanuel Modoc
Ovio Olaru
Eva Sărăs, an
Adrian Tătăran
Alexandra Turcu
Andrei Zamfirescu

Editura Paralela 45
Introducere 5

Introducere

Puținii autori care se ocupă la noi de critica feministă, în

forme oricât de benigne (a se citi: nu neapărat insurecționale), se
vor recunoaște imediat în ironia amară cu care Rita Felski scria
despre termenii în care s-a văzut catalogată de-a lungul anilor în
care a predat și a scris despre literatură, cultură, practici sociale
și feminism:

Când nu sunt făcută responsabilă de venirea Apoca-

lipsei, sunt văzută drept o scorpie stafidită, drept un mer-
cenar al poliției gândirii. Mi se spune că îmi îndoctrinez
studenții, că strivesc fără scrupule orice formă de opoziție
și că anatemizez tot ce au scris vreodată strămoșii noș-
tri bărbați albi.[...] Aceste atacuri cu avalanșe de invective
nu mă vizează personal, doar mă includ în hoarda gra-
fomană de așa-ziși „critici feminiști“. Folosesc termenul
între ghilimele, pentru că scriitorii din care am citat sunt
convinși că criticul feminist este un oximoron, o creatură
mitică, la fel de improbabilă ca un unicorn. Și asta pentru
că criticii adevărați – susțin ei – împărtășesc o iubire pro-
fundă și neobosită față de operele pe care le citesc. Reacția
lor la o mare operă literară este una de copleșitoare stu-
poare, de plăcere aproape dureroasă.[...] Alături de alți
6 Introducere

membri ai Școlii Resentimenului (expresia îi aparține lui

Harold Bloom), [criticii feminiști] sunt filistinii și veșnicii
nemulțumiți care și-au construit cariere din bagatelizarea
și batjocorirea marilor opere de artă. Feminiștii, cu alte
cuvinte, nu-i detestă doar pe bărbați; ei disprețuiesc și lite-
ratura1 (Felski 2003, 2).

Astfel de reacții la proiectele intelectuale care au orice fel de

atingere cu feminismul dovedesc în primul rând că subiectul este
în continuare fierbinte, deși o dată la câțiva ani rediscutăm dacă
mai avem sau nu nevoie de feminism. În al doilea rând, ele dove-
desc o stranie suspendare a celor mai comune cutume de ana-
liză critică: cei mai virulenți dintre detractori aplică mai degrabă
logica presei de scandal, punând în discuție – în urma unor lec-
turi pe diagonală – cazurile extreme, excepțiile fundamentaliste,
în locul argumentului academic, întemeiat pe cunoașterea – de
preferință aprofundată – a câmpului pe care îl discută, și nu doar
a catastrofelor lui.
1
„When I’m not ushering in the apocalypse, I am being cast as a hatchet-faced
harridan and paid-up member of the thought police. I am told that I indoc-
trinate my students, ruthlessly crush any expression of dissent, and execrate
anything written by a dead white male. [...] I am not being personally attacked
in this avalanche of invective, just collectively damned as one of a scribbling
horde of feminist ‘critics’. I place the last word in quotes, for the writers I cite
are all convinced that the feminist critic is an oxymoron, a mythical creature,
as impossible as a unicorn. All literary critics worthy of the name, they insist,
share a deep and abiding love of the works they read. Their response to a great
work of literature is one of overpowering awe and almost painful pleasure.
[...] Along with other members of the School of Resentment (Harold Bloom’s
choice phrase), [feminist critics] are philistines and whiners who have made
careers out of belittling and besmirching great works of art. Feminist, that is
to say, do not only hate men; they also loathe literature“ (trad. aut.).
Introducere 7

La aceste observații se adaugă, pentru lumea românească, o

viguroasă componentă patriarhală a elitelor locale, care văd în
feminism nu numai o ideologie monolitică, dar și o supraviețuire
a celui mai rudimentar și mai nociv propagandism colectivist,
după cum aleg din corectitudinea politică doar extremismul
unor forme pe cât de regretabile, pe atât de periferice. „Egalizarea
de gen“ comunistă este temuta fantomă cu care mulți intelectu-
ali români contemporani identifică orice formă de feminism,
uitând că ea a fost, cum semnalează Emanuel Modoc în capitolul
său, „înscrisă într-un proces mai larg de omogenizare a relațiilor
de producție.“ Efectele secundare ale respectivei egalizări – ne
amintește același autor – nu pot fi despărțite de definirea genera-
ției șaizeci (din care fac parte foarte mulți dintre criticii anti-fe-
miniști) drept una dintre cele mai incluzive sub aspectul genului,
având în componență (procentual vorbind) mai multe prozatoare
și poete chiar decât mai progresista generație optzeci. Cu toate
acestea, critica noastră își reactivează periodic, după cum for-
mulează Ovio Olaru în capitolul pe care îl semnează, vechiul său
„machism bonom“, participând activ la ceea ce Daiana Gârdan
numește, tot aici, „ștergerea din memoria culturală națională“
a romancierelor, de pildă (poetele fiind mai protejate de aura
romantică atașată clișeului lor prin tradiție). Așa se întâmplă că,
până și atunci când exprimă poziții feministe, diferiți artiști și
scriitori români – sau, mai trist, artiste și scriitoare – folosesc o
retorică a dezicerii: „nu sunt feminist, dar...“.
Dacă a spune „nu sunt feminist“ echivalează, în cercurile
intelectuale ale lumii așezate mai spre Vest, cu o stupefiantă decla-
rație reacționară, la noi seamănă mai mult cu salutul de castă al
societăților inițiatice, prin care ordinul își reclamă prioritatea
8 Introducere

ierarhică pe care i-o conferă o cunoaștere superioară din toate

punctele de vedere. În aceste condiții, nu miră pe nimeni că există
rareori contextul în care să se reunească parteneri de dialog pe
teme feministe care să nu fie deja convinși că adevărul pe care
îl dețin este Adevărul și că niciun argument nu are prestigiul și
tăria de a-l schimba sau măcar de a-i oferi nuanțe.
Volumul de față nu își propune să deconstruiască sau să
enunțe toate preconcepțiile existente în lumea culturală și aca-
demică de la noi cu privire la paradigma feministă, ceea ce nu
înseamnă că autorii de față sunt inocenți cu privire la ele. Așezând
clișeele feministofobe în rezervația curiozităților istorice pe care
o merită, volumul se concentrează asupra unui proiect construc-
tiv: acela de a oferi câteva mostre de practică analitică în cheie
feministă. Reprezentările artistice despre femei și bărbați sunt
relevante la mai multe niveluri. Pe de o parte, ele codifică vizi-
uni ale lumii în care au apărut: care erau „adevărurile epocii“ sau
doar „adevărurile autorului“ despre raporturile de gen, dacă erau
acestea conștientizate sau nu, dacă erau manifeste ideologice sau
doar piese ale stării de fapt, dacă sunt ele diferite de sau identice
cu realitățile lumii din care le privim. Pe de alta, ele obligă recep-
torul – mai mult decât alte tipuri de proiecții și reprezentări – să
cupleze elementele unei experiențe imersive, de identificare, cu
cele ale unei lecturi critice, de detașare.
Volumul de față nu este monovocal, după cum sper că nu
sunt monovocale nici cursurile la care am avut norocul să-i întâl-
nesc, ca studenți, masteranzi sau doctoranzi, pe autorii de față.
Adeziunile noastre la forme diferite de feminism sunt nuanțate și
eterogene. Mă îndoiesc că următoarele capitole vor putea fi acu-
zate de extremism ideologic, dar toate sunt scrise de cercetători
Introducere 9

umaniști interesați de modurile subtile în care ideologiile se

inserează în producția artistică și literară, ca și de modurile în
care pot fi detectate și înțelese în reprezentări din medii și prac-
tici de creație diferite.
În primul capitol, „I feel we gaze with our entire bodies.
Ce numim female gaze în artele vizuale românești contempo-
rane?“, Alexandra Turcu preia conceptul de male gaze, al Laurei
Mulvey, din teoria feministă a cinematografiei și explorează nu
doar posibilitățile operaționale ale corespondentului female gaze,
dar și funcționarea acestuia din urmă în analiza unui studiu de
caz: discursurile însoțitoare ale expoziției colective Woman, All
Too Woman, care a avut loc la Muzeul de Artă din Timișoara,
între 15 august și 20 octombrie 2018, cu Andreea Foanene drept
curator. Capitolul secund, „Studiile literare românești și codu-
rile de gen“ reia câteva argumente deja atinse de Mihaela Ursa în
interviuri sau în anchete literare despre literatură și gen, într-o
cercetare asupra raporturilor dintre lectura critică, lectura de
identificare și canonizările literare românești.
„În ce măsură regăsim în producțiile douămiiste o miză gen-
der explicită, în care problematica genurilor e tratată manifest și
care se traduce în versuri/texte/volume cu valențe militante, și
care este conturul general al acestor programe?“ – se întreabă
Ovio Olaru în capitolul al treilea, în care conduce o analiză – pe
cât de minuțioasă, pe atât de noncomplezentă – asupra poeziei
douămiiste. În capitolul intitulat „Literatură minoră în ramă:
Romanul românesc scris de femei între tropismele interpretă-
rii și big data“, Daiana Gârdan demonstrează, cu argumentele
unei analize cantitative, care completează investigația culturală
calitativă, că începuturile romanului românesc cunosc, până la
10 Introducere

1908, o evoluție simetric repartizată după genul autorilor. După

această dată, importanța (nu doar cantitativă) romanului scris de
femei se topește într-un „zgomot de fundal“ care ascunde efectul
unor exerciții de memorie selectivă după gen.
Adrian Tătăran descrie și interpretează complicitățile dintre
anarhism și feminism, exploatând un prețios material românesc
foarte greu accesibil și – de aceea – aproape uitat la noi. Studiul
său, „Anarhia și emanciparea femeilor,“ revitalizează câteva
texte din anarhiști români, contextualizate european de gândi-
rea libertară. Un al doilea capitol de analize cantitative scrie Eva
Sărășan sub titlul „Ce se scrie pentru copii? O macroanaliză a
literaturii române contemporane pentru copii în era corectitu-
dinii politice.“ Punând la bătaie și propria experiență de librar,
dar prelucrând și puținele informații editoriale existente la noi,
cercetătoarea vizează mai puțin niște rezultate statistice și mai
mult niște predicții privitoare la consumul și producția de carte
pentru copii.
O analiză de manual ideologic propune Emanuel Modoc
în capitolul „Despre egalitatea de gen în relațiile de produc-
ție. Ideologie și discurs de gen în Cartea fetelor din comunism.“
Demersul pornește de la felul în care este codificată sexualitatea
în ceea ce ar fi echivalentul unor manuale de educație sanitară
din România comunistă, expunând diferite tipuri de manipu-
lare propagandistică a corpului și intimității. În fine, ultimele
capitole, „Nomadism muzical. De la arhaic la suprarealism: Ada
Milea și DakhaBrakha“ – semnat de Maria Fărîmă, și „Idealizări
și demonizări ale feminității în Evul Mediu european“ – al lui
Andrei-Călin Zamfirescu, au fost concepute de către autorii lor
ca niște contrapuncte la analizele fundamentate până aici pe
Introducere 11

conținuturi lingvistic discursive. Descompunerea critică a unor

discursuri muzicale (în cazul Mariei Fărîmă), respectiv mitologice
(în cazul lui Andrei-Călin Zamfirescu) participă plural, dar cât se
poate de adecvat, la această masă rotundă cu subiect feminist.

***
Le doresc tuturor profesorilor norocul – de care mă bucur
și în afara acestui proiect – de a avea studenți sau elevi atât de
pasionați, încât nu numai să-și depășească îndrumătorii, dar să-i
și mobilizeze când acestora li se termină optimismul sau de-a
dreptul încrederea că lumea ar dori să audă ce ar avea ei de spus.
Deși ideea volumului îmi aparține, entuziasmul care a dus la
materializarea lui este în primul rând al Alexandrei Turcu – nu
doar o poetă de forță, ci – se dovedește – și o cercetătoare atentă
și pasionată, de o modestie exagerată (a refuzat să împărțim
coordonarea cărții de față înainte să fi trecut prin provocări aca-
demice mai serioase). Lui Adrian Tătăran îi mulțumesc pentru
efortul de a edita, cu un profesionalism egalat doar de notoria sa
bunăvoință, câteva dintre capitolele volumului, iar tuturor celor
care au rămas până la capăt în acest proiect le sunt recunoscă-
toare că au luat în serios propunerea, sugestiile și observațiile
mele.

Mihaela Ursa
Cluj, aprilie 2019
Cartea se poate cumpăra la: https://
www.edituraparalela45.ro/produs/zoe-fii-barbata-coduri-
de-gen-in-cultura-romaniei-contemporane/