A. O.

KENADA
ÎNSEMNĂRILE UNUI FOST
ZIARIST
Fragment din romanul „Accident în interiorul punctului”

Fragmentariu.
De fapt, ar fi trebuit să-mi încep „relatarea” descriind, în mare,
actuala stare de lucruri, însă numai Dumnezeu mai ştie care-ar fi
cel mai „inspirat” mod de-a înţelege împrejurările, foarte stranii
şi foarte obscure, care-au dus, în final, la arestarea şi condam-
narea Doctorului. Îmi închipui că, asemenea mie, majoritatea
concitadinilor mei s-au simţit, la un moment dat, dezorientaţi şi
puţin depăşiţi de evenimente. Iar dacă, nici până astăzi, n-a
recunoscut-o nimeni, aceasta se datorează bunului simţ comun,
dar mai ales, fricii insuflate de fantoma ACADEMIEI; şi, nu în
ultimul rând, mentalităţii fiecăruia dintre noi – mentalitate de
ţărani urbanizaţi cu forţa, cum ar spune bătrâniciosul meu pri-
eten, Pitecantropul (la ora asta, Doctorul e desigur mort, îm-
puşcat vreau să spun, fiindcă, mai nou, în oraşul nostru, ped-
epsele capitale se execută în termen de 48 de ore de la pronun-
ţarea sentinţei. Termenul a fost statuat prin legea organică, cu
majoritate de voturi, odată pentru totdeauna, ulterior, legea a
 2/20

fost ratificată prin referendum universal, iar cetăţenii au votat-o

cu sufletul la gură, încântaţi, vrăjiţi de mana cerească ce se po-
gorâse, din înalturi, peste capatele lor, de parcă cineva s-ar fi
găsit, în sfârşit, dispus să le facă dreptate, o farsă care jigneşte
ideea de dreptate socială, de umanism şi democraţie, astfel că s-
a ajuns aici: practic, jurisprudenţa locală a extirpat, fără nici o
jenă, conceptul de „situaţie extremă”, pentru vajnicii apărători ai
dreptăţii nemaiexistând abateri, cazuri speciale, circumstanţe
atenuante, etc. Cuvântul „excepţie” a fost suprimat, la propriu,
nu la figurat, din mai toate dicţionarele noastre juridice).
Fireşte, toată povestea are un uşor iz de melodramă ieftină,
deoarece cu toţii avem tendinţa de-a exagera importanţa unor
fapte în care suntem, cu sau fără voia noastră, implicaţi şi de a
bate, ca să zic aşa, aproape inconştient, la porţile ridicolului. Sub
acest aspect, ţin să precizez că nu doresc să-mi fac „mea culpa”
ori să-mi justific, într-un fel sau altul, opţiunile personale. Mă
consider tot atât de vinovat ca şi cel care a stat pe margini şi a
privit indiferent spectacolul asasinării unui mare om, o somitate
internaţională în domeniul ştiinţei. Moartea lui a fost şi rămâne
o palmă pe obrazul justiţiei, o ruşine pentru toată lumea, nu
numai pentru cei care au tras, din umbră, sforile, pentru cei care
au apăsat efectiv pe trăgaciul armei, e o ruşine şi pentru cei care
s-au amuzat copios urmărind abjectul spectacol, umilirea, nimi-
cirea fizică şi morală a unui nevinovat, distrându-se pe socoteala
lui, aidoma plebeilor din vechea Romă care se mulţumeau cu
pâinea şi circul oferit de conducătorii lipsiţi de scrupule, cărora
mai apoi le dăruiau voturile în schimbul acestei stupide şi gro-
teşti mite colective. Cât priveşte chestiunea bunului simţ comun
sau problema mentalităţii: prefer să le las pe seama altora, mai
ales a celor care-şi pierd vremea ocupându-se cu studiul unor
 3/20

discipline atât de puţin interesante ca psihologia ori sociologia.

La vârsta mea şi în situaţia în care mă aflu e periculos să te joci
cu focul, cu toate că, deocamdată, la o asemenea flacără, nu s-a
ars încă nimeni (Acum: sunt beat criţă, am început să bat
câmpii, totuşi, jocul de-a „spovedania” mă amuză, râd ca prostul
de unul singur, nu-i nimic, zic, în ultima vreme mi se întâmplă
din ce în ce mai des. Cantităţile incredibile de alcool pe care le-
am descoperit ascunse în cămara bătrâniciosului meu prieten,
şi-au făcut, în fine, efectul. M-am îmbătat pentru a nu ştiu câta
oară în anosta-mi, derizoria-mi existenţă de ratat, de pseudo-
celebritate locală. Scriu la lumina lămpii, o lampă veche,
bătrânească, un soi de opaiţ ţărănesc, model 1848, dacă nu mă-
nşel. Antichitate veritabilă. În cameră domneşte un iz pătrunzăt-
or de tutun şi uleiuri arse, vaporii gelatinoşi se depun pre-
tutindeni formând, în prealabil, o chiciură deasă, murdară, pur-
ulentă, un smog care-ţi arde plămânii şi te face să visezi cai verzi
pe pereţi. Pe hârtie, literele aşternute cu incontinentă migală se
apleacă lent când într-o parte, când în alta, dezarticulându-se ca
nişte schelete de ceară, imaginea perfectă a apocalipsului ce va
veni peste noi, fiinţe bipede, raţionale, găunoase, sub aspect
grafic rezultatul e ininteligibil, o înşiruire de cruciuliţe şi semne
din care mâine nu voi mai pricepe nimic decât, foarte, foarte vag,
starea în care mă aflu acum!).
În altă ordine de idei: voi fi obligat să simplific, ba chiar să evit
comentariile inutile, cele care ar putea face deliciului cititorului
preocupat de descifrarea subtextului, de cititul printre rânduri şi
decriptarea fabulei. Voi fi constrâns să elimin, din start, divag-
aţiile inutile (totul în favoarea exactităţii) şi să forţez, la limită,
evidenţa, cu ajutorul unor improvizaţii mai mult sau mai puţin
ortodoxe, mai mult sau mai puţin conforme spiritului meu
 4/20

teoretic – chiar dacă sunt pe deplin conştient că algoritmul

acesta strică ansamblul, pulverizează estetica şi, în general,
creează confuzii. Va trebui să consemnez totul, cu scrupulozit-
atea şi maliţiozitatea meschină a ziaristului, să nu uit nimic, nici
măcar detaliile aparent nesemnificative de genul ce se mai
întâmplă prin cartierul de est? (apărute, unele, în paginile
COTIDIANULUI). Oricum, va trebui să judec lucrurile la rece, să
mă transform în ceea ce pretind unii că sunt: un individ lipsit de
scrupule, cinic, de-a dreptul machiavelic. Un monstru potenţial.
Dacă până mai ieri reprezentam prototipul ziaristului plin de
succes, invidiat şi răsfăţat de toată suflarea urbei, azi reprezint
prototipul indezirabilului (mi-am trădat concitadinii şi patria,
apărându-l pe Doctor!), o canalie incapabilă de sentimente no-
bile şi frumoase, cum ar fi, de pildă, compasiunea, respectul şi
iubirea aproapelui, s.a.m.d. Melancoliile care mă cuprind uneori
sunt cu totul şi cu totul irelevante. De faţadă. Am tras pe sfoară o
duzină de fraieri (Completez: cu nonşalanţă. Imbecilul care a
scris asta chiar a reuşit să mă flateze, să-mi gâdile orgoliile cele
mai ascunse, aşa că nu m-am ostenit să-i reţin numele, un atare
efort nu intră în sfera intenţiilor mele prezente şi viitoare).
Bravii mei concitadini, cei care au urmărit, postaţi în faţa televi-
zoarelor, asasinarea acelui nevinovat, pot fi şi ei convinşi că, în
cazul în care Doctorul ar fi reuşit să răstoarne sistemul, aş fi
ajuns prim ministru! Decrepitul, osânzosul care a emis această
judecată profund axiologică, acest raţionament absolut genial
din punctul de vedere al viscerelor subsemnatului trebuie să se fi
simţit, preţ de o clipă, buricul universului. Noroc că vigilenţa oa-
menilor de bine (nota bene: în oraşul nostru, fiecare al doilea
cetăţean cu drept de vot e un om de bine, mai ales după
referendum-ul care a instaurat noul şi originalul sistem juridic
 5/20

în viaţa comunităţii) a funcţionat ireproşabil şi, fără nici o ex-

agerare, impecabil (Sintagma aparţine unui fost coleg de la
COTIDIANUL, pe vremuri colaborator însărcinat cu utilitarele şi
anunţurile de mică publicitate, actualmente redactor-coordonat-
or pe probleme de cultură şi relaţii cu publicul)! În continuare,
opiniile câtorva cetăţeni indignaţi, decupate din tot soiul de pub-
licaţii acum la mare modă, din scrierile foştilor mei colegi de
breaslă. E limpede că respectivul – adică tot subsemnatul!
— Face parte dintr-o amplă reţea de spionaj care urmăreşte,
între altele, reabilitarea vremurilor de mult apuse şi, de ce nu,
subminarea puterii de stat! La întrebarea pusă de ziarist pentru
cine lucrează susamintitul, o gospodină cumsecade pune punctul
pe „i”: Pentru puterile străine! În concluzie, se impune preluarea
cazului de către organele specializate, competente ale Statului şi
se recomandă supravegherea strictă, poate chiar arestul pre-
ventiv. La domiciliu. (Toate acestea, spicuiri din COTIDIANUL,
ultimele două, trei numere, rubrica „Scandaluri subterane”).
Oraşul.
Câteva note, comentarii şi observaţii cu caracter regional şi
speculativ, cu privire la locuri, la peisaje şi vecinătăţi: voi încerca
să abordez subiectul dintr-o perspectivă individuală. Pe cât pos-
ibil, cu detaşare – păstrând distanţa, cum zicea ieri sau alaltăieri
bătrâniciosul meu prieten – dacă detaşare se numeşte fuga de
complexe, refuzul de-a accepta un anume sentiment de inferior-
itate pe care zadarnic învăţaţii noştri animaţi de gânduri şi idei
frumoase, nobile, s-au muncit să-l convertească într-unul de su-
perioritate, o sumă de strădanii meritori, demne de respectul
posterităţii şi evident, de respectul urmaşilor urmaşilor poster-
ităţii. Din motive, să presupunem, intangibile, înţelepţii au dat
chix, succesul unei asemenea întreprinderi nedepinzând de
 6/20

poziţia insului de excepţie în general şi al istoricului în particu-

lar, ci de cum se raportează comunitatea la împrejurări, la eveni-
mentul cotidian. Sunt convins că tentativa mea de-a pune în dis-
cuţie o atare chestiune şi sub un unghi atât de iconoclast riscă să
fie interpretată ca o probă categorică de rea voinţă. Fie şi numai
pentru că oamenii au această tentaţie, de-a se vedea pe ei înşişi
într-o lumină deosebit de blândă, ignorându-şi defectele şi
acordând o importanţă exagerată unor calităţi care, la drept vor-
bind, nu sunt neapărat calităţi, ci tot defecte. Patriotismul, când
îmbracă aspecte hilare, demagogice, pernicioase, devine tot un
defect. Şi încă unul foarte periculos, distructiv în manifestările
lui extreme, deoarece masele contaminate de complexe ego-
centrice nu mai deosebesc necesarul de contingent, neutralitatea
fiind receptată ca o formă de agresiune făţişă, un act de rea
intenţie. Nu-i cazul la noi sau, mă rog, n-ar trebui să fie cazul.
Sentimentul de inferioritate pe care majoritatea concitadinilor
mei îl nutresc faţă de locuitorii altor teritorii învecinate provine
şi din convingerea intimă, nemărturisită, pitită în cele mai
tainice ascunzişuri ale mândriei noastre naţionale, că noi nu
suntem deloc ceea ce ar trebui să fim, că ceva ne lipseşte de
vreme ce gesturile, acţiunile noastre au mereu gustul insuport-
abil al lucrului făcut de mântuială, nu la repezeală, ci pur şi sim-
plu de mântuială, pe jumătate, fiindcă, dacă există pe lumea asta
vreo comunitate care să nu accepte sensul axiologic al vitezei,
atunci cu siguranţă că despre noi este vorba. Precizia, rapidit-
atea, eficienţa, pragmatismul, consecinţe mediate ale spiritului
geometric, ca atribute ale vitezei, ne repugnă organic. Aşa se face
că, într-un secol care a ridicat aceste concepte la rangul de valori
supreme, noi rămânem comunitatea cu cea mai anacronică
 7/20

mentalitate din acea parte a lumii în care dorim să ne integrăm,

în pofida carenţelor noastre funciare.
Adevărul e că nu reuşim să ne adaptăm cerinţelor unor timpuri
în care maşinăriile elimină progresiv individul, final de veac în
care nu se poate trăi decât apăsând pe pedală la maximum,
amănunt care a dat peste cap scrupuloasele raţionamente şi pre-
moniţiuni făcute de cele mai autorizate minţi vizionare. Suntem
prea lenţi comparativ cu restul comunităţilor de bipezi raţionali
din jurul nostru pentru care o milionime de secundă e mai
preţioasă decât toţi arginţii încuiaţi în seifurile cutărui miliardar.
Se creează falsa impresie că am fi o comunitate de contemplativi.
În realitate, contemplaţia nu te elimină din istorie ca pe noi, nu
te aruncă în anistorism, ea n-are multe în comun cu resemnarea,
iar cine o interpretează ca resemnare nu-i decât un imbecil în
plus. Confuzie regretabilă. Dovadă că cel mai contemplativ
popor din lume, hinduşii, au produs cele mai tulburătoare şi fas-
cinante proiecţii culturale. La noi, pilda baladescă cu ciobanul
resemnat de iminenţa unui presupus asasinat este exemplară.
Viitorul nu există, el e neantul, dizolvarea finală, completă, ire-
versibilă, iar pilda l-a suprimat fără menajamente. Nu-i nevoie
să ai creierul foarte dezvoltat ca să observi cu câtă obstinaţie
evită concitadinii mei orice referire la un viitor ideal, îndepărtat,
dar proiectiv, că replicile lor se învârt, cu precădere, în jurul un-
or evenimente trecute sau prezente, că acest viitor există strict în
măsura în care este pipăibil: mâine, poimâine, răspoimâine. Un
om care visează numai prezentul e un om terminat. Nu-i de mir-
are că în mai toate domeniile spiritul autohton nu a produs decât
fie excepţii meteorice, care pot fi numărate pe degetele de la o
mână, fie o pletoră de mediocrităţi inteligente pe care acelaşi
spirit local s-a şi grăbit să le acorde statutul de divinităţi locale,
 8/20

când, prin alte părţi ale lumii, nimeni n-ar fi dat prea mulţi bani
pe ele.
Din păcate, există tendinţa de-a explica această stare de lucruri
exclusiv prin considerente de ordin istoric, zic: din păcate, pen-
tru că cei care se cramponează de aceste considerente uită că
dintotdeauna am fost aşa şi că împrejurările, oricât de vitrege,
nu ne disculpă la capitolul acesta nici divinitatea, nici posterit-
atea nu întreabă de ce, ele constată, trag linia şi adună. Noi am
fost paşnici, suntem paşnici şi vom fi paşnici în vecii vecilor. Nu
vremurile sunt sub om, ci bietul om e sub vremuri. Bietul om!
Remarcabilă atitudine de fiinţe aşezate, de-o cuminţenie care te
aşează în rândul vitelor de povară, care nu prea seamănă cu pla-
nurile hegemonice ale acelui războinic de excepţie care, la finele
veacului al XVI-lea şi începutul veacului al XVII-lea, ne-a unit
strămoşii cu forţa armelor, unire care s-a făcut nu dintr-o conşti-
inţă naţională atât de dezvoltată precum perorează istoriografii
noştri, autorii manualelor şcolare de astăzi, altfel nu se explică
de ce a mai fost nevoie de tunuri, ghiulele, săbii, topoare şi alte
instrumente de asasinat cu ridicata ca să uneşti o grămadă nu
foarte ordonată de indivizi de bună voie, ci din cele mai imperi-
aliste raţiuni cu putinţă. Marele războinic a simţit că cineva tre-
buie să ne administreze o lecţie usturătoare de participare la is-
torie, de civism la o adică, şi că acel cineva trebuie să smulgă din
neuronii acestor ţărani obidiţi ideea că nu contează cine te calcă
pe bătături, cine-ţi scoate maţele afară, cotropitorii vin şi pleacă,
esenţialul e să rămâi intact, ca trestia pe malul apei, îndoit şi cu
mucii pe piept. N-a reuşit, a ratat din cauze care n-au nici o
legătură cu subiectul notelor de faţă, dovadă clientelismul nostru
politic, economic şi cultural tradiţional. Cine ştie cum s-ar fi des-
făşurat istoria pe acest petec de lume, dacă războinicul şi-ar fi
 9/20

împlinit visul? Adevărul e că ceea ce ne lipseşte e experienţa

citadină, în accepţia cea mai profundă al cuvântului, deoarece
concitadinii mei sunt orăşeni numai cu numele, mai degrabă s-
ar zice că ţăranii de ieri au suferit un proces iremediabil de alien-
are, urbanismul vârât cu forţa pe gât reuşind să-i dezrădăcineze,
dar nereuşind să le ofere o alternativă axiologică viabilă. Oraşul
nu înseamnă doar ziduri şi cuburi de beton locuite de oameni
perplecşi, înseamnă o mentalitate de cuceritor sau cetăţean, sen-
timentul apartenenţei la un perimetru aparte, individualizat faţă
de restul lumii. Numai imperiile şi statele durate de orăşeni
rezistă în timp. Oricâte nefericiri, oricâte drame individuale sau
colective ne provoacă cetatea, ea rămâne singurul perimetru în
care destinul unei comunităţi se poate împlini plenar. Nu cunosc
în istorie nici o civilizaţie rurală care să-şi fi propus, explicit sau
implicit, fericirea individuală a membrilor comunităţii. Nu
cetăţeanul a inventat cetatea, cetatea l-a inventat pe cetăţean, or
noi, deja urmaşii unei generaţii de ţărani degeneraţi, n-am avut
răgazul să ne însuşim condiţia urbană, citadela, cu extremele şi
confidenţele ei ascunse.
Din fericire, nu atât pentru noi, cât pentru copiii noştri şi pen-
tru copiii copiilor noştri, o urbe tot există, o pseudourbe, şi ea tot
o consecinţă a circumstanţelor înainte pomenite, amănunt care
explică de ce oraşul, cu toată urbanizarea lui forţată, cu toată
desfăşurarea de tehnologii şi puteri megalitice, mai păstrează
aerul acela de cătun ridicat la rang de metropolă graţie unui ca-
priciu de pigmeu care se crede uriaş. Realitatea e că ultimul
secol, mai bine zis: ultima jumătate de secol, ne-a împins aici, că,
printr-o evoluţie poticnită, submediocră, lipsită de prea multe
momente glorioase, ne-am trezit, cum susţin unii, aruncaţi din-
colo de limita superioară, admisibilă, a inocenţei omeneşti. Aşa
 10/20

că rezultatul acestor eforturi încropite cam la repezeală se află

sub ochii noştri, urbea noastră cea de toate zilele, pe de-a-
ntregul ne aparţine şi pe ea punem capul, de ea ne rezemăm la
nevoie şi când vremurile trântesc de pereţi cu subsemnaţii. Cum
ziceam adineaori cu formulări ceva mai indecente, un spaţiu care
anulează extremele şi temperează înălţimile, chiar şi pantele cele
mai abrupte. În ciuda celor afirmate, o geografie medie, egal dis-
tribuită, accidentată fără exagerări evidente, raiul pe pământ
dacă istoria nu şi-ar fi săvârşit pe-aici capriciile, timp de peste
două milenii. Înconjurat, pe trei laturi din patru, de lacuri şi
bălţi întinse, noroioase, smârcurile dinspre nord, nord-est, fiind
mai tulburi, mai adânci, mai imprevizibile – şi de aceea inspiră o
teamă aproape patologică, teamă care, treptat, s-a permanentiz-
at – rezultatul unor mentalităţi prăpăstioase şi mesianice. La in-
tervale regulate, acolo se petrec lucruri pe care noi refuzăm să le-
nţelegem, problema e că nu-i suficientă tăcerea, câteodată
prudenţa şi expectativa strică, se dovedesc inevitabil fatale. Cât
priveşte celelalte două laturi, îndeobşte apele dinspre apus, ex-
istă unele animozităţi, unele contorsionări care, datorită experi-
enţelor îndelungi şi repetate, pot fi socotite de rutină, inerente
desfăşurării istoriei, obstacole peste care putem sări fără să
supărăm pe nimeni doar cu infinită atenţie, cu diplomaţie şi răb-
dare de mohicani. Admit că, deşi suntem un teritoriu uscat în-
cercuit de teritoriu umed, aceasta nu-i o dovadă de superioritate
aşa cum se strigă încă pe la colţuri de stradă, dimpotrivă, ecuaţia
presupune deplină egalitate, subliniez, nici mai presus, nici mai
prejos, cu condiţia să respectăm întocmai clauza contractuală.
Fiecare pădure cu verdeaţa, cu uscăturile ei private şi colective.
Rog deci să nu mi se interpreteze gestul aiurea, evoluţia speciei
ne arată că timpurile când graniţa dintre uscat şi umed va fi
 11/20

îngropată întru eternitate bat la uşă, la asta se adaugă veşnica

pornire a apei de-a acoperi uscatul şi veşnica pornire a uscatului
de-a înainta în apă, porniri cultivate temeinic, pe îndelete, de
spirite obtuze care nu vor să priceapă că, ideal, apa convieţuieşte
cu uscatul în cea mai paşnică armonie, că absenţa amenajărilor
hidrografice provoacă dezastre ecologice de proporţii macabre,
apa şi uscatul sunt elemente primordiale fără de care până şi
florile se sinucid în masă, aş pofti să-l văd pe dobitocul care
susţine că se poate trăi numai cu piatră seacă şi apă oxigenată,
lipsită de organisme unicelulare. Diferenţele de genetică se
aplanează pe zi ce trece, graficul într-acolo evoluează, n-o să
rămână Turnul lui Babel o utopică şi sublimă aspiraţie in-
ternaţională, continentul tinde spre un gen de ecosistem integ-
ral, numai troglodiţii invocă aşa-numitul drept natural, haideţi
să inundăm uscatul, să tăiem copacii şi să dăm drumul la apă
sau viceversa, haideţi să îndiguim balta, să cosim trestia şi bam-
buşii, să otrăvim peştii, când se ştie că nici peştii, nici trestia,
nici bambuşii nu trăiesc fără uscat, fără pădure, mai nou echilib-
rele şi dezechilibrele se manifestă global, aici nu mai fun-
cţionează distincţii de ordin subiectiv, ăştia, sus-menţionaţii,
uită să adauge că dreptul natural e o invenţie adamică de după
izgonire, iar Adam a fost unul singur, încurcătura limbilor e
păcatul de moarte pe care va trebui, într-un fel sau altul, să ni-l
spălăm singuri, degeaba ocolim, din trufie, evidenţa, şi bam-
buşii, şi trestia, şi copacii au aceeaşi esenţă comună, celuloza,
hârtia de calitate superioară se obţine prin utilizarea corectă a
tehnologiilor avansate, ştiinţa a demonstrat că nu materialul
contează, totul e o apă şi un pământ, ci cum fabrici, cum pro-
duci, la naiba, iar m-am îmbătat cu rachiul Pitecantropului, bine
că nu-i acasă, bine că nu şi-a dat încă seama ce se petrece cu
 12/20

mine, unde-i dispar sticlele din cămară, de ce lichidul din ultima

e din ce în ce mai inconsistent, mai neutru şi mai lipsit de
proprietăţi fizico-chimice, păcat de efort, am început bine şi-am
ajuns să delirez ca Iov în pustie, mă tem că nu mă ascultă cine
trebuie, esenţialul e să-l satisfaci pe consumator.
Indubitabil, metafora se potriveşte oricărui sens. Etc. Etc. Etc.
Şleampătul.
Nu-mi amintesc exact unde, în ce împrejurări, l-am auzit, pen-
tru prima oară, pe şleampăt discutând despre ciudata descoperi-
re a marelui nostru savant. Reţin doar ziua (miercuri, 27 febru-
arie), şi desigur, câteva detalii minore: faptul că şedeam la o
masă, într-o berărie mizeră, deocheată, populată cu figuri şterse,
aproximative, sau faptul că interlocutorul nostru, unul dintre
sutele de informatori trecuţi pe statele de plată ale
COTIDIANULUI, la rubrica „cheltuieli de protocol”, o creatură
larvară, neverosimilă, cu urechi clăpăuge şi aspect de cioclu, cu
faţa veşnic acoperită de un surâs parcă desenat cu creta, se stră-
duia, din răsputeri, să ne convingă de importanţa unei afaceri în
care, susţinea el, erau implicate cele mai înalte personalităţi ale
oraşului (În treacăt fie spus, această particularitate a memoriei
mele, de-a neglija complet amănuntele exterioare, lipsite de sig-
nifiantă, ar fi trebuit să mă oblige la un plus de efort intelectual
– efort pe care nu l-am depus decât în situaţiile în care oricum,
nu am avut de ales, când trebuia să finalizez o anchetă sau un re-
portaj de pagina întâi. Fiindcă, orice s-ar spune, meseria de ziar-
ist presupune, cel puţin teoretic, o congenitală hipertrofiere a
simţurilor, capacitatea de-a înţelege instantaneu realitatea,
formele ei concrete, imediate, nu numai arta de a manipula un
limbaj schematizat la maximum, conceput pentru uzul unor re-
tardaţi de ocazie. Or eu nu posed niciuna dintre aceste calităţi,
 13/20

nici măcar pe ultima, care, la o adică, ar fi fost suficientă pentru

a mă scoate din încurcătură. Aşa că invidia celorlalţi este super-
fluă, total nejustificată. În pofida a ceea ce unii mai cred încă de-
spre mine, am fost un ziarist mediocru, cel puţin sub aspectul
acesta, al elementelor de culoare. Reuşitele mele, atâtea câte au
fost, pot fi socotite, cu rare excepţii, rodul exclusiv al hazardului,
al circumstanţelor de rigoare, talentul, aptitudinile necesare
practicării unei profesiuni atât de speciale, de deosebite, ca cea
de jurnalist, n-au jucat în ilustra-mi carieră decât un rol cu totul
şi cu totul secundar). Şleampătul avea însă prostul obicei de a
vorbi într-una, vrute şi nevrute, cu o însufleţire ridicolă,
strâmbându-se, gesticulând ca o paiaţă decupată de prin rev-
istele cu caricaturi de mâna a doua – astfel că predilecţia lui pen-
tru subiecte care îi depăşeau puterea de înţelegere reuşea întot-
deauna să scoată din răbdări. Nu-i de mirare că, în dupăamiaza
aceea friguroasă, umedă, de februarie, când l-am auzit vorbind
cu atâta dezinvoltură despre impresia pe care raportul Doctor-
ului o făcuse asupra prea onorabililor academicieni, mi-am
propus, efectiv, să-l umilesc. Şi am făcut-o, recunosc, la modul
cel mai grosolan cu putinţă. Conştient de efectul pe care tăcerea,
indiferenţa ostentativă o au asupra caracterelor predispuse la is-
terie, asupra celor atinşi de „microbul” extroversiunii, i-am evit-
am sistematic privirea, ocolindu-i întrebările sau, în cel mai feri-
cit caz, răspunzându-i în doi peri, cu formulări laconice, vădit
ofensatoare. Omul era teribil de încordat, trepida ca o maşină
electrică sub tensiune, iar nepăsarea, dispreţul, infatuarea cu
care îi persiflam provocările au sfârşit prin a-l scoate din sărite.
„Constat că pe domnul coleg nu-l interesează deloc tema” a rep-
licat, la un moment dat, cu acel sentiment de frustrare care îl
făcea să transpire atât de abundent.
 14/20

Nu i-am răspuns. Interlocutorul nostru a mârâit scurt: „Prob-

abil că prea stimatul dumitale coleg e obosit. Să-i trecem cu
vederea această mică incontinenţă!”
Am ridicat, nepăsător, din umeri. Băusem, cred, vreo trei sau
patru cafele, toate pe stomacul gol, eram obosit, iritat de drog şi
aşteptări inutile, aşa încât numai de observaţiile lui nu duceam
lipsă. Şleampătul reîncepu să povestească. Ceva despre o sesiune
extraordinară de comunicări ştiinţifice. Participase în calitate de
invitat onorific. Fusese unul dintre puţinii ziarişti admişi în sală,
dar, spre surprinderea generală, lucrările conferinţei degenerară
într-o încăierare în toată regula, soldată cu excluderea marelui
savant din comunitatea ştiinţifică locală. Alocuţiunea care
stârnise indignarea auditoriului avusese şi un titlu pe măsură,
RAPORT PRIVIND DESFĂŞURĂRILE METASPAŢIALE – titlu
din care, el unul, n-a priceput o iotă. Recunoştea că unele as-
pecte din sus-amintita alocuţiune îl intrigaseră peste măsură şi
poate că aici trebuiesc căutate cauzele conflictului, deoarece, se
pare că nici restul participanţilor nu înţeleseseră mare lucru din
respectivul raport care, după unele aparenţe, punea sub semnul
întrebării însăşi fundamentele cunoaşterii. Rezulta că Doctorul
identificase sau, în fine, experimentase (nota bene: nu-mi
amintesc precis dacă şleampătul chiar a insistat asupra tuturor
acestor aspecte, dacă într-adevăr a pronunţat toate aceste cu-
vinte, sau dacă nu cumva ele nu s-au născut în mintea mea ul-
terior, bineînţeles, odată cu implicarea mea în evenimentele care
fac subiectul acestor însemnări) o serie întreagă de transformări
în care materia, până atunci palpabilă, imuabilă, pierdea aceste
calităţi esenţiale, devenind o complexă încrengătură de particule
adimensionale, o abstracţie care nu se mai supunea nici uneia
dintre legile ce guvernează universul creaturilor bipede şi
 15/20

raţionale. Şi şleampătul înşirui un lung pomelnic cu exemple,

care mai de care mai sofisticate. Lista nu se mai termina, noroc
că, la un moment dat, interveni cioclul cu urechi clăpăuge şi-l în-
trerupse fără menjamente.
„Ai fost avertizat, da, ai fost avertizat. Trebuia să-ţi iei şi dum-
neata măsurile tale!”
La care şleampătul i-a răspuns tăios că la dat sfaturi ne pri-
cepem cu toţii, însă, dac-ar fi să respectăm ad literam toate re-
comandările şi îndemnurile semenilor noştrii, am ajunge, cu sig-
uranţă, la balamuc, deoarece, vezi bine măi omule că societatea
se complică în ritm exponenţial, relaţiile dintre oameni ajişterea,
şi că în pustietatea asta lipsită de noimă numai Dumnezeu ar
mai fi în măsură să ne sfătuiască – or pe acela au avut de grijă
alţii să-l alunge din cosmosul nostru populat cu himere, nevroze
colective şi regrete. Participând la lucrările conferinţei, el îşi fă-
cuse datoria de ziarist independent, de observator neutru şi ech-
idistant, scrisese şi o relatare, pe care însă redactorul-şef nu o
supervizase, o azvârlise la coşul de gunoi. Şi-l asigură pe cioclu
că relatarea conţinea toate, dar absolut toate informaţiile pe care
clăpăugul i le furnizase în săptămâna de dinaintea conferinţei,
fireşte, nu neapărat sub o formă explicită, ci una implicită, mă
rog, măi omule, asta ţine strict de profesiunea noastră de
jurnalişti. Redactorul-şef n-a putut fi convins că acele informaţii,
cu neputinţă de verificat, constituie o dovadă clară a faptului că
academicienii pregătesc, pe tăcute, nimicirea marelui nostru
savant. Şi argumentă: nici o instanţă care se respectă pe sine şi
care se conformează legilor în vigoare nu va administra, ca probă
într-un proces de calomnie, documente atât de îndoielnice, de
nesemnificative, precum acestea. Să nu se supere ilustrul amic al
COTIDIANULUI, dar hârtiile despre care discutăm sunt fără
 16/20

valoare, locul lor nu e într-un dosar de anchetă, e într-un

tomberon cu resturi menajere, să ne ierte stimabilul, dar numai
un tâmpit ar fi în stare să alcătuiască un material de presă
bizuindu-se pe două petice de hârtie nedatate, neştampilate,
nule de drept şi de facto. În privinţa asta, insistă şleampătul, el
unul nu are nimic să-şi reproşeze.
„Mda” mormăi cioclul. Privea în gol. Brusc, sări de pe scaun.
„Soarta Doctorului este ca şi pecetluită. Iar voi ziariştii sunteţi
nişte cretini!”
Eram buimac. Nu mai înţelegeam nimic. Ce-l apucase, aşa,
dintr-o dată? Povestea cu Doctorul, cu alocuţiunea care pro-
vocase mânia somităţilor autohtone, nu-mi stârnise interesul.
Şleampătul făcu ochii mari, afişând o mină de om revoltat, luat
prin surprindere. Vru să spună ceva, dar omul cu urechi de
măgar părăsise deja localul.
„Ce-i cu documentele alea?” am întrebat.
„Nişte aiureli” răspunse şleampătul şi-i făcu semn fetei de la
bar. „Domnul face cinste. Sper că nu te superi, dar ai rămas cu
datorie de data trecută. Te-am trecut la catastif.” „N-a fost nici o
data trecută” am spus râzând şi am pus banii pe masă. „Observ
că, mai nou, ai prostul obicei să nu răspunzi la întrebări!”
Îmi răspunse totuşi, înainte să ne despărţim: „Nu-şi imaginezi
c-o să şi aştern pe hârtie toate inepţiile pe care ni le serveşte mai
ştiu eu care idiot cu aere de cunoscător!”
În redacţie, câteva zile după nefericitul incident, şleampătul
prorocea plin de importanţă: „Ascultaţi-mă oameni buni, peste
noi vin vremuri de retrişte. În următorii doi, trei ani, numărul
animalelor de rasă se va reduce în mod dramatic. Cel mai crunt
lovite vor fi galinaceele, astfel că, la termenul stabilit, vor
rămâne în viaţă doar un milion de găini şi curci, faţă de cele zece
 17/20

milioane câte există în prezent. De asemenea, bovinele vor muri

pe capete, numărul acestora scăzând de la aproximativ patru
milioane la circa un milion şi jumătate. Contrar aparenţelor, nici
porcii nu o vor duce mai bine. Din cele peste patrusute patruzeci
de mii de exemplare înregistrate oficial la această oră, vor supra-
vieţui evenimentelor doar douăzeci şi nouă de mii. Relativ con-
stant va rămâne numărul animalelor de prăsilă, cele înzestrate
cu uimitoarea capacitate de a se reproduce la orice oră şi în orice
condiţii, adică berbecuţii, tăuraşii şi îndeosebi vierii. Cât despre
câini, nimeni nu ştie ce se va mai putea face pentru a-i salva de
la dispariţie, căci pentru ei, fenomenul cu pricina se va dovedi
profund şi ireversibil!”
Nostim a fost că redactorii şi reporterii COTIDIANULUI l-au
ascultat cu gura căscată, ca nişte buni şi conştiincioşi sectanţi
care făceau frumos înaintea unui predicator nebun şi incon-
secvent. Numai directorul şi redactorul-şef au surâs ironici, con-
descendenţi, după care s-au retras în birourile lor înzorzonate,
căptuşite cu tot felul de produse sintetice.
Mi-amintesc apoi că, într-una din dupăamiezile următoare, m-a
vizitat, tot la redacţie, bătrâniciosul meu prieten, Pitecantropul.
Era îmbrăcat într-un sacou de lână ponosit, murdar, cu pan-
taloni de catifea neagră, lucioşi şi plini de petice. Afară, vremea
se mai încălzise, intrasem în martie, iar în chichineaţa-mi întun-
ecoasă, rece, peste maldărele de ziare, pe cărţile aruncate de-a
valma, se aşternuse praful.
Părea îngrijorat, abătut. I-am oferit un scaun, dar l-a refuzat.
„N-ai idee de ce se-ntâmplă prin oraş!” m-a avertizat.
„Ce se-ntâmplă prin oraş?” l-am întrebat distrat, fără să
bănuiesc care-i va fi răspunsul.
 18/20

De la înălţimea celor două sute de centimetrii ai săi a fost ne-

voit să se aplece peste masă, cu mâinile sprijinite pe stinghia
acoperită cu furnir alb.
„N-ai să mă crezi!”
Ochiul sănătos îi ardea ca un fragment de meteorit întrat în at-
mosferă. Celălalt, ochiul bolnav, mă fixa inert şi amorf printre
pleoapele întredeschise, acoperite cu urdori galbene.
„De ce nu te-aş crede?” l-am întrebat.
Pitecantropul e unicul om pe al cărui cuvânt pot conta fără
rezerve. L-aş fi crezut şi dacă mi-ar fi spus că l-a văzut pe Moise
jucând popice cu umbra lui Mao Zedong.
S-a răzgândit şi, cu mare greutate, a reuşit să se aşeze pe scaun.
„Totuşi, n-ai să mă crezi” a conţinut el să mă tachineze. „O spun
pentru că ştiu cum gândiţi voi, ziariştii. Trăiţi cu senzaţia că
nimic nu vă scapă, că sunteţi ceea ce s-ar chema nişte indivizi
bine informaţi, dar, în definitiv, asta nu înseamnă deloc mare
lucru. La urma urmei, nu înseamnă nimic. Cunoaşterea voastră
se limitează la evenimente, la senzaţional şi la un oarecare spirit
de haită. Sau de dreptate, ia-o cum vrei. Esenţialul, care pre-
supune automat excluderea foiletonului, a periodicului, vă
scapă. Te-ntreb: a opera exclusiv cu distincţii minimale, cu
aproximări, nu înseamnă oare a desfinţa realul?”
Mărturisesc că polologhia, amestecul acesta de morală, ro-
mantism şi falsă gnoseologie nu mi-a făcut o impresie deosebită.
Nici complezenţa, felul în care pronunţa cuvintele, de pe vârful
buzelor, cu acea tonalitate care te lăsa să ghiceşti că totul fusese
gândit mai-nainte şi că acestea nu sunt decât concluziile unui
raţionament exersat apriori. În mod normal, pe oricare altul l-aş
fi zvârlit pe uşă afară, aş fi făcut-o cu plăcere, fără să stau pe
gânduri.
 19/20

„Să presupunem că ai dreptate” i-am răspuns precaut. „Nu vr-

eau să te jignesc, dar nu văd legătura. Veniseşi să-mi povesteşti
câte ceva despre nemaipomenitele întâmplări care se petrec în
afara acestui birou sordid! Deşi”, am continuat pe acelaşi ton, „în
privinţa asta, ţin să te contrazic. Suntem la curent cu ultimele
evenimente, în ciuda afirmaţiilor dumitale, suntem totuşi nişte
indivizi bine informaţi!” „Nu prea se vede!” a râs Pitecantropul
zgomotos. „Pe când voi scrieţi de zor despre vizita lui cutărică
minstru străin în amărâta noastră de patrie, pe când vă daţi de
ceasul morţii ca să aflaţi ce se ascunde îndărătul tuturor imbecil-
ităţilor debitate de mai ştiu eu care diplomat cu zorzoane şi pe
când relataţi, plini de zel, despre afacerile necurate ale lui X sau
Y, mari mahări într-un borcan cu apă chioară, academicienii
noştrii, cei despre care, până mai ieri, nu ştiam nici dacă mai ex-
istă sau nu, pun la cale nişte scenarii de toată frumuseţea. Nu te
miră oare că niciuna dintre faimoasele noastre publicaţii
autohtone n-a suflat o vorbă despre Raportul Doctorului? Tot
oraşul e plin de slogane, de afişe care mai de care mai ţipătoare,
de fiţuici şi chemări care mai de care mai elocvente, iar ziarele şi
hebdomadarele noastre tac chitic, de parcă toate astea s-ar pet-
rece în altă ţară, pe alte meleaguri, nu aici, în blegeala, în cum-
secădenia noastră atât de naţională!”
A devenit brusc foarte serios.
„Tu chiar nu ştii nimic despre Doctor, nu-i aşa?” m-a întrebat
pe neaşteptate.

SFÂRŞIT
@Created by PDF to ePub