Emile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed.

Polirom, Iaşi, 2002

(189p.)

Odată cu apariţia "Regulilor" metodei sociologice, prin intermediul lui Emile

Durkheim, sociologia se obiectivează, devine o ştiinţă distinctă şi autonomă. Societatea va fi
cercetată asemenea ştiinţelor naturale, prin experimente, cu metode, privind faptele sociale ca
lucruri exterioare conştiinţei individuale.Autorul îşi bazează cercetarea pe analiză
comparativă, analiza datelor şi a documentelor. Observăm cu uşurinţă că această lucrare este o
cercetare fundamentală.

Capitolul I al lucrării realizează o definire conceptuală fundamentală pentru evoluţia

ulterioară a sociologiei, răspunzând la intrebarea Ce este un fapt social?
Manierele de a gândi, a simţi şi a acţiona care sunt exterioare individului şi care au o
putere coercitivă asupra sa poartă aceasă denumire; puterea de coerciţie se face simţită atunci
când individul incearcă să se împotrivească.
Faptele sociale constituie o specie nouă, sunt alcătuite din reprezentări şi acţiuni, sunt
tendinţele, credinţele, practicile grupului luate colectiv. Nu e suficient ca o gândire sau o
mişcare să fie generală (în toate conştiinţele individuale), pentru a deveni fapt social.
In plus, un fapt social poate fi recunoscut după amploarea difuziunii în interiorul
grupului; el exista independent de formele individuale pe care le capătă difuzându-se.

În continuare, în cadrul celui de-al doilea capitol sunt prezentate regulile cu privire la
observarea faptelor sociologice.
Durkeim subliniază că faptele sociale trebuie privite ca lucruri, cercetătorul având
rolul de a le observa, a le descrie şi a le compara; el trebuie să se detaşeze de subiectivism, nu
trebuie să reflecte aspura ideii sale despre ce înseamnă un fapt social.
Prin lucru se înţelege tot ceea ce este dat, ce se impune observaţiei, din el rezultă idei;
nu putem modifica un lucru printr-un simpul act de voinţă.
O altă regulă importantă în realizarea unei cercetări este detaşarea de pre-noţiuni
(provenite din cunoaşterea comună, fară baze ştiinţifice). Cercetătorii se debarasează cu greu
de acestea datorită ataşamentului faţă de anumite idei. În studiul moralei, economiei politice,
caracterul ideologic este şi mai accentuat, partea de investigaţie ştiinţifică este şi mai
restrânsă.
"Nu trebuie să pornim cu presupoziţia caracterului convenţional al unei practici sau al unei
instituţii" (p.63)
Ca şi în psihologie, trebuie depăşit stadiul subiectiv, ajungându-se la faza obiectivă;
faptele sociale sunt mai uşor de observat decât fenomenele psihice fiind exterioare prin însăşi
natura lor.
Autorul postulează:"A nu lua niciodată ca obiect de cercetare decât un grup de
fenomene definite în prealabil prin anumite caractere exterioare care le sunt comune şi a le
cuprinde in aceeaşi cercetare pe toate cele care respund la această definiţie. "(p.71).
Trebuie să definim cu grijă obiectul asupra căruia se va concentra cercetarea; putem face
definirea privind numai suprafaţa, dacă între aceasta şi fond există o legătură.
"Când sociologul vrea să exploreze o ordine oarecare a faptelor sociale, trebuie să facă efortul
de a găsi o perspectivă din care faptele apar separate de mainfestarile lor individuale. " (p.81)
 Regulile cu privire la distincţia distincţia dintre normal şi patologic sunt obiectul
capitolului III.
Ştiinţa este obiectivă, din perspectiva ei nu există bine şi rău; nu poate să ne spună ce
scopuri să urmărim, pentru aceasta trebuie să ascultăm sugestiile inconştientului, să ne
folosim de gândire.
Distincţia dintre normal şi patologic o vom gandi prin analogie cu aceea dintre
sănătate şi boală. Considerăm sănătatea ca fiind adaptarea perfectă a organismului la mediul
său şi boala ca fiind tot ce tulbura această adaptare. Ne bazăm pe raţionamente deductive.
Fenomenele sociologice pot imbrăca forme diferite, ele ramânând in esenţă aceleaşi.
Există 2 tipuri de forme: generale, care se întalnesc la majoritatea indivizilor, le vom numi
normale şi excepţionale, se intâlnesc la o minoritate, le vom numi morbide sau patologice.
Tipul normal se confundă cu tipul mediu.
Un fapt poate fi calificat drept patologic decât in raport cu o specie dată. Starea de
sănătate sau boală poate varia şi in cadrul aceleiaşi specii, dacă aceasta este in transformare.
Un fapt social nu poate fi numit normal pentru o specie socială determinată, decât în raport
cu o fază a dezvoltării sale. Autorul constată că formele de organizare cele mai raspândite
sunt şi cele mai avantajoase.
După ce a stabilit că un fapt este general, sociologul trebuie să gasească condiţiile care
au determinat această generalitate în trecut şi să vadă aplicabilitatea lor în prezent. În
principal, un fapt social normal este şi util, dar nu şi reciproc.
În orice societate exista indivizi care se abat de la tipul colectiv, iar printre abateri pot
exista unele care lezează conştiinţa morală a societaţii. Putem spune că aceste abateri au
caracter criminal. Crima este necesară şi utilă cu condiţia de a fi urâtă. Criminalul apare ca un
agent reglator al vieţii sociale.
Nu trebuie să tindem spre o utopie socială, ci să păstrăm starea normală sau să ajutam
la restabilirea ei dacă este tulburată.

În capitolul IV Emile Durkheim enunţă un set de reguli cu privire la constituirea

tipurilor sociale.
Noţiunea de specie socială aduce un termen mediu între nominalismul istoricilor
(fiecare societate este unică şi nu putem trege concluzii comune) şi realismul extrem al
filozofilor (umanitatea e privită ca un intreg cu aceleaşi caracteristici).
Pentru a constitui speciile sociale se studiază un eşantion de societăţi reprezentativ,
fiecare societate în particularitatea sa. Se fac monografii, se observă punctele comune şi apoi
se generalizează prin inducţie. Eşantionul reprezentativ diferă în funcţie de trăsătura
individuală pe care vrem să o studiem.
Trebuie să alegem pentru clasificarea noastră trăsături esenţiale.
Morfologia socială este o parte a sociologiei care se ocupă cu clasificarea tipurilor
sociale. Se va începe prin a clasifica societăţile după gradul de compunere pe care il prezintă,
luând ca bază societatea perfect simplă.Gama combinaţiilor posibile este finită, prin urmare
există specii sociale. Considerăm hoarda ca fiind cea mai simplă formă de organizare
socială.
În regnul social, trăsăturile specifice nu pot fi consolidate de la o generaţie la alta
pentru că ele durează decât o generaţie.
Concluzia acestui capitol este că tipul specific, dincolo de caractere generale şi simple,
nu prezintă contururi atât de bine definite ca în biologie.

Explicarea faptelor sociale se bazează, la rîndul ei, pe reguli atent stabilite, formulate
în capitolul al V-lea.
 Autorul porneşte de la premisa că, "A arăta la ce serveşte un fapt nu înseamnă a
explica cum s-a născut, nici în ce fel este ceea ce este.(…) Necesitatea unor lucruri nu poate
face ca ele să fie de un fel sau altul; nu această necesitate le scoate din neant şi le dă
fiinţă."(p.130)
Un fapt social poate să existe fără să servească la nimic: fie n-a fost niciodată potrivit
vreunui scop vital , fie că, după ce i-a fost util şi-a pierdut orice utilitate, urmând să existe
doar în virtutea tradiţiei. În unele cazuri, o instituţie socială îşi schimbă funcţiile fără să îşi
schimbe natura.
Totuşi, omul nu poate fi exclus din cercetarea sociologică; nevoile şi dorinţele sale pot
grăbi sau opri dezvoltarea societăţii.
"Cauza determinantă a unui fapt social trebuie căutată printre faptele sociale
anterioare, nu printre stările conştiinţei individuale.
Funcţia unui fapt social trebuie întotdeauna căutată în raportul pe care îl intreţine cu
vreun scop social."(p.150) Autorul remarcă faptul că sociologii au ignorat de mult ori aceste
reguli.
Procesele sociale îşi au originea primară in mediul social intern; acesta este alcătuit din
lucruri (literatură, monumente artistice, drept, moravuri) şi persoane şi este un factor
determinant al evoluţiei colective.
Lucrurile şi persoanele nu posedă putere motrice, în schimb volumul societăţii şi
gradul de concentrare al masei pot să exercite o acţiune asupra cursului fenomenelor sociale.
Densitatea dinamică se defineşte la volum de populaţie egal, ca fiind numărul
indivizilor aflaţi în relaţii comerciale şi morale, care trăiesc o viaţă comună. Ea este
exprimată prin gradul de coalescenţă a segmentelor sociale.
Orice creştere în volum şi densitate dinamică modifică profund condiţiile
fundamentale ale existenţei colective.
Mediul social extern acţionează preponderent asupra funcţiilor care au ca obiect
atacul şi apărarea, el nu-şi poate face simţită influenţa decât prin mediul intern.
Tot în raport cu mediul trebuie să se măsoare valoarea utilă sau funcţia fenomenelor
sociale.
Capitolul V este strâns legat de cel anterior; dacă am accepta că principalele cauze ale
enevimentelor sociale se află în trecut, societăţile şi-ar pierde individualitatea pentru a fi
decât momente diverse ale unei unice evoluţii.

Ultimul capitol se referă la reguli cu privire la administrarea probei.

Autorul se indoieşte de eficacitatea unor metode de analiză socială: metoda
reziduurilor, metoda concordanţei şi cea a diferenţei.
Având în vedere complexitatea problemelor sociale, Emile Durkheim propune metoda
variaţiilor concomitente.
Pentru ca ea să aibă capacitate demonstrativă nu e nevoie ca toate variaţiile diferite de
cele cu care sunt comparate să fi fost excluse riguros. Simplul paralelism al valorilor pe care
le iau în timp două fenomene este dovada că între ele există o relaţie. Metoda atinge raportul
cauzal dinăuntru.
Concomitenţa constantă este prin ea însăşi o lege, indiferent care ar fi situaţia
fenomenelor rămase în afara comparaţiei.
În concluzie, "un fapt social de oarecare complexitate nu se poate explica decât cu
condiţia să îi urmăreşti dezvoltarea integrală prin toate speciile sociale."(p.181)

Aşa cum remarcă însuşi autorul, Regulile metodei sociologice pierde la capitolul
popularitate (prin prezentarea ezoterică şi seacă), dar ea are de câştigat în autoritate, fiind una
dintre cărţile de bază pentru cercetarea sociologică.