Conform 

Landnámabók și Íslendingabók(en), călugării celți denumiți Papar(en) ar fi

trăit în Islanda înaintea sosirii coloniștilor scandinavi, posibil ca parte a unei misiuni
hiberno-scoțiene. Săpături arheologice recente au scos la iveală la Hafnir,
în peninsula Reykjanes, ruinele unei cabane. Datarea cu carbon arată că ea a fost
abandonată cândva între 770 și 880.[17]
Exploratorul viking suedez Garðar Svavarsson(en) a fost primul care a făcut
înconjurul Islandei în 870 și a stabilit că este vorba de o insulă.[18] El a iernat acolo și
a construit o casă la Húsavík(en). Garðar a plecat în vara următoare, dar unul dintre
oamenii săi, Náttfari(en), a hotărât să rămână în urmă cu doi sclavi. Náttfari s-a
stabilit în ceea ce astăzi se numește Náttfaravík și a devenit primul locuitor
permanent al Islandei.[19][20]
Căpetenia nordică Ingólfr Arnarson și-a construit o gospodărie în Reykjavíkul de
astăzi în anul 874. Ingólfr a fost urmat de mulți alți coloniști emigranți, în mare parte
scandinavi cu thrallii lor, dintre care mulți erau irlandezi sau scoțieni. Până în 930,
majoritatea terenului arabil al insulei fusese luat în proprietate; Althing, o adunare
legislativă și judecătorească, a fost înființat pentru a reglementa Comunitatea
Islandeză. Lipsa de teren arabil a servit drept imbold pentru colonizarea Groenlandei
începând cu 986.[21] Perioada acestor colonizări timpurii a coincis cu Perioada Caldă
Medievală, când temperaturile erau similare celor de la începutul secolului al XX-lea.
[22] În acest moment, circa 25% din teritoriul Islandei era acoperit cu păduri, față de
1% cât a mai rămas astăzi.[23] Creștinismul a fost adoptat prin consens pe la 999–
1000, deși păgânismul nordic(en) a mai persistat în rândurile unor segmente ale
populației câțiva ani de atunci.
Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Ósvör, replică a unui vechi avanpost pescăresc de lângă Bolungarvík(en)

Reprezentare din secolul al XIX-lea a unei adunări de Alþingi a Comunității Islandeze,
desfășurat la Þingvellir
Comunitatea Islandeză a durat până în secolul al XIII-lea, când sistemul politic gândit
de primii coloniști s-a dovedit incapabil să rezolve problema creșterii puterii
căpeteniilor islandeze.[24] Luptele interne pentru putere și agitația populației
din Epoca Sturlungilor(en) a dus la semnarea Vechiului Legământ(en) în 1262, prin
care s-a pus capăt Comunității independente și a adus Islanda sub coroana
norvegiană. Posesiunea Islandei a trecut în 1397 la Uniunea de la Kalmar, când
regatele Norvegiei, Danemarcei și Suediei s-au unit. După ieșirea Suediei din această
uniune în 1523, Islanda a rămas dependență norvegiană, ca parte a
regatului Danemarca–Norvegia.
În secolele ce au urmat, Islanda a devenit una dintre cele mai sărace țări ale Europei.
Solul nefertil, erupțiile vulcanice, despădurirea și clima dificilă au făcut ca viața să fie
grea într-o societate în care subzistența depindea aproape exclusiv de
agricultură. Moartea neagră a pătruns în Islanda de două ori, prima dată în 1402–
1404 și din nou în 1494–1495.[25] Prima epidemie a ucis între 50% și 60% din
populație, iar a doua între 30% și 50%.[26]
Reforma și începuturile Epocii Moderne[modificare | modificare sursă]
Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, ca parte a Reformei Protestante, regele Christian
al III-lea al Danemarcei a început să impună tuturor supușilor săi luteranismul. Jón
Arason(en), ultimul episcop catolic de Hólar(en), a fost decapitat în 1550 împreună
cu doi dintre fiii lui. Țara a devenit oficial luterană și luteranismul a rămas de atunci
religia dominantă.
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Danemarca a impus Islandei niște restricții
comerciale dure(en). Dezastrele naturale, inclusiv erupțiile vulcanice și bolile, au
contribuit la scăderea populației. Pirații din diferite țări, inclusiv de pe Coasta
Barbară, au venit în expediții de jaf la așezările de pe coastă și au răpit oameni,
luându-i ca sclavi.[27][b] O mare epidemie de variolă a ucis în secolul al XVIII-lea o
treime din populație.[28][29] În 1783, vulcanul Laki(en) a erupt, cu efecte
devastatoare.[30] În anii de după erupție, perioadă denumită Greutățile Ceții(en) (în
islandeză, Móðuharðindin), peste jumătate din animale au murit. Circa un sfert din
populație a murit în foametea ce a urmat.[31]
Mișcarea pentru independență 1814–1918[modificare | modificare sursă]
În 1814, în urma Războaielor Napoleoniene, regatul Danemarca-Norvegia a fost
despărțit în două regate separate prin tratatul de la Kiel, dar Islanda a rămas
dependentă de Danemarca. De-a lungul secolului al XIX-lea, clima țării a continuat să
se răcească, ceea ce a dus la o emigrație masivă în Lumea Nouă, în special în
regiunea Gimli(en), Manitoba, Canada, localitate poreclită de atunci Noua
Islandă(en). Circa 15.000 de oameni au emigrat, dintr-o populație totală de 70.000.
[32]
Conștiința națională a apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, inspirată fiind
de ideile naționalismului romantic din Europa continentală. O mișcare pentru
independența Islandei a început să se formeze în anii 1850 sub conducerea lui Jón
Sigurðsson(en), pe baza naționalismului islandez incipient inspirat
de Fjölnismenn(en) și de alți intelectuali islandezi cu studii în Danemarca. În 1874,
Danemarca a acordat Islandei o constituție și o autonomie limitată. Autonomia a fost
extinsă în 1904, iar Hannes Hafstein(en) a fost primul care a îndeplinit funcția
de ministru pentru Islanda(en) în cabinetul danez.
Regatul Islandei 1918–1944[modificare | modificare sursă]

ISLANDA
Actul de Uniune Dano-Islandeză(en), acord semnat cu Danemarca la 1 decembrie
1918 și valabil 25 de ani, recunoștea Islanda ca stat complet suveran, aflat în uniune
personală cu Danemarca. Guvernul Islandei a înființat ambasadă la Copenhaga și a
cerut Danemarcei să se ocupe de politica externă a Islandei. Ambasadele daneze din
toată lumea au început să arboreze două steme și două drapele: ale Regatului
Danemarcei și ale Regatului Islandei.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Islanda și-a declarat neutralitatea, alături
de Danemarca. După ce Germania a ocupat Danemarca(en) la 9 aprilie 1940,
Althingul a înlocuit regele cu un regent și a declarat că guvernul islandez trebuie să
preia controlul asupra afacerilor sale externe și asupra altor probleme de care până
atunci se ocupa Danemarca. O lună mai târziu, forțele armate britanice au invadat și
au ocupat țara(en), încălcând neutralitatea islandeză. În 1941, ocupația a fost
preluată de Statele Unite, pentru ca Regatul Unit să-și utilizeze trupele în altă parte,
aranjament pe care în cele din urmă l-au acceptat și autoritățile islandeze.