3.

FORMA DE RELIEF

Noţiunea de formă are mai multe sensuri (vezi capitolul Teorii morfologice).În sens larg forma
semnifică ceea ce se observă, fiind una dintre caracteristicile materiei. Termenul este de origine
indo-europeană (merbh = a străluci, a radia), care a rezultat în greacă morphę.

Cea mai generală definiţie a formei de relief este dată de expresia «aspectul suprafeţei de
teren». Pentru geomorfologie, forma de relief constituie noţiunea de bază a limbajului ştiinţific,
precum sunt celula în biologie sau numerele în matematică. De aceea, definirea ei corectă se impune
cu necesitate.

Forma de relief este ceea ce iese la suprafaţă, ceea ce este în relief (Brunet, 1998). Dar tot
forme de relief sunt şi cele negative, care se găsesc sub nivelul suprafeţei topografice. Forma de relief
este o parte a suprafeţei scoarţei terestre ce îmbracă aspectul unei forme geometrice (totale sau
parţiale), aspect unitar rezultat din geneza simultană a părţilor sale constituente. Totalitatea
formelor dintr-un anumit spaţiu (terestru) formează relieful (terestru).

Particularităţile formei sunt determinate de condiţiile de mediu care impun implicit condiţiile
genetice. Succesiunea aspectelor formei de relief în timp (mai mult sau mai puţin îndelungat)
constituie evoluţia sa. Această succesiune implică o varietate a dinamicii formei şi deci o varietate de
modificări morfografice şi morfometrice. Evident, forma trecută, respectiv aceste etape ale
modificărilor ei, nu pot fi întotdeauna observate, ci doar deduse după rezultatul acţiunii proceselor
înscrise în depozitele corelate. Relaţiile dintre procese, formă, dinamică şi evoluţia reliefului sunt
dificil de explicat datorită complexităţii proceselor care determină schimbările formei, precum şi
datorită diversităţii spaţiale şi temporare a condiţiilor de mediu.

Noţiunea de formă de relief este mult mai complexă decât definiţia şi se caracterizează prin
date descriptive (morfografice, morfometrice), genetice, dinamice (conţinutul lucrării de faţă) şi
evolutive. Importante pentru practicieni sunt mai ales caracteristicile morfografice, morfometrice şi
cele dinamice.

Morfografia formelor de relief. Elementele de morfografie vizează particularităţile calitative

actuale, de descriere (graphos) a formelor, rezultate din evoluţia şi dinamica lor în timp şi spaţiu, cum
sunt: tipuri morfografice de versant (drept, concav, convex etc.), aspectul interfluviilor (rotund,
ascuţit, plat), forma vârfurilor, forma văilor în profil longitudinal şi în profil transversal etc.

Morfometria formei de relief. Particularităţile morfometrice sunt redate de elemente

cantitative, cum sunt: altitudinea, lungimea, lăţimea; densitatea fragmentării, energia de relief, panta
etc., elemente ce pot fi cuantificate prin diferiţi parametrii sau coeficienţi. Sunt deosebit de utile în
studiile practic-aplicative. Datele morfometrice arată starea actuală a formei, ca stadiu rezultat din
evoluţia îndelungată a formei, stadiu a unor succesiuni ale dinamicii formei.

3.1. Originea formei de relief

Originea formei de relief este rezultatul manifestării proceselor endogene şi exogene, în strânsă
dependenţă de: factorii morfogenetici-morfodinamici (totalitatea componentelor din interiorul şi din
afara geosistemului care întreţin elementele genetice, evolutive şi dinamice), condiţiile
morfogenetice (mediul sau starea geografică care asigură geneza diferitelor forme şi dinamica lor),
agenţii şi forţele lor morfogenetice.

Agenţii morfogenentici reprezintă materia în mişcare (solidă – gheaţa; lichidă – apa; gazoasă –
aerul) care exercită asupra scoarţei terestre o acţiune menită să-i modifice particularităţile de formă.
Puterea acţiunii, intensitatea agenţilor asupra substratului pe care îl modelează depind de
caracteristicile fizice (masă, densitate etc.), chimice şi dinamice ale scoarţei terestre.

Ritmul morfogenetic reprezintă succesiunea în timp a agenţilor şi proceselor impusă de

anumite cauze. Ritmul poate fi regulat sau neregulat; accelerat sau lent etc.

Procesele morfogenetice reprezintă modul concret de manifestare (de acţiune) a agenţilor

modelatori. Există mai multe criterii de clasificare a proceselor morfogenetice, regăsite în literatura
de specialitate, la diferiţi autori, în funcţie de scopul propus pentru cercetare. Cel mai utilizat criteriu
este cel genetic, combinat cu localizarea acţiunii în geosistemul terestru. Astfel se deosebesc:

 Procese exogene

– meteorizaţia: procese fizice, procese chimice;

– procese gravitaţionale, deplasarea materialelor pe versanţi sau procese clinotrope;

– eroziunea şi transportul (după agentul modelator): fluvială, marină, glaciară, eoliană;

– acumularea;

– procese biogene, inclusiv cele antropice.

 Procese endogene:

– diastrofice;

– procese vulcanice;

– procese seismice.

În funcţie de tipul şi amploarea procesului, de gradul de intensitate, se deosebesc procese

elementare şi procese complexe sau procese premergătoare eroziunii şi procese erozionale (de
eroziune).

După rolul principal sau secundar sunt: agenţi şi procese predominante, agenţi şi procese
secundare.

Din interacţiunea proceselor endo- şi exogene rezultă direcţii generale în geneza reliefului, în
funcţie de ritmul şi intensitatea lor, precum şi de legile generale care le guvernează. În linii generale,
când domină înălţarea rezultă versanţi puternic înclinaţi, iar când domină eroziunea, înclinarea
versanţilor se reduce; când forţele sunt egale se realizează suprafeţe de echilibru. Timpul de
manifestare al acestor procese este foarte diferit. Relieful tectono-eroziv (munţi, dealuri sau
podişuri) sau tectono-acumulativ (câmpii, depresiuni) se realizează în etape îndelungate de către
procesele endogene, dominante timp îndelungat, care determină înălţări şi, respectiv, coborâri.
 Procesele endogene. În sens larg, dinamica internă cuprinde procesele tectonice (mişcări
orizontale şi verticale a structurilor şi corpurilor geologice) sau diastrofice şi procesele asociate
(magmatism, metamorfism, procese geotermice şi metalogenetice, fenomene seismice).Cauza
esenţială a proceselor endogene o constituie dinamica plăcilor litosferice.

Procesele orogenice creează munţii atât structural cât şi morfologic.În sens restrâns, termenul
semnifică formarea munţilor(oros =munte, genesis= formare).Procesele orogenice cuprind deci toate
procesele începând cu cele ce schiţează geosinclinalul în care se vor acumula sedimentele,
continuând cu acumularea, cutarea şi apoi cu înălţarea lor. În timpul orogenezei au loc mişcări
deplasări orizontale şi tangenţiale ale materiei, însoţite de procese magmatice şi seismice. Asupra
corpurilor geologice acţionează forţe ce se manifestă sub formă de compresiuni, tensiuni, forfecări ce
conduc la deformări elastice, plastice (cute) şi rupturale (falii).

Mişcările epirogenice au fost denumite de Gilbert (1890), incluzând toate mişcările de ridicare
sau coborâre ce se produc în scoarţa terestră. Mişcările epirogenice sunt mişcări lente ce afectează
continentele (epiros = continent) prin înălţări în cazul mişcărilor epirogenice pozitive sau prin
coborâri în cazul mişcărilor epirogenice negative. În urma mişcărilor pozitive se formează câmpii şi
podişuri, văi adâncite cu terase (de natură tectonică).Mişcările negative afectează arii subsidente,
depresiuni întinse.

Mişcările izostatice sunt mişcări de echilibrare a scoarţei terestre, având mai multe cauze:
erupţii vulcanice, eroziune neuniformă a scoarţei terestre, acumularea şi ablaţia glaciară etc.
Determină crearea unui relief diferenţiat pe spaţii extinse.

Mişcările neotectonice, etimologic însemnând mişcări recente, sunt deplasări verticale (sau
orizontale) ale scoarţei continentale. Există mai multe acceptiuni asupra a ceea ce înseamnă,,recent”.
Într-o accepţiune generală acestea sunt mişcări ale căror efecte se observă şi azi în relieful terestru.
Din această perspectivă, aceste mişcări ar coborî în timp în mod diferit de la un loc la altul în funcţie
de exondarea teritoriului. În ţara noastră şi regiunile alpine sunt considerate neotectonice doar
mişcările din Cuaternar.Sunt acceptate definiri, ca mişcări recente sau neotectonice şi mişcări actuale
sau actuotectonice. Pentru România sunt identificate areale cu deplasări verticale pozitive sau
negative de câţiva milimetri pe an (Harta mişcărilor crustale verticale recente, 1978)

Mişcările eustatice sunt cele care determină ridicarea sau coborârea nivelului apelor oceanice.
Ele pot avea cauze tectonice sau climatice, manifestându-se pozitiv şi negative. Sunt însoţite de
transegresiuni şi regresiuni marine lente, efectul lor fiind vizibil la linia de ţărm. Acest tip de mişcări
nu deplasează materie solidă. Mişcările eustatice au mare importanţă pentru dinamica reliefului,
eustatismul orientând sensul acţiunii legii nivelului de bază.

Procesele vulcanice constau în deplasarea energiei calorice şi a materiei solide din interiorul
Pământului spre exteriorul acestuia. Vulcanismul reprezintă totalitatea fenomenelor determinate de
erupţia lavelor şi gazelor asociate. Pentru dinamica geomorfică interesează formarea vetrelor
vulcanice, felul cum înaintează topiturile, efectul acestora în structura internă şi în cea externă a
Pământului (Lupei, 1979).

Cutremurele sunt zguduiri brusce ale scoarţei, cu focare la diferite adâncimi. Se localizează în
principalele fracturi şi discontinuităţi ale scoarţei. Ca formă de manifestare pot fi lineare, centrale sau
areale (Lăzărescu, 1980; Grecu, 1977).
 Modelarea exogenă a reliefului manifestată în timp relativ scurt constituie esenţa
geomorfologiei dinamice, dinamicii formelor de relief; din acest motiv, aceasta este tratată prioritar
în lucrarea de faţă.

Fiecare formă de relief, indiferent de dimensiune, stadiu de evoluţie, mediu morfogenetic etc.,
posedă un potenţial de modificare, respectiv o capacitate de a-şi schimba morfometria şi
morfografia, cu alte cuvinte de a răspunde unor stimuli; răspunsul la aceşti stimuli poate conduce la
modificări fără ca forma să-şi piardă calitatea de forma avută iniţial; cu modificări de formă ce conduc
la un alt stadiu de dinamică; şi cu modificări ce duc la dezechilibrarea totală a formei şi transformarea
ei, astfel încât, uneori, sunt însoţite de fenomene catastrofale.

Procesele geomorfologice au anumite caracteristici, dintre care semnificative sunt cele legate
de manifestările în timp şi spaţiu. Periodicitatea se referă la succesiunea formelor de eroziune cu cele
de acumulare atât în timp scurt cât şi în timp îndelungat şi este inegală ca timp de manifestare, apar
deci discontinuităţi (în timp şi spaţiu) impuse de diferenţierea spaţială a factorilor şi implicit a
proceselor.

3.2. Clasificarea formelor de relief

Expunerea originii formelor de relief permite separarea în cadrul reliefosferei a unor grupări de
forme, după anumite criterii.

La nivelul planetei se separă formele planetare (forme de ordinul I): continentele şi bazinele
oceanice, cunoscute şi sub denumirea de macroforme.

(1) Prin acţiunea proceselor endogene s-au individualizat forme subordonate, unităţi structurale
majore atât în domeniul continental cât şi în cel oceanic, respectiv forme de ordinul II sau
mezoforme.

În domeniul continental aceste forme sunt: munţii (lanţuri şi masive muntoase, după geneză:
munţi de cutare, munţi vulcanici), cu altitudini de peste 800 – 1000 m; dealurile şi podişurile la 300 –
800 m (1000m) (după geneză: podişuri de eroziune, podişuri de acumulare); câmpiile cu altitudini la
sub 300 m (după geneză se deosebesc câmpii de acumulare – piemontane, de glacis, de terase,
fluvio-lacustre, de subsidenţă, de divagare, de nivel de bază, glaciare şi fluvioglaciare, eoliene, câmpii
de loess; câmpii de eroziune-peneplene, câmpii litorale).

În domeniul oceanic formele se grupează după raportul faţă de continente şi adâncime:

platforma continentală până la 180 – 200 m adâncime, taluzul sau povârnişul continental, de la – 200
la –2000 (– 4000 m), cu pantă până la 15 – 20 grade; regiunea abisală la adâncimi de peste –2000
(-4000 m)cu platouri submarine şi fose (gropi) abisale.

Formele majore sunt dispuse în general altimetric, realizând curba hipsometrică a Pământului.

(2) Procesele exogene sculptează microforme, ce apar deci ca detalii pe mezoforme. Se creează
în timp relativ redus faţă de macroforme şi pot fi considerate forme de ordinele III, IV etc., în funcţie
de gradul detalierii sau al subordonării faţă de formele în care se înscriu holistic. Sunt cunoscute din
această cauză şi sub denumirea de forme de relief suprapuse sau forme morfosculpturale. Constituie
obiectul de cercetare al microgeomorfologiei (dar şi al geomorfologiei generale), interesând în mod
special pe practicieni. Criteriul esenţial de separare a grupelor de forme este cel genetic, respectiv
agentul principal sau procesul care le-au creat. Tipul agentului, intensitatea proceselor sunt
condiţionate de variaţia elementelor climatice în latitudine şi altitudine, precum şi de rezistenţa
substratului geologic.

O primă mare grupare de forme se referă la procesul preponderent care le- a creat,
deosebindu-se forme de relief de eroziune şi forme de relief de acumulare; indirect, prin analiza
materialelor după depunere, se deduce şi agentul care le-a transportat. La acestea se adaugă formele
create prin gelivaţie şi prin acţiunea apelor de infiltraţie.

După agentul principal care le-a creat, formele sunt dispuse şi în teritoriu, astfel: forme
glaciare, forme periglaciare, forme fluviale, forme eoliene, forme litorale sau marine, forme de
tasare şi sufoziune, forme antropice.

Ţinându-se cont de faptul că forţa de gravitaţie este cauză esenţială a dinamicii, cea mai simplă
şi cuprinzătoare clasificare pentru dinamică împarte formele în două mari categorii: forme de versant
şi forme de albie; la acestea se adaugă formele specifice dinamicii glaciare, eoliene şi litorale.

În literatura de specialitate s-a acordat atenţie specială definirii noţiunii de ,,tip de relief”. În
stabilirea unui anumit tip de relief se au în vedere mai multe criterii, dintre care esenţiale sunt cele
morfografice, morfometrice şi morfogenetice. Astfel tipul de relief apare ca o grupare de forme unite
prin particularităţi calitative, cantitative şi genetice, de pe un anumit teritoriu. În funcţie de
dimensiunile grupării pe suprafaţa terestră s-au încercat diferite ierarhizări.

Considerând nivelele geomorfologice „metodă de cercetare a forţelor endogene şi exogene de

formare a reliefului”, Marcov (1954) clasifică formele de ordinul III (sculpturale) în:

1. Forme fluviatile: – excavaţii: ogaşe, văi

– reziduale: monadnockuri, inselberguri

– de depunere: conuri de dejecţie, delte

2. Forme glaciare: – excavaţii: circuri, văi glaciare

– reziduale: ace, creste, vârfuri

– de depunere: morene

3. Forme marine: – excavaţii: caverne marine

– reziduale: faleze, promontorii

– de depunere: plaje, cordoane litorale

4. Forme eoliene: – excavaţii: depresiuni, zardanguri

– reziduale: stâlpi, ciuperci eoliene

– de depunere: dune

Criteriile genetic şi dispunerea spaţială, inclusiv caractere morfometrice stau la baza

clasificărilor taxonomice ale specialiştilor români. Posea (1973) separă astfel următoarele niveluri:
formele de ordinul I (macroformele), formele de ordinul II (mezoformele sau formele
tectono-structurale),formele de relief de ordinele III – VII (de exemplu: valea fluviatilă, ordinul III;
terasa, ordinul IV; podul şi fruntea, ordinul V etc.).

3.3. Concepte şi noţiuni semnificative în dinamica formelor de relief

3.3.1. Echilibrul şi dezechilibrul formelor

Noţiunea de echilibru a fost introdusă în ştiinţă de inginerii italieni pentru studiile hidraulice,
din timpul Renaşterii, printre care Leonardo da Vinci şi Galileo Galilei.Astfel, sunt enunţate cinci legi
ale albiei râului. Este semnificativ enunţul legii potrivit căruia curentul modifică forma albiei atât pe
calea eroziunii cât şi pe cea a depunerii sedimentelor atât timp cât nu se stabileşte un echilibru între
forţă şi rezistenţă, precum şi aprecierea că profilul longitudinal al râurilor se prezintă ca o curbă
concavă. În secolul XIX, Surell (1841,citat de Emm. de Martonne, 1935) ajunge la aceleaşi concluzii.
Noţiunea de profil de echilibru a fost precizată în a doua jumătate a aceluiaşi secol, de către Dausse
(în 1872), pentru a explica condiţiile de adâncire şi transport a cursurilor de apă, fiind strâns legată de
noţiunea de bază de eroziune introdusă de Powell (în 1873).În aceeaşi perioadă, Gilbert (1877), De la
Noë şi Margerie (1888), Davis (1902) explică evoluţia formelor şi echilibrul lor. Ulterior, preocupările
s-au adâncit, ele au completat sau diversificat explicarea conţinutului noţiunii, fără a modifica sensul
iniţial. Este semnificativ faptul că noţiunea de echilibru s-a explicat şi aplicat mai întâi la râuri, acestea
intrând în atenţia practicienilor datorită riscului crescut dat de inundaţii.

Conceptul de echilibru dinamic în geomorfologie a fost definit de Hack (1960 – 1965),

contribuţii importante au avut însă, înaintea sau după definirea conceptului, Velikanov, Mackin,
Leopold, Maddock, Langbein, Chorley şi Kennedy, Huggett, Ahnert etc. După J.T. Hack, o masă de
relief aflată în echilibru dinamic reprezintă o parte a unui sistem deschis în stare staţionară, în care
fiecare versant şi fiecare formă de relief se ajustează între ele. Schimbările în forma topografică au
loc odată cu schimbările condiţiei de echilibru. Într-o definiţie foarte sugestivă, Chorley şi Kennedy
arată că echilibrul este o stare de mare ambiguitate şi stabilesc mai multe tipuri de echilibru (fig. 3.1):

– echilibru static, când proprietăţile sistemului sunt statice; de exemplu, sistemele la scări mari
ce pot rămâne neschimbate timp îndelungat;

– echilibru stabil, tendinţa unui sistem de a se deplasa spre o condiţie de echilibru anterioară,
după ce a fost perturbat;

– echilibru instabil, când o mică variaţie poate conduce la o deplasare mare a stării sistemului,
finalizată de regulă prin instalarea unui nou echilibru stabil;

– echilibru metastabil caracterizat prin stări de echilibru stabil separate de praguri pe care
sistemul le traversează în absenţa unui declanşator adecvat;

– echilibru staţionar exprimă starea unui sistem deschis ale cărei proprietăţi sunt invariante la o
scară de timp dat, dar pot suferi oscilaţii instantanee datorită prezenţei interacţiunii variabilelor;

– echilibrul termodinamic este o tendinţă spre condiţia de maximă entropie, într -un sistem
izolat, exprimat prin a doua lege a termodinamicii;
 – echilibrul dinamic caracterizat de fluctuaţii ce oscilează în jurul unei schimbări constante, dar
care are o traiectorie a stării medii nerepetate în timp. Rata schimbării fluctuaţiilor este mai mare
decât starea medie a sistemului.

Ulterior, în cadrul sistemelor terestre, starea sistemelor va fi apreciată a fi în: echilibru stabil,
echilibru instabil, echilibru metastabil şi echilibru neutru
(fig. 3.2, 3.3).

Toate tipurile se referă sau desemnează de fapt variaţii ale echilibrului dinamic. De aceea
stabilirea stării sistemelor geomorfologice se realizează prin definirea stărilor de echilibru dinamic,
dezechilibru sau stării staţionare. Starea staţionară este identică cu prezenţa maximei entropii, în
care activitatea proceselor încetează sau diminuează total. Dezechilibrul este starea în care rata
proceselor controlate de feed-back negativ se schimbă pentru atingerea unei stări viitoare de
echilibru.

Echilibrul dinamic se realizează în momentul dominării moderate a eroziunii, iar forma spre
care se tinde este cea a unei suprafeţe de echilibru. Realizarea acestei suprafeţe se face de la unităţi
mici, fractale la unităţi din ce în ce mai extinse, echilibrul fiind deci doar un moment din evoluţia
formelor, urmat de stare de dezechilibru.

3.3.2. Pragul geomorfologic

Translările de la o stare la alta sunt condiţionate de anumite valori cantitative, fenomen

cunoscut în literatura de specialitate (şi nu numai în cea geografică) sub denumirea de prag,
respectiv, de prag geomorfologic. Noţiunea de prag geomorfologic a apărut din necesitatea explicării
dihotomiei aparente între evoluţia reliefului în timp lung şi cea în timp scurt, adică dinamica
reliefului. S-a realizat astfel o punte de legătură între teoria ciclurilor de eroziune a lui Davis (1899 –
1902) şi teoria echilibrului dinamic a lui Hack (1960). Definind pragul geomorfologic ca o zonă critică
în care are loc schimbarea sistemului de la o stare la alta sau ca o stare de stabilitate a fenomenelor
de risc, Schumm (1979) subliniază indirect şi rolul valorilor critice în dinamica reliefului. Translarea
peste prag se datorează energiei produse fie de modificări interne ale reliefului, fie de schimbări
progresive ale unei variabile externe (vezi capitolul Teoriile morfologice).

Raportate la relaţia dintre stările sistemului ante- şi postprag, pragurile sunt tranziente (starea
post prag este nouă) şi netranziente (sistemul revine la starea anterioară translării pragului) (fig. 3.4).

3.3.3. Fenomene ale modificărilor brusce ale formelor de relief

Modificările formei induse de translările peste praguri cu valori critice semnificative conduc în
cele mai multe cazuri la fenomene cu impact direct sau indirect asupra populaţiei, cunoscute cu o
accepţiune globală ca fenomene de risc. Există anumite noţiuni care definesc atât intensitatea
fenomenului în natură, cât şi impactul asupra populaţiei.

Noţiunile de risc, hazard, dezastru au fost impuse în problematica globală a cercetării ştiinţifice
şi în preocupările la nivelul statelor de către evoluţia fenomenelor şi de dezvoltarea firească a
ştiinţelor şi a societăţii. Aceasta constituie un exemplu elocvent de evoluţie a gândirii ştiinţifice
interdisciplinare.
 Creşterea pierderilor umane şi materiale datorate unor fenomene naturale extreme a dus la
apariţia de noi iniţiative ştiinţifice pe plan internaţional, şi anume aceea de a se stabili tendinţa de
evoluţie a acestor fenomene şi strategiile posibile de atenuare a lor.

Iniţiativa în sesizarea acestor fenomene globale a revenit Academiei Naţionale de Ştiinţe a SUA,
conceptul fiind propus de preşedintele acesteia, prof. Frank Press, membru de onoare al Academiei
Române. Astfel, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite din 11XII 1987 a adoptat rezoluţia 42/169,
care a declarat anii 1990 – 1999 „Deceniul Internaţional pentru Reducerea Efectelor şi Dezastrelor
Naturale”(IDNDR)

Primele cercetări ştiinţifice în domeniul hazardelor naturale se pare că au fost făcute de Gilbert
White între anii 1942 şi 1956. El a concluzionat că deşi se cheltuiesc sume imense pentru îndiguiri,
canalizări şi alte construcţii pentru protejarea populaţiei, pagubele sunt mai mari în urma
inundaţiilor, pentru că populaţia se aşează în zonele considerate cu grad de risc redus (Gares şi
colab., 1994).În România, Coteţ (1978) sesizează importanţa hărţilor de risc pentru studiile
geografice, preocupările adâncindu-se ulterior, mai ales în domeniul cartării riscului, fără a se ajunge
însă la rezultate unanim acceptate în ceea ce priveşte metodologia cercetării.

Considerând cercetarea fundamentală a fenomenelor extreme predezastru ca prioritară pentru

reducerea urmărilor negative ale dezastrelor asupra populaţiei, sub egida UNESCO şi a secretariatului
IDNDR s-a elaborat un dicţionar de termeni în limbile engleză, franceză şi spaniolă cu scopul folosirii
unui limbaj ştiinţific unitar, în vederea elaborării unor sinteze la nivel planetar. În acest dicţionar
(1992) hazardul este un eveniment ameninţător sau probabilitatea de apariţie într-o regiune şi într-o
perioadă dată, a unui fenomen natural cu potenţial distructiv. După DEX, hazard este împrejurarea
sau concurs de împrejurări (favorabile sau nefavorabile) a căror cauză rămâne în general
necunoscută; întâmplare neprevăzută, neaşteptată, soartă, destin.

Pornindu-se de la noţiunea de hazard ca probabilitatea de apariţie a unui fenomen, sunt

necesare studii asupra valorilor extreme ale unui fenomen, în vederea calculării probabilităţii
apariţiei acestora. În acest context, fenomenele extreme fac parte din procesul natural de evoluţie.
Ele semnifică trecerea peste anumite praguri sau intervale critice, în care are loc schimbarea
sistemului de la o stare la alta, respectiv de la starea de echilibru la cea de dezechilibru.

Clark (1993) consideră hazardul ca fiind probabilitatea cu care orice

fenomen care poate produce diferite tipuri de pagube (materiale sau umane) se produce într-un
spaţiu bine definit, într-o perioadă de timp, ambele considerate ca reprezentative.

Hazardele pot fi clasificate după mai multe criterii:

 după caracteristici şi impact - clasificarea fenomenelor naturale devine dificilă cu cât sunt
luate în considerare mai multe criterii. Caracteristicile şi impactul unor fenomene considerate
hazarde naturale sunt notate gradat cu indici de la 1 (valoare maximă) la 5 (valoarea minimă). Rangul
fiecărui hazard rezultă din media tuturor variabilelor luate în calcul şi anume: intensitate, durată,
extinderea arealului, pierderi de vieţi omeneşti, efecte sociale, impact pe termen lung, viteza de
declanşare, manifestarea de hazarde asociate;

 după fenomenul natural caracterizat drept eveniment extrem - calitativ, fenomenele

extreme pot fi împărţite în fenomene geofizice (legate de fenomenele mediului terestru biotic) şi
biologice, determinate de manifestări ale comportamentelor biotice ale sistemului terestru. Astfel se
diferenţiază următoarele categorii: hazarde geofizice (meteorologice, climatice, geomorfologice,
geologice, hidrologice, complexe); hazarde biologice (florale sau faunale);
  după originea hazardului - această clasificare ţine cont de evenimentul natural care stă la
baza hazardului. Se deosebesc: hazarde naturale determinate de fenomene naturale extreme
împărţite la rândul lor în mai multe categorii (meteorologice, hidrologice, geofizice, geomorfologice);
hazarde naturale determinate de fenomene obişnuite (meteorologice, geofizice, alte tipuri); hazarde
naturale determinate de agenţi biologici (epidemii, invazii de dăunători).

Hazardele naturale pot fi clasificate după:

 fenomenul natural caracterizat drept fenomen extrem: geofizice (meteorologice, climatice,

geomorfologice, geologice, hidrologice, complexe); biologice (florale, faunistice);

 mediul în care se produc: marine, costiere şi insulare, continentale, complexe (care se

desfăşoară în cel puţin două medii);

 mărimea suprafeţei afectate: globale, regionale şi locale

 posibilitatea, viteza şi precizia prognozei în tip util: care pot fi prognozate (cu precizie mare, cu
precizie medie şi cu precizie mică) şi care nu pot fi prognozate sau sunt prognozate cu puţin timp
înainte de declanşare.

Dezastrul (din engleză) natural, sinonim cu catastrofă (lb.franceză) este definit în dicţionarul
IDNDR (1992) ca o gravă întrerupere a funcţionării unei societăţi, care cauzează pierderi umane,
materiale şi de mediu, pe care societatea afectată nu le poate depăşi cu resursele proprii. Dezastrele
sunt adesea clasificate în funcţie de modul lor de apariţie (brusc sau progresiv) sau de originea lor
(naturală sau antropică).

Una dintre problemele care stau în atenţia specialiştilor este stabilirea limitelor de la care un
hazard este un dezastru. Criteriile sunt în funcţie de scara la care se analizează fenomenele. De
exemplu, un fenomen extrem este un dezastru pentru un anumit grup de indivizi, în timp ce pentru
alţii el este înregistrat ca un fenomen ce poate fi depăşit prin resurse proprii. La fel se pune problema
şi la nivelul statelor. Posibilitatea de a diminua efectele negative ale fenomenelor extreme face ca
dezastrul să aibă valori mai reduse în statele puternic dezvoltate, decât în statele slab dezvoltate. În
acelaşi timp însă, în ţările puternic industrializate frecvenţa riscurilor este mai mare decât în cele
bazate pe agricultură.

Particularităţile psihologice de percepere a riscului şi răspunsului la acesta pot fi diferite de la

un popor la altul sau de la populaţia rurală la cea urbană, măsurile de apărare împotriva pericolelor
transmiţându-se de la generaţie la generaţie. Astfel, instruirea populaţiei trebuie să ţină cont de
particularităţile psihologice, etnice şi de grup în perceperea pericolelor.

Analiza frecvenţei dezastrelor impune o perioadă îndelungată de observaţii, mai mare de 100
de ani. Tehnica de înregistrare a fenomenelor extreme, precum şi comunicarea rapidă a datelor prin
mass-media, corelate cu explozia demografică constituie factori ce contribuie la considerarea
dezastrelor ca fenomene cu frecvenţă crescânde în perioada actuală. Cele mai discutate sunt cele
legate de schimbările climatice globale, deşi dezastrele geomorfologice, hidrologice sunt destul de
frecvente şi cu efecte mari.

Vulnerabilitatea după dicţionarul IDNDR (1992) este gradul de pierderi (de la 0 % la 100 %)
rezultate din potenţialitatea unui fenomen de a produce victime şi pagube materiale. Prin dinamica
lor, fenomenele naturale extreme au un anumit potenţial de a produce victime sau pagube
materiale. Rezultă de aici necesitatea studierii nu numai a hazardelor, dezastrelor, dar şi a
vulnerabilităţii, a potenţialităţii fenomenelor naturale de a produce victime şi pagube materiale.
 În acest sens, considerăm că fenomenele naturale extreme sunt alcătuite din două
componente:

– potenţialitatea sau vulnerabilitatea cu efecte indirecte asupra populaţiei;

– fenomenul extrem propriu – zis, cu efecte directe.

De exemplu, despădurirea şi păşunatul excesiv accelerează procesele de eroziune şi de

deplasare a materialelor pe versanţi şi influenţează frecvenţa inundaţiilor, cu efecte indirecte, şi
respectiv, directe asupra activităţii umane. Vulnerabilitatea este dependentă de dezvoltarea socială şi
economică.

Riscul, după DEX este posibilitatea de a ajunge într-o primejdie de a avea de înfruntat un necaz
sau de suportat o pagubă; pericol posibil (din limba franceză risque). După dicţionarul IDNDR riscul
este definit numărul posibil de pierderi umane, persoane rănite, pagube asupra proprietăţilor şi
întreruperii activităţii economice în timpul unei perioade de referinţă într-o regiune dată, pentru un
fenomen natural particular. Prin urmare, este produsul dintre riscul specific şi elementele de risc.
Arealele cu diferite grade de vulnerabilitate includ elementele de risc, şi anume: populaţia, clădirile şi
construcţiile de inginerie civilă, activităţile economice, serviciile publice, utilităţile, infrastructura etc.
supuse riscului într-o arie dată.

Riscul specific sau riscul relativ arată gradul aşteptat de pierderi provocate de un fenomen
natural particular în funcţie de hazardul natural şi de vulnerabilitate.

După datele din tabelul nr., rezultă:

– intervalul 1988-1992: 291 dezastre cu 230.395 morţi;

– frecvenţa: 291 dezastre: 4 ani = 73 dezastre / an;

– mărimea 230.395 morţi: 291 dezastre = 757 morţi / dezastru;

– riscul: 73 · 757 = 55.261 morţi.

Fenomenele naturale extreme susceptibile de dezastre sau calamităţi au diferite grade de

vulnerabilitate (mică, medie, mare). În consecinţă, majoritatea studiilor au în vedere cartarea
vulnerabilităţii sau a expunerii terenurilor la risc. Prevederea evenimentelor extreme este foarte
dificilă datorită caracterului lor aleatoriu şi greu de prevăzut. La acestea se adaugă şi posibilitatea
atingerii sau depăşirii valorilor absolute anterioare. Între fenomenele naturale extreme şi populaţie
exista două tipuri de relaţii:

– evoluţia fenomenelor spre valori extreme când populaţia prezintă un anumit grad de
vulnerabilitate, este susceptibilă deci la pierderi umane şi economice;

– producerea fenomenelor extreme afectează direct populaţia, numărul de morţi şi daunele

economice fiind apreciabile.

Totalitatea cunoştinţelor despre fenomenele extreme este un concept apărut din necesitatea
de a cuantifica fenomenele cu impact negativ asupra omului, în vederea prevederii, preîntâmpinării şi
combaterii lor. Are un caracter interdisciplinar atât între ştiinţele Pământului cât şi între acestea şi
celelalte ştiinţe. Apariţia conceptului a fost favorizată de apariţia teoriei sistemelor.

În sens larg, se acceptă trei mari categorii de riscuri:

 – riscuri tehnogene; antropice;

– riscuri sociale;

– riscuri naturale; ecologice;

Sintagmele care definesc totalitatea fenomenelor extreme naturale cu impact negativ asupra
populaţiei sunt destul de ambigue şi vehiculate în literatura de specialitate sub forma: fenomenele
geografice de risc; geografia riscurilor; riscurile naturale etc. Expresia fenomene geografice de risc
este parţial sinonimă cu riscurile naturale. Definirea fenomenelor de risc ca fiind geografice ar
justifica includerea riscurilor din natură în preocupările ştiinţelor geografice, fiind clasificate în: riscuri
geomorfice, hidrologice, climatice, biogeografice, pedogeografice. Tot în preocupările geografiei intră
şi unele riscuri sociale, etnice.

Geografia fizică studiază izvoarele naturale ale riscului, respectiv procese şi fenomene cu
influenţe negative directe şi indirecte asupra omului şi asupra mediului. Rezultă deci, descompunerea
fenomenului risc natural în: risc în natură şi risc pentru om.

Riscurile de origine geologică, datorate modificărilor normale din structura internă a scoarţei
terestre, sunt:

– seismele;

– erupţiile vulcanice submarine sau terestre;

– tsunami, produse de cutremure sau de vulcani.

Ele se caracterizează prin dispersia unei mari energii şi cu impact direct asupra populaţiei şi
asupra mediului, declanşând alte fenomene extreme, cum sunt: alunecări de teren, căderi de blocuri,
avalanşe, emisii poluante în atmosferă, perturbaţii majore în viaţa animalelor şi a plantelor. Acestea
se regăsesc în modificări importante şi de lungă durată în geosisteme:

– modificări brutale în relief;

– distrugerea vegetaţiei;

– modificări în reţeaua hidrografică, în pânza de apă freatică;

– poluarea aerului, apei şi solului;

– alte efecte secundare.

Riscurile de origine strict geomorfică vizează ansamblu de ameninţări la resursele umane care
vin din instabilitatea caracteristicilor de suprafaţă ale Pământului (Gares şi colab., 1994). Definiţia
exclude cutremurele, parţial vulcanii, dar nu şi răspunsul formei de relief la acestea.

În sens restrâns riscurile (hazardele) geomorfice sunt doar acelea induse de modificările
formelor de relief. Ridicarea nivelului mării, spre exemplu, nu este un risc geomorfic, dar toată suita
de procese de ţărm ce au loc ca urmare a ridicării nivelului mării intră în sfera de cercetare a
geomorfologului.

Caracteristici esenţiale ale riscurilor geomorfologice sunt timpul variat de manifestare şi

dispersia mare în spaţiu. Unele riscuri geomorfologice au o intensitate maximă în timp scurt
(alunecările masive de teren), altele se produc în timp îndelungat (eroziunea solului). Cele mai multe
riscuri geomorfice sunt cele continue, dezastrul putându-se produce după o evoluţie îndelungată a
proceselor. Din acest motiv, riscurile geomorfologice par mai puţin importante pentru societate. Ele
au însă efecte negative indirecte asupra populaţiei în timp îndelungat. Studiile asupra sistemelor
geomorfologice trebuie să includă atât dinamica sistemelor, cât şi componenta socială a acestora.

Riscurile de origine geomorfologică sunt datorate următoarelor procese:

– prăbuşiri, rostogoliri, căderi de roci şi zăpadă;

– alunecări masive de teren;

– curgeri de pământ;

– eroziune hidrică.

Fenomenele catastrofale sunt grupate în mod diferit. Chardon (1990) stabileşte cinci tipuri
majore după următoarele criterii: suprafaţă, durată activă, frecvenţă, principalele efecte (tabelul 3.2).

Cercetarea globală a riscului este orientată spre: sistematizarea şi tipizarea fenomenelor de

risc; cunoaşterea factorilor de risc; găsirea unui sistem unic al măsurării; stabilirea unor criterii şi
parametrii de apreciere; alegerea nivelului admisibil al riscului; elaborarea hărţii riscului (metode şi
mijloace de cartografiere).

Abordarea complexă a raporturilor dintre risc şi sistemele geografice (fizice şi sociale, naturale
şi antropice) este impusă de diversitatea acestora, de multitudinea variabilelor care le definesc şi le
asigură funcţionalitatea. O mare parte a riscurilor din natură sunt induse de intervenţia omului în
mediu, astfel încât clasificările unilaterale nu sunt elocvente.

Analiza complexă a riscului şi a dinamicii sistemelor geografice este un demers în favoarea

acceptări unei geografii unice, cu analize pe componente în vederea efectuării sintezei.

Cartarea caracteristicilor geologice şi geografice care expun teritoriile la rupturi în sisteme

geografice naturale şi antropice, cum sunt inundaţiile, prăbuşirile, eroziunea solului, constituie o
preocupare a geomorfologilor. Una dintre problemele dificile este elaborarea legendei. Harta
expunerii la risc geomorfologic reprezintă faza finală a unui demers analitic deosebit de laborios.
Astfel se explică faptul că puţinele hărţi de risc elaborate până în prezent în ţara noastră se bazează
pe cercetări ale autorilor efectuate în timp îndelungat, harta constituind o sinteză a cercetărilor
geomorfologice. Ea se cuplează cu harta utilizării terenurilor şi a densităţii populaţiei (Grecu, 1994,
1997, 2001).

3.3.4. Spaţiul şi timpul

Pentru sistemele fizice, în esenţă pentru cele legate de Pământ (geo-...) o semnificaţie esenţială
o au noţiunile de spaţiu şi timp, noţiuni strâns legate de scara la care se face analiza. Din această
perspectivă, noţiunile au dimensiuni dependente de abordarea istorică şi paleogeografică, pe de o
parte, precum şi de abordarea funcţională (dinamică), pe de altă parte.

Urmând principiul istoric, al analizei evolutive la scări spaţiale şi temporale îndelungate, pentru
interpretarea reliefului timpul ciclic (după Schumm şi Lichty, 1965) se referă la perioade îndelungate
din evoluţia geologică, convenţional având o durată de circa 1 mil. De ani, timp necesar unui ciclu de
eroziune.

Abordarea prin prisma dinamicii formelor, respectiv a transformărilor acestora, a funcţiilor

proceselor în modelare, presupune şi un anumit grad de subiectivism, dat de poziţia cercetătorului,
de durata înregistrărilor, de scară etc.

O secvenţă din timpul ciclic, timpul gradet (sau de echilibru dinamic), are circa 1 000 de ani,
care include, ca cea mai mică unitate, timpul staţionar (variază de la o zi la un an), adică timpul în
care poate exista o stare staţionară (fig. 3.5
şi 3.6).

Pentru geomorfologie este definit şi timpul geomorfic, respectiv timpul derulat de forma de
relief din momentul genezei pe tot parcursul existenţei sale.

În funcţie de scara timpului, modificările induse de procesele geomorfologice se regăsesc în

anumite forme de relief (tabelul 3.3).