Emile DURKHEIM, „Sociologia - regulile metodei sociologice”,

Editura ANTET, 2003, 152 pagini

(tradusă de C. Sudeţeanu, îngrijită de Dimitrie Gusti)
Emile DURKHEIM (1858-1917), privit ca al II-lea întemeietor al sociologiei 1, a
publicat o serie de
lucrări de sociologie Quid Secundatus politicae scientiae contulerit şi De la
division du travail social (1893 teze de doctorat), Les regles de la methode
sociologique (1894), Le Suicide, etude de sociologie (1894), Les
formes elementaires de la vie religieuse (1912) şi Education et sociologie (1922).

Lucrarea începe cu un punct de vedere al traducătorului C. Sudeţeanu, în şapte

capitole de
dimensiuni reduse, cu privire la contribuţia lucrării autorului în cercetarea
sociologică. În plan
structural, lucrarea e compusă din prefaţă, introducere, şase capitole, fiecare
împarţindu-se în
subcapitole, şi concluzie.
Autorul îşi începe lucrarea cu o prefaţă, în trei capitole, în care argumentează
tratarea
ştiinţifică a faptelor sociale, abordând viaţa socială ca o dezvoltare logică a unor
concepte ideale, în
care evoluţia colectivă depinde de condiţiile obiective definite în spaţiu.
Capitolul I al lucrării, intitulat „Ce este un fapt social?”, prezintă conceptele
fundamentale
pentru evoluţia sociologiei. În capitol, se prezintă caracteristicile unui fapt social,
definiţia acestuia
aplicată în practicile constituite şi în curentele sociale. Capitolul se încheie cu
definiţia autorului
referitoare la faptul social: „Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu,
susceptibil să exercite
½ Primul fiind Auguste Comte(1798-1857)
asupra individului o constrângere exterioară; sau, mai mult, care este general
pentru o întreagă
societate dată, având în acelaşi timp o existenţă proprie, independentă de
manifestările sale
individuale” (p. 51).
Capitolul II al lucrării, intitulat „Reguli cu privire la observarea faptelor sociale”,
se
prezintă regulile cu privire la observarea faptelor sociologice. O primă regulă se
referă la tratarea
faptelor sociale ca lucruri. Durkheim este de părere că faza ideologică, prin care
trec toate ştiinţele
şi în decursul căreia se elaborează noţiunile comune şi practice, ar trebui redusă. O
alta regulă
importantă în realizarea unei cercetari este detaşarea de pre-noţiuni (provenite din
cunoaşterea
comună, fără baze ştiinţifice) şi pentru gruparea faptelor după caracteristicile lor
exterioare comune,
cât mai obiective Cercetătorii se debarasează cu greu de acestea datorită
ataşamentului faţă de
anumite idei.
1

½ Primul fiind Auguste Comte(1798-1857)

Capitolul III al lucrării, intitulat „Reguli privitoare la distincţia dintre normal şi
patologic”,
oferă explicaţii şi demonstrări pe baza acestei distincţii foarte importante. Autorul
face comparaţie
între doi termeni, respectiv „boală” şi „crimă”, ajungând la concluzia că ambele
probleme sunt
esenţiale şi necesare pentru existenţa umană. Sănătatea poate fi considertă ca fiind
adaptarea
perfectă a organismului la mediul său şi boala ca fiind tot ce tulbură această
adaptare. Crima, ca
fenomen social, este privită ca ceva normal, mai mult chiar, ca un rău necesar ce
contribuie la
echilibrul dintr-o societate. Totuşi, aceasta nu înseamnă că o prea largă răspândire
a ei nu ar
reprezenta ceva morbid şi indezirabil.
Capitolul IV al lucrării, intitulat „Reguli relative la constituirea tipurilor sociale”,
autorul
scrie că distincţia dintre normal şi anormal implică constituirea de specii sociale,
concept
intermediar între „genus homo” şi societate particulară. Metoda optimă de a le
constitui se crede a fi
distincţia societăţilor după gradul lor de compunere şi nu pe calea monografiilor,
căci individul este
un infinit, iar infinitul nu poate fi cuprins. Dat fiind faptul că o societate poate fi
clasificată doar
după studierea predecesorilor ei, s-a ajuns la concluzia că cea mai simplă societate
este „hoarda”,
căci unităţile sociale imediate ce o compun sunt doar indivizii.
Capitolul V al lucrării, intitulat „Reguli relative la explicarea faptelor sociale”,
explică
necesitatea cercetării cauzelor eficiente ale faptelor sociale, dat fiind că utilitatea
unui fapt nu îi
½ Primul fiind Auguste Comte(1798-1857)
explică existenţa. Astfel, autorul evidenţiază ideea că faptele sociale se explică
doar prin fapte
sociale, precum şi importanţa elementului uman în mediul intern, în care îşi are
originea orice
proces social important. Mediul social e un alt concept esenţial fără de care
sociologia nu ar mai
putea stabili raporturi de cauzalitate, sens în care viaţa socială depinde de cauze
interne. Durkheim
arată că societatea ajunge să constrângă individul prin metode paşnice, prin
convingere, îl face să
realizeze inferioritatea lui în faţa acesteia, fără a-l forţa. Autorul concluzionează în
finalul
capitolului că „aceste reguli ar permite să construim o sociologie ce consideră
spiritul de disciplină
condiţia esenţială a oricărei vieţi în comun, întemeindu-l totuşi pe raţiune şi
adevăr”.
Capitolul VI al lucrării, intitulat „Reguli cu privire la producerea probei”, ne arată
că
metoda comparativă sau experimentul indirect este metoda probei în sociologie,
din moment ce
fenomenele sociale nu se supun sociologului. La rândul ei, metoda variaţiilor
conceptuale este
instrumentul prin excelenţă al cercetării în sociologie. Este necesar de a compara,
în cadrul acestei
metode, serii continui şi întinse de variaţii şi nu variaţii izolate. Este necesar de a
înlătura factorul
vârstei care deranjează comparaţia, pentru asta fiind suficient să evaluăm
societăţile de comparat la
aceeaşi perioadă a dezvoltărilor.
În concluzie, Emile Durkheim face o prezentare de ansamblu a metodei sale, dar
mai ales a

½ Primul fiind Auguste Comte(1798-1857)

importanţei acesteia. Menţionează că sociologia e independentă de orice filosofie,
trăsătura
caracteristică constă în tratarea faptelor sociale ca lucruri, precum şi garantarea
obiectivităţii şi, în
final, sociologia trebuie să devină o ştiinţă autonomă.
Observăm cu uşurinţă că această lucrare este o cercetare fundamentală în domeniu.
2/2

½ Primul fiind Auguste Comte(1798-1857)