Acad.

Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

SUBIECTUL I. DREPT CONSTITUŢIONAL CA RAMURĂ DE DREPT

Obiective:
- a defini noţiunea, obiectul şi metoda ramurii dreptului constituţional;
- a determina elementele principale ale ramurii dreptului constituţional;
- a clasifica normele şi izvoarele dreptului constituţional;
- a evalua rolul şi locul dreptului constituţional în sistemul de drept.

I.1. NOȚIUNEA DE SISTEM AL DREPTULUI. ABC-ul DREPTULUI

Toate fenomenele cu caracter juridic, văzute în lumina relaţiilor relativ stabile şi interdependente
dintre ele, formează noţiunea de sistem juridic. În literatura de specialitate aceste fenomene au fost
repartizate în mai multe trepte, printre care: conştiinţa juridică, norme juridice (dreptul obiectiv), raporturi
juridice, instituţii juridice.
Considerat drept cea mai largă categorie juridică, sistemul juridic are ca element esenţial dreptul.
Sintetizînd numeroasele şi diversele definiţii ale dreptului, formulate de către doctrinarii jurişti,
putem considera dreptul ca pe o totalitate de reguli de conduită (norme juridice) impersonale, cu caracter
general-obligatoriu şi adoptate ori sancţionate de stat, destinate reglementării normative a relaţiilor
sociale. Respectarea lor, în majoritate este benevolă, dar în caz de necesitate aplicîndu-se forţa de
constrîngere a statului.
Dreptul din Republica Moldova ni se prezintă nu ca o aglomeraţie haotică de norme juridice în
vigoare, ci, în primul rînd, ca un ansamblu al acestora, ansamblu ce constituie un sistem bine organizat şi
structurat în anumite părţi interdependente, după anumite principii şi criterii.
Se recunoaşte în unanimitate că cel mai mic şi, totodată, cel mai important element al sistemului
de drept este norma juridică.
În calitate de element constitutiv al dreptului, norma juridică este o regulă de conduită cu caracter
general şi impersonal, adoptată ori sancţionată de către stat (prin intermediul autorităţilor publice),
destinată reglementării normative a relaţiilor sociale, respectarea căreia este asigurată prin aplicarea forţei
de constrîngere a statului.
În funcţie de metoda de reglementare (modul în care statul acţionează asupra unor relaţii sociale)
şi obiectul reglementării (un cadru de relaţii sociale cu trăsături specifice, care formează un domeniu sau
un sector distinct), normele juridice se grupează în ramuri de drept.
La rîndul ei ramura de drept constituie un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între
ele, şi care reglementează relaţii sociale cu acelaşi specific, folosind aceeaşi metodă sau acelaşi complex
de metode.
Unele ramuri de drept, formate dintr-un număr mai mare de norme juridice şi avînd drept obiect
de reglementare un cerc mai larg de relaţii sociale, pot cuprinde în sine subramuri de drept (dreptul locativ
- subramură a dreptului civil; dreptul parlamentar - subramură a dreptului constituţional).
În interiorul ramurii de drept normele juridice pot fi consolidate în instituţii juridice.
Instituţia juridică reprezintă totalitatea normelor juridice, care reglementează o categorie separată
de relaţii sociale şi fac parte din obiectul de reglementare a unei ramuri de drept, cum ar fi: instituţia

1
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

dreptului de proprietate din dreptul civil, instituţia căsătoriei în dreptul familiei, instituţia cetăţeniei în
dreptul constituţional.
Scopul urmărit de normele juridice constă în reglementarea normativă a relaţiilor sociale în
conformitate cu voinţa deţinătorilor puterii de stat, cu valorile sociale promovate de societatea respectivă,
realizîndu-se prin intermediul raporturilor juridice.
Raporturile juridice sunt o categorie de raporturi sociale, reglementate de norme juridice, în cadrul
cărora participanţii apar ca titulari de drepturi şi obligaţii reciproce.
Reinterpretarea noţiunilor de mai sus este necesară şi utilă pentru însuşirea mai eficientă a
dreptului constituţional şi a unor probleme legate de această noţiune.

I.2. DREPTUL PUBLIC ȘI DREPTUL PRIVAT

Paternitatea divizării deptului în public şi privat este atribuită jurisconsultului roman Ulpian care
spunea: “dreptul public este acela care priveşte statu roman, cel privat, interesele particularilor. Întra-
adevăr, sînt unele interese de ordin public, altele de interes privat. Dreptul public constă în ritualul
religios, preoţi şi magistraturti. Dreptul privat este alcătuit din trei părţi căci, este concentrat în norme de
drept natural sau de drept al ginţilor sau ale dreptului civil”.
Aceste afirmaţii find trecute prin prisma realităţii actuale ar însemna că dreptul public reprezintă
totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile dintre guvernanţi, dintre aceştea şi guvernaţi,
iar dreptul privat – totalitatea normelor care eglementează raporturile dintre particulari.
În sec al XiX au loc unele transformări în raport cu aceste două dimensiuni ale dreptului, astfel
încît dreptul public devine “mai mobil şi mai energic” iar dreptul privat mai “suplu şi mai liber”.
Deosebirile dintre aceste două categorii pot fi pezentate în următorul tabel:
CRITERIUL DE DREPTUL PUBLIC DREPTUL PRIVAT
DELIMITARE
1. Criteriul organic Priveşte “persoanele publice”, adică Se referă la “particulari”. Se
se aplică “autorităţilor publice” care aplică în cadrul raporturilor
particiă la un raport juridic. Adică el este juridice subiecţii cărora sînt
aplicabil organelor de stat în raporturile “guvernaţii”.
dintre aceste organe, dintre aceste organe
şi personae private.
2. Criteriul material Cuprinde ansamblul normelor care Cuprinde ansamblul
asigură interesul general, social sau normelor care se asigură
comunitar, interesul public. interesele proprii ale
particularilor
3. Criteriul formal Se caracterizează prin procedee de Se aplică în cadrul
constrîngere, instrumentul său obişnuit de raporturilor juridice care au la
intervenţie fiind actul juridic unilateral şi bază libwerul accord de voinţă al
autoritatea de voinţă din partea autorităţii participanţilor la aceste raporturi,
publice. expusă în regim autonom.

2
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

4. Sfera de aplicare Normele dreptului public cunosc o Normele dreptului privat au

sferă de aplicare mai largă, vizînd , de areal de aplicare mai restrîns,
regulă, conduita tuturor cetăţenilor. vizînd, de regulă, numai anumite
categorii de personae
5. Forţa juridică a Normele dreptului public sînt Normele dreptului privat sînt
normelor constitutive superioare celor de drept privat determinate de cele de drept
public, asigurînd sprijinul şi
protecţia acestora.
6. Esenţa normelor Normele dreptului public sînt Normele dreptului privat
constitutive întotdeauna imperative, obligînd servesc voinţei particularilor, care
(normele onerative) sau interzicînd acionează conom voinţei proprii.
(normele prohibitive) adicî sînt de
“interes public” sau de “ordine publică”
7. Pornirea Raporturile de drept public iau Raporturile de drept privat
raporturilor juridice naştere prin acţiuni autoritare iau naştere la iniţiativa
individuală şi cu condiia
acordului liber de voinţă

I.3. CONCEPTUL RAMURII DE DREPT CONSTITUŢIONAL

În doctrina juridică contemporană noţiunea de drept constituţional este concepută şi utilizată cu

trei sensuri:
1. Ansamblu de norme juridice care reglementează un cadru determinat de relaţii sociale, folosind
aceleaşi metode şi care constituie o ramură distinctă în sistemul de drept al Republicii Moldova.
2. Sistem de concepţii, idei şi principii ce au ca obiect de cercetare normele şi instituţiile dreptului
constituţional, precum şi raporturile juridice care se nasc în procesul de realizare a acestor norme - ştiinţa
dreptului constituţional.
3. Ansamblu de postulate teoretice şi date informative din sfera relaţiilor sociale, reglementate de
normele ramurii de drept constituţional – disciplina didactică “Dreptul constituţional".
Este necesar de menţionat faptul că, pe lîngă noţiunea de drept constituţional, a fost şi mai poate fi
întîlnită în calitate de sinonim noţiunea "drept de stat", folosită spre exemplu în Germania (în prezent şi
aici începe a intra în uz noţiunea de "drept constituţional"). În statele socialiste, cu excepţia Cubei, s-a
întrebuinţat noţiunea “drept de stat". Odată cu prăbuşirea regimurilor totalitare, în statele din Europa şi în
fostele republici din URSS termenul "drept de stat" este substituit cu "dreptul constituţional".
Acelaşi fenomen s-a petrecut în fostele state " de orientare socialistă”: Algeria, Benin, Mozambic,
Nicaragua, ş.a.
Unii specialişti în materie operează şi la moment cu ambele noţiuni consecutiv: cea de “drept
constituţional” şi cea de "dreptul statului".
În Republica Moldova, aflată la etapa incipientă de realizare a conceptului statului de drept şi
reieşind din principiile formulate în Legea fundamentală, este utilizată pe larg noţiunea de "drept
constituţional".
3
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

După cum am menţionat ceva mai sus, dreptul nu reprezintă o sumă aritmetică a normelor
juridice, ci un ansamblu al acestora, ele fiind organizate într-un sistem.
Dreptul din Republica Moldova este constituit din mai multe ramuri: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul mediului etc.
Ramura principală a sistemului de drept din Republica Moldova este ramura dreptului
constituţional, obiectul de reglementare al căreia include cele mai importante relaţii economice, sociale şi
politice reglementate de normele juridice.
În literatura de specialitate există o diversitate de opinii ce ţin de definirea dreptului constituţional
ca ramură a dreptului. Pentru a ne face o imagine mai clară despre ramura dreptului constituţional şi
elementele definitorii ale acesteia vom apela la diferite şcoli naţionale de drept constituţional.
Şcoala română de drept constituţional
Profesorul Constantin Stere înţelegea prin drept constituţional “normele după care funcţionează
însuşi Statul, organele Statului, principiile de organizare şi funcţionare ale organelor Statului”.
Constantin Disescu definea dreptul constituţional ca “ramură a dreptului care tratează despre
organizarea politică a Statului, constituirea suveranităţii şi a puterilor publice".
George Alexianu considera dreptul constituţional ca fiind “totalitatea regulilor şi principiilor
după care se organizează şi se guvernează un stat”.
Paul Negulescu definise dreptul constituţional ca o ramură de drept public care “se ocupă cu
organizarea Statului, modul cum se exercită suveranitatea, împărţirea atribuţiilor suveranităţii între
organele sau puterile Statului, stabilirea raporturilor dintre aceste puteri, precum şi autolimitarea Statului
prin garantarea dreptului individului”.
N. Prisca consideră dreptul constituţional “ansamblul normelor juridice care consfinţesc bazele
puterii de stat şi reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul organizării şi exercitării puterii de stat,
adică acele relaţii al căror conţinut îl formează organizarea puterii de stat în funcţie de teritoriu şi
populaţie, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, sistemul de formare, organizare şi
funcţionare a organelor puterii de stat, sistemul şi principiile de organizare şi funcţionare a organelor
administraţiei de stat, organelor judecătoreşti şi organelor procuraturii”.
Ion Muraru apreciază dreptul constituţional ca fiind ramura dreptului unitar, formulată din
normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Genoveva Vrabie consideră dreptul constituţional drept ramura fundamentală a dreptului,
constituită dintr-un ansamblu unitar de norme, cuprinse prioritar în constituţie, prin care, reglementîndu-se
raporturile sociale din domeniul instituirii şi exercitării puterii de stat, se asigură înfăptuirea puterii
suverane a poporului.
Ion Deleanu consideră dreptul constituţional un drept “care formulează în principii, organizează în
proceduri şi consolidează în instituţii regimul politic al unei ţări, prin norme specific adoptate de organul
legislativ”.


(1897-1946). Eminent jurist, profesor universitar. Din anul 1926 este profesor la catedra de drept constituţional comparat de la Facultatea
de Drept din Cernăuţi, iar la 1 octombrie este transferat la Facultatea de Drept din Bucureşti. Din 19 august 1941 pînă la 29 ianuarie 1944 este
Guvernatorul civil al Transnistriei cuprinzînd teritoriul dintre Nistru şi Bug. Condamnat la moarte de Tribunalul Poporului din România la 17
mai 1946 pentru modul în care s-a comportat ca Guvernator Civil al Transnistriei. Cererea de comutare a pedepsei cu moartea în închisoare pe
viaţă înaintată regelui Mihai a fost respinsă. Sentinţa Tribunalului Poporului a fost executată la 1 iunie 1946, la închisoarea Jilava.
4
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Şcoala franceză de drept constituţional

F.Luchaire susţine că dreptul constituţional poate avea trei definiţii: definiţia materială a dreptului
constituţional, definiţia formală a dreptului constituţional şi definiţia pedagogică a dreptului constituţional.
În această opinie se consideră că definiţia materială (numită şi istorică) a dreptului constituţional se
conţine în art. 16 din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului (26 august 1789): "Orice
societate în care garanţia dreptului nu este asigurată nici separaţia puterilor determinată, nu are
Constituţie".
Definiţia materială a dreptului constituţional este supusă criticii din următoarele considerente:
1. Ea nu defineşte dreptul constituţional, ci precizează ce trebuie să cuprindă o constituţie.
2. Ea este o definiţie unilaterală, sprijinindu-se pe conţinutul reglementării şi făcînd abstracţie de
forma reglementării, care îi imprimă acesteia supremaţia.
3. Criteriul material de definire poate fi deformant căci, operînd exclusiv cu acest criteriu, unele
acte normative ale puterii executive ar putea fi considerate, eronat, ca fiind legi numai din simplul motiv
că materia reglementată a dreptului constituţional are ca element de bază supremaţia normelor
constituţionale, iar dreptul constituţional, fiind constituit din norme a căror supremaţie se impune faţă de
toate celelalte, inclusiv faţă de legislator.
Recunoscîndu-se faptul că normele de drept constituţional au o forţă juridică supremă, se
consideră, totodată, că această caracteristică nu este satisfăcătoare pentru a formula definiţia formală a
dreptului constituţional. Datorită acestui fapt, şi definiţia formală a dreptului constituţional este supusă
criticii din următoarele motive:
- este o definiţie unilaterală care face abstracţie de la conţinutul reglementării;
- criteriul formal de definire poate fi şi el deformant, o normă juridică urmînd a fi considerată
constituţională numai pentru că ea a fost adoptată potrivit unei proceduri specifice, chiar dacă obiectul ei
nu are o valoare constituţională, fapt despre care ne vorbeşte conţinutul acestei definiţii.
Definiţia pedagogică determină dreptul constituţional drept instrument prin care, în cadrul statului
– naţiune, se asigură coexistenţa paşnică a puterii şi libertăţii.
Şi această definiţie nu este acceptată, considerîndu-se "laxă şi utilă în spaţiul ştiinţei dreptului
constituţional, dar ineficientă pentru a marca ramura de drept în discuţie".
Jacques Cadart defineşte dreptul constituţional ca “ansamblul normelor de drept care determină
compoziţia, mecanismele şi competenţele puterilor organelor superioare ale statului, guvernanţii şi
poporul”. În opinia autorului aceste reguli au ca scop, în regimurile politice liberale şi democratice,
asigurarea supremaţiei dreptului asupra guvernanţilor (Parlament, Guvern, Şef de stat) şi, de asemenea,
asupra majorităţii poporului şi, prin urmare, garantarea libertăţii, dominaţia dreptului
Jean Giequel defineşte dreptul constituţional cape o ramură de drept “obiectul căreia îl formează
înacadrarea juridică a fenomenelor politice avînd drept scop organizarea în cadrul statului a coexistenţei
paşnice a puterii şi libertăţii”.

Şcoala anglo-saxonă de drept constituţional

E.C.S.Wade, G.Godfrey Phillips nu recunosc existenţa unei definiţii precise a dreptului

constituţional, considerînd că această ramură de drept cuprinde normele de drept care reglementează
5
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

structura principalelor organe de guvernămînt, relaţiile lor cu alte organe şi stabileşte principalele lor
funcţii numite “convention”.
Martin Shapiro, Rocco J. Tresolini constată că dreptul constituţional desemnează “ramura
jurisprudenţei care se ocupă cu formarea, structura şi interpretarea constituţiilor”.
Jay M. Shafritz defineşte dreptul constituţional ca “ramură a dreptului care se preocupă cu
interpretarea şi aplicarea legii fundamentale a naţiunii”.
Henri Brun, Guy Tremblay consideră dreptul constituţional ramura de drept ce “cuprinde regulile
care creează şi reglementează organele mai importante ale statului, adică acelea care edictează legile şi
regulile care fixează principiile fundamentale privind raporturile între stat şi persoane”.

Şcoala rusă de drept constituţional

O parte din constituţionaliştii ruşi consideră că dreptul constituţional reprezintă un sistem de

norme juridice care reglementează statutul juridic al persoanei în cadrul societăţii şi a statului,
fundamentul orînduirii sociale, modul de organizare şi activitate a organelor de stat şi autoadministrare.
A.A. Mişin susţine că dreptul constituţional (de stat) este ramura fundamentală de drept, onstituită
dintr-o totalitate de norme juridice, care determină fundamentul economic al societăţii, forma de
guvernămînt şi structura de stat, organizarea, structura şi competenţa organelor supreme şi locale ale
puterii de stat şi de administrare, drepturile şi îndatoririle cetăţenilor şi supuşilor, drepturile electorale şi
sistemul electoral.
A.E.Kozlov consideră că dreptul constiuţional este ramura de bază a dreptului naţional, ce
reprezintă un sistem de norme juridice care reglementează organizarea statului, a puterii de stat şi
autoadministrării locale,relaţiile dintre individ şi stat.
În opinia lui A.I.Kovalenko dreptul constituţional evocă voinţa general – obligatorie a poporului
multinaţional al Rusiei federative, exprimată într-un sistem de norme juridico – statale şi asigurată prin
forţa coercitivă a statului.
M.V.Baglai defineşte dreptul constituţional drept o totalitate de norme juridice care asigură
protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, instituind în acest scop un anumit mecanism
al puterii de stat.

Examinînd definiţiile de mai sus (care, evident, nu sunt unicile), sintetizînd opiniile privitor la
modul de definire a dreptului constituţional, exprimate în literatura juridică din ţară şi de peste hotare,
relevăm următoarea concluzie: dreptul constituţional este ramura fundamentală de drept care
reglementează modul de organizare a societăţii în stat, esenţa, forma şi mecanismul statului,
aribuţiile şi responsabilitatea guvernanţilor, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale omului şi
cetăţeanului.

I.4. SISTEMUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

IV.1. Noțiuna de sistem intern al dreptului constituțional

IV.2 Principile fundamentale ale dreptului constituțional
6
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

IV.3 Instituția juridică de drept constituțional

IV.4 Normele de drept constituţional

Noţiunea de sistem cuprinde orice set de elemente ce există într-o anume relaţie modelată unul
faţă de celălalt.
Ca ramură a sistemului de drept, dreptul constituţional reprezintă, la rîndul său, un sistem de
norme şi instituţii juridice care, în raport cu sistemul dreptului, apare ca subsistem al acestuia, ca "parte" a
"întregului". Dreptul constituţional reprezintă un sistem deoarece:
1. Este un ansamblu organizat de norme şi instituţii juridice, avînd acelaşi obiect de reglementare,
folosind aceleaşi metode.
2. Între normele şi instituţiile sale există legături specifice, astfel încît aceste norme şi instituţii
apar ca un complex unitar şi interdependent.
3. Între normele dreptului constituţional există o ordine ierarhică; ele se constituie ca părţi
componente ale unei construcţii piramidale, la vîrful căreia se găsesc normele Constituţiei.
Prin urmare, sistemul dreptului constituţional cuprinde un ansamblu de norme juridice şi
reprezintă o unitate închegată şi ierarhizată de norme instituite de către stat prin Constituţie şi alte acte
normative, care reglementează modul de organizare a societăţii în stat, esenţa, forma şi mecanismul
statului, atribuţiile şi responsabilitatea guvernanţilor, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale omului şi
cetăţeanului, asigurînd înfăptuirea puterii depline şi suverane a poporului.
În rezultat, dreptul constituţional reprezintă un sistem complicat care cuprinde un set de elemente
interdependente care-i formează structura internă.
S-a constatat deja că elementele constitutive ale sistemului dreptului constituţional sunt principiile
fundamentale ale dreptului constituţional, instituţiile juridice ale ramurii de drept constituţional şi normele
de drept constituţional.
Principiile fundamentale ale ramurii de drept constituţional. În literatura de specialitate sunt
numite şi principii generale ale dreptului, deoarece în majoritatea lor ele derivă din Constituţie şi alte
izvoare de drept constituţional.
Prin principii fundamentale ale dreptului constituţional subînţelegem nişte idei cu caracter de
mare generalitate sau postulate directoare, cuprinse în conţinutul unor norme juridice, care se bucură de
forţă juridică superioară faţă de alte norme juridice şi care, trecînd ca un fir roşu prin întregul sistem de
drept, orientează procesul de reglementare normativă a relaţiilor sociale în conformitate cu voinţa
deţinătorilor puterii de stat.
Principiile fundamentale ale dreptului constituţional pot fi divizate în două categorii:
- principii consacrate de norme de drept constituţional, care nu generează drepturi şi îndatoriri
pentru participanţii la relaţiile de drept constituţional şi nu sunt asigurate întotdeauna cu sancţiuni, dar au
în acelaşi timp o importanţă determinantă pentru restul normelor de drept constituţional. În această
categorie se înscriu următoarele principii:
suveranitatea naţională (art.2 din Constituţia Republicii Moldova, art.3 din Constituţia Franţei);
separaţia puterilor (art.6 din Constituţia Republicii Moldova);
pluralismul politic (art.5 din Constituţia Republicii Moldova);
principiile fundamentale privind proprietatea (art.9 din Constituţia Republicii Moldova);
unitatea poporului şi dreptul la identitate (art. 10 din Constituţia Republicii Moldova);
7
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

universalitatea (art.15 din Constituţia Republicii Moldova);

egalitatea (art.16 din Constituţia Republicii Moldova);
- principii care se conformează totalmente structurii tehnico - juridice şi logico - juridice a
normelor de drept constituţional şi reglementează nemijlocit relaţiile sociale de importanţă primordială.
Asemenea principii sunt:
independenţa deputaţilor faţă de alegători (art. 68 din Constituţia Republicii Moldova, art. 27 din
Constituţia Franţei);
inviolabilitatea deputatului (art.70 din Constituţia Republicii Moldova);
imunitatea şefului de stat (art.81 din Constituţia Republicii Moldova);
înfăptuirea justiţiei (art.114 din Constituţia Republicii Moldova);
publicitatea dezbaterilor judiciare (art.117 din Constituţia Republicii Moldova);
independenţa judecătorilor Curţii Constituţionale (art.137 din Constituţia Republicii Moldova).
Instituţia juridică de drept constituţional. Ea reprezintă un cadru distinct de norme de drept
constituţional, care reglementează relaţii fundamentale cu acelaşi specific. În cadrul instituţiilor de drept
constituţional pot fi incluse: Statutul juridic al persoanei şi cetăţeanului, Forma de guvernămînt, Structura
de stat, Regimul politic, Sistemul electoral, Suveranitatea naţională şi Reprezentarea populară, Controlul
constituţionalităţii legilor ş.a.
La rîndul lor, instituţiile juridice de drept constituţional, extinse după volum, pot fi constituite din
instituţii juridice mai mici. De exemplu, instituţia sistemului electoral cuprinde instituţia drepturilor
electorale ale cetăţenilor şi procedura electorală. Iar procedura electorală, între altele, include în sine
următoarele instituţii: fixarea alegerilor, propunerea candidaţilor, campania electorală, efectuarea
alegerilor, constatarea rezultatelor alegerilor etc.
Normele de drept constutuţional. Teoria generală a dreptului ne învaţă că norma juridică este
elementul constitutiv al dreptului, care reprezintă o regulă de conduită general obligatorie, instituită ori
sancţionată de puterea publică, respectarea căreia este asigurată, în caz de necesitate, de forţa de
constrîngere a statului. La rîndul său , norma de drept constituţional este considerată acea normă juridică,
care reglementează modul de organizare a societăţii în stat, esenţa, forma şi mecanismul statului,
atribuţiile şi responsabilitatea guvernanţilor, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale omului şi
cetăţeanlui.
Odată ce normele de drept constituţional fac parte din ansamblul normelor juridice care alcătuiesc
sistemul de drept al Republicii Moldova, este firesc faptul, că ele întrunesc toate trăsăturile generale
caracteristice normei juridice, adică au un caracter general şi impersonal, sunt instituite de puterea publică
şi sunt obligatorii.
Pe timpuri, în literatura juridică de specialitate era susţinută şi promovată aşa-numita teorie a
bivalenţei noţiunii de drept constituţional. Conform acestei teorii, dreptul constituţional era conceput în
două sensuri:
- dreptul constituţional în sens larg - cuprindea şi norme juridice ale altor ramuri de drept, cum ar
fi dreptul administrativ, dreptul penal, procesual penal, dreptul civil, etc…
- dreptul constituţional în sens îngust - cuprindea numai normele cu un obiect de reglementare
mult mai limitat.
Astăzi specialiştii în materie nu mai discută despre sensul dublu al conceptului de drept
constituţional. La fel se neagă şi existenţa unor componente interne ale dreptului constituţional, şi anume:
8
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

a dreptului constituţional politic, a dreptului constituţional administrativ, a dreptului constituţional

jurisdicţional şi a dreptului constituţional demotic.
Unii autori de drept constituţional susţin că normele de drept constituţional nu se conformează
structurii logico-juridice a normei juridice, deoarece unora le lipseşte sancţiunea.
Dacă în concepţia teoriei generale a dreptului, norma juridică este o regulă de conduită generală,
impersonală şi obligatorie instituită ori sancţionată de puterea de stat, respectarea căreia este impusă în caz
de necesitate prin forţa de constrîngere a statului, atunci susţinerea acestei teze ar duce în mod inevitabil la
concluzia, că dreptul constituţional nu este un drept în sensul deplin al cuvîntului, deoarece normele sale,
neavînd sancţiuni, nu pot fi aplicate şi rămîn nerespectate, ceea ce nu e altceva decît o absurditate.
În majoritatea lucrărilor ştiinţifice în domeniul dreptului constituţional se afirmă ideia, conform
căreia norma juridică se distinge de normele obişnuielnice, morale sau de o altă natură prin faptul, că
respectarea ei este asigurată în ultima instanţă de forţa de constrîngere a statului. Şi dacă această măsură-
sancţiunea - se aplică atunci cînd norma nu este respectată de bună voie, (deşi în unele ramuri ea este
evidentă), atunci în dreptul constituţional, ea nu este expres evidenţiată.
Această stare a lucrurilor este condiţionată de cîteva împrejurări.
În primul rînd, pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune.
În al doilea rînd, sancţiunile în dreptul constituţional sunt sancţiuni specifice, precum revocarea
mandatului parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea unui act normativ ca fiind
neconstituţional etc…
În al treilea rînd, pentru reglementările de principiu, de largă generalitate, cuprinse în Constituţie,
unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul administrativ, penal, civil.
Ramura dreptului constituţional al Republicii Moldova cuprinde un număr considerabil de norme
de drept constituţional care pot fi clasificate conform diferitelor criterii.
În dependenţă de sfera funcţională deosebim:
- norme constituţionale de reglementare;
- norme constituţionale de protecţie.
Marea majoritate a normelor constituţionale sunt norme de drept care reglementează nemijlocit
relaţiile sociale fundamentale. Normele constituţionale de protecţie prezintă, în cea mai mare parte a lor,
interdicţii ("Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului", consacră art.5, p.2 din
Constituţia Republicii Moldova).
În funcţie de natura conduitei pe care o prescriu, normele de drept constituţional se divizează în:
- norme constituţionale de împuternicire sau de competenţă ("Preşedintele Republicii Moldova
primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state în Republica
Moldova", Constituţia Republicii Moldova, art.86, al.3);
- norme constituţionale onerative (imperative sau categorice), ("Legile organice se adoptă cu votul
majorităţii deputaţilor aleşi, după cel puţin două lecturi" - art.74, al.1 din Constituţia Republicii Moldova).
După caracterul relaţiilor sociale reglementate, normele constituţionale pot fi:
- norme constituţionale materiale ("Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să
obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei" - art.53, p.1 din Constituţia
Republicii Moldova).

9
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

- norme constituţionale procesuale ("Preşedintele Parlamentului se alege prin vot secret, cu

majoritatea voturilor deputaţilor aleşi pe durata mandatului Parlamentului…", -art.64, p.2 din Constituţia
Republicii Moldova).
După durata acţiunii în timp a normelor de drept constituţional acestea pot fi: permanente,
temporare, excepţionale.
În literatura de specialitate normele de drept constituţional mai sunt divizate în norme cu aplicaţie
mijlocită şi norme cu aplicaţie nemijlocită.
În categoria normelor cu aplicaţie mijlocită sunt incluse normele de drept constituţional care
consacră reglementări de principii şi pentru aplicarea nemijlocită a cărora sunt necesare norme juridice din
alte ramuri de drept.
Normele cu aplicaţie nemijlocită sunt acele norme de drept constituţional care reglementează în
mod direct şi nemijlocit relaţiile sociale.
Normele de drept constituţional se realizează printr-un mecanism care constituie totalitatea
mijloacelor, formelor, procedeelor, metodelor care contribuie la încadrarea normelor de drept
constituţional în sistemul normelor juridice şi în reglementarea normativă a relaţiilor sociale.
Concluzionăm cu teza că normele de drept constituţional se deosebesc de toate celelalte norme de
drept:
- prin obiectul lor, deoarece prin intermediul acestora se reglementează relaţii din domeniul
instituirii şi exercitării puterii de stat;
- ele constituie fundamentul juridic al puterii politice.
Prin elaborarea şi realizarea normelor şi principiilor de drept constituţional se înfăptuieşte
conducerea societăţii la cel mai înalt nivel.
În literatura de specialitate problema referitoare la sistemul dreptului constituţional şi structura
acestuia este tratată şi din alt unghi.
Astfel, ca părţi componente ale sistemului dreptului constituţional, normele acestuia sunt grupate
în anumite categorii, în dependenţă de raporturile sociale pe care le reglementează.
Se consideră că asemenea categorii de norme şi instituţii formează structura internă a sistemului
dreptului constituţional şi anume:
1. Reglementarea organizării sociale a Republicii Moldova (actele normative ce reglementează
baza economică şi structura socială).
2. Reglementarea tipului şi funcţiilor statului, organizarea şi funcţionarea aparatului de stat,
organizarea
puterii de stat în raport cu teritoriul şi populaţia.
3. Consacrarea şi garantarea drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale cetăţenilor.
4. Stabilirea modului de formare, organizare şi funcţionare a autorităţilor publice.
Categoriile menţionate mai sus nu au o existenţă autonomă, ele fiind părţi constitutive ale
aceluiaşi întreg, interacţionînd în scopul asigurării funcţiilor ramurii de drept constituţionl.

I.5. OBIECTUL ŞI METODELE DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

Independenţa dreptului constituţional în orice sistem de drept este determinată de specificul

relaţiilor sociale reglementate şi care formează obiectul de reglementare a acestei ramuri. Relaţiile sociale
10
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

reglementate de normele dreptului constituţional sunt piatra de temelie în organizarea statală a societăţii,
aflîndu-se într-un raport direct cu procesul de realizare a puterii de stat.
Aşadar, obiectul raporturilor de drept constituţional, aşa dar, îl constituie relaţiile sociale ce apar
în cadrul activităţii de organizare a societăţii în stat şi de exercitare a puterii de stat, relaţii cu privire la
baza economică şi structura socială, cu privire la forma şi funcţiile statului, organizarea şi funcţionarea
mecanismului de stat, organizarea administrativă a teritoriului, stabilirea şi garantarea drepturilor
fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Obiectul dreptului constituţional cuprinde 2 categorii de relaţii:
1. Relaţii cu o dublă natură juridică, adică relaţiile care, fiind reglementate şi de alte ramuri de
drept, sunt reglementate în acelaşi timp şi de Constituţii, devenind implicit şi raporturi de drept
constituţional
2. Relaţiile specifice de drept constituţional, care formează obiectul de reglementare numai pentru
normele de drept constituţinal. Astfel, obiectul dreptului constituţional cuprinde relaţiile sociale care iau
naştere în cadrul activităţii de instituire şi organizare a puterii de stat şi care privesc bazele organizării şi
exercitării puterii de stat.
Vorbind despre obiectul nemijlocit al ramurii de drept constituţional, identificăm un triplu obiect
sau trei mari componente ale dreptului constituţional.
1. Dreptul constituţional instituţional, care are ca obiect tradiţional instituţiile politice, precum şi
fundamentele instituţiilor administrative şi jurisdicţionale.
2. Dreptul constituţional normativ sau fundamental, care are ca obiect sistemul superior dreptului
sau sistemului normativ.
3. Dreptul constituţional substanţial sau relaţional, care are ca obiect drepturile şi libertăţile
fundamentale.
În teoria generală a dreptului se afirmă că, pe lîngă obiectul de reglementare, ramurile de drept
se disting între ele şi după metoda de reglementare a relaţiilor sociale.
Ca şi alte ramuri, dreptul constituţional aplică un arsenal propriu de metode şi procedee.
Ca ramură a dreptului public, dreptul constituţional, în marea majoritate a cazurilor, foloseşte
metoda imperativă în reglementarea relaţiilor sociale, care-i constituie obiectul său şi care nu permite
nici o abatere de la dispoziţiile normelor de drept constituţional.
În unele cazuri dreptul constituţional reglementează relaţiile sociale fundamentale prin metoda
dispozitivă. Esenţa acestei metode de reglementare constă în acordarea drepturilor subiecţilor de drept
constituţional de a săvîrşi acţiuni concrete, determinate de coordonarea manifestărilor de voinţă ale acestor
subiecţi.
Metoda se aplică în cazul reglementării statutului juridic al persoanei şi, uneori, în cazul
determinării atribuţiilor unor autorităţi publice.

I.6. RAPORTURILE DE DREPT CONSTITUŢONAL

În literatura juridică de specialitate raportul juridic este definit ca "acea legătură socială
reglementată de norma juridică, conţinînd un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi şi
determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii statale". 31

11
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Dat fiind faptul că normele de drept constituţional, ca şi celelalte norme juridice, nu reprezintă un
scop în sine, ci sunt destinate să reglementeze relaţii sociale fundamentale, ele contactează cu realitatea
socială prin intermediul raporturilor juridice constituţionale.
Această categorie de raporturi juridice este reglementată de normele constituţionale - norme
enunţate de organul reprezentativ şi unica autoritate legislativă - Parlamentul Republicii Moldova, în
condiţiile unei proceduri speciale. Aici trebuie de menţionat că, deşi majoritatea raporturilor de drept
constituţional sunt purtătoare ale acestui atribut, există şi raporturi de drept constituţional, a căror premisă
juridică nu îl constituie o normă constituţională - în sensul indicat mai sus - ci alte norme juridice emise de
alte organe ale statului şi în condiţiile altor proceduri (numai atunci cînd ele reglementează raporturi
sociale ce au calitatea de a fi elemente constitutive ale activităţii de instituire şi exercitare a puterii de
stat).
Pentru a formula definiţia completă a raporturilor de drept constituţional, trebuie să abordăm şi să
lămurim trăsăturile definitorii ale acestora:
- Raportul de drept constituţional este raport social, care se naşte, se desfăşoară şi se stinge
numai între oameni - persoane fizice luate individual sau grupate în colective, pe de o parte, şi o autoritate
publică, pe de altă parte.
- Raportul de drept constituţional este un raport de voinţă.
Caracterul voliţional al raportului de drept constituţional este condiţionat de faptul că aici
intervine, pe de o parte, atît voinţa autorităţii statale, exprimată în conţinutul normei de drept
constituţional, atît şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul de drept constituţional.
- Raporturile de drept constituţional iau naştere, se desfăşoară şi se sting în cadrul unor relaţii
sociale de o importanţă deosebită.
Sintetizînd cele menţionate mai sus, putem conchide că raporturile de drept constituţional sînt
o categorie a raporturilor juridice voluţionale, reglementate de normele de drept constituţional care
se nasc, se desfăşoară, se sting în domeniul relaţiilor sociale ce ţin de organizarea societăţii în stat şi
în cadrul cărora participanţii se manifestă ca titulari de drepturi şi obligaţii, care le determină
condiuta şi comportamentul social.
Conţinutul raporturilor de drept constituţional îl constituie comportamentul social al subiecţilor de
drept constituţional, care este determinat de stat prin intermediul drepturilor şi obligaţiilor atribuite acestor
subiecte.
Raporturile de drept constituţonal constituie fundamentul reglementării normative în domeniul
relaţiilor politico-statale din societate.
Reglementarea normativă a relaţiilor sociale prin intermediul normelor de drept constituţional se
finalizează cu elaborarea şi adoptarea actelor de realizare a dreptului.

I.7. SUBIECŢII RAPORTURILOR DE DREPT CONSTITUŢIONAL

Subiecţi ai raporturilor de drept constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi în
colective.
Unul din subiectele raporturilor este totdeauna fie deţinătorul puterii de stat, fie statul, fie un organ
de stat şi aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic, apărut în activitatea de instituire,
menţinere şi exercitare a puterii de stat.
12
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Studierea minuţioasă a unor surse din domeniul dreptului constituţional ne-a sugerat ideea să
includem în categoria subiecţilor de drept constituţional următorii subiecţi de drept:
Poporul. Afirmaţia că poporul este subiect de drept constituţional este întemeiată chiar în
dispoziţiile Constituţiei, potrivit cărora puterea aparţine poporului, care încredinţează exerciţiul ei unor
organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Statul. Apare ca subiect al raporturilor de drept constituţional fie direct, fie reprezentat prin
organele sale.
Organele statului. Organele legislative apar întotdeauna ca subiect al raporturilor de drept
constituţional, pe cînd celelalte organe (executive, judecătoreşti, etc…) pot fi subiecte de drept
constituţional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau
organele legislative, şi dacă raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Organele interne ale Parlamentului (Comisiile permanente) sunt subiecte ale dreptului constituţional
atunci, cînd îndeplinesc atribuţiile de avizare şi control.
Partidele şi organizaţiile social - politice. După natura sa, partidele şi organizaţiile social-
politice reprezintă asociaţii de cetăţeni cu o imagine comună asupra modului în care trebuie organizat
statul şi reglementată convieţuirea socială. Scopul acestor formaţiuni este de a avea deputaţi în parlament
şi reprezentanţi în guvern, realizînd astfel, un rol în legislaţie şi în general, de a participa la formarea
voinţei politice. Deaceea, ca forme organizatorice, prin care cetăţenii participă la guvernare, partidele şi
organizaţiile social-politice pot fi considerate subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Drept
dovadă, Constituţia Republicii Moldova în art.41 stabileşte expres posibilitatea partidelor şi organizaţiilor
politice de a participa la raporturile din domeniul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat prin
realizarea dreptului de participare la alegeri.
Cetăţenii Republicii Moldova. Se pot manifesta în calitate de subiecţi de drept constituţional în
trei cazuri: ca persoane fizice, ca persoane învestite cu anumite funcţii într-un organ de stat, organizaţi pe
circumscripţii electorale într-un corp electoral.
Străinii şi apatrizii. Pot apărea ca subiecţi de drept constituţional în raporturile iscate la
acordarea cetăţeniei Republicii Moldova sau a azilului politic.
În literatura de specialitate se menţine în discuţie problema dacă şi unităţile administrativ -
teritoriale sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Unii autori răspund afirmativ. Alţii insistă
că unităţile administrativ-teritoriale pot apărea ca subiecte în raporturile de drept constituţional, dacă prin
noţiunea de unitate administrativ-teritorială se înţelege colectivul de oameni care populează o anumită
parte a teritoriului ţării, cu condiţia de a li se recunoaşte anumite drepturi şi obligaţii în cadrul raporturilor
de drept constituţional.
Totalitatea drepturilor care determină capacitatea juridică, drepturile şi îndatoririle subiecţilor de
drept constituţional, determină statutul juridic al acestor subiecte.
Majoritatea raporturilor de drept constituţional nu individualizează subiecţii de drept şi, în
consecinţă, participanţi la aceste raporturi pot fi toţi subiecţii de drept constituţional, sau o categorie strict
determinată a acestora (art.39,41,42,43 din Constituţie).

I.8. CONCEPTUL ŞI CARACTERISTICA IZVOARELOR DE DREPT CONSTITUŢIONAL

13
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

În literatura juridică termenul “izvor de drept” poartă două sensuri - izvoare materiale şi izvoare
formale de drept.
Izvoarele de drept în sens material constituie factorii de configurare a dreptului (cadrul natural,
cadrul social - politic şi economic şi factorul uman).
Izvoarele formale de drept (numite în literatura recentă şi izvoare de drept în sens juridic) sunt
formele de exprimare a normelor juridice, care fac parte din sistemul de drept în cadrul unui stat,
determinate de modul de adoptare ori sancţionare a lor de către autorităţile competente ale statului.
Lăsînd în afara disciplinei şi alte clasificări ale izvoarelor de drept (scrise, nescrise etc.), vom
analiza izvoarele dreptului constituţional ca parte componentă a izvoarelor formale de drept.
Pe parcursul evoluţiei istorice au fost cunoscute următoarele izvoare formale de drept: obiceiul
juridic, precedentul judiciar şi practica judecătorească, doctrina juridică, contractul normativ şi
actul normativ.
Referitor la identificarea izvoarelor de drept constituţional din cadrul celor enumerate mai sus s-au
exprimat diverse opinii.
Astfel, profesorul Ioan Muraru consideră că pentru identificarea izvoarelor de drept constituţional
trebuie să apelăm la două criterii: autoritatea publică emitentă şi conţinutul actului normativ. În baza
acestor criterii ca izvoare formale ale dreptului constituţional se consideră numai actele normative
adoptate de autorităţile publice direct reprezentative, cu condiţia că acestea reglementează relaţii sociale
care formează obiectul de reglementare a ramurii de drept constituţional. Opinia expusă percepe ca
izvoare formale ale dreptului constituţional: Constituţia şi legile de modificare ale ei (legile
constituţionale), legea ca act juridic al Parlamentului, tratatele internaţionale ratificate şi care
reglementează relaţii sociale fundamentale (reglementarea cetăţeniei, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor).
Conform cu altă în calitate de izvoare formale ale dreptului constituţional sunt recunoscute actele
normative, precedentul judiciar, obiceiul juridic şi tratatul internaţional.
Pornind de la realitatea că izvoarele formale ale dreptului, inclusiv cele ale dreptului
constituţional, diferă de la un sistem constituţional la altul, mai reuşită poate fi considerată cea de-a doua
opinie, deoarece permite cercetarea izvoarelor de drept constituţional relativ la orice sistem de drept.
Pornind de la aceste deziderate, includem în categoria izvoarelor dreptului constituţional
următoarele:
1. Actele normative. Ca izvoare ale dreptului constituţional se divizează în legi, acte normative
adoptate de organele executive, acte normative adoptate de organele de supraveghere a constituţionalităţii
legilor, regulamentele
parlamentelor, acte normative adoptate de autorităţile administraţiei publice locale.
Legile - izvoare de drept constituţional sunt adoptate de organele legislative, de -popor în cadrul
referendumurilor, de monarh, în condiţiile monarhiei absolute şi de alte organe.
După forţa juridică şi specificul relaţiilor sociale reglementate legile se împart în legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
De aceeaşi forţă juridică, ca şi legile, se bucură actele normative adoptate în condiţiile legislaţiei
delegate altui organ decît cel legislativ. Asemenea acte normative poartă denumirea de decrete - legi şi
sunt necesare în condiţiile de criză politică,cînd activitatea organului reprezentativ legislativ este
împiedicată sau acesta este dizolvat. În atare condiţii, în scopul evitării vacuumului de putere legislativă,

14
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

puterea executivă (şeful de stat sau guvernul) adoptă decrete - legi , decrete cu putere de lege ce
reglementează relaţii sociale care, în condiţii obişnuite, ţin de domeniul legii.
Deseori decretele - legi necesită aprobarea parlamentului şi pot fi considerate izvoare de drept
constituţional, dacă ele sunt destinate să reglementeze relaţiile sociale, care constituie obiectul dreptului
constituţional.
Actele normative adoptate de organele executive. În această categorie de acte se înscriu decretele
prezidenţiale (instituirea stării de urgenţă, declararea mobilizării totale sau parţiale, declararea războiului,
dizolvarea parlamentului, acordarea şi retragerea cetăţeniei, etc…), hotărîrile şi ordonanţele guvernului,
uneori chiar şi ordinele, instrucţiunile ministerelor, departamentelor şi altor organe centrale ale
administraţiei de stat.
Această categorie de acte normative este inclusîă în categoria izvoarelor de drept constituţional
numai în cazurile cînd conţin norme constituţionale. Ele trebuie să respecte ierarhia forţei juridice a
actelor normative în stat şi alte condiţii, 35 pentru a produce efecte juridice.
De menţionat, că din această categorie de acte normative, decretele şefului de stat şi hotărîrile
guvernului capătă în cele mai dese cazuri, valoare de izvoare de drept constituţional.
Actele organelor de supraveghere a constituţionalităţii legilor. Sunt izvoare de drept constituţional
hotărîrile şi deciziile acestor organe, referitor la constituţionalitatea legilor şi altor acte normative,
rezultatul sufragiului, competenţa unor autorităţi publice, interpretarea constituţiei ş.a.
Regulamentele parlamentelor (a camerelor în cazul parlamentelor bicamerale sau multicamerale).
Reglementînd activitatea parlamentelor (camerelor) şi organizarea internă a acestora, asemenea acte
normative fac parte din categoria izvoarelor de drept constituţional.
Hotărîrile autorităţilor administraţiei publice locale. Sunt considerate izvoare de drept
constituţional în cazurile în care acestea reglementează relaţii sociale, ce ţin de organizarea şi realizarea
puterii publice (de ex. statutele locale).
Precedentul judiciar şi practica judiciară. Este recunoscut ca izvor de drept constituţional este
recunoscut în sistemul de drept anglo-saxon, fiind aplicat pe larg în Anglia, S.U.A, Canada etc. În statele
care fac parte din acest sistem de drept, instanţele judecătoreşti sunt creatoare de drept, care formează aşa-
numitul drept comun (împreună cu dreptul statutar constituit din actele parlamentului , alcătuiesc sistemul
de drept englez).
Normele de drept constituţional, care fac parte din dreptul comun (norme constituţionale de
precedent) sunt numeroase şi diverse după conţinut. Aceste norme determină într-o mare măsură statutul
juridic al cetăţenilor şi al unor organisme non-guvernamentale, iar în unele cazuri reglementează relaţiile
dintre diferite autorităţi publice.
De exemplu, izvoare de drept constituţional în Anglia sunt recunoscute următoarele izvoare de
drept:
1) Rules of Law.(normele de drept)
a. Legislaţia, care cuprinde legile adoptate de Parlament şi actele normative cu
forţă juridică egală cu a legii adoptate de alte organe, cărora Parlamentul le-a conferit puterea de a
legifera.
b. Precedentul judiciar, ce cuprinde deciziile Curţilor care explică “common law”
(dreptul comun) sau care interpretează “statues” – ( dreptul scris).

15
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

2) “Conventional rules” cuprinde regulile care nu au forţă de lege, dar care nu pot fi neglijate
atunci cînd sunt sancţionate de opinia publică.
3) Avizele, opiniile consultanţilor autorităţii.
Obiceiul juridic. Este considerat izvor de drept şi, respectiv, izvor al dreptului constituţional doar
în unele sisteme constituţionale, cu toate că în orice sistem constituţional există, practic, obiceiuri şi
tradiţii de natură constituţională.
Contractul normativ. Este recunoscut izvor important al dreptului constituţional în cazul formării
federaţiilor, confederaţiilor, uniunilor de state, deoarece prin ele se stabilesc principiile generale privitoare
la asociaţia respectivă de state.
La analiza contractului normativ, ca izvor de drept constituţional, trebuie să pornim de la
realitatea că acestea pot fi internaţionale şi interne.
Contractele (tratatele) internaţionale sunt recunoscute ca izvoare de drept constituţional, dacă
îndeplinesc următoarele condiţii:
- este de aplicaţie directă;
- este ratificat conform dispoziţiilor constituţionale;
- reglementează relaţii care fac parte din obiectul de reglementare a dreptului constituţional.
Contractele normative interne capătă valoare de izvoare de drept constituţional dacă sunt încheiate
de subiecţii de drept constituţional şi dacă reglementează relaţii specifice dreptului constituţionl. Drept
exemplu de contracte normative interne, cu titlul de izvoare de drept constituţional, pot servi contractele
încheiate între unităţile administrativ - teritoriale sau între acestea şi autorităţile publice centrale cu
respectarea condiţiilor menţionate.
Normele religioase. Sunt recunoscute izvoare de drept şi, implicit, izvoare de drept constituţional
în statele în care normele religioase ocupă o poziţie determinantă în cadrul normelor sociale. Astfel, (în
ţările care fac parte din sistemul islamic de drept) norme de drept isteme" mari, clasificare propusă de
profesorul francez Rene David, putem constata că fiecărei "familii" ori "sistem" de drept îi corespund
izvoare specifice de drept constituţional.

I.9. LOCUL ŞI ROLUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT AL

REPUBLICII MOLDOVA

Normele juridice, deşi deosebite prin conţinut, sunt foarte strîns legate între ele, alcătuind un
ansamblu unitar, concret şi logic, constituindu-se într-un sistem organic. Din aceste considerente, dreptul
unui stat ni se înfăţişează nu ca o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor juridice, dar ca un ansamblu
al acestora, organizate şi structurate într-un sistem pe baza anumitor
principii, urmărind o anumită finalitate.
Sistemul dreptului contemporan al Republicii Moldova cunoaşte o grupare a normelor sale pe
ramuri de drept. Deaceea, orice sistem presupune
o ierarhizare a elementelor sale componente, respectiv şi sistemul de drept al Republicii Moldova
cunoaşte o ierarhizare a ramurilor sale.
În literatura de specialitate se consideră că pentru a determina locul pe care-l ocupă ramura de
drept constituţional în sistemul dreptului, este necesară studierea a două aspecte şi anume:
1. Importanţa relaţiilor sociale reglementate de normele dreptului constituţional;
16
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

2. Valoarea formelor juridice, prin care voinţa deţinătorilor puterii de stat devine drept.
În ceea ce priveşte primul aspect, normele de drept constituţional reglementează relaţiile sociale
fundamentale, care apar în procesul organizării şi exercitării puterii de stat. Este incontestabil faptul că
relaţiile sociale, ce apar în domeniul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat prezintă importanţa
majoră pentru popor, căci, cucerind puterea, cei ce se află la cîrmă pot să organizeze întreaga viaţă
economică, socială şi politică.
Cel de-al doilea aspect cercetat exprimă ideea, că valoarea deosebită a relaţiilor sociale,
reglementate prin normele ramurii de drept constituţional, necesită exprimarea voinţei guvernanţilor prin
intermediul celor mai importante forme de exprimare a normelor juridice, şi anume prin acte normative de
reglementare primară a relaţiilor sociale. De aceea, aceste relaţii sociale se reglementează în primul rînd
prin constituţie - legea fundamentală a statului, care se plasează în fruntea actelor normative.
Concluzia făcută în urma cercetării acestor aspecte se cere a fi următoarea: dreptul constituţional
este ramura principală a sistemului de drept. Această calitate a ramurii de drept constituţional duce la
influenţa întregului sistem de drept, fiindcă dreptul constitţional, în primul rînd, conţine norme elaborate
în cadrul activităţii de realizare a puterii de stat prin conducerea la cel mai înalt nivel. Constituţia, ca izvor
fundamental al dreptului constituţional, este în acelaşi timp şi izvor principal pentru întregul drept,
conţinînd, printre alte reglementări, şi cele privind proprietatea, organele executive, organele judecătoreşti.
Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi reglementate detaliat prin normele dreptului civil, dreptului
administrativ, organizării judecătoreşti.
Analizînd minuţios corelaţia dintre Constituţie şi ramurile sistemului de drept al Republicii
Moldova, vom constata faptul că orice ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele din
Constituţie. De aici şi rezultă principiul conformităţii normelor celorlalte ramuri de drept cu normele
cuprinse în Constituţie.
În al doilea rînd, necesitatea conformităţii despre care se vorbeşte mai sus generează următoarea
situaţie: o modificare intervenită în dreptul constituţional impune modificări corespunzătoare ale normelor
din celelalte ramuri de drept, care conţin reglementări ale aceloraşi relaţii sociale.
Rolul conducător al dreptului constituţional faţă de celelalte ramuri ale dreptului oglindeşte
unitatea sistemului nostru de drept, unitate care constă în faptul că diferitele ramuri, ce alcătuiesc sistemul
de drept al Republicii Moldova, reflectă expresia voinţei întregului popor şi, prin urmare, au acelaşi scop -
protecţia tuturor relaţiilor sociale.
Importanţa deosebită a dreptului constituţional este determinată şi de faptul că normele acestei
ramuri consacră şi garantează instituţiile fundamentale ale democraţiei (pluripartidismul, pluralismul
politic, egalitatea în drepturi, reprezentarea naţională, votul universal, egal, direct, secret, liber exprimat
ş.a).

17