Resurse pastorale
Teologice
Asociaţia Pastorală  Uniunea de Conferinţe
Cuprins:
 Enciclopedia Ellen G. White, Gerhard Pfandl, BRI
 Postura în timpul rugăciunii, Angel Manuel Rodriguez, BRI
 Recenzie carte, Angel Manuel Rodriguez & Gerhard Pfandl, BRI
Enciclopedia Ellen G. White
de Gerhard Pfandl, BRI
În cadrul acestui articol, Gerhard Pfandl răspunde
problemelor cu care se confruntă biserica în ceea priveşte
rolul profetic al lui Ellen G. White. O versiune puţin diferită
a acestui articol urmează să fie inclusă în Enciclopedia
Ellen G. White, în curs de apariţie. Tomul va trata scrierile
lui Ellen G. White, contextul istoric şi personajele
marcante pentru acea perioadă. La realizarea acestui
volum, redactat de Jerry Moon şi Denis Fortin de la
Universitatea Andrews şi publicat la Review and Herald
Publishing Association, au contribuit teologi de la BRI şi
nu numai. Lansarea volumului se doreşte a avea loc cu
ocazia Sesiunii Conferinţei Generale (St. Louis, Missouri).
Autoritatea scrierilor lui Ellen G. White
Biblia afirmă clar că Singurul care are puterea este
Dumnezeu (Ps. 83:18). Creator şi Domn peste natură şi
istorie, Dumnezeu are dreptul de a-Şi exercita autoritatea
asupra omenirii (Isa. 45:22-23). În Vechiul Testament
Dumnezeu Îşi delega autoritatea anumitor persoane,
numite profeţi (1Sam. 3:20, 9:9), cu care comunica prin
intermediul vedeniilor şi visurilor (Num. 12:6). Aceştia erau
purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu, înaintea poporului
Său (Ezech. 24:21), aşa cum Aaron era purtătorul de
cuvânt pentru Moise (Ex. 4:16). În Noul Testament, Isus
Şi-a delegat autoritatea ucenicilor şi profeţilor Noului
Testament. Astfel Pavel putea spune în 1Tes. 2:13 „voi aţi
primit Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi ... nu ca pe
cuvântul oamenilor, ci aşa cum şi este în adevăr, ca pe
Cuvântul lui Dumnezeu”. Cuvântul profetic are autoritate
nr. 5
pentru că Dumnezeu îi conferă această autoritate. Moise
ştia că a fost autorizat să vorbească în Numele lui
Dumnezeu, aşa cum o ştiau şi Isaia, Petru şi Pavel (2Cor.
10:8), iar copiii lui Dumnezeu i-au primit ca soli ai lui
Dumnezeu.
1. Autoritatea profeţilor necanonici
În Scriptură găsim profeţi canonici, asemenea lui Moise şi
Ieremia, ale căror scrieri au ajuns să facă parte din
canonul biblic, şi profeţi necanonici, cum ar fi Natan, Ahia
şi Ido (2Cr. 9:29) ale căror cărţi, deşi inspirate, nu au fost
incluse în canonul biblic. De ce Dumnezeu a ales anumite
cărţi şi nu altele, nu cunoaştem. Fără îndoială că El ştia de
ce anume avea nevoie omenirea pentru a putea înţelege
planul de mântuire. Însă, ceea ce profeţii non-canonici au
spus sau scris avea aceeaşi autoritate şi obligativitate
pentru contemporanii lor ca cele scrise de Moise şi Isaia
(2Sam. 12:7-15). Autoritatea unei cărţi profetice rezidă în
faptul de a fi inspirată, iar nu în locul care i se acordă în
canon. Însă odată cu Ioan, canonul a fost închis, astfel că
nici o carte inspirată nu mai poate fi inclusă.
Dacă astăzi, arheologii ar descoperi cartea lui Natan,
aceasta nu ar fi inclusă în canon şi orice declaraţie
teologică din ea rămâne o declaraţie inspirată şi
autoritativă, în afara canonului. Canonul reprezintă un
grup de cărţi compilate sub călăuzirea lui Dumnezeu,
pentru a sluji drept regulă de credinţă şi vieţuire pentru
poporul lui Dumnezeu. Canonul cuprinde tot ce este
necesar omului în vederea mântuirii. Apostolul Pavel a
scris un număr de epistole inspirate care s-au pierdut, cum
ar fi cea către laodiceeni (Col. 4:16) sau prima sa epistolă
către corinteni (1Cor. 5:9). Dacă astăzi s-ar descoperi
aceste epistole, nu ar fi incluse în canon, ci ar rămâne
epistole inspirate, în afara canonului.
1

II. Scrierile lui Ellen G. White
Biblia reprezintă mesajul lui Dumnezeu pentru toate
timpurile şi toţi oamenii. Este trestia de măsurat, etalonul
la care totul trebuie raportat. Este îndrumătorul suprem
pentru fiecare creştin. Scrierile lui Ellen G. White, pe de
altă parte, sunt mesajul lui Dumnezeu pentru un anumit
popor – biserica rămăşiţei Sale, dintr-un anumit timp al
istoriei. Scrierile sale nu sunt o doctrină sau standard nou
sau adiţional, ci un ajutor pentru biserica din timpul
sfârşitului. Astfel scrierile sale au un alt scop decât Biblia,
fiind „o lumină mai mică ce conduce către lumina mai
mare” (CM 125).
În 1982, Conferinţa Generală a Bisericii Adventiste de
Ziua a Şaptea a publicat o listă de afirmaţii şi negaţii cu
privire la scrierile lui Ellen G. White (Ministry, august
1982). Într-una din aceste afirmaţii se spunea că „noi
credem că Ellen G. White a fost inspirată de Duhul Sfânt,
iar scrierile ei, produs al acelei inspiraţii, au aplicaţie şi
autoritate în special asupra adventiştilor de ziua a şaptea.”
La rubrica negaţiilor, se declara clar că în timp ce între
scrierile lui Ellen G. White şi Scriptură nu există nici o
diferenţă calitativă sau de grad de inspiraţie, adventiştii de
ziua a şaptea „nu cred că scrierile lui Ellen G. White sunt
un adaos la canonul Sfintelor Scripturi.”
Concluzia era că „o înţelegere corectă a inspiraţiei şi
autorităţii scrierilor lui Ellen G. White va evita căderea în
vreuna din aceste două extreme: (1) considerarea acestor
scrieri ca operând de pe acelaşi nivel canonic cu Scriptura
şi (2) considerarea acestora drept literatură creştină
obişnuită.”
III. Autoritatea scrierilor lui Ellen G. White
Adventiştii de ziua a şaptea resping ideea că ar exista mai
multe grade de inspiraţie. Ei cred că Ellen G. White a fost
solul lui Dumnezeu şi că a fost inspirată la fel ca profeţii
din Vechiul şi Noul Testament. Acum, dacă Ellen White a
fost la fel de inspirată ca profeţii din Vechiul şi Noul
Testament, ce autoritate deţin scrierile sale? Răspunsul
nu poate fi decât unul singur: au aceeaşi autoritate pe
care scrierile profeţilor necanonici au avut-o pentru timpul
în care au trăit. Ellen White a fost foarte clară în ceea ce
priveşte sursa scrierilor ei. Nu existau decât două
posibilităţi: „Dumnezeu ori dă învăţătură bisericii Sale,
mustrând greşelile şi întărind credinţa, ori nu. Ori este
lucrarea lui Dumnezeu, ori nu este. Dumnezeu nu face
nimic în colaborare cu Satana. Lucrarea mea ... poartă
pecetea lui Dumnezeu sau pecetea vrăjmaşului. Nu există
cale de mijloc în această chestiune. Mărturiile sunt ori de
la Duhul lui Dumnezeu, ori de la duhul celui rău.” (5T 671)
Într-o scrisoare trimisă bisericii din Battle Creek, dânsa
spunea: „Eu nu scriu un simplu articol în care îmi exprim
propriile idei. Sunt ceea ce Dumnezeu mi-a făcut cunoscut
în viziune –razele preţioase ale luminii revărsându-se de
la tron....” (1SM 27).
Pentru că sursa celor scrise de dânsa era una divină,
cuvintele sale au autoritate. Celor care refuză să accepte
scrierile sale ca având autoritate divină, ea le spune:
„Atunci când vă trimit un mesaj de avertizare şi mustrare,
mulţi dintre voi le declaraţi ca nefiind decât părerea sorei
White. Astfel voi aţi adus o ofensă Duhului lui Dumnezeu.
Voi ştiţi cum Domnul S-a descoperit prin Duhul profeţiei
[metonimie pentru scrierile lui Ellen G. White]” (1SM 27).
În acelaşi timp a accentuat subordonarea scrierilor sale,
Bibliei, pe care o numea „lumina mai mare” (CM 125). „Noi
trebuie să primim Cuvântul lui Dumnezeu ca autoritate
supremă” (6T 402), iar „Sfintele Scripturi trebuie acceptate
ca descoperire infailibilă, imperativă a voii Sale. Acestea
sunt standard al caracterului, descoperitor de doctrină şi
test pentru experienţă.” (GC vii). De aceea, spune dânsa,
„mărturiile sorei White nu trebuie aşezate pe primul loc.
Cuvântul lui Dumnezeu este standardul infailibil... Fiecare
să îşi argumenteze poziţia cu Scriptura şi fiecare lucru pe
care îl susţin ca fiind adevăr să-l dovedească cu Cuvântul
lui Dumnezeu.” (Ev. 256). Cu ocazia unei întâlniri ce a
avut loc la Colegiul Battle Creek, cu o seară înainte de
Conferinţa Generală din 1901, Ellen White le spune
conducătorilor: „Lăsaţi-o pe sora White de o parte. Până
când nu veţi păzi Biblia, să nu-mi mai citaţi
cuvintele!”(SpM 167).
Totuşi, pentru dânsa, aceasta nu contesta manifestarea
darului profeţiei în lucrarea sa. „Faptul că Dumnezeu a
descoperit oamenilor voia Sa, prin intermediul Cuvântului
Său, nu a făcut inutilă prezenţa continuă şi călăuzitoare a
Duhului Sfânt. Dimpotrivă, Duhul a fost făgăduit de
Mântuitorul nostru, ca să descopere Cuvântul slujitorilor
Săi, să lumineze şi să aplice învăţăturile Lui.” (GC vii)
IV. Recunoaşterea din partea bisericii
De la început, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a
recunoscut valoarea şi autoritatea extraordinare deţinute
de scrierile lui Ellen White. Nu mai târziu de 1855,
conducerea Mişcării Advente şi-a declarat în mod public
convingerea că scrierile lui Ellen White erau de la
Dumnezeu. Ca atare, „nu putem să ne recunoaştem
datoria de a urma scrierile ei şi a ne lăsa îndreptaţi de
sfaturile şi mustrările ei.” (RH, 4 decembrie 1885). De la
acea dată, în cadrul sesiunilor Conferinţei Generale
ocazionale au fost emise declaraţii prin care se declara
încrederea în scrierile lui Ellen White, „drept învăţături de
la Duhul lui Dumnezeu” (RH, 14 februarie 1871).
În 1980, cu ocazia sesiunii Conferinţei Generale ce a avut
loc la Dallas, Texas, a fost votată adoptarea celor 27 de
puncte fundamentale de credinţă. Punctul de credinţă nr.
17 tratează darul profeţiei manifestat în lucrarea lui Ellen
G. White. Iată ce se afirmă la acest punct: „Ca sol al
Domnului, scrierile sale sunt o sursă de adevăr continuă şi
autoritativă, oferind bisericii mângâiere,călăuzire,
învăţătură şi îndreptare.” Deşi a trecut aproape un secol
de la moartea lui Ellen G. White, scrierile sale inspirate şi
de aceea cu autoritate continuă să fie un factor călăuzitor
şi unificator în biserica adventistă aflată în ascensiune
rapidă.”
Postura în timpul rugăciunii
de Angel Manuel Rodriguez, BRI
Nu de puţine ori membrii bisericii pun întrebări în legătură
cu postura adecvată în timpul rugăciunii, dacă în biserică
trebuie să ne rugăm exclusiv de pe genunchi sau şi în
picioare sau aşezat sunt de asemenea posturi corecte.
2
Întrebarea a fost iscată de afirmaţiile unor membri bine-
intenţionaţi care, în urma studiul personal, au ajuns la
concluzia că în biserică rugăciunile trebuie înălţate fără
excepţie de pe genunchi. Dezbaterea arată că pentru mulţi
membri ai bisericii, rugăciunea este de mare însemnătate
şi semnificaţie şi de aceea vor să se asigure că respectă
instrucţiunile lui Dumnezeu în practică. Vom aborda acest
subiect nu cu scopul de a descuraja interesul pentru acest
subiect extrem de important pentru practica creştină, ci cu
scopul de a oferi informaţii pentru clarificare.
Informaţie biblică
Potrivit Scripturii, oamenii înalţă rugăciuni lui Dumnezeu în
situaţii şi posturi diferite. În continuare voi prezenta succint
datele biblice cele mai importante cu privire la acest
subiect.
1. Îngenuncherea. Sunt multe exemple de persoane
care se roagă Domnului de pe genunchi, ceea ce
indică faptul că aceasta era o practică foarte
obişnuită. De trei ori pe zi Daniel îngenunchea şi
se ruga (Dan. 6:10), Ştefan a căzut pe genunchi şi
a vorbit Domnului mai înainte să moară ca martir
(Fapte 7:60), iar Petru a îngenuncheat lângă
trupul Tabitei, s-a rugat pentru ea şi Tabita a înviat
(Fapte 9:40; vezi de asemenea Fapte 20:36; Efes.
3:14). Uneori persoana îşi aşeza capul pe
genunchi în timp ce se ruga (1Rg. 1:13).
Îngenuncherea era o expresie ritualică a predării
de bună voie lui Dumnezeu, a vieţii închinătorului.
Prin îngenunchere, închinătorii coborau în mod
voluntar în ţărâna din care au fost făcuţi oamenii,
predându-şi vieţile Domnului, în cadrul rugăciunii
(cf. 2Rg. 1:13).
2. Rugăciunea în picioare. Şi rugăciunea în picioare
era o practică obişnuită, poate chiar mai obişnuită
decât îngenuncheatul. Unul dintre cazurile cele
mai impresionante se găseşte în 2Cr. 20, unde
este descrisă o rugăciune colectivă. Când Iuda
era ameninţat de o invazie a moabiţilor şi
amoniţilor, Iosafat a chemat oamenii să se roage
Domnului. Iosafat a stat în adunare, în Casa
Domnului şi s-a rugat pentru izbăvire, în timp ce
oamenii „stăteau înaintea Domnului” (2Cr. 20:5,
13). Ana şi-a adus cererea înaintea Domnului,
stând în picioare şi Domnul a ascultat-o (1Sam.
1:26). Şi Iov s-a rugat stând în picioare (Iov
30:20). Iudeii obişnuiau să se roage stând în
picioare în sinagogă sau la colţul străzii, pentru a-
şi etala pietatea. Isus a condamnat mândria ce
însoţea această practică, iar nu practica în sine
(Mat. 6:5). Şi de fapt şi de drept, chiar a aprobat-
o: „Şi când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi
orice aveţi împotriva cuiva pentru ca şi Tatăl
vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile
voastre.” (Marcu 11:25). Rugăciunea în picioare
subliniază privilegiul pe care îl avem prin venirea
înaintea lui Dumnezeu pentru a-i spune nevoile şi
grijile noastre cunoscând că El ne poate împlini
cererile noastre. Cei care au fost primiţi în
audienţă la un împărat de obicei au stat în
picioare înaintea lui şi i-au adresat cererile lor (cf.
Estera 5:2). Rugăciunea în picioare înseamnă
recunoaşterea lui Dumnezeu ca Împărat al
Universului şi a privilegiului de a veni înaintea Lui
cu cereri de călăuzire, binecuvântare şi ajutor.
3. Rugăciunea stând jos. Practica rugăciunii stând
jos nu apare decât foarte rar în Biblie, însă nu
lipseşte cu desăvârşire. Un bun exemplu este
David care a „mers şi a stat jos înaintea Domnului
şi a spus...” (2Sam. 7:18, NASB). Aceasta este
poziţia adoptată de cineva care caută sfatul
Domnului prin intermediul unui profet (de
exemplu, 2Rg. 4:38, Ezech. 8:1, 33:31) şi care
este gata să Îl slujească.
4. Culcat. Mai găsim în Biblie şi cazuri în care
oamenii s-au rugat noaptea, culcaţi în paturile lor.
În astfel de momente, şi-au adus aminte de
Domnul şi au meditat cu privire la El (1Rg. 1:47).
Rugăciunea stând culcat în pat aşează accentul
pe rugăciune ca ocazie de meditaţie bunătatea lui
Dumnezeu şi de a ne apropia de El în timpul nopţii
pentru a-I cere ajutorul. Acesta este un act intim
de pietate personală.
5. Prostraţia. În astfel de cazuri, oamenii se culcau
cu faţa la pământ şi, de regulă, cu mâinile întinse.
Un genunchi rămânea îndoit pentru a se putea
ridica de la pământ. Rareori în Biblie prostraţia
este asociată cu rugăciunea (de exemplu, 1Rg.
1:47, Marcu 14:35). Este în mod fundamental o
expresie de omagiu şi supunere faţă de un
superior. Cel care căuta ajutorul regelui se
prosterna înaintea lui, în supunere şi dependenţă
(2Sam. 14:4). De asemenea se practica şi pentru
a saluta un superior (cf. 1Cr. 20:18). Intensifica
convingerea că Dumnezeu este sursa vieţii
umane şi Cel care o poate păstra (de exemplu,
Num. 16:45; Iosua 7:6; 2Sam. 7:16). Uneori
închinătorii veneau înaintea Domnului, prostraţi
înaintea Lui, în semn de omagiu, închinare,
supunere, dependenţă. În biserica creştină,
Prostraţia nu a devenit un act indispensabil al
închinării probabil pentru că Dumnezeu nu S-a
manifestat sau locuit permanent într-un anumit loc
de pe pământ, fiind accesibil prin Fiul Său (cf.
Ioan 4:21-24).
Această recapitulare a posturii în timpul rugăciunii, în
Biblie, ne arată că nu exista o anumită postură obligatorie
pentru închinători atunci când îşi aduceau cererile înaintea
Domnului. Posturile sunt importante prin faptul că
reprezintă expresia exterioară a reverenţei, simţămintelor
lăuntrice şi a consacrării faţă de Dumnezeu, însă una
singură nu ar fi fost suficientă pentru a le cuprinde pe
toate. Astfel, găsim în Scriptură o diversitate de alternative
şi posibilităţi. Orice încercare de a distinge una ca fiind
indispensabilă şi superioară celorlalte nu beneficiază de
sprijin biblic.
Scrierile lui Ellen G. White
Ellen G. White accentuează şi pledează pentru
rugăciunea în genunchi. „Atât în închinarea publică, cât şi
în cea privată, este privilegiul nostru să ne plecăm
genunchii înaintea Domnului, atunci când ne aducem
cererile înaintea Lui” (Gospel Workers, pag. 178).
Niciodată nu ar trebui să vedem în îngenunchere o
3
povară, ci un privilegiu. Tot dânsa mai observa că „atât în
închinarea publică, cât şi în cea personală, este datoria
noastră să ne plecăm genunchii înaintea lui Dumnezeu
atunci când îi aducem cererile noastre. Actul acesta
exprimă dependenţa noastră de Dumnezeu.” (Selected
Messages, vol. 2, pag. 312).
Astfel de declaraţii nu ar trebui folosite pentru a susţine
faptul că singura postură potrivită pentru rugăciunea în
locuri publice este pe genunchi. Elen White spune clar că
nu întotdeauna este nevoie să îngenunchem pentru a ne
ruga (Ministry of Healing, pag. 510-511). Au fost ocazii în
care Ellen White, fiind prezentă la serviciul public de
închinare, a cerut adunării să se ridice în picioare pentru
rugăciunea de consacrare. (Selected Messages, vol.3,
pag 268, 269) sau să rămână aşezaţi (ibid., pag. 267-268)
ori să îngenuncheze (Selected Messages, vol. 1, pag.
148-149). Şi atunci concluzia nu poate fi decât că, potrivit
dânsei, îngenuncherea nu reprezintă postura exclusivă
pentru rugăciunea în biserică. În viaţa particulară, dânsa
s-a rugat chiar şi culcată fiind în pat.
Note conclusive
În încheiere, putem trage concluzia că potrivit Bibliei şi
scrierilor lui Ellen White, există mai multe posturi pentru
rugăciune, iar proeminenţa uneia dintre acestea nu le
exclude pe celelalte. În biserica adventistă, în cadrul
serviciului de închinare, rugăciunea poate fi făcută stând
jos, în picioare sau pe genunchi. Pentru că închinarea
trebuie să fie caracterizată de ordine, este important ca
atunci când credincioşii se strâng laolaltă pentru a-L căuta
pe Domnul, cu toţii respectăm elementele liturgice de
regulă acceptate în serviciile noastre de închinare. Cei
care, în biserică, îngenunchează pentru rugăciune, în timp
ce toţi ceilalţi rămân în picioare, pot da dovadă,
neintenţionat, de evlavie într-o manieră discutabilă.
Recenzie carte
Clifford Goldstein, Graffiti in the Holy of Holies: An
Impassionate Response to Recent Attacks on the
Sanctuary and Ellen White, Nampa, ID: Pacific Press,
2003, 176 pagini, $12,99.
Noua carte semnată de Clifford Goldstein, tratează două
aspecte importante ale credinţei şi practicilor religioase
adventiste, mai exact sanctuarul şi lucrarea profetică a lui
Ellen G. White. Goldstein porneşte de la atacurile la
adresa bisericii, lansate de Dale Ratzlaff în The Cultic
Doctrine of Seventh-day Adventists, pentru a demonstra
temeinicia poziţiei adventiste. Dale Ratzlaf, fost adventist,
a părăsit biserica în 1981 şi a înfiinţat Life Assurance
Ministries, cu intenţia de a veni în sprijinul foştilor
adventişti.
În analiza argumentelor aduse de Ratzlaff, Goldstein se
foloseşte de concluziile studiului personal în chestiunea
Sanctuarului în Daniel şi de resursele puse la dispoziţie de
Biblical Research Institute. El demonstrează că Ratzlaff nu
contribuie cu nimic fundamental nou la această dezbatere,
ci doar relansează vechile argumente folosind cuvinte noi.
Goldstein sugerează că prin refuzul de a trata răspunsurile
oferite de teologii adventişti întrebărilor ridicate de
Desmond Ford şi aţii, Ratzlaff dă dovadă de expertiză
teologică deficitară.
În cadrul procesului de demascare a acuzelor aduse de
Ratzlaff, Goldstein abordează problemele legate de cornul
cel mic din Daniel 8 şi Antioh Epifanul, judecata din Daniel
7 şi 8, începutul şi sfârşitul celor 2300 de zile, natura
curăţirii menţionate în Daniel 8:14, sanctuarul menţionat
aici drept Sanctuarul ceresc, expresia „dincolo de perdea”
din Evr. 6:19, principiul zi-an în Biblie şi judecata pre-
adventă şi Evanghelia. Tonul argumentaţiei sale este unul
conciliator şi în acelaşi timp penetrant şi sagace. Devine
evident faptul că Ratzlaff nu era suficient de informat în
ceea ce priveşte poziţia adventistă în majoritatea acestor
chestiuni.
Ultimul capitol se ocupă de acuzele la adresa darului
profetic al lui Ellen White. Goldstein nu le abordează pe
toate, ţinând cont că la toate acestea deja s-a răspuns de
către alţii. Ratzlaff pare să nu aibă cunoştinţă de aceste
răspunsuri sau le ignoră în mod intenţionat. În cadrul
acestui capitol, Goldstein dă o puternică mărturie despre
influenţa exercitată de Ellen White în propria viaţă şi îi
recunoaşte deloc apologetic darul profetic. Goldstein se
ocupă de chestiuni cum ar fi uşa închisă, inautenticitatea
în dreptul lui Ellen White şi mai cu seamă acuzaţia că ar fi
anti-evanghelică. Goldstein compară datele istorice,
materialul biblic şi judecata sănătoasă pentru a demonstra
în primul rând că Ratzlaff ataca versiunea denaturată a
rolului şi lucrării lui Ellen White în biserică şi, în al doilea
rând, că în anumite cazuri, Ratzlaff nu a dat atenţie
documentelor existente.
Cartea este utilă pastorilor, conducătorilor bisericii şi
membrilor care doresc să înţeleagă sau să revizuiască
fundamentul biblic al interpretării adventiste a sanctuarului
din Daniel şi a lucrării profetice a lui Ellen White.
(Angel Manuel Rodriguez, BRI)
Questions on Doctrine, Berrien Springs: Andrews
University Press, 2003, 597 pagini, $29,99.
Ediţia originală a volumului Questions on Doctrine,
publicată în 1957, a ajuns cartea cea mai dezbinatoare din
istoria adventistă. În prezent, cartea este considerată de
unii începutul apostaziei teologice în Biserica Adventistă.
Cartea este produsul unei serii de întâlniri din 1955-1956,
dintre liderii Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea şi Walter
R. Martin, membru al colectivului de redacţie al publicaţiei
Eternity, care scria o carte despre adventiştii de ziua a
şaptea. Ulterior, acesta şi-a câştigat popularitatea ca autor
al volumului The Kingdom of Cults. Din pricina ralierii la
doctrine cum ar fi Sabatul, non-imortalitatea sufletului,
judecata de cercetare şi darul profetic în viaţa şi lucrarea
lui Ellen G. White, Biserica Adventistă, încă de la origini,
deseori a fost considerată de alţi creştini ca fiind o „sectă”.
Întâlnirile dintre conducătorii bisericii adventiste (în
principal LeRoy E. Froom, W.E. Read şi R.A. Anderson) şi
Walter Martin, George Cannon (profesor de teologie la
Nyack Missionary College) şi Donald G. Barnhouse
(redactor la Eternity) a avut ca rezultat o din ce în ce mai
mare acceptare a adventiştilor de multe grupări
evanghelice, ca fraţi creştini. Walter Martin a supus spre
examinare o listă de întrebări la care liderii adventişti au
dat răspunsul. Rezultatul acelor discuţii a fost publicat în
două cărţi. În 1957, biserica a tipărit volumul Questions on
4
Doctrine, iar Walter Martin şi-a publicat propria carte, The
Truth about Seventh-day Adventism. În Questions on
Doctrine se regăsesc întrebările puse de Martin şi
răspunsurile date de reprezentanţii bisericii, în urma
consfătuirii cu teologi, redactori şi lideri ai bisericii. În
introducerea la prima ediţie se spune că „autorii,
consultanţii şi redactorii care au dat răspunsurile la aceste
întrebări au lucrat conştiincios pentru a enunţa acurat
doctrinele adventiştilor de ziua a şaptea.” Însă, din pricină
că textul cărţii nu a primit votul nici unei sesiuni a
Conferinţei Generale, nu a fost niciodată considerat o
declaraţie oficială a doctrinei adventiste de ziua a şaptea.
Ediţia adnotată a acestui volum, având o introducere
teologică consistentă semnată de George R. Knight,
profesor de istorie bisericească la Andrews University,
este unul dintre primele două volume ale seriei Adventist
Classic Library. Cartea se bucură de o prezentare bună,
numerele de pagini din ediţia din 1957 se regăsesc în text,
încadrate de semne speciale (de exemplu, §123§) şi toate
referinţele sunt la ediţia originală. Materialul şi toate notele
de subsol adăugate în ediţia adnotată apar evidenţiate cu
gri. Spre deosebire de ediţia originală în care au fost
folosite asteriscuri şi cruciuliţe, notele de subsol noi sunt
numerotate cu cifre arabe, ceea ce îl ajută pe cititor să
recunoască rapid materialul care a fost adăugat în ediţia
adnotată.
Majoritatea notelor de subsol de dimensiuni mici constau
în referinţe la volume recent apărute cum ar fi ediţia 2000
a Church Manual sau cele 7 volume ale Daniel and
Revelation Committee Series. Notele de subsol mai ample
(1-4 pagini), conţinând o cantitate considerabilă de
material nou, apar în secţiunea despre trinitate (pag. 44-
46), Sabat (pag. 145-146), ispăşire (pag. 277-280) şi
nemurirea condiţionată (pag. 473). Bibliografia pentru
doctrina adventistă a fost aproape dublată, iar apendicele
B cu privire la „Natura lui Hristos pe durata întrupării”
prezintă o notă de subsol amplă, de câteva pagini, în care
se explică de ce cartea de faţă a generat dezbinare între
adventişti probabil mai mult decât oricare alt document.
Potrivit Adventist News Service, într-un interviu din 1983,
trei ani înainte de moarte, Walter Martin îi avertiza pe
liderii adventişti cu privire la nevoia retipăririi QOD. „Dacă
[Biserica] adventistă de ziua a şaptea nu îşi va sprijini
răspunsurile pe acţiuni corespunzătoare şi nu va da spre
retipărire Questions on Doctrine... vor avea probleme
serioase din care eu nu îi voi putea scoate; şi nici
altcineva,” le declara celor de la Adventist Currents,
revistă scoasă de membrii bisericii şi care, în prezent, nu
mai apare. [Mark A. Kellner/ANN/18 noiembrie 2003].
După aproape 20 de ani, Questions on Doctrine vede din
nou lumina tiparului. Republicarea căţii în această formă
adnotată procură contextul istoric şi teologic al primei ediţii
din 1957. Fiecare conducător şi pastor, cât şi membrii
bisericii, ar trebui să aibă un exemplar al acestei cărţi care
nu numai că are o deosebită valoare teologică, dar face
parte din istoria adventistă recentă, încă mai având impact
asupra bisericii din multe zone ale globului.
(Gerhard Pfandl, BRI)