Drept Euroean Al Afacerilor

DREPTUL EUROPEAN AL AFACERILOR
D.E.A – Curs 1
Principalele etape ale constructiei europene. Semnificatia acestora pt. dezvoltarea dreptului
european al afacerilor
1. Hotararea - cauzele reunite 2,3/1969 – pag. 38
2. Hotararea - cauza 22/1971 – pag. 63
3. Hotararea - cauza 77/1972 – pag. 64
4. Hotararea – cauza 2/1974 – pag. 71
5. Hotararea – cauza 8/1974 – pag.77
12. Hotararea – cauzele reunite 188,189 – pag. 164
13. Hotararea – cauzele reunite 286/1982 si 26/1983 – pag.178
15. Hotararea – cauzele reunite 267,268/1991 – pag. 263
Dupa cel de-al II – lea razboi mondial 6 state europene s-au reunit in 3 comunitati – statele fondatoare
au fost : Franta , RFG, Belgia, Olanda, Luxembourg, Italia. Scopul initial a fost prevenirea unui nou razboi
datorita rivalitatii intre Franta si Germania.
S.U.A. si Marea Britanie au solicitat Frantei o formula de reconciliere cu Germania. De asemenea un

pion important a fost si influenta estica comunista expansionista, astfel ca se cerea si o atasare a Germaniei
Comuniste la tendintele vestice.
Robert Schuman – ministrul de externe francez la acea vreme a insarcinat un expert comunitar de
renume, Jean Monet, sa gaseasca o formula ceruta de SUA si Marea Britanie.
1
Astfel ca ziua declaratiei lui Monet, cel care in final a conturat imaginea europeana, este astazi ziua Europei si
anume data de 9 mai. El i-a prezentat proiectul cancelarului Germaniei Adenauer.
Prima comunitate instituita printr-un tratat incheiat la Paris in 1951 – a fost CECO (Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului) .  carbunele si otelul au fost alese datorita ponderii economice a
acestor industrii in Europa la momentul incheierii tratatului.
Datorita caracterului experimental al constructiei europene – tratatul CECO a fost incheiat pe o

perioada limitata in timp, respectiv pe o perioada de 50 de ani. In prezent acest tratat nu mai este in vigoare.
CECO, fiind un succes, in anul 1957 au fost incheiate alte 2 tratate la Roma prin care a fost instituita
CEEA (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) care viza folosirea energiei atomice in scopuri pasnice. Un
punct de legatura intre CEEA si CECO era faptul ca ambele vizau integari sectoriale.
De asemenea, la Roma a fost incheiat si tratatul CEE. Prin acest tratat era stabilit obiectivul cel mai
ambitios care consta in integrarea globala a economiilor statelor membre.
Ulterior s-au alaturat Comunitatiilor urmatoarele state :
 Marea Britanie, Irlanda si Danemarca (1963);
 Grecia ( 1981) ;
 Spania si Portugalia ( 1986) ;
 Austria, Finlanda si Suedia ( 1995);
 Cipru, Malta, Cehia, Polonia Ungaria, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania ( 2004);
 Romania si Bulgaria ( 2007)
 In prezent este in curs de ratificarea in statele membre tratatul de aderare al Croatiei la UE.
 Norvegia si Elvetia Nu fac parte din UE pentru ca populatia a respins aderarea

prin referendum
Dar fac parte din spatiul Schengen si au legaturi cu UE:
Ex: Norvegia a participat la Tratatul de la Porto in calitate de membru AELS.
 In negocieri – Islanda, Turcia, Serbia, Muntenegru.
Prima reforma importanta a comunitatilor s-a realizat in 1986 prin incheierea la Luxembourg si la Haga
a Actului Unic European. Obiectivul central al acestui tratat l-a constituit realizarea pietei interne.
In prezent, piata interna este definita in cuprinsul art. 26, alin.2 din Tratatul Privind Functionarea UE(
TFUE) .
2
 Def : spatiu fara frontiere interne in care libera circulatie a marfurilor, a persoanelor, a serviciilor si a
capitalurilor este asigurata in conformitate cu dispozitiile Tratatului.
 Obiectivul realizarii pietei interne a fost considerat ca fiind indeplinit la sfarsitul anului 1982. In prezent
are loc un proces de aprofundare a pietei interne.
Actul Unic European a cuprins nu numai prevederi prin care erau modificate tratatele constitutive ci si
dispozitii referitoare la cooperarea intre statele membre in domeniul politicii externe. Denumirea de Act Unic
European reflecta cele 2 categorii de dispozitii.
Odata cu Tratatul de la Lisabona( 2007), termenul de piata comuna a fost inlocuit cu termenul de piata
interna.
In anul 1992 a fost incheiat Tratatul de la Maastricht prin care a fost instituita UE. Potrivit Tratatului de la
Maastricht, UE a fost organizat ca o structura bazata pe 3 piloni :
- Comunitatiile;
- Politica externa si de securitate comuna ( PESC)
- Cooperarea in domeniul justitiei si al afacerilor interne ( CJAT)
Se refera la o colaborare intre statele membre, avand o natura interguvernamentala
Ex: acordurile Schengen
Corespunzator Tratatului de la Maastricht – Tratatul CEE a devenit Tratatul de Instituire a Comunitatiilor

Europene.
- Aceasta se explica prin faptul ca comunitatea europeana nu mai avea vocatie exclusiv economica, desi
aceasta a fost directia intiala. De altminteri, in cuprinsul Tratatului C.E.
a fost instituita notiunea de cetatenie a U.E.
nu se subtituie cetateniei statelor membre ci se adauga acesteia. Orice persoana care are cetatenia unui
stat membru este cetatean al Uniunii.
Calitatea de cetatean al U.E. presupune, potrivit art.20 si urmatoarele din TFUE :
 dreptul de libera circulatie si de sedere pe teritoriul statelor membre;
 dreptul de a alege si de a fi ales in Parlamentul European si la alegerile locale in statul membru unde isi
are resedinta in conditiile prevazute de resortisantii acelui stat;
3
 dreptul de a beneficia de protectie diplomatica si consulara intr-o tara terta din partea oricarui stat
membru, daca propriul stat nu e reprezentat diplomatic si consular in respectiva tara;
 dreptul de a adresa petitii Parlamentului European si mediatorului instituit in conformitate cu

prevederile legale europene;
 dreptul de a se adresa institutilor si organelor consultative ale Uniunii in oricare dintre limbiile
tratatelor si de a primi un raspuns in aceasi limba;
 dreptul de a participa la o initiativa cetateneasca astfel incat Comisia sa formuleze o propunere pentru
adoptarea unui act juridic in cadrul UE.
Obiectivul central al Tratatului U.E. l-a constituit realizarea U.E., obiectivul central al Tratatului C.E. l-a
reprezentat realizarea Uniunii economice si monetare
Uniunea economica a presupus coordonarea politicilor economice ale statelor membre.
Uniunea monetara a condus la adoptarea monedei unice europene.
In anul 1997 a fost incheiat Tratatul de la Amsterdam. Conform acestui tratat, o parte din cel de-al – II – lea
pilon al U.E. a fost integrate in Tratatul C.E. sub forma unui titlu denumit Vizele, Azilul, Imigrarea si alte politici
privind libera circulatie a persoanelor.
In consecinta cel de-al – III – lea pilon al U.E. a ajuns sa fie format din Cooperarea Politieneasca si Judiciara
in materie penala. Totodata, prin Tratatul de la Amsterdam au fost renumerotate articolele din Tratatul U.E. si
din Tratatul C.E.
In anul 2001 a fost incheiat Tratatul de la Nisa prin care U.E. a fost pregatita in vederea extinderii ei spre
tarile din Europa centrala si de Est.
In anul 2007 a fost incheiat Tratatul de la Lisabona. Prin acest tratat s-a renuntat la organizarea U.E. ca o
structura bazata pe 3 piloni . Potrivit Tratatului de la Lisabona au fost modificate prevederile Tratatului privind
U.E., iar Tratatul C.E. a devenit TFUE.
In cuprinsul Tratatului privind U.E. sunt ilustrate valoriile uniunii, obiectivele acesteia, principiile
democratice in Uniune, institutiile Uniunii.
De asemenea, tratatul contine dispozitii consacrate cooperarii intre statele member in domeniul politicii
externe si de securitate comuna.
TFUE cuprinde prevederi referitoare la politiciile si actiunile interne ale Uniunii precum si in ceea ce
priveste politica economica si monetara. Conform art.1 din Tratatul privind U.E. cele 2 tratate mentionate au
aceasi valoare juridica; Uniunea se subtituie Comunitatii Europene si ii succede acesteia.
Corespunzator Tratatului U.E., Uniunea are personalitate juridica!
4
In acest context mai mentionam ca in anul 2000 Parlamentul European, Consiliul si Comisia au adoptat
Carta Drepturilor Fundamentale a U.E.. Potrivit art.6 din Tratatul U.E., Carta are aceasi valoare juridica cu cea a
a Tratatelor. In cuprinsul art.6 din Tratatul U.E. se stipuleaza totodata ca Uniunea adera la CEDO.
Competentele Uniunii,astfel cum sunt definite in Tratate, nu sunt modificate de aceasta aderare.
Curs 2
In acest cadru, formarea si dezvoltarea dreptului european al afacerilor a depins mai ales, nu exclusiv,
de sistemul juridic european si de procesul efectiv de integrare economica in cadrul U.E.
D.E.A este o materie pluridisciplinara, care reuneste norme juridice apartinand unor ramuri de drepturi
diferite : civil, financiar, vamal etc. , ce guverneaza nemijlocit domeniul afacerilor. Reunirea intr-un tot a
acestor norme este rezultatul efortului doctrinei, nefiind opera legiuitorului.
 D.E.A prezinta cel putin urmatoarele caracteristici :
1) Este un drept suprapus sistemelor judiciare ale statelor , transferul anumitor competente de la
statele membre catre U.E. se realizeaza in mod partial si progresiv
* asa fiind, nu este exclus ca in unele situatii norme din dreptul intern al statelor membre sa intre in conflict cu
norme europene. Asemenea conflicte se solutioneaza prin aplicarea prioritara a normelor europene.
* in acest sens este jurisprudenta instantei de la Luxembourg incepand cu cauza Costa c. Enel – 6/64, astfel
dupa cum a subliniat Curtea de Justitie, in hotararea pronuntata in aceasta cauza prin tratatele comunitare.
A fost instituita o ordine juridica proprie integrata sistemului juridic al statelor membre care se impune
organelor lor de jurisdictie. Curtea a mai precizat ca fiind izvorat dintr-o sursa autonoma, dreptului nascut din
tratat nu ar putea, data fiind natura sa specifica originala, sa i se opuna un text intern indiferent de natura
acestuia fara a-si pierde caracterul comunitar si fara a fi contestat chiar fundamentul juridic al comunitatii.
Ulterior, in cauza Simmenthal ( 106/1997) Curtea a retinut printr-o formula remarcabila prin densitatea si
implicatiile ei ca :
'' Orice judecator national sesizat in cadrul competentei sale are obligatia de a aplica integral dreptul
comunitar si de a proteja drepturile pe care acesta le atribuie particularilor, prin neaplicarea oricarei eventuale
dispozitii contrare din legea nationala, indiferent daca aceasta este anterioara sau ulterioara normei
comunitare. Judecatorul national insarcinat sa aplice in cadrul competentei sale dispozitiile dreptului
comunitar are obligatia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lasand la nevoie din proprie
initiativa neaplicata orice dispozitie contrara a legislatiei nationale prin propria putere de decizie fara a solicita
sau a astepta eliminarea prealabila a acesteia pe cale legislativa sau prin orice alt procedeu constitutional. "
Din aceasta hotarare rezulta ca :
- normele europene, indiferent de izvorul lor: tratate, regulamente, directive, decizii care au sau nu efect
direct se aplica prioritar in raport cu dreptul national, indiferent care ar fi textul national in cauza.
5
- normele europene se aplica prioritar de la data intrarii lor in vigoare si pe intreaga perioada a valabilatii lor
chiar in eventualitatea existentei unor prevederi incompatibile din dreptul intern adoptate anterior sau
ulterior intrarii in vigoare a normelor europene.
- instantele de judecata ale statelor membre sunt obligate sa nu aplice orice prevedere din dreptul national
care ar veni in conflict cu dreptul european.
Curtea de Justitie a Uniunii Europene a decis in practica ei ca dreptul european are prioritate: in cazul
unui conflict intre dispozitii din tratatul CEE ( la vremea respectiva) si o lege a unui stat membru ( cauza Costa
c. Enel); in cazul unui conflict intre prevederile unui regulament si dispozitii cu caracter constitutional ale unui
stat membru( cauza 43/1971); in cazul unui conflict intre dispozitiile neconditionate si precise ale unei
directive si prevederi din dreptul intern a unui stat membru ( cauza 130/ 1978); in cazul unui conflict intre o
decizie adresata unui stat membru si prevederi din dreptul intern ( cauza 158/1980 - Rewe).
In cuprinsul tratatelor europene nu exista prevederi prin care sa se consacre principiul prioritatii
dreptului european in raport cu dreptul intern al statelor membre.
Cu prilejul conferintei interguvernamentale organizata pentru incheierea Tratatului de la Lisabona a

fost formulata insa o "declaratie cu privire la suprematie" ( declaratia nr.17). Potrivit acesteia, conferinta
reaminteste ca in conformitate cu jurisprudenta constanta a Curtii de Justitie a Uniunii Europene, tratatele si
legislatia adoptata de Uniune pe baza tratatelor au prioritate in raport cu dreptul statelor membre in conditiile
prevazute de jurisprudenta mentionata anterior.
In ceea ce priveste reglementarile din dreptul roman, principiul prioritatii dreptului Uniunii Europene
este prevazut la art. 148 alin. (2) si(3) din Constitutsia noastra.
Conform art. 148 alin.(2) - ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,
precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate fata de dispozitiile contrare
din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Corespunzator alin.(3) al aceluiasi articol - prevederile alin.(2 ) se aplica si pentru aderarea la actele de
revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
Cu toate acestea, jurisprudenta Curtii Constitutionale nu este pe deplin conforma jurisprudentei Curtii
de Justitie a Uniunii in materia analizata.
Prin decizia nr. 148/2003, Curtea Constitutionala a retinut ca statele membre au inteles sa situeze aquis-ul
comunitar, tratatele constitutive ale U.E. si reglementarile------- de acestea pe o pozitie intermediara intre
Constitutie si celelalte legi.
Asadar, potrivit C.C., dreptul european are prioritate in raport cu dreptul intern roman, nu insa si in raport cu
normele constitutionale.
6
In absenta unor dispozitii derogatorii exprese s-ar putea sustine ca prevederile constitutionale au
prioritate in raport cu dreptul european, potrivit art.1 alin.(5) din Constitutie, care consacra suprematia
Constitutiei.
In ceea ce priveste drepturile fundamentale ale omului, pot sa fie aduse insa in atentie dispozitiile art.20 alin.
(2) din Constitutie, conform carora, daca exista neconcordanta intre pactele si tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care Romania este parte si legile interne au prioritate reglementarile
internationale cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.
Art. 20 alin.2 din Constituie poate sa fie invocat pentru a se afirma ca prevederile din Carta Drepturilor
Fundamentale ale Uniunii Europene pot sa aiba prioritate in raport cu dispozitiile constitutionale.
O serie de prevederi din Carta sunt insa in legatura cu dispozitiile din tratatele europene. Ca atare, credem ca
este discutabil sa se considere ca numai o categorie de prevederi legale europene pot sa aiba prioritate in
raport cu normele constitutionale.
Pana la momentul incheierii Tratatului de la Lisabona, in cuprinsul tratatelor europene nu existau dispozitii cu
caracter general cu privire la competentele Uniunii Europene.
Prin tratatul de la Lisabona aceasta situatie s-a modificat. Astfel, in cuprinsul TFUE sunt aratate la:
 art.(3) - domeniile in care competenta Uniuniii este exclusiva
 art.(4) - domeniile in care competenta Uniunii este partajata cu statele membre
 art.(6) - domeniile in care Uniunea este competenta sa desfasoare actiuni de sprijinire, de

coordonare sau completare a actiunii statelor membre.
De exemplu: potrivit art.(3) - Uniunea este exclusiv competenta in domeniul Uniunii Vamale, in ceea ce
priveste stabilirea normelor de concurenta necesare functionarii pietei interne, in domeniul politicii monetare
pentru statele membre a caror moneda este Euro, in domeniul politicii comerciale comune; conform art.(4)
din TFUE - competenta Uniunii este partajata cu statele membre in domeniul pietei interne, in ceea ce priveste
politica sociala, pentru aspectele definite in tratat referitor la protetia consumatorului; potrivit art.(6) din
TFUE - Uniunnea desfasoara actiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a actiunii statelor membre in
domenii precum : industria si educatia.
In situatiile in care competenta Uniunii este partajata cu cea a statelor membre, corelatia intre
competentele Uniunii si cele ale statelor membre se realizeaza pe baza principiului subsidiaritatii, stipulat la
art.5 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeana.
Referitor la art.6 din TFUE, precizam ca in domeniile aratate trebuie sa existe mai intai o actiune a
statelor membre, ceea ce nu se solicita in cazul art.(4), iar apoi Uniunea intervine cu masuri de sprijinire. De
asemenea, in ceea ce priveste art.(6) din TFUE, in principiu este exclusa adoptarea unor masuri de armonizare
a legislatilor statelor membre.
2) Este un drept descentralizat
7
In sensul ca prevederile legale europene care au efect direct (aplicabilitate directa) pot sa fie invocate
de particulari - persoane fizice si persoane juridice- in fata autoritatilor din statele membre, inclusiv in fata
organelor de jurisdictie din statele membre.
A nu se confunda aplicabilitatea directa, care vizeaza chestiunile amintite mai sus, cu aplicabilitatea
imediata, care inseamna ca actele Uniunii odata adoptate sunt luate in considerare fara a fi supuse atentiei
Parlamentelelor nationale - ex: regulamente - interzicerea unor masuri de transpunere in dreptul national;
directiva - intra in vigoare fara a mai fi discutata in Parlamentul national si in termenul aratat in directiva
trebuie sa fie luate masurile indicate in directiva.
Intr-o formula cu caracter general, se poate afirma ca au efect direct prevederile legale europene care
sunt clare, precise, neconditionate si nu necesita adoptarea unor masuri de executare.
Sub aspectul intensitatii efectului direct se distinge intre efeectul direct vertical (limitat) si efectul
direct orizontal ( complet). In cazul prevederilor legale care au efect direct vertical, acestea pot fi invocate de
catre particulari in raporturile lor cu autoritatiile din statele membre. Prevederile legale europene care au
efect direct orizontal pot sa fie invocate de catre particulari nu numai in raporturile lor cu autoritatiile din
statele membre, ci si in raporturile cu alti partiulari. Sunt sugestive si denumirele, in fond.
Corespunzator Curtii de Justitie din cadrul TFUE, au efect direct limitat prevederile art. 28 si 30, prin
care sunt interzise intre statele membre taxele vamale la import si la export, precum si taxele cu efect
echivalent acestora; prevederile art. 34 si 35, prin care sunt interzise intre statele membre restrictiile
cantitative la import si la export, precum si masurile cu efect echivalent acestora; prevederile art. 63, prin care
sunt interzise orice restrictii privind circulatia capitalurilor intre statele membre, precum si intre statele
membre si statele terte si de asemenea sunt interzise orice restrictii privind platile intre statele membre,
precum si intre statele membre si statele terte; prevederile art.108 alin.(3), prin care se instituie obligatia
notificarii proiectelor care urmaresc adoptarea sau modificarea unor ajutoare de stat; prevederile art. 110
privind impozitele interne.
In ceea ce priveste legislatia secundara - au efect direct vertical prevederile din directive daca ele sunt
transpuse incorect in dreptul intern (cu titlu de exemplu se pot verifica hotararile 41/74, 91/92) si prevederile
din decizile adresate statelor membre - se poate consulta hotararea 9/70.
Urmatoarele dispoztii din TFUE au efect direct complet: prevederile art. 45 privind libera circulatie a
lucratorilor salariati in cadrul Uniunii; prevederile art.49 privind dreptul de stabilire; prevederile art. 56 alin.(1)
si art 57 alin. ultim privind serviciile in cadrul Uniunii; prevederile art.101 prin care sunt interzise intelegeri
anticoncurentiale intre intreprinderi; prevederile art.102 prin care se interzice abuzul de pozitie dominanta.
In ceea ce priveste legislatia secundara, au efect direct complet prevederile din regulamente si din
deciziile adresate particularilor.
Referitor la unele prevederi din tratate, pornind de la jurisprudenta Curtii de Justitie, se poate discuta
daca ele au efect direct orizonatal sau numai efect direct vertical.
De pilda, potrivit jurisprudentei actuale a Curtii de Justitie - art. 34 si 35 din TFUE au numai efect diret
8
vertical !! - se pot consulta in acest sens Hotararile 311/85 si 65/86. Anterior Curtea a decis insa ca art. 34 si
35 au efect direct orizontal - a se retine cauza 58/80.
Un alt exemplu - pe baza hotararii Curtii in cauza 70/95 - o parte a doctrinei considera ca prevederile
art. 18 din TFUE, prin care se interzice orice discriminare exercitata pe motiv de cetatenie sau nationalitate, au
efect direct complet. Conform altor puncte de vedere, prevederile art. 18 din TFUE ar avea numai efect direct
limitat. Dupa parerea noastra, aceste prevederi au efect direct complet, tinand seama de legatura lor cu
statutul de cetatean al Uniunii Europene.
Anumite dispozitii din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene au efect direct. In cuprinsul
Cartei se face referire la drepturi si libertati si respectiv la o serie de principii (alin. ultim din Preambulul Cartei)
- dispozitiile Cartei se adreseaza institutilor, organelor, oficiilor si agentiilor Uniunii precum si statelor
membre numai in cazul in care acestea pun in aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respecta
drepturile si principiile si promoveaza aplicarea lor in conformitate cu atributiile pe care le au in acest sens si
cu respectarea limitelor competentelor conferite Uniunii de tratat. Textul mentionat poate fi interpretat in
sensul ca dispozitiile Cartei se adreseaza inclusiv persoanelor fizice si persoanelor juridice din statele membre
si ca prevederile care sunt clare, precise, neconditionate si nu necesita masuri de executare au efect direct.
Astfel, credem ca au efect direct o serie de prevederi referitoare la drepturi si libertati cum ar fi
dispozitiile art. 15 ce vizeaza libertatea de alegere a ocupatiei si dreptul la munca - este vorba de un efect
complet direct; dispozitiile art. 19 privind protectia in caz de stramutare, expulzare sau extradare; dispozitiile
art. 21 prin care se interzice discriminarea de orice fel.
De altminteri, art. 52 alin.7 din Carta solicita instantelor judecatoresti ale Uniunii si ale statelor
membre sa tina seama de explicatiile redactate in vederea orientarii interpretarii acestei Carte.
Conform art. 52 alin.3 din Carta - in masura in care aceasta contine drepturi ce corespund unor drepturi
garantate prin CEDO - intelesul si intinderea lor sunt aceleasi ca si cele prevazut de CEDO.
O situatie diferita poate sa fie constatata in cazul prevederilor Cartei care se refera la principii. Astfel,
potrivit art.52 alin.(5) din Carta, dispozitiile care contin principii pot sa fie puse in aplicare prin acte legislative
si de punere in aplicare adoptate de institutiile, organele, oficiile si agentiile Uniunii precum si prin acte ale
statelor membre in cazurile in care acestea pun in aplicare dreptul Uniunii in exercitarea competentelor lor
respective. Invocarea lor in fata instantei judecatoresti se admite numai in scopul interpretarii si controlului
legalitatii unor astfel de acte. Din aceste prevederi rezulta ca, de regula, principiile din Carta nu pot sa fie
invocate singure in fata instantelor de judecata din statele membre, ci doar pentru interpretarea si controlul
legalitatii unor acte intocmite. Totusi, in cuprinsul Cartei nu exista o separare neta intre drepturi si libertati pe
de o parte si principii pe de alta parte. Asadar, nu este exclus ca in practica unele principii sa ajunga sa fie
incluse in categoria drepturilor si a libertatilor. Totodata, se poate observa ca dupa ce a fost promovat un
anumit principiu din Carta prin legislatia secundara a Uniunii, regresul in domeniul respectiv nu mai este
posibil.
9
3) este un drept integrator in sensul ca Tratatul UE si TFUE sunt tratate cadru care necesita existenta
unei legislatii secundare in vederea aplicarii dispozitiilor lor.
 Potrivit art. 288 din TFUE, legislatia secundara este formata din regulamente, directive, decizii,
recomandari si avize. In cadrul legislatiei secundare pot sa fie insa integrate si alte acte din Uniune
(ex: actele atipice si acte ale institutilor care nu sunt prevazute de Tratat - acorduri
interinstitutionale, regulamente fara destinatar). In acest context, mai mentionam ca in Uniunea
Europeana pot sa fie intocmite acte delegate si acte de punere in aplicare.
 Potrivit art. 290 din TFUE - Comisia poate sa adopte acte delegate in scopul detalierii continutului
actelor cu caracter legislativ sau pentru stipularea unor dispozitii cu caracter tehnic. Aceste acte se
adopta pe baza unei delegari a Parlamentului European si a Consiliului. Elementele esentiale ale
unui anumit domeniu nu pot sa faca obiectul delegarii !! de exemplu- drepturile si obligatiile
contribuabililor in cazul unor noi taxe.
 Conform art. 291 din TFUE - Comisia, si in mod izolat Consiliul, pot sa adopte acte de punere in
aplicare daca sunt necesare conditii unitare de punere in aplicare a actelor obligatorii. - ex:
adoptarea unui act care impune interzicerea discriminarii intre cetatenii statelor membre. Actele
de punere in aplicare se deosebesc de acte delegate, intrucat prin ele nu se completeaza elemente
ale actelor cu caracter legislativ.
De regula, actele de punere in aplicare sunt adoptate de statele membre in cadrul dreptului intern, dar
exista interdictia adoptarii lor de catre Consiliu de pilda.
DEA,
Curs 3
17.10.2012
Din 1952 până în prezent dr. european al afacerilor a cunoscut o dezvoltare inegală:
 Prin Tratatul CEE au fost stabilite regulile fundamentale aplicabile în domeniul liberei circulații a
mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor, a capitalurilor precum și în domeniul liberei concurențe.
 Prin Actul Unic European a fost fixat obiectivul realizării pieței interne.
 Prin Tratatul de la Maastricht a fost instituită UE.
 Prin Tratatul de la Amsterdam o parte a celui de-al 3lea pilon al UE a fost integrată în cadrul primului
pilon al UE.
 Prin Tratatul de la Nisa UE a fost pregătită în vederea extinderii ei spre țările din Europa Centrală și de
est.
 Prin Tratatul de la Lisabona s-a realizat fuziunea celor trei piloni ai UE.
Constant, de la un tratat la altul Comunitatea Europeană și apoi UE au devenit competente în noi domenii. În
Consiliu s-a trecut la adoptarea cu majoritate calificată a actelor juridice ale Uniunii în tot mai multe domenii.
Parlamentul European s-a implicat într-o măsură tot mai însemnată în procesul normativ. Au sporit puterile
executive ale Comisiei iar CJUE a evidențiat efectul direct a tot mai multe prevederi legale importante din
Tratatele europene.
10
Construcția Europeană a înregistrat și neajunsuri. De pildă, se poate observa că la nivelul Uniunii nu există o
politică industrială globală. (art.6 TFUE).
În 1992 a fost încheiat între Comunitatea Europeană și statele membre, pe de o parte și statele membre ale
AELS (Islanda, Norvegia, Liechtenstein, cu exc. Elveției) pe de altă parte- Tratatul de la Porto prin care a fost
instituit spațiul economic-european.
Tratatul de la Porto cuprinde în domeniul circulației mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor,
precum și în domeniul concurenței reguli apropiate celor care erau conținute în materiile arătate în Tratatul
CE.
Piața internă a UE. Cele 4 libertăți fundamentale
Din art 26 alin 2 din TFUE care definește piața internă, cele 4 libertăți fundamentale care o caracterizează sunt:
- libera circulație a mărfurilor
 a serviciilor
 a persoanelor
 a capitalurilor
În general, în cadrul pieței interne obstacolele între statele membre sunt interzise, chiar dacă ele ar fi
minime. După cum vom vedea, situația este diferită în cadrul dr. european al concurenței.
1. Libera circulație a mărfurilor
Asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre presupune înlăturarea între acestea atât a
obstacolelor cu caracter pecuniar (taxe vamale și taxe cu efect echivalent), cât și a obstacolelor fără caracter
pecuniar (restricții cantitative și măsuri cu efect echivalent acestora).
Unele dintre aceste obstacole pot să afecteze în mod direct circulația mărfurilor între statele membre (de ex.
taxele vamale, contingentele cantitative), altele pot să aducă atingere circulației mărfurilor în mod indirect (de
ex. unele taxe cu efect echivalent și unele măsuri cu efect echivalent).
Interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect
echivalent acestora. Uniunea Vamală.
Potrivit art. 28 alin 1 din TFUE, Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul
schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import și la export
și a oricăror taxe cu efect echivalent precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țări terțe.
Conf. art. 30 din TFUE, între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și la export sau taxele cu
efect echivalent. Această interdicție se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal.
Uniunea Vamală instituită în UE reprezintă mai mult decât o zonă de liber schimb. Ea presupune nu doar
înlăturarea unor obstacole cu caracter pecuniar, ci și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țări
terțe. Potrivit art. 31 din TFUE, taxele prevăzute de tariful vamal comun se stabilesc de către Consiliu la
propunerea comisiei. Prin instituirea uniunii vamale, statele membre se pot dezvolta în mod global și
armonios. Înțelegerea noțiunii de uniune vamală presupune precizarea domeniului de aplicare a prevederilor
11
TFUE și a dispozițiilor din Regulamentul 450/2008 consacrate acesteia. (este regulamentul de stabilire a
Codului Vamal European- Codul Vamal Modernizat)
a) Domeniul de aplicare teritorială
În principiu teritoriul vamal al UE este format din teritoriile statelor membre. În acest sens sunt prevederile
art. 3 din Codul Vamal Modernizat care au caracter descriptiv. Pe baza acestui art. se pot formula următoarele
2 observații:
 din motive istorice, politice sau geografice, o serie de teritorii care aparțin unor state
membre nu fac parte totuși din cadrul terioriului vamal al Uniunii
 pe de altă parte, teritorii situate în afara teritoriilor statelor membre sunt considerate în
temeiul unor tratate internaționale ca fiind integrate teritoriului vamal al Uniunii (de ex.
Monaco).
b) Domeniul de aplicare materială
După cum reiese din art. 28 alin 1 TFUE, uniunea vamală vizează toate sectoarele economiei, ea reglementând
ansamblul schimburilor de mărfuri.
Notiunea de marfă nu este definită în cuprinsul prevederilor legale europene. În scopul înțelegerii acestei
noțiuni avem în vedere 2 hotărâri directoare ale CJUE.
Potrivit unei prime hotărâri, prin „marfă” se înțelege orice bun evaluabil în bani care este susceptibil să
formeze obiect al unor contract comerciale.
Conform unei hot. ulterioare a Curții, prin „marfă” se înțelege orice bun transportat peste o frontieră în scopul
unor tranzacții comerciale.
Firește, sintagmele “contract comercial” și respectv „tranzacție comercială” au o accepțiune largă, fiind vorba
de operațiuni economice, nu se operațiuni comerciale stricto sensu. Ambele definiții date noțiunii de marfă
sunt definiții largi care permit aplicarea prevederilor legale europene în domeniu în cazul unor bunuri extrem
de variate precum: bunuri cu caracter istoric, cu valoare artistică, etnografică sau arheologică, medicamente,
electricitate, monede din metal prețios care nu mai au curs legal.
Dispozițiile legale europene privind libera circulație a mărfurilor se aplică mărfurile europene. Acestea sunt,
potrivit art. 4 pct. 18 din Codul Vamal Modernizat următoarele:
 mărfurile produse în întregime în cadrul teritoriului vamal al uniunii și care nu conțin
mărfuri importate din țări sau din teritorii situate în afara teritoriului vamal al uniunii. Nu
constituie însă mărfuri europene cele la care se referă art 101 al 2 lit c din CVM.
 mărfurile care intră în cadrul teritoriului vamal al uniunii provenind din țări sau teritorii
care nu fac parte din acest teritoriu și care au fost puse în liberă circulație. Potrivit art. 29
din TFUE se consideră că se află în liberă circulație într-un stat membru produsele care
provin din țări terțe pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și pentru care
au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale și taxele cu efect echivalent
exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor taxe și
impuneri
12
 mărfurile obținute sau produse în cadrul teritoriului vamal al uniunii din mărfuri
menționate în cadrul celei de-a doua categorii sau din mărfuri menționate în cadrul
primelor două categorii arătate anterior.
Mărfurile neeuropene (necomunitare) sunt alte mărfuri decât cele menționate anterior precum și mărfurile
care ți-au pierdut statutul vamal de mărfuri europene.
În situația în care procesul de producție sau prelucrare a unor mărfuri s-a desfășurat în mai multe țări sau
teritorii, conf. art 36 alin 2 din CVM, mărfurile sunt considerate ca fiind originare din acea țară sau teritotoriu
în care au fost supuse ultimei transformări substanțiale. Înțelegerea acestei expresii se realizează în unele
situații pe baza unor prevederi legale europene cu caracter tehnic sau în fcț. de jurisprudența CJUE.
Simplele operațiuni de asamblare nu sunt semnificative pentru stabilirea originii mărfurilor. Totuși situația este
diferită în ipoteza în care operațiune de asamblare reprezintă stadiul de producție determinant în cadrul
căruia se concretizează destinația elementelor componente ale produsului iar acesta dobândește proprietăți
calitative specifice.
c) Domeniul de aplicare temporală- realizarea uniunii vamale a fost încheiată în 1968.
După cum reiese din art 28 și 30 din TFUE, uniunea vamală prespune înlăturarea între statele membre atât a
taxelor vamale, cât și a taxelor cu efect echivalent. Noțiunea de „taxă cu efect echivalent” a fost definită
pentru întâia oara în jurisprudența instanței europene cu prilejul cauzei Fondul social pentru lucrătorii care
prelucrau diamante. Această cauză a fost determinată de o reglementare legală belgiană prin care importatorii
diamentelor în Belgia erau obligați să plătească o taxă calculată în funcție de valoarea diamantelor brute
importate. Veniturile astfel obținute reveneau unui fond social din Belgia și erau menite să permită acordarea
unor avantaje sociale complementare lucrătorilor care prelucrau diamante. Întrucât mai mulți importatori de
diamante nu au plătit taxa respectivă, Fondul social în cauză i-a chemat în judecată. Instanța de noțiunea de
taxă cu efect echivalent la import, a solicitat pe calea acțiunii preliminare concursul CJUE. În cadrul hotărârii
Curtea a reținut că prin „taxă cu efect echivalent” se înțelege orice sarcină pecuniară, indiferent de mărimea,
denumirea sau modul ei de aplicare instituită în mod unilateral asupra mărfurilor naționale sau a celor străine
pe motivul că ele trec o frontineră și care nu este o taxă vamală în sens strict.
Pornind de la această definiție pot să fie evidențiate caracteristicile taxelor cu efect echivalent:
 acestea reprezintă obstacole cu caracter pecuniar care pot să existe între statele
membre. În cazul obstacolelor fără caracte pecuniar se aplică art. 34 sau art. 35 din TFUE
prin care sunt interzise restricțiile cantitative și măsurile cu caracter echivalent la import
sau la export.
 taxele cu efect echivalent sunt interzise chiar dacă ele ar fi minime. Nu are relevanță
faptul de a ști dacă taxa instituită determină sau nu o creștere a prețului produsului în
cauză. În general taxele vamale sunt interzise între statele membre și ca atare este firesc
să fie prohibite inclusiv taxele cu efect echivalent acestora. De altmiteri, formalitățile
administrative care ar trebui să fie îndeplinite pentru plata unei taxe pot să descurajeze
și ele importurile ți exporturile.
 denumirea taxei analizate nu are importanță. În practică au fost calificate ca fiind taxe cu
efect echivalent taxe denumite supliment de preț, taxă specială, taxă de trecere..
13
 modul de aplicare al taxei nu prezintă însemnătate. Ceea ce are relevanță sunt efectele
reale ale taxei instituite. Definiția dată în jurisprudență taxelor cu efect echivalent este o
definiție largă. Ea se poate aplica, de pildă, în cazul unei taxe solicitate pentru realizarea
unui control privind calitatea tuturor mărfurilor care se exportă sau pentru realizarea
unei statistici referitoare la mărfurile care se importă. După cum s-a decis în
jurisprudența CJUE, o taxă solicitată pe temeiul unui contract încheiat între particulari în
scopul acoperirii costurilor prilejuite de efectuarea controalelor vamale în incinta unei
întreprinderi private este o taxă cu efect echivalent.
 de regulă taxele cu efect echivalent sunt stabilite de autoritățile centrale sau locale din
statelele membre. În jurisprudența europeană s-a reținut că o taxă solicitată într-un stat
membru cu privire la mărfurile care erau introduse în cadrul unei unități adm-teritoriale
din acel stat membru și referitor la mărfurile care erau scoase din respectiva unitate
adm-teritorială, taxă cerută pentru a se obține venituri pentru autoritățile locale
constituie o taxă cu efect echivalent.
Potrivit liniei de gândire adoptată de CJUE, absența unor astfel de taxe reprezintă o condiție prealabilă
indispensabilă pentru funcționarea uniunii vamale. Privitor la asemenea taxe, CJUE nu a făcut deosebire între
mărfurile care proveneau din alte state membre și mărfurile care proveneau din alte unități adm-teritoriale ale
aceluiași stat membru, după cum n-a făcut distincție între mărfurile destinate altui stat membru și mărfurile
destinate unei unități adm-teritoriale din același stat membru. Aplicarea regulilor referitoare la piața internă a
UE nu necesita realizarea unor astfel de distincții.
Nu este exclus ca în unele situații taxele cu efect echivalent să fie solicitate pe baza unei convenții încheiată
între particulari.
 taxele cu efect echivalent sunt cerute pentru motivul că marfa trece o
frontieră.Împrejurarea că o animită taxă este încasată anterior exportului su ulterior
importului, în etapa prelucrării ori a comercializării mărfurilor nu are importanță pentru
calificarea ei ca fiind o taxă cu efect echivalent dacă aceasta este cerută pentru motivul
că marfa trece o frontieră.
 În cazul taxelor cu efect echivalent nu are importanță cine este beneficierul taxei(statul
sau o altă persoană juridica), nici scopul pentru care taxa a fost instituită. Așadar o taxă
care este instituită pentru considerente ce nu au legătură cu dom. economic poate să fie
totuși o taxă cu efect echivalent. Nu are însemnătate dacă ele au sau nu caracter
discriminator ori protecționist, taxele vamale și taxele cu efect echivalent fiind în general
interzise între statele membre.
Nu sunt taxe cu efect echivalent următoarele:

 taxele instituite în cadru multilateral. acestea pot să fie solicitate pe temeiulunor
prevederi legale europene, în special obiectivului asigurării liberei circulații a mărfurilor.
De exemeplu, instituțiile europene pot să adopte măsuri privind controlul unor mărfuri, măsuri ce corespund
obiectivelor Uniunii. Asemenea măsuri vor favoriza circulația mărfurilor între statele membre întrucât țările
din uniune renunță la măsurile unilaterale pe care le-ar putea institui pe baza art. 36 TFUE și care pot să
presupună suportarea unor costuri de către întreprinderi. În împrejurarea în care măsurile europene adoptate
implică plata unei taxe aceasta nu trebuie să depășească însă constul controalelor ce sunt realizate. În
14
consecință o astfel de taxă poate să fie stabilită în fcț de criterii precum: durata controlului, nr. pers. implicate,
cheltuielile cu caracter general și cele specifice pe care le presupune efectarea controlului fără să fie exclusă
stabilirea unui tarif orar. În schimb, nu este acceptabilă solicitarea unei taxe în funcție de valoarea sau de
greutatea mărfurilor controlate.
 nu sunt taxe impozitele interne la care se referă art. 110 TFUE- se explică prinfaptul că în
UE nu sunt armonizate pe deplin dispozițiile din statele membre în domeniul fiscal. Așa
fiind, prin reglementările de la art. 110 TFUE se urmărește plasarea mărfurilor importate
într-o situație fiscală comparabilă cu cea în care se află produsele naționale similare. Art.
110 se aplică numai pentru mărfurile europene (comunitare). Art. arătat conține 2 reguli
care se aplică după cum în țara de import există sau nu produse naționale similare celor
importate. dacă în țara de import există naționale similare se aplică art. 110 alin 1 din
TFUE potrivit căruia niciun stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor
state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică direct
sau indirect produselor naționale similare.
Corespunzător jurisprudenței CJUE, produsele similare sunt cele care prezintă proprietăți apropiate sau care
corespund acelorași necesități ori așteptări ale consumatorilor. Produsele care fac parte din aceeași categorie
sub aspect fiscal, vamal sau statistic pot să fie considerate produse similare.
De ex. unele băuturi alcoolice sunt produse similare având în vedere materia primă folosită, metodele de
fabricație, gustul, gradul de alcool, așteptările consumatorilor.
Curs 4
Potrivit art.110 (1) TFUE în situatia în care in ţara de import există produse naţionale similar
celor importate, impozitul aplicat produselor importate nu poate fi mai mare decât cel aplicat prod.
naţionale similare.
Potrivit jurisprudenţei CJUE regula arătată la art.110 alin (1) TFUE se interpretează însă în sens
larg. Prin această regulă este consacrat principiul tratamentului egal in materie fiscală. Acest princ. se
aplică în cazul tuturor procedeelor fiscale care vizează în mod direct sau indirect prod.
importate+produsele naţionale similare.
Prin urmare, princ. tratamentului egal presupune nu doar ca acelaşi impozit să se aplice prod.
importate şi produselor naţionale similar, ci în plus ca faptul generator al impozitulul sa fie acelaşi-
elementele luate in calcul pentru stabilirea impozitului să fie aceleaşi, tehnica de percepere a
impozitului şi sancţiunile aplicabile în ipoteza neplăţii să fie aceleaşi.
Impozitele interne la care se ref. art.110 din TFUE –se deosebesc de tazele cu efect echivalent la
import ce sunt regl. la art.28 şi 30 din TFUE. Asadar cele două categ, de disp. din tratat nu se pot aplica
în mod cumulativ privitor la acelaşi obstacol cu caract. pecuniar. Taxele cu efect echivalent vizează
numai produsele importate; impozitele interne se aplica prod.imp si prod. nationale similare.Taxele cu
efect echivalent sunt solicitate pe motivul ca marfa trece o frontier; impozitele la care se ref. art. 110 -
(1) din Tratat fac parte dintr-un sistem general de impozite interne, se aplica unor categorii de produse
si nu are relevanta faptul ca unele trec o frontier.Taxele cu efect echivalent contrar preved. tratatului
15
trebuie sa fie inlaturate intre statele membre; in cazul unui impozit intern cu caracter discriminator
este suficient uneori ca impozitul aplicat produselor straine sa fie redus la nivelul impozitului aplicat
prod. nationale similare.
In circumstantele in care o anumita taxa este aplicata produselor importate si produselor

nationale similar, iar veniturile astfel obtinute sunt folosite pentru compensarea sarcinii fiscale
suportata in cazul prod. nationale, aceasta poate fi dupa caz –o taxa cu efect echiv la import sau o taxa
interna cu caracter discriminator. In situatia in care sarcina fiscal suportata pt produsele nationale este
compensata integral, respectiva taxa este calificata ca taxa cu ef echivalent.
In ipoteza in care respectiva taxa este compensata partial in ceea ce priveste produsul national,
similar ea va fi consid. o taxa interna cu caract. discriminator.
In imprejurarea in care in tara de import nu exista prod nationale similare-potriv art 110(2) TFUE-
pot sa se aplice impozite interne produselor importate cu conditia ca acestea sa fie stabilite pe baza
unor criterii obiective . Conf art 110(2) TFUE nici un stat membru nu aplica produselor altor SM
impozite interne de natura a proteja indirect alte sectoare de productie. Acest text tine seama de
faptul ca raportul de concurenta intre anumite prod. straine si bunuri indigene poate fi numai partial
sau potential. Preferintele consumatorilor se pot modifica in timp, iar impozitele stabilite in tara de
import nu trebuie sa vizeze fixarea acestora in scopul protejarii unor prod nationale.
Ca atare, un impozit intern ce este susceptibil sa determine restrangerea volumului unor marfuri
importate poate sa contravina art 110(2) din tratat.
Din cele aratate, nu trebuie sa se inteleaga insa ca in toate circumstantele reclamantul care invoca
art 110(2) din tratat va fi nevoit sa recurga la date cu caracter statistic.
Disp art 110(2) TFUE nu pot fi invocate in imprejurari in care impozitul aplicat nu conduce la
sporirea pretului produsului importat fata de perioada in care acel impozit nu era solicitat. In general
aplicarea art 110 nu impune stabilirea pietei produsului ca si component a pietei relevante.
Recuperarea taxelor vamale, a taxelor cu efect echivalent si a impozitelor interne solicitate prin
incalcarea preved legale europene
In situatia in care au fost percepute prin incalcarea dispozitiilor legale europene, taxe vamale, taxe
cu efect echivalent sau impozite interne→ se produc consecinte in SM unde acestea au fost cerute atat
pe plan normativ cat si pe plan fiscal.
Pe plan normativ-SM in cauza trebuie sa renunte la masura pe care au instituit-o.In unele

circumstante va fi totusi posibil ca avantajele consimtite produselor nationale sa fie extinse la
produsele straine. Conform jurisprudentei CJUE invocarea principiului prioritatii dreptului European in
raport cu dreptul unui SM nu permite mentinerea in cadrul dr intern a unor masuri contrare
prevederilor legale europene intrucat se creeaza astfel o situatie ambigua, iar particularii interesati se
afla intr-o stare de incertitudine cu privire la posibilitatea lor de a se prevala de dispozitiile legale
16
europene. Nici simplele practici administrative care se pot modifica cu usurinta nu denota respectarea
adecvata a dispozitiilor legale europene.
Pe plan fiscal, in principal taxele sau impozitele solicitate prin incalcarea prevederilor legale
europene trebuie sa fie restituite celor care le-au platit.
Prevederile legal europene este necesar sa se aplice in mod uniform in cadrul UE de la momentul
intrarii lor in vigoare.
Prin urmare vor fi restituite in principiu nu numai taxele si impozitele incasate in mod ilegal de
la momentul la care a intervenit o hotarare a Curtii de Justitie a Uniunii in domeniu ci toate taxele si
impozitele interne cu caracter discriminator.
Totusi, pentru motive de securitate juridica CJUE poate sa decida ca o hotarare a ei prin care se
asigura interpretarea unor prevederi legale europene produce efecte numai pentru viitor. Asa se
intampla in situatii exceptionale cand autoritatiile unui stat membru s-au aflat intr-o stare de
incertitudine obiectiva si importanta in ceea ce priveste compatibilitatea unei masuri nationale cu
dispozitiile legale europene.
Fiecare stat membru este abilitat sa stabileasca organele de jurisdictie competente si regulile de
procedura aplicabile in cazul in care se pune problema recuperarii unor taxe sau impozite cerute in
mod ilicit.
In asemenea situatii vor fi avute insa in vedere cateva repere evidentiate in jurisprudenta
instantelor europene.
Astfel, invocand principiul imbogatirii fara justa cauza autoritatiile dintr-un stat membru pot sa
refuze restituirea unei taxe sau a unui impozit solicitat in mod ilegal daca acesta a fost inclus de catre
particularul care l-a platit in cadrul pretului achitat de un dobanditor subsecvent al produsului.
In legatura cu aceasta situatie CJUE a subliniat insa ca nu poate sa fie avuta in vedere o
prezumtie conform careia taxele sau impozitele achitate au fost repercutate asupra altor particulari
situati in aval.
Potrivit CJUE chestiunea de a sti daca o taxa ce a fost achitata a fost sau nu repercutata asupra
altor particulari si masura in care aceasta a avut loc implica in conditiile economiei de piata o anumita
incertitudine care nu poate sa fie imputata sistematic persoanei ce a platit taxa respectiva .
Prin urmare nu se poate cere reclamantului sa dovedeasca ca el nu a inclus taxa platita in pretul
achitat de un alt agent economic sau de consumator. Autoritatiile statului in cauza sunt datoare sa
probeze ca taxa achitata a fost repercutata in aval asupra altor particulari. Chiar in ipoteza in care
prevederile legale dintr-un stat membru ar impune includerea unei taxe in pretul produsului si ar fi
instituita o sanctiune, nu inseamna ca in toate imprejurarile s-a intamplat astfel.
Aceasta chestiune este una de fapt lasata la aprecierea organelor de jurisdictie ale statelor
membre.
17
Distinct, retinem totodata ca pe temeiul normelor din dreptul national, se poate solicita
repararea prejudiciului suferit prin diminuarea vanzarilor ca urmare a includerii unei taxe ilegale in
pretul produsului.
( C-192/95 Hotarare a CJUE)
Reglementari legale europene in domeniul vamal:
Principalele destinatii vamale corespunzatoare prevederilor codului vamal modernizat al UE:
 Punerea in libera circulatie- ea implica potrivit art. 29 din TFUE si a art. 129 din CVM- plata
taxelor vamale la import si a taxelor cu efect echivalent exigibile precum si aplicarea
masurilor de politica comerciala.
Masurile de politica comerciala sunt masurile prin care se interzice sau se limiteaza comertul cu anumite
marfuri in cadrul politicii comerciale comune. Calcularea taxelor vamale la import necesita determinarea
valorii in vama. Metoda principala folosita este aceea a stabilirii valorii in vama pe baza valorii de
tranzactionare a marfurilor. Prin valoarea de tranzactionare a marfurilor se intelege pretul efectiv platit sau
care urmeaza sa fie platit pentru marfurile respective (art 41 CVM)
Daca nu se poate aplica aceasta metoda se folosesc metode secundare precum determinarea valorii in vama in
functie de valoarea tranzactionala a marfurilor identice vandute pentru export in cadrul UE si exportate la
acelasi ori aproximativ acelasi moment cu marfurile supuse vamuirii; valoarea tranzactionala a marfurilor
similare vandute pentru export in cadrul UE si exportate in acelasi sau aproximativ acelasi moment cu
marfurile supuse vamuirii etc. (art 42 CVM)
 Tranzitul extern care presupune circulatia unor marfuri necomunitare dintr-un punct in altul al
teritoriului vamal al UE fara aplicarea taxelor vamale la import si a altor taxe precum si fara
aplicarea masurilor de politica comerciala cu exceptia celor care interzic introducerea unor
marfuri in Uniune sau scoaterea lor din UE. (art 144 CVM).
 Tranzitul intern care poate sa fie folosit in cazul marfurilor comunitare ce sunt deplasate dintr-
un punct in altul al teritoriului vamal al UE prin folosirea teritoriului unei tari terte fara
modificarea statutului vamal de marfuri comunitare. (art 145 CVM).
 Antrepozitarea care presupune stocarea marfurilor necomunitare in antrepozite autorizate de

autoritatiile vamale fara plata taxelor vamale la import in UE si a altor taxe precum si in
principiu fara aplicare masurilor de politica comerciala (art 148 CVM).
 Zonele libere care sunt portiuni ale teritoriului vamal al UE stabilite in functie de optiunile
statelor membre. Zonele libere sunt supuse supravegherii vamale. Intr-o zona libera marfurile
pot sa fie supuse unor operatiuni de manipulare (descarcare/incarcare) sau ele pot sa fie puse
in libera circulatie, plasate sub regimul de perfectionare activa, de admitere temporara, de
destinatie finala, etc (art 155-160 CVM)
18
 Admiterea temporara – presupune introducerea unor marfuri necomunitare in cadrul
teritoriului vamal al UE cu exonerare totala sau partiala de la plata taxelor vamale la import
fara plata altor taxe si in principiu fara aplicarea masurilor de politica comerciala. Dupa o
anumita perioada de timp marfurile respective sunt scoase in afara teritoriului vamal al UE, in
aceeasi stare cu exceptia uzurilor obisnuite. Aceasta destinatie vamala poate sa fie folosita
numai pentru unele marfuri aratate in cuprinsul dispozitiilor legale vamale. (art 162 CVM)
 Destinatia finala- presupune punerea unor marfuri necomunitare in libera circulatie, cu

exonerare sau reducere de taxe datorita destinatiei lor specifice (art 166 CVM).
 Perfectionarea activa – implica introducerea unor marfuri necomunitare in cadrul teritoriului

vamal al UE fara plata taxelor vamale la import si a altor taxe precum si in principiu, fara
aplicarea masurilor de politica comerciala in scopul supunerii marfurilor unor operatiuni de
perfectionare. Operatiunile de perfectionare pot sa constea de exemplu: in prelucrarea,
transformarea, repararea marfurilor. Produsele obtinute denumite produse compensatoare
sunt scoase apoi in afara teritoriului vamal al UE. Autoritatiile vamale stabilesc rata de
randament, adica cantitatea sau procentul de produse compensatoare care vor fi obtinute.
Potrivit reglementarilor legale vamale nu este totusi exclus ca marfuri comunitare echivalente
sa fie exportate inaintea importului marfurilor care le inlocuiesc. ( art 168, 142 CVM)
 Perfectionarea pasiva care presupune scoaterea unor marfuri comunitare in afara teritoriului
vamal al UE, pentru ca acestea sa fie supuse intr-o tara terta unei operatiuni de perfectionare
dupa care produsele compensatoare astfel obtinute sunt introduse in cadrul teritoriului vamal
al UE cu exonerare totala sau partiala de la plata taxelor vamale la import.
 Exportul care presupune scoaterea defintiva a unor marfuri din cadrul teritoriului vamal al UE
de regula fara plata vreunei taxe vamale la export.
Interzicerea intre statele membre a restrictiilor cantitative si a masurilor cu efect echivalent
Asigurarea liberei circulatii a marfurilor intre statele membre presupune inlaturarea intre acestea atat
a obstacolelor cu caracter pecuniar cat si a obstacolelor fara caracer pecuniar. Obstacolele fara caracter
pecuniar, sunt restrictiile cantitative si masurile cu efect echivalent acesteia. Potrivit art 34 din TFUE intre
statele membre sunt interzise restrictiile cantitative la import precum si orice masuri cu efect echivalent.
Conform art 35 din TFUE, intre statele membre sunt interzise restrictiile cantitative la export precum si
orice masuri cu efect echivalent. Notiunea de masura cu efect echivalent a fost definita in jurisprudenta CJUE.
in scopul intelegerii acestei notiuni avem in vedere hotararea curtii pronuntata in cauza Dassonville.
Dassonville, tatal, angrosist stabilit in Franta si fiul sau care conducea o sucursala din Belgia au asigurat
importul in Belgia din Franta a doua tipuri de whisky care circulau liber in Franta. Cele 2 tipuri de whisky
purtau denumiri de origine, ele fusesera introduse in Franta din Marea Britanie, care la data acestei cauze nu
era stat membru al comunitatii. In scopul protectiei consumatorilor prevederile legale belgiene solicitau ca in
cazul marfurilor ce purtau denumiri de origine, ele sa fie insotite de un document oficial din partea
autoritatiilor unde fusesera produse care sa ateste dreptul folosirii denumurii de origine. Obtinerea unui
19
certificat de origine era insa extrem de dificila pentru cei doi Dassonville care erau dobanditori subsecventi ai
marfurilor. In aceste circumstante instanta de judecata belgiana competenta a fost solicitata sa stabileasca
daca reglementarea legala belgiana aratata reprezinta sau nu o masura cu efect echivalent la import. Pe calea
actiunii preliminare, instanta belgiana a cerut CJUE interpretarea prevederilor din tratat prin care sunt
interzise intre statele membre restrictiile cantitative si masurile cu efect echivalent la import. Potrivit
definitiei formulate de CJUE, masurile cu efect echivalent sunt orice reglementari comerciale ale statelor
membre ce sunt susceptibile sa afecteze in mod direct sau indirect actual ori potential comertul
intracomunitar.
De regula Curtea de Justitie pune semnul echivalentei intre restrictiile cantitative si masurile cu efect
echivalent. Totusi in categoria restrictiilor cantitative ar putea sa fie incluse de exemplu contingentele
cantitative sau contingentele valorice. Notiunea de reglementari comerciale este inteleasa in sens larg, ea
poate sa includa dispozitii din dreptul intern al statelor membre, prevederi din tratate internationale, dispozitii
cu caracter administrativ, practici generale si constante ale organelor administrative, pasivitatea sau toleranta
organelor administrative fata de faptele unor particulari, recomandari ale autoritatiilor publice, hotarari ale
instantelor de judecata din statele membre, reguli deontologice a unei organizatii profesionale supusa
controlului autoritatiilor statelor membre si care este abilitata sa aplice sanctiuni disciplinare. In esenta, in
cazul masurilor cu efect echivalent este vorba de acte sau comportamente ale statelor membre ori imputabile
acestora, indiferent daca ele au sau nu caracter obligatoriu pentru cei carora li se adreseaza.
Masurile cu efect echivalent pot sa fie adoptate de puterea legislativa, de puterea executiva, de
puterea judecatoreasca sau chiar sa apartina unei organizatii profesionale supusa controlului autoritatiilor
publice.
DEA Curs 5
31.10.2012
Notiunea de “reglementari comerciale” este inteleasa in sens larg, fiind vorba de reglementari care
privesc operatiuni economice.
Masurile cu efect echivalent pot sa afecteze in mod direct sau in mod indirect comertul
intracomunitar. Astfel, o masura nationala ar putea sa vizeze chiar limitarea comertului cu un anumit produs.
Pe de alta parte, unele masuri nationale pot sa se refere la domenii diferite de domeniile economice si totusi
sa aduca atingere schimburilor intre state.
Masurile cu efect echivalent pot sa impiedice efectiv schimburile intre statele membre sau asemenea
consecinta este posibil sa apara in viitor. Asadar, in vederea aplicarii prevederilor legale europene in domeniu
nu este necesar sa se astepte pana la momentul in care consecintele negative asupra schimburilor intre statele
membre se produc efectiv.
Conform CJUE, nu constituie insa masuri cu efect echivalent cele care au consecinte prea aleatorii si
prea indirecte asupra comertului intracomunitar, si nici cele care au consecinte ipotetice asupra schimburilor
intre statele membre.
20
De exemplu, intr-o cauza, CJUE a hotarat ca reglementarea legala adoptata intr-un stat membru prin care se
interziceau navelor ce arborau pavilionul acelui stat membru sa deverseze substante toxice in apele
teritoriale si in marea libera nu reprezinta o masura cu efect echivalent, chiar daca privitor la navele sub
pavilion strain se aplica interdictia de a deversa substantele toxice doar in apele teritoriale ale respectivului
stat membru. (cauza Peralta)
Pe de alta parte, nu sunt masuri cu efect echivalent cele care au efecte restrictive pe termen scurt, dar
urmaresc desfasurarea schimburilor cu o anumita marfa pe termen lung. De exemplu, in practica interdictia
instituita intr-un stat membru in ceea ce priveste pescuitul pentru anumite specii de pesti intr-o anumita zona
de coasta a acelui stat membru nu a fost calificata ca o masura cu efect echivalent deoarece in absenta acelei
interdictii respectivele specii de peste erau amenintate sa dispara.
Referitor la masurile cu efect echivalent si la taxele cu efect echivalent, pot fi evidentiate o serie de similitudini:
 Atat prevederile legale din tratat prin care sunt interzise masurile cu efect echivalent cat si cele
prin care sunt interzise taxele cu efect echivalent au efect direct vertical
 Masurile cu efect echivalent si taxele cu efect echivalent sunt interzise inclusiv in situatia in care
ele sunt stabilite la limitele unitatilor administrativ-teritoriale ale statelor member
 Masurile cu efect echivalent si taxele cu echivalent sunt interzise chiar daca ele sunt minime
 Masurile cu efect echivalent si taxele cu echivalent sunt interzise intre statele membre, chiar
daca ele nu au caracter discriminator sau protectionist.
Dupa cum reiese din prevederile art. 34 si 35 TFUE, intre statele membre sunt interzise atat masurile cu efect
echivalent la import, cat si cele la export. Din analizarea jurisprudentei instantei europene si a instantelor de
judecata din statele membre rezulta ca majoritatea masurilor cu efect echivalent instituite in statele membre
sunt masuri cu efect echivalent la import. Unele dintre acestea privesc numai marfuri importate, altele se
refera la marfuri importate si la marfuri nationale.
De exemplu: sunt masuri cu efect echivalent care privesc numai marfurile importate urmatoarele:
- masuri prin care se stabileste un pret minim sau un pret maxim pentru anumite marfuri, pret sub care
ori peste care importurile nu sunt permise
- masuri prin care se instituie controale sistematice la frontiera intrucat ele determina blocarea
marfurilor la frontiera si antreneaza costuri suplimentare
- masuri prin care importul unor marfuri este conditionat de indeplinirea unor formalitati de ordin
administrativ, precum si de obtinerea unei licente sau intocmirea unei anumite declaratii
- masuri prin care importatorii sunt obligati sa analizeze sistematic compozitia marfurilor importate pt a
vedea daca acestea corespund sau nu indicatiilor furnizorilor straini
- masuri prin care li se sugereaza consumatorilor sa achizitioneze produse nationale afara daca sunt
evidentiate calitati specifice produselor nationale
- masuri prin care se interzice sau se limiteaza importul unor marfuri. Importurile sunt supuse conditiilor
reciprocitatii. Se instituie cerinte de ordin tehnic sau calitativ care nu sunt solicitate in cazul produselor
nationale. Se conditioneaza importul unor marfuri straine de folosirea unor echipamente nationale.
21
Dintre masurile cu efect echivalent care se aplica atat marfurilor importate cat si celor nationale le retinem pe
urmatoarele:
- masuri privind controlul preturilor daca prin stabilirea unui pret minim este neutralizat avantajul
concurential al unor produse straine sau in cazul in care prin stabilirea unui pret maxim importatorii nu
mai obtin beneficiile scontate si renunta la achizitionarea unor marfuri
- masuri privind denumirea, forma, dimensiunile, greutatea sau compozitia marfurilor.
- masuri care se refera la modul de prezentare a marfurilor (ambalaj, etichete etc).
- masuri prin care se instituie cerinte de ordin tehnic care depasesc efectul restrictiv obisnuit al unor
astfel de criterii.
In schimb, prevederile legale europene nu interzic stabilirea unor conditii mai riguroase pentru
produsele nationale fata de cele care se aplica produselor importate. De asemenea, dispozitiile legale
europene nu interzic stipularea unor conditii mai riguroase pentru produsele nationale care se comercializeaza
pe piata autohtona fata de produsele nationale care sunt exportate.
In cauza Dassonville, CJUE a decis ca reglementarea legala belgiana analizata constituie o masura cu
efect echivalent la import.
Dupa cum am mentionat, masurile nationale care privesc compozitia marfurilor pot fi calificate ca fiind
masuri cu efect echivalent la import. In acest context avem in vedere hotararea CJUE Cassis de Dijon. Aceasta
hotarare a fost prilejuita de intentia unei societati comerciale din RFG de a importa lichiorul francez Cassis de
Dijon. Potrivit reglementarilor legale germane o serie de bauturi alcoolice din categoria carora facea parte si
lichiorul francez nu puteau sa fie vandute in RFG decat daca aveau un procent de alcool de cel putin 32 de
grade. Lichiorul francez nu indeplinea insa aceasta cerinta. In RFG reglementarile respective fusesera adoptate
in scopul protectiei sanatatii publice, considerandu-se ca dependenta de bauturi alcoolice poate sa apara mai
usor in cazul bauturile slab alcoolizate.
In cadrul actiunii preliminare CJUE a evidentiat doua idei fundamentale in domeniul liberei circulatii a
marfurilor:
1. o marfa legal produsa si comercializata intr-un stat membru poate sa fie comercializata in
orice tara UE (Principiul recunoasterii reciproce).
Acesta idee poate fi avuta in vedere si in circumstantele in care o marfa este legal produsa sau
comercializata intr-un stat membru. O asemenea marfa poate sa fie comercializata in orice stat la Uniunii.
Principiul recunoasterii reciproce se aplica in domeniile in care nu au fost adoptate masuri europene de
armonizare cu caracter exhaustiv. In general, in ceea ce priveste piata interna, masurile de armonizare a
legislatiei statelor membre pot sa fie adoptate fie in baza art. 114 din TFUE, fie pe baza art 115 TFUE. In unele
domenii nu pot sa fie totusi adoptate masuri de armonizare a legislatiei cu caracter exhaustiv. De ex.:
adoptarea unor reglementari tehnice detaliate la nivel european poate sa fie extrem de dificila intrucat
negocierea acestora intre statele member este extrem de anevoioasa si o data adoptate masurile respective ar
trebui sa fie modificate datorita progresului tehnic la intervale scurte de timp. In asemenea domenii, dar si in
altele, UE poate sa stabileasca numai obiectivele esentiale care trebuie sa fie atinse pentru satisfacerea unor
22
interese legitime referitoare la protectia sanatatii publice, protectia protectia consumatorilor, utilizarea in
conditii de securitate a produselor, protectia mediului inconjurator.
In unele domenii, cum se intampla in cazul protectiei consumatorilor sau a mediului inconjurator, prin
masurile europene luate, statelor membre li se poate permite sa adopte masuri nationale mai exigente in
raport cu prevederile legale europene.
In unele domenii UE nu intervine, pentru a fi prezervate produsele traditionale din statele membre,
ceea ce contribuie la diversitatea si bogatia economico-sociala a UE. In domeniile in care nu au fost adoptate
masuri de armonizare ale statelor membre, precum si in cele in care masurile de armonizare nu au caracter
exhaustiv, fiecare stat membru poate sa regelmenteze productia, distributia, comercializarea, modul de
utilizare al marfurilor. Adoptand astfel de reglementari statele membre nu trebuie sa aduca insa atingere
liberei circulatii a marfurilor. Eventualele masuri nationale cu caracter restrictiv trebuie sa fie justificate fie pe
baza unuia dintre motivele de la art 36 TFUE, fie pe temeiul unei exigente imperative de interes general.
In imprejurarea in care in tara de import se impune in scopul satisfacerii unui interes legitim se impune
realizarea unor analize chimice, a unor controale tehnice sau a unor incercari de laborator, acestea nu vor mai
fi solicitate produselor importate daca au fost deja efectuate in alt stat membru, iar documentele aferente pot
sa fie puse la dispozitia autoritatilor din tara de import. In acest contex mentionam totodata ca in UE a fost
adoptata Directiva 98/34 care se refera la stabilirea unei proceduri pentru furnizarea de informatii in domeniul
standardelor si reglementarilor tehnice. Conform acestei Directive, un stat membru care intentioneaza sa
adopte reglementari tehnice trebuie sa notifice proiectul sau Comisiei, care asigura informarea celorlalte state
membre. Obligatia de notificare nu exista in cazul in care se preiau standardele internationale sau europene.
Notificarea se realizeaza pentru a permite Comisiei si celorlalte state membre sa analizeze proiectul avut in
vedere in raport cu principiul liberei circulatii a marfurilor. Comisia poate sa propuna modificarea acelui
proiect sau adoptarea unor masuri la nivel european.
Principiul recunoasterii reciproce este o expresie a increderii intre statele membre si a fost evidentiat
mai intai in domeniul liberei circulatii marfurilor. El se poate aplica insa inclusiv in domeniul liberei circulatii a
persoanelor si in domeniul liberei prestari a serviciilor. De ex. in domeniul liberei prestari a serviciilor, in
practica s-a retinut ca situatia in care o persoana a indeplinit in statul membru caruia ii apartinea formalitatile
necesare pt a-si desfasura activitatea in calitate de ghid turistic, iar aceasta implica supravegherea
corespunzatoare a competentelor acelei persoane, nu se justifica cerinta obtinerii unei noi autorizari in tara
unde persoana respectiva insoteste un grup turistic, prestand servicii specifice.
2. Conform hotararii Curtii, exigente imperative de interes general (precum eficacitatea

controalelor fiscale, protectia sanatatii publice, corectitudinea tranzactiile comunitare,
protectia consumatorilor) pot sa justifice instituirea unor obstacole fara caracter pecuniar in
cadrul comertului dintre statele membre.
Domeniul de aplicare a jurisprudentei Dassonville a fost precizat de CJUE cu prilejul cauzei Keck si Mithouard.
In cuprinsul hotararii pronuntate in acesta cauza, CJUE a stabilit ca reglementarile nationale privind
23
modalitatile de vanzare a marfurilor nu sunt in anumite conditii masuri cu efect echivalent. Hotararea Curtii a
fost influentata de urmatoarele circumstante:
 In Franta se interzicea revanzarea in aceeasi stare a marfurilor in pierdere.

Keck si Mithouard, doi responsabili a unor magazine franceze au pus in revanzare marfuri in aceeasi stare la un
pret inferior celui la care marfurile fusesera achizitionate. Reglementarea legala fraceza era justificata in ideea
protectiei micilor comercianti. In fata instantei de judecata s-a pus problema de a sti daca reglementarea
franceza aratata este sau nu este o masura cu efect echivalent. Instanta franceza a solicitat concursul CJUE pe
baza prevederilor legale europene consacrate actiunii preliminare.
In cuprinsul hotararii, CJUE a retinut mai intai ca prevederea legala franceza analizata nu avea ca obiect
schimburile intre statele membre. CJUE a evitat sa afirme insa ca o masura nationala care nu are ca obiect
schimburile intre statele membre nu poate sa afecteze comertul intracomunitar. Dupa cum am vazut, in
categoria masurilor cu efect echivalent sunt si cele care afecteaza in mod indirect comertul intre statele
membre. In continuare, Curtea a observat ca reglementarea legala franceza examinata putea sa determine
limitarea vanzarii unor marfuri, inclusiv a unor produse importate. Problema la care trebuia sa se raspunda
era aceea de a sti daca este sau nu suficient pentru calificarea unei masuri cu caracter echivalent ca ea sa
determine limitarea vanzarii unor produse importate.
In raport cu jurisprudenta instantei europene pana la momentul acestei cauze, Curtea ar fi putut sa
arate ca reglementarea legala franceza aratata are consecinte prea indirecte si prea aleatorii asupra
schimburilor dintre statele membre sau Curtea ar fi putut stabili ca reglementarea constituie o masura cu
efect echivalent eventual explicabila pe baza unei exigente imperative de interes general (protectia micilor
comercianti).
CJUE nu s-a angajat insa pe nici una din aceste cai, modificandu-si inopinant practica in domeniu.
Curtea a hotarat ca nu sunt masuri cu caracter echivalent reglementarile nationale prin care se limiteaza sau
se interzic anumite modalitati de vanzare daca acestea se aplica tuturor agentilor economici care desfasoara
acelasi gen de activitate in statul membru in cauza si ele afecteaza identic in drept si in fapt comercializarea
produselor straine si a celor nationale. Asemenea masuri pot sa stanjeneasca vanzarea unor produse
straine, dar ele nu afeceteaza produsele straine mai mult decat pe cele nationale.
Corespunzator jurisprudentei Keck si Mithouard, in continuare sunt considerate ca fiind masuri cu efect
echivalent cele care privesc marfa ca atare, adica cele care se refera la caracterul marfurilor, la modul de
prezentare sau de utlizare a marfurilor, precum si masuri care privesc operatiuni de import: cerinta obtinerii
unei licente, controalele sistematice la frontiere, cerinta intocmirii unor declaratii etc.
In schimb, nu sunt masuri cu efect echivalent cele care se refera la conditiile de comercializare a
marfurilor. De exemplu, jurisprudenta Keck/ Mithouard se poate aplica la masuri care se refera la persoanele
ce pot sa comercializeze anumite marfuri, la locul si timpul comercializarii unor marfuri (de exemplu o masura
prin care s-ar stabili ca un anumit produs poate fi comercializat numai intr-o anumita forma sau o masura prin
care s-ar reglementa orarele de deschidere a magazinelor, masurile prin care se interzice revanzarea
24
marfurilor in pierdere sau cu beneficiu extrem de redus, prin care se interzice vazarea unor marfuri la
domiciliu, prin corespondenta, prin internet, masuri referitoare la depozitarea sau transportul marfurilor,
masuri referitoare la conditiile si termenele de obtinere a unei autorizatii de comercializare a marfurilor).
De asemenea, jurisprudenta Keck/Mithouard se aplica masurilor din domeniul publicitatii, cu toate ca

publicitatea este un instrument de promovare a vanzarii, nu o modalitate de vanzare.
In scopul aplicarii jurisprudentei Keck/Mithouard nu sunt analizate consecintele concrete ale unei
anumite masuri nationale pentru un agent economic sau altul. Aceasta jurisprudenta ramane pertinenta, chiar
daca este interzisa printr-o masura nationala o modalitate de vanzare mai economicoasa sau mai eficienta.
Masurile supuse acestei jurisprudente pot sa priveasca marfurile in general, sa se refera la un grup omogen
sau neomogen de produse sau chiar la un singur bun.
Imprejurarea ca se interzice o modalitate de vanzare a unor categorii de produse ce contin numai
produse importate nu impiedica ca atare aplicarea jurisprudentei Keck/Mithouard.
07.11.2012 Curs 6
Inlaturarea restrictiilor cantitative si a masurilor cu efect echivalent intre statele membre se realizeaza
nu numai prin aportul CJUE si a organelor de jurisdictie din statele membre, ci si prin adoptarea unor masuri
de armonizare a legislatiilor statelor membre.
In domeniul in care ne intereseaza aceste masuri se adopta pe baza dispozitiilor art 114(1) TFUE. In
general in ceea ce priveste piata interna masurile de armonizare a legislatiilor statelor membre se adopta fie
pe temeiul art 114(1) TFUE fie pe baza art 115.
Art. 114 (1) -> cu exceptia cazului in care tratatele dispun altfel dispozitiile urmatoare se aplica in
vederea realizarii obiectivelor enuntate la art 26 (piata interna). Parlamentul European si Consiliul hotarand in
conformitate cu procedura legislativa ordinara si dupa consultarea Comitetului Economic si Social , adopta
masurile privind apropierea actelor cu putere de lege si a actelor administrative ale statelor membre care au
ca obiect instituirea si functionarea pietei interne.
Art 114(2)-> prevederile alin 1 nu se aplica dispozitiilor fiscale, celor privind libera circulatie a
persoanelor si celor privind drepturile si interesele lucratorilor salariati.
Art 115 TFUE fara a aduce atingere art 114 Consiliul hotaraste in unanimitate , in conformitate cu o
procedura legislativa speciala si dupa consultarea Parlamentului European si a Comitetului Economic si Social,
adopta directive pentru apropierea actelor cu putere de lege si a actelor administrative ale statelor membre
care au incidenta directa asupra instituirii sau functionarii pietei interne.
In majoritatea situatiilor , in scopul adoptarii unor masuri de armonizare care privesc piata interna se
recurge la art 114 1(1) TFUE. Aceste dispozitii sunt mai avantajoase in raport cu prevederile art 115.
Art 114(1) – pot sa fie adoptate „masuri de apropiere a legislatiei statelor membre” adica regulamente
directive sau decizii ; pe baza art 115 pot sa fie adoptate numai directive.
25
Masurile de armonizare luate pe temeiul art 114 (1) sunt adoptate in cadrul unei proceduri care
presupune obtinerea unei majoritati calificate in consiliu. Masurile care se adopta pe baza art 115 presupun
obtinerea unanimitatii in Consiliu .
Prevederile art 114 nu pot sa fie folosite insa in situatiile aratate la alin 2 nici in cazurile” in care
tratatele dispun altfel „ adica in imprejurarile in care referitor la un anumit aspect exista dispozitii cu caracter
special.
In materia restrictiilor cantitative si a masurilor cu efect echivalent , neexistand in cuprinsul tratatelor

dispozitii cu caracter special masurile de armonizare se adopta pe temeiul art 114 TFUE.
Limitele aduse principiului liberei circulatii a marfurilor sunt urmatoarele:
(1) Respectarea dreputrilor fundamentale in cadrul UE si a statelor membre
In general, in ceea ce priveste piata interna, respectiv drepturile fundamentale, care sunt obligatorii,
atat la nivelul UE, cat si la nivelul statelor membre poate sa justifice instituirea unor masuri prin care se
aduce atingere libertatilor fundamentale ce caracterizeaza piata interna.
Ex: in ceea ce priveste libera circulatie a marfurilor, libertatea de intrunire (art.12 Carta Drepturilor
Fundamentale a UE) poate sa justifice neinterzicerea unei manifestatii care determina blocarea
traficului pe autostrada, pe parcursul unei perioade semnificative de timp si care stanjeneste publicul
fata de faptele unor participanti poate constitui o masura cu efect echivalent. Totusi, respectarea unui
drept fundamental poate sa justifice restrictionarea liberei circulatii a marfurilor.
Libertatea de intrunire este susceptibila de limitari. In legatura cu acest drept fundamental este
necesar, asadar sa sa verificam daca este sau nu respectat principiul proportionalitatii corespunzand
exigentelor art.52(1) Carta Fundamentala a UE (C-112/2000) (C-341/2005).
(2) Exigentele imperative de interes general
Cu prilejul cauzei Cassis de Dijou, CJUE a hotarat ca obstacolele in domeniul liberei circulatii a
marfurilor pot sa fie justificate prin exigente imperative de interes general, precum eficacitatea
controalelor fiscale, protectia sanatii publice, corectitudinea tranzactiilor comerciale, protectia
consumatorilor. Ulterior, in practica instantelor europene au fost evidentiate si alte exigente
imperative: protectia mediului inconjurator, protectia productiei cinematografice, a retelei publice de
telecomunicatii, etc.
Exprima valori deosebite din state membre receptate ca atare la nivelul UE. Intr-o prima etapta , CJUE a admis
posibilitatea invocarii unor exigent imperative numai in legatura cu obstacole instituite la importul marfurilor.
In prezent se accepta insa ca exigentele imperative pot sa motiveze inclusiv o masura cu efect echivalent la
export (C-205/07).
Intr-o serie de hotarari cum este de exemplu hotararea Curtii in cauza Cassis de Dijon , instant
europeana a precizat in mod expres ca exigentele imperative de interes general pot sa justifice o masura care
reprezinta o masura cu efect echivalent. Aceasta nu inseamna insa ca in cazul exigentelor imperative ar trebui
26
sa se analizeze mai intai daca o anumita masura constituie sau nu o masura cu efect echivalent. In
circumstanta in care se admite ca o masura nationale are la baza o exigent imperativa de interes general, nu
prezinta relevanta faptul ca aceasta ar putea sa aiba efecte restrictive asupra comertului intre statele membre.
 Motive de la art 36 TFUE.
Art 36 TFUE = dispozitiile art 34-35 nu se opun interdictiei sau restrictiilor la import, export sau de tranzit ,
justificate de motive de morala publica , ordine publica , siguranta publica , protectie a sanatati si a vietii
persoanelor si animalelor sau de conservare a plantelor , de protejare a unor bunuri de patrimoniu national cu
valoare artitstica , istorica sau arheologica sau de protectie a programelor industriale si comerciale.
Cu toate acestea interdictiile sau restrictiile respective nu trebuie sa constituie un mijloc de

discriminara arbitrara si nici o restrictie disimulata intre comertul intre statele membre.
Enumerarea de la art 36 are caracter limitativ. In principal textul este de stricta interpretare.
Dupa cum reiese din art 114(10)TFUE, motivele de la art 36 nu au caracter economic cu toate acestea
in unele situatii adoptarea unei masuri care este in legatura cu aspecte economice , ar putea sa fie menita sa
asigure functionarea insitutiilor in statele membre . In astfel de situatii masura in cauza ar putea sa fie
justificata prin motive de ordine publica. Ex: in practica instantelor europene s-a hotarat ca morala publica
poate sa justifice interzicerea importului intr-un stat membru a unor bunuri considerate in respectiva tara ca
fiind indecente sau obscure.
Siguranta publica poate sa justifice instituirea unei autorizatii pentru tranzitul prin acel stat membru a
unor materiale strategice; Protectia sanatatii si a vietii persoanelor poate sa justifice interdictia importului intr-
un stat membru a unui bun alimentar ce contine un antibiotic care permite o mai buna conservare a
produsului dar care potrivit unor date stiintifice riguorase , avea pe termen lung consecinte nocive.
Implicatiile cele mai semnificative in domeniul economic au insa motivele bazate pe protectia
produselor industriale si comerciale. In cadrul acestor motive , se au in vedere nu nu mai brevetele, marcile ,
desenele , modelele , ci si drepturile de autor sau denumirea de origine.
>sintagma aratata este inteleasa in jurisprudenta CJUE in sens larg.
Art 36 TFUE > obiectul specific al dreptului de proprietate intelectuala justifica instituirea restrictiilor in
domeniul liberei circulatii a marfurilor. In practica CJUE a fost evidentiat obiectul specific al diferitelor
dreptului de proprietate intelectuala . Obiectul specific al dreptului de proprietate intelectuala poate sa fie mai
bine inteles tinand seama de functiile esentiale ale fiecarui drept de proprietate intelectuala
ex: in cazul unui brevet de inventie obiectul special il constituie dreptul de a utiliza in mod exclusiv
aceea inventie in scopul fabricarii si punerii in circulatie pentru intaia oara pe piata europeana a produselor in
cauza, fie in mod direct fie prin acordarea unei licente unui tert, precum si dreptul de a se opune oricarie
contrafaceri.
Functia esentiala a acestui drept drept de proprietate intelectuala este de a asigura rasplatirea
efortului creator al inventatorului > a persoanelor dintr-un stat membru care a obtinut un brevet de inventie
27
poate sa se opuna pe temeiul art 36 TFUE la importul in propria tara a bunului protejat in circumstanta in care
intr-un alt stat membru a fost pus in circulatie un astfel de bun pe baza unui alt brevet de inventie sau un
astfel de bun a fost pus in circulatie in alt stat membru unde nu se elibera un brevet de inventie.
In schimb in eventualitatea in care titularul unui brevet de inventie a consimtit ca produsul in cauza sa
fie pus in circulatie intr-un alt stat membru, el nu se va mai putea opune importului acelui produs in propria
tara unde a obtinut brevetul de inventie(teoria epuizarii dreptului)
In acest mod , exigentele privind protectia proprietatii industriale si comerciale se conciliaza cu

cerintele subsumate principiului liberei circulatii a marfurilor.
In cazul marcilor obiectul specific al dreptului de proprietate intelectuala il constituie dreptul exclusiv
de utilizare a marcii respective in scopul punerii in circulatie pentru intaia oara a unui anumit produs si
posiblitatea de a se proteja impotriva concurentilor care ar dori sa foloseasca pozitia si reputatia marcii
respective in mod abuziv , punand in circulatie produsul sub aceeasi marca .
Functia esentiala a acestui drept de proprietate intelectuala este de a garanta consumatorului sau
utilizatorului final dreptul de ideea de orgine a produsului astfel incat acestia sa nu faca confuzie cu produsele
ce au alta provenienta.
In cazul denumirilor de origine obiectul special il constituie protectia fata de folosirea ilegala a
denumirii de origine , iar functia esentiala este aceea de garanta persoanelor interesate ca produsul provine
dintr-o zona geografica determinata si care are anumite calitati speciale.
Intre motivele de la art 36 TFUE si exigentele imperative de interes general exista conexiuni
semnificative :
-unele motive de la art 36 pot sa includa exigentele imperative dupa cum anumite anumite exigente
imperative pot sa influenteze unele motive de la art 36
ex: conservarea plantelor contribuie la protectia mediului inconjurator; protectia mediului inconjurator poate
contribui la protectia sanatatii si a vietii persoanelor
-nu este surprinzator ca in unele cauze tinand seama de circumstantele acestora , CJUE analizand impreuna o
serie de motive de la art 36 si de exigente imperative care se afla intr-o stransa legatura.
Intre motivele de la art 36 .si exigentele imperative exista insa deosebiri: Enumerarea motivelor de la art 36
are caracter limitativ. Exigentele imperative sunt in jurisprudenta CJUE in continua dezvoltare.
-in cazul motivelor de la art 36 se va analiza mai intai, tinand seama de modul in care acest text este formulat
daca o anumita masura constituie sau nu o masura cu efect echivalent(MEE) la import/export.
Ulterior se va stabili in ipoteza in care este vorba de o MEE daca aceasta poate sau nu sa fie justificata
pe baza uneia din motivele de la art 36
28
-in cazul exigentelor imperative se analizeaza direct daca o anumita masura poate sau nu sa fie explicata pe
baza acestui concept >>nu mai este necesara sa se aplice mai intai definirea masurilor cu efect echivalent
retinuta cu prilejul jurisprudentei Dassonville.
Similitudinile si deosebirile intre motivele de la art 36 TFUE si exigentele imperative pot sa fie sesizate
si cu prilejul evidentierii conditiilor in care este posibil sa fie invocate aceste limite aduse principiului liberei
circulatii a marfurilor . Aceste conditii sunt urmatoarele:
-in domeniul in care se adopta o masura nationala pe temeiul unuie dintre motivele art 36 care ar putea sa
aduca atingere principiului liberei circulatii a marfurilor nu trebuie sa existe o masura de armonizare a
legislatiei statelor membre cu caracter exhaustiv . Motivele de la art 3 si exigentele imperative nu exp???
care ar tine de competenta exclusiva a statelor membre> in unele dintre aceste domenii pot sa fie adoptate
masuri de armonizare a legislatiei statelor membre. Pe de alta parte exista si domenii in care nu se pot
adopta masuri de armonizare (in domeniul culturii aprox. 167 alin 5 TFUE sau pentru anumite asptecte din
domeniul sanatatii publice aprox. art 68 alin 5 TFUE ) iar in alte domenii masurile de armonizare adoptate nu
pot impiedica un stat membru sa mentina sau sa stabileasca masuri de protectie mai stricte.
ex: pentru anumite aspecte privind sanatatea publica aprox art 168(4) lit a TFUE , in domeniul protectiei
consumatorului aprox. 169(4) TFUE , pentru anumite masuri din domeniul protectiei mediului inconjurator
aprox 193 TFUE.
Tinand seama de cele aratate se intelege ca statele membre pot sa intervina in eventualitatea in care
au fost adoptate masuri de armonizare , dar ele isi mentin competenta cu privire la anumite aspecte. Statele
membre nu sunt abilitate sa intervina in domenii care sunt de competenta exclusiva a UE.
-masura nationala adoptata nu trebuie sa aiba caracter discriminator. Aceasta ideea se aplica in principal atat
in legatura cu motivele de la art 36 cat si cu exigentele imperative. Referitor la art 36 se poate observa ca in
cuprinsul acestuia se mentioneaza “ interdictiile sau restrctiile respective sa nu constituie un mijloc de
discriminare arbitrara si nici o restrictie disimulata in comertul dintre statele membre” => nu este exclus ca o
masura nationala sa aiba caracter discriminator solicitandu-se insa sa nu fie vorba de o “discriminare
arbitrara”
ex: pentru a lupta impotriva unor daunatori ai plantelor se pot institui controale la import, in conditiile in care
masurile de control nu se aplica pentru plantele autohtone .Asemenea masuri se cer sa fie intemeiate pe
criterii obiective .
Privitor la exigentele imperative s-a acceptat izolat in practica ca ele pot sa justifice masuri cu caracter
discriminator(C- 254/98 ; C- 524/07)
-masura nationala adoptata trebuie sa fie necesara pentru atingerea obiectivului urmarit
- masura nationala trebuie luata cu respectarea principiului proportionalitatii
In situatia in care un obiectiv determinat ar putea sa fie atins prin mai multe categorii de masuri , va
trebui sa fie preferata cea care are consecintele restrictive cele mai reduse in domeniul liberei circulatii a
29
marfurilor>> nu trebuie sa se inteleaga , ca principiul proprotionalitatii ar fi incalcat daca pentru acelasi motiv
masurile luate in statele membre ar fi diferite.
In ceea ce priveste morala publica, ordinea publica , siguranta publica statele membre dispun de largi
posibilitati de apreciere referitoare la masurile pe care este necesar sa le instituie .
Totusi in practica CJUE este frecvent solicitata pe calea actiunilor preliminare pentru a verifica in
functie de circumstantele unei cauze sau a alteia , respectarea principiului proportionalitatii.
14.11.2012 Curs 7
Clauze de salvgardare
Prevederile alin.4 si cele alin. 5 al art 114 permit statelor membre sa se abata prin masuri nationale de
la masurile europene de armonizare adoptate pe baza dispozitiilor art 114 . In ambele situatii masurile
nationale trebuie notificate Comisiei. Dispozitiile alin.5 sunt insa mai restrictive comparativ cu cele ale alin.4
Alin. 4 permite „mentinerea” unor dispozitii de drept intern dupa adoptarea unei masuri de armonizare
; alin. 5 permite „introducerea” unor dispozitii de drept intern dupa luarea unei masuri de armonizare.
Mentinerea unor dispozitii de drept intern potrivit textului alin. 4 poate sa fie justificata prin
unul dintre motivele de la art.36 din Tratat prin protectia mediului ambiant sau a mediului de lucru.
Motivul care se refera la protectia mediului de lucru are o semnificatie redusa deoarece conform alin 2
al art. 114 pe temeiul acestui art nu pot fi adoptate masuri de armonizare privind drepturile si
interesele salariatilor.
Introducerea unor dispozitii de drept intern potrivit textului alin 5 poate sa fie justificata numai
prin protectia mediului ambiant sau a mediului de lucru. In aceasta ipoteza este necesar ca intr-un stat
membru sa apara o problema specifica dupa adoptarea masurii de armonizare. Dispozitiile de drept
intern care sunt adoptate trebuie sa se bazeze pe dovezi stiintifice noi.
O alta clauza de salvgardare este prevazuta la alin 10 al art 114. Potrivit alin.10 masurile de
armonizare adoptate includ atunci cand este cazul o clauza de salvgardare care autorizeaza statele
membre sa adopte din unul sau mai multe dintre motivele fara caracter economic prevazute la art 36
masuri provizorii care fac obiectul unei proceduri de control a Uniunii. Includerea in cadrul unor masuri
de armonizare a unei clauze de salvgardare poate sa permita ca acele masuri sa fie considerate in
domeniul in care ele intervin ca avand caracter exhaustiv(complet) astfel se inlatura posibilitatea ca
statele membre sa se poata prevala de oricare dintre motivele de la art 36 sau de exigentele
imperative de interes general.
In general in cadrul domeniului de aplicare a tratatelor pot sa fie invocate clauzele de

salvgardare de la art 346 (1) si art 347 din TFUE.
Potrivit art 346 (1) dispozitiile tratatelor nu contravin urmatoarelor norme:
a) Nici un stat membru nu are obligatia de a furniza informatii a caror divulgare o considera
contrara intereselor esentiale ale sigurantei sale
30
b) Orice stat membru poate lua masurile pe care le considera necesare pentru protectia
intereselor esentiale ale sigurantei sale si care se refera la productia si comertul cu
armament, munitie si material de razboi; aceste masuri nu trebuie sa modifice conditiile de
concurenta pe piata interna in ce priveste produsele ce nu sunt destinate unor scopuri
specific militare.
Conform art 347 membre se consulta in vederea adoptarii in comun a dispozitiilor necesare
pt a evita ca functionarea pietei interne sa fie afectata de masurile la care un stat membru
poate fi obligat sa le adopte in caz de probleme interne grave care aduc atingere oridinii
publice in caz de razboi sau de tensiune internationala grava, care constituie o amenintare
de razboi ori pentru a face fata angajamentelor contractate de acesta in vederea mentinerii
pacii si securitatii internationale.
Masurile adoptate pe baza art 346 sau art 347 din TFUE sunt supuse controlului CJUE
potrivit art 348 din Tratat.
Art 346 poate fi invocat in situatii obisnuite; art 347 poate fi luat in considerare in circumstante
exceptionale. Art 346 permite adoptarea unor masuri cu caracter permanent sau provizorii . Vizeaza 2 situatii
distincte care se intemeieaza insa pe considerente ce tin de siguranta nationala. Potrivit unei prime cauze de
salvgardare statele membre nu sunt tinute sa divulge informatii care ar aduce atingere sigurantei nationale.\
Pe temeiul art 346(1)lit a statele membre se pot abate de la principiul cooperarii loiale reglementat la art 4
alin 3 din Tratatul Privin Uniunea Europeana.
Art 347 permite numai adoptarea unor masuri provizorii.
Conform unei alte clauze de salvgardare de la art 346 statele membre pot sa ia masuri in ceea ce
priveste produsele destinate unor scopuri specific militare. De ex: 346(1)b ar putea sa motiveze instituirea
unei restrictii la export sau acordarea unui ajutor de stat.
Art 347 TFUE poate sa fie invocat in cazul unor probleme deosebite care apar pe plan intern sau in
cadrul relatiilor externe ale unui stat membru . De ex acest text ar putea sa justifice instituirea unor restrictii la
frontiera sau chiar inchiderea temporara a frontierelor unui stat membru.
Libera circulatie a persoanelor si a serviciilor
Le vom analiza impreuna deoarece caracterizeaza piata interna impreuna intrucat ambele privesc in mod
direct pers fizice / juridice. Libera circulatie a serviciilor nu poate sa fie asigurata pe deplin in absenta liberei
circulatii a persoanelor. Principiul tratamentului egal se aplica in mod adecvat in ambele domenii.
In ceea ce priveste libera circulatie a persoanelor in cadrul dreptului european al afacerilor ne

intereseaza indeosebi aspectele care sunt in legatura cu dimensiunea economica a acestui principiu. In
cuprinsul analizei noastre vom porni totusi de la prevederile directivei nr 2004/38 aceasta reglementand libera
circulatie a persoanelor fizice in statele membre pe baza calitatii de cetatean al UE.
31
Referitor la libera circulatie a persoanelor fizice avem in vedere in principal chestiunile care vizeaza
libera circulatie a lucratorilor independenti. Totusi ne vom opri si asupra aspectelor privind libera circulatie a
lucratorilor salariati intrucat unele dintre chestiunile pe care le vom evidentia in cadrul acestei teme pot sa fie
avute in vedere in mod adecvat in contextul examinarii liberei circulatii a lucratorilor independenti.
Libera circulatie a persoanelor fizice in statele membre potrivit dispozitiilor directivei nr 2004/38 si a
prevederilor din TFUE
Initial prin tratate libera circulatie a persoanelor fizice a fost reglementata in legatura cu desfasurarea
unei activitati economice. Cu putin timp inainte de incheierea tratatului de la Maastricht prevederile
referitoare la libera circulatie a persoanelor au fost extinse prin 3 directive la 3 categorii de persoane fizice
independent de desfasurarea unei activitati economice respectiv: pentru studenti, pentru persoanele care si-
au incetat activitatea profesionala si pentru cetatenii statelor membre care nu beneficiau de principiul liberei
circulatii in temeiul altor dispozitii legale europene.
Prin tratatul de la Maastricht a fost introdusa notiunea de cetatenie a UE. In prezent art 20 alin 2 lit a
din TFUE prevede ca cetatenii Uniunii au dreptul de libera circulatie si de sedere pe teritoriul statelor membre.
Corespunzator art 15 din Carta Drepturilor Fundamentale ale UE care reglementeaza libertatea de alegere a
ocupatiei si dreptul la munca :
- Orice persoana are dreptul la munca si dreptul de a exercita o ocupatie aleasa sau acceptata in mod
liber.
- Orice cetatean al Uniunii are libertatea de a-si cauta un loc de munca, de a lucra de a se stabili sau de a
presta servicii in orice stat membru
- Resortisantii tarilor terte care sunt autorizati sa lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la
conditii de munca echivalente acelora de care beneficiaza cetatenii Uniunii
In 2004 a fost adoptata directiva 2004/38 care reglementeaza in ansamblu libera circulatie a
cetatenilor Uniunii si a membrilor familiilor acestora pe teritoriul statelor membre. Directiva mai sus
mentionata privind dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre pentru cetatenii
Uniunii si membrii familiilor acestora a fost transpusa in dreptul nostru prin OUG
102/2005(republicata).
Prin directiva 2004/38 au fost abrogate cele 3 directive adoptate anterior incheierii tratatului de
la Maastricht la care ne-am referit. Aceasta directiva (2004/38) prevederi referitoare la :
- Conditiile de exercitare a dreptului la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre de catre
cetatenii Uniunii si membrii familiilor acestora .
- Dreptul de sedere permanenta pe teritoriul statelor membre pentru cetatenii Uniunii si membrii
familiilor acestora
- Restrangerile drepturilor mentionate anterior pentru motive de ordine publica, siguranta publica sau
sanatate publica.
32
Dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre este reglementat in cuprinsul
directivei avand ca reper principal calitatea de cetatean al UE. Orice persoana care are cetatenia unui
stat membru are cetatenia UE.
Totodata beneficiaza de dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre ,

membrii de familie ai cetateanului Uniunii. Potrivit art 2 din directiva prin „membru de familie” se
intelege : - sotul
- Partenerul cu care cetateanul Uniunii a contractat un parteneriat inregistrat in temeiul legii unui stat
membru daca potrivit legii statului membru gazda parteneriatele inregistrate sunt considerate
echivalente casatoriei si in conformitate cu conditiile prevazute de legea statului membru gazda.
- Descendentii directi care nu au implinit 21 de ani sau care se afla in intretinerea cetateanului Uniunii
precum si cei ai sotului s-au ai partenerului din cadrul unui parteneriat inregistrat.
- Ascendentii directi care se alfa in intretinerea cetateanului Uniunii precum si cei ai sotului sau ai
partenerului din cadrul unui parteneriat inregistrat.
Mai mult potrivit art 3 din directiva statele membre trebuie sa faciliteze intrarea si sederea pe
teritoriul lor a urmatoarelor persoane:
- Orice alti membrii de familie indiferent de cetatenia lor carora nu li se aplica prevederile art 2 din
directiva si care in tara din care au venit se afla in intretinerea sau sunt membrii ai gospodariei
cetateanului Uniunii care beneficiaza de dreptul de sedere cu titlu principal sau daca din motive grave
de sanatate este necesara in mod imperativ ingrijirea personala a membrului familiei de catre
cetateanul Uniunii
- Partenerul cu care cetateanul Uniunii are o relatie durabila atestata corespunzator.
2004/38 reglementeaza libera circulatie a membrilor de familie ai cetateanului Uniunii indiferent de

cetatenia acestora astfel incat exercitarea de catre cetateanul Uniunii a dreptului la libera circulatie sa nu
insemne separarea de membrii familiei sale.
Reglementand libera circulatie a membrilor de familie 2004/38 tine seama de situatiile existente in
statele membre fara sa impuna insa modificarea unor prevederi din dreptul familiei a statelor membre.
De aceea art 2 pct 3 din OUG.102/2005 nu integreaza in categoria membrilor de familie pe partenerii
din cadrul unor parteneriate inregistrate. Aceasta nu inseamna insa ca in cuprinsul OUG 102/2005 s-ar face
abstractie de calitatea de partener al cetateanului Uniunii indiferent daca e vorba de un parteneriat
inregistrat sau nu. Partenerul cetateanului Uniunii beneficiaza de dreptul la libera circulatie in
conformitate cu prevederile legale europene.
Corespunzator jurisprudentei CJUE calitate de persoana aflata in intretinere rezulta dintr-o situatie de
fapt: intretinerea asigurata de cetateanul Uniunii asadar nu se solicita ca in toate situatiile sa existe o
obligatie legala de intretinere. Prevederile legale europene se aplica independent de chestiunea de a stii
33
daca persoana aflata in intretinere ar putea sau nu sa isi procure singura mijloacele de subzistenta
necesare.
Motivele pentru care se asigura intretinerea de cetateanul Uniunii nu prezinta relevanta in contextul
dat.
Se face distinctie intre sederea de scurta durata pe teritoriul statelor membre (pana la 3 luni de la data
intrarii in tara gazda) ; sederea de lunga durata (mai mare de 3 luni) si sederea permanenta.
Cetateanul Uniunii se poate deplasa in alt stat membru decat cel caruia ii apartine prin cetatenie pe
baza documentului national de identitate a pasaportului sau a unui document eliberat in conditiile
directivei (cartea de rezidenta permanenta)
Membrii de familie care nu au cetatenia Uniunii se deplaseaza in statele membre prezentand un

pasaport valabil. Cetateanul Uniunii si membru de familie indiferent de cetatenie nu au nevoie de viza de
iesire dintr-un stat membru. In ceea ce priveste viza de intrare in tara gazda aceasta poate sa fie solicitata
unor membrii de familie care nu au cetatenia Uniunii.
Conform OUG 102/2005 membrii de familie care nu au cetatenia Uniunii nu au nevoie de viza de
intrare in Romania daca fac parte din categoriile de persoane pentru care este desfiintata obligativitatea
obtinerii vizei sau daca insotesc ori se alatura in Ro unui cetatean al Uniunii si au un document valabil care
atesta rezidenta pe teritoriul unui alt stat membru in calitate de membru de familie.
In cuprinsul directivei si a OUG 102/2005 nu se solicita in cazul unei sederi de scurta durata ca
cetateanul Uniunii si membrii familiei sale sa dispuna de anumite venituri . Totusi situatia materiala a
acestor persoane nu este lipsita de relevanta intrucat ele pot sa fie indepartate din tara gazda daca devin o
sarcina excesiva pentru sistemul national de asistenta sociala(art 6 si 14 alin 1 din Directiva; art 11 alin 1 si
art 23 alin 1 din OUG).
Corespunzator art 25(2) din OUG 102/2005 decizia de parasire a teritoriului Ro nu poate fi emisa ca o
consecinta automata a unei solicitari de asistenta adresata sistemului national de asistenta sociala. Inclusiv
in acest context se aplica principiul proportionalitatii care trebuie sa fie luat in considerare nu numai de
institutiile Uniunii ci si de statele membre .
Dreptul de sedere pentru o perioada mai mare de 3 luni este reglementat in cuprinsul directivei
2004/38 pentru urmatoarele persoane care au cetatenia Uniunii:
- Lucratorii care desfasoara activitati salariate sau independente in statul membru gazda
- Cetatenii Uniunii care dispun pentru ei si membrii de familie de resurse suficiente astfel incat sa nu
devina o sarcina pentru sistemul de asistenta sociala al statului membru gazda precum si de asigurare
medicala completa ; OUG 102/2005 solicita ca aceste persoane sa detina mijloace de intretinere cel
putin la nivelul venitului minim garantat in Romania. Art 12 alin 1 litera b , in ceea ce priveste
asigurarea de sanatate se solicita ca aceasta sa acopere cel putin riscurile acoperite de asigurarile de
sanatate in sistemul asigurarilor sociale de sanatate din Romania. Art 2 (1) pct 8
34
- Cetatenii Uniunii care sunt inscrisi intr-o institutie privata sau publica acreditata sau finantata de catre
statul membru gazda pe baza legii sau practicilor sale administrative cu scopul principal de a urma
studii inclusiv de perfectionare a pregatirii profesionale. Aceste persoane trebuie sa asigure autoritatile
competente printr-o declaratie sau prin alt mijloc echivalent ca detin pentru ele si membrii de familie
resurse suficiente pentru a nu deveni o sarcina pentru sistemul de asistenta sociala al statului membru
gazda precum si de asigurare medicala completa. OUG 102/2005 solicita ca mijloacele de intretinere
pentru cetateanul Uniunii si membrii sai de familie sa fie cel putin la nivelul venitului minim garantat in
Romania
Membrii de familie ai cetateanului Uniunii care fac parte din una din categoriile aratate anterior
beneficiaza de dreptul de sedere de lunga durata indifent de cetatenie in statul membru unde il insotesc
sau se alatura cetateanului Uniunii.
1. Conditiile in care lucratorii salariati beneficiaza de dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul
statelor membre . Potrivit 45 TFUE:
- Libera circulatie a lucratorilor este garantata in cadrul Uniunii
- Libera circulatie implica eliminarea oricarei discriminari pe motiv de cetatenie intre lucratorii statelor
membre in ceea ce priveste incadrarea in munca , remunerarea si celelalte conditii de munca.
- Sub rezerva restrictiilor justificate de motive de ordine publica, siguranta publica si sanatate publica
libera circulatie a lucratorilor implica dreptul :
a) De a accepta ofertele reale de incadrare in munca
b) De a circula liber in acest scop pe teritoriul statelor membre
c) De sedere intr-un stat membru pentru a desfasura o activitate salarizata in conformitate cu actele
cu putere de lege si actele administrative care reglementeaza incadrarea in munca a lucratorilor
statului respectiv
d) De a ramane pe teritoriul unui stat membru dupa ce a fost incadrat in munca in acest stat. In
conditiile prevazute de dispozitiile legale europene.
- Dispozitiile acestul articol nu se aplica incadrarii in administratia publica
Pentru ca o persoana fizica sa invoce prevederile art 45 din TFUE ea trebuie sa indeplineasca
urmatoarele conditii:
- Sa aiba cetatenia unui stat membru . Fiecare stat membru stabileste conditiile de acordare / pierdere a
cetateniei. Unele tari aplica principiul jus sanguinus altele aplica principiul jus soli; fara a fi exclusa
reglementarea aceluiasi set de principii
Statele membre nu pot sa stabileasca inca conditii suplimentare pentru invocarea art 45 TFUE .
35
De ex. Nu se poate prevedea intr-un stat membru ca in cazul unei persoane care are dubla cetatenie
una fiind cetateania unei tari din UE , alta fiind cetateniea unei tari tere. Va fi luata in considerare
cetatenia tarii terte pe motivul ca are resedinta in respectiva tara terta.
-Data de la care o persoana a dobandit cetatenia unui stat membru si modul in care a obtinut
cetatenia nu prezinta relevanta pentru aplicarea art 45 din TFUE .
- sa isi desfasoare activitatea in calitate de lucrator salariat. Aceasta notiune are o semnificare
europeana potrivit jurisprudentei CJUE lucratorul salariat este o persoana care desfaroasa o activitate
cu valoare economica certa in beneficiul si sub conducerea unei alte persoane in schimbul unei
remuneratii . Adesea in practica se tine seama de faptul ca o persoana obtine un salariu pentru
activitatea desfasurata totusi natura remuneratiei primita de o persoana care face parte din categoria
lucratorilor salariati nu este decisiva ci faptul ca acea persoana desfasoara o activitate dependenta nu o
activitate independenta. Prevederile art 45 din TFUE pot sa fie invocate chiar daca o persoana lucreaza
cu program redus . De asemenea aceste prevederi pot sa fie invocate chiar daca in tara gazda o
persoana obtine un venit inferior celui considerat ca fiind necesar pentru subzistenta indiferent daca
are sa nu alte venituri. Motivele care au determinat o persoana sa lucreze in alt stat membru decat cel
caruia ii apartine prin cetatenie nu au relevanta.
Curs 8
De regula prevederile legale europene consacrate liberei circulatii a lucratorilor salariati sunt invocate
in cazul in care o persoana ce are cetatenia unui stat membru se deplaseaza in alta tara a UE in scopul
desfasurarii unei activitati salarizate. Nu este insa exclus ca asemenea prevederi sa fie invocate in imprejurarea
in care cetateanul unui stat membru desfasoara o activitate profesionala intr-o tara terta daca raportul juridic
de munca are din perspectiva Dreptului European o legatura relevanta cu sistemul juridic al unui stat
membru. In vederea stabilirii existentei unei astfel de legaturi pot sa fie luate in considerare o serie de criterii
de localizare a raporturilor juridice folosite in cadru dreptului international privat pt solutionarea conflictelor
de legi in spatiu (de ex: faptul ca sediul angajatorului se afla intr-un stat membru; faptul ca in mod obisnuit
contractual de munca se executa intr-un stat membru).
Subliniem insa ca problema analizata in cadrul dreptului european este distincta de chestiunea ce
priveste rezolvarea conflictelor de legi in cadru dr. international privat. Jurisprudeta CJUE in materie prezinta o
semnificatie deosebita in scopul evidentierii criteriilor pe baza carora se poate afirma ca raportul juridic de
munca are o legatura relevanta cu sistemul de drept al unui stat membru.
Dispozitiile legale europene consacrate liberei circulatii a lucratorilor salariati pot sa fie invocate in
circumstantele in care ar exista anumite obstacole in calea liberei circulatii a acestor persoane in tara de
plecare sau in tara gazda. In general dispozitiile legale europene consacrate liberei circulatii se invoca daca o
anumita situatie juridica are sau este susceptibila sa aiba legatura cu cel putin doua state membre. Asadar
aceste dispozitii nu se aplica in imprejurarea in care toate elementele relevante ale unei anumite situatii
juridice au legatura numai cu tara de origine a persoanei in cauza in imprejurarea in care este vorba de o
“situatie pur interna”.
36
Mai retinem ca prevederile legal europene consacrate liberei circulatii pot sa fie invocate in tara de
origine de catre cetateanul unui stat mebru care desfasoara o anumita perioada de timp o activitate
profesionala (activitate salariata sau independenta) in alt stat membru, apoi se intoarce in tara de origine si
intelege sa se prevaleze de reglementarile legale europene ce ii sunt avantajoase comparativ cu dispozitiile din
dreptul intern al tarii de origine (de ex: prevederi legale europene care impun recunosterea unei calificari sau
a unei experiente profesionale dobandita intr-un stat membru). Astfel cetatenii statelor membre nu sunt
defavorizati in propria tara in raport cu alti cetateni ai UE care vin din strainatate.
2. Conditiile in care lucratorii independenti beneficiaza de dreptul de sedere si de libera circulatie pe

teritoriul statelor membre
In ceea ce priveste activitatile independente, cetatenii statelor membre pot sa invoce fie prevederile
art. 49 TFUE consacrate dreptului de stabilire, fie dispozitiile art 56 si 57 din TFUE consacrate liberei prestari a
serviciilor.
Potrivit art 49 TFUE, in conformitate cu dispozitiile din tratat, sunt interzise restrictiile privind
liberatatea de stabilire a resortisantilor unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru . Acesta
interdictie vizeaza si restrictiile privind infiintarea de agentii, sucursale sau filiale de catre resortisantii unui stat
membru stabiliti pe teritoriul unui alt stat membru.
Alin. (2) art 49 libertate de stabilire presupune accesul la activitati independente si exercitarea acestora
precum si constituirea si administrarea intreprinderilor si in special a socitetatilor in intelesul art. 54 in
conditiile definite pt resortisantii proprii de legislatia tarii de stabilire sub rezerva dispozitiilor capitolului
privind capitalurile.
Potrivit art 56 TFUE in conformitate cu dispozitiile din tratat sunt interzise restrictiile privind libera
prestare a serviciilor in cadrul UE cu privire la resortisantii statelor membre stabiliti intr-un alt stat membru
decat cel al beneficiarului serviciului. Alin. (2): PE si Consiliul hotarand in conformitate cu procedura
legislativa ordinara pot extinde beneficiul dispozitiilor privind serviciile la prestatirii de servicii care sunt
resortisanti ai unui stat tert si sunt stabiliti in cadrul UE.
Potrivit art 57 TFUE in intelesul tratatelor sunt considerate servicii prestatiile furnizate in mod obisnuit
in schimbul unei remuneratii in masura in care nu sunt reglementate de dispozitiile prinvind libera circulatie a
marfurilor, a capitalurilor si a persoanelor.
Alin. (2) serviciile cuprind in special:
a) Activitati cu caracter industrial
b) Activitati cu caracter comercial
c) Activitati artizanale
d) Activitatile prestate in cadrul profesiunilor liberale
Alin. (3): fara a aduce atingere dispozitiilor capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul poate in
vederea excutarii prestatiei sa isi desfasoare temporal activitatea in statul membru in care presteaza serviciul
in aceleasi conditii care sunt impuse de acest stat propriilor resortisanti.
37
Privitor la acelasi aspect, prevederile art 49 TFUE si resp cele ale art 56 si 57 TFUE nu se pot aplica in
mod cumulativ.
Art 49 TFUE presupune instalarea durabila pe teritoriul altui stat membru decat tara de origine.
Corespunzator jurisprudentei CJUE, notiunea de stabiliment este o notiune larga care implica posibilitatea
oricarui cetatean al UE de a participa in mod efectiv stabil si continuu la viata economica a altui stat membru
decat tara de origine.
In cadrul art. 56 si 57 din TFUE este avuta in vedere asa cum rezulta in mod expres din dispozitiile art
57 alin (3) desfasurarea unei activitati economice cu caracter temporal. Corespunzator art 57 (1) TFUE aceste
dispozitii au caracter subsidiar, ele aplicandu-se numai in masura in care nu se pot aplica prevederile
referitoare la libera circulatie a marfurilor, a capitalurilor si a persoanelor.
In legatura cu aspectele prezentate subliniem ca in ceea ce priveste serviciile, prestatorii pot sa aleaga
intre prevederile consacrate dreptului de stabilire si cele privind libera circulatie a serviciilor. Optiunea lor va fi
realizata in functie de strategia de dezvoltare in fiecare stat membru. In acest sens sunt prevederile punctului
5 din preambulul Directivei nr 2006/123 privind serviciile in cadrul pietei interne.
Prevederile legale europene pe care le-am evocat, se aplica in cazul in care o pers. fizica desfasoara o
activitate economica, adica o activitate care se realizeaza contra unei plati. O asemenea activitate nu este
totdeauna o activitate cu scop lucrativ. De ex: in cadrul activitatilor economice pot sa fie incluse activitati din
domeniul invatamantului, sanatatii publice, protectiei sociale, cercetarii stiintifice, culturii, sportului.
In domeniul educatiei statul isi indeplineste misiunea de interes general fata de membrii populatiei
sale, insa in cadrul invatamantului privat, daca acesta este finantat in principal prin fonduri private in special
ale celor care studiaza si ale parintilor se plica regulile referitoare la prestarea serviciilor; in cadrul sistemului
national de sanatate care functioneaza in statele membre pe baza principiului solidaritatii sociale, implicand
asigurarea unor ingrijiri medicale gratuite nu se desfasoara activitati cu caracter economic, dar clinicile si
cabinetele medicale private unde ingrijirile de specialitate sunt acordate contra unei plati, realizeaza
asemenea activitati; organismele din domeniul securitatii sociale care indeplinesc o functie cu caracter
exclusiv sau esentialmente social, nu desfasoara activitati economice, dar un organism fara scop lucrative care
administreaza un fond privat de pensii si are caracter complementar in domeniul securitatii sociale, afilierea la
acesta fiind facultative, nu functioneaza decat intr-o masura redusa pe baza principiului solidaritatii sociale si
in consecinta desfasoara activitati economice.
Intre activitatile care nu au caracter economic se detaseaza doua categorii:
 Activitatile statului sau oricarui organ central ori local care actioneaza ca autoritate publica
 Activitatile organismelor care indeplinesc functii cu character esentialmente social (de ex: activitatile
care privesc asigurarea sigurantei interne si externe, justitia, sistemul de educatie, sanatatea, protectia
38
sociala, protectia mediului inconjurator, asigurarea securitatii navigatiei aeriene si maritime, relatiile
externe presupun exercitarea autoritatii publice)
In categoria activitatilor cu caracter esentialmente social pot sa fie incluse activitati ale partidelor
politice, bisericilor, sindicatelor, asociatiilor stiintifice, organizatiilor umanitare.
Prevederile art 49 TFUE pot sa fie invocate de catre pers fizice in cazul dreptului de stabilire cu titlu
principal sau in ipoteza dreptului de stabilire cu titlu secundar:
a) In cazul dr. de stabilire cu titlu principal, o pers fizica incepe sa desfasoare o activitate economica in alt
stat membru decat tara de origine.
b) In ipoteza dr de stabilire cu titlu secundar, o pers fizica care are un stabiliment intr-un stat membru isi
organizeaza un al doilea stabiliment dependent de primul intr-un alt stat membru sau in aceeasi tara a
UE. De ex: o pers fizica isi poate constitui un stabiliment principal in tara de origine, iar apoi poate
infiinta un stabiliment secundar in alt stat membru. Intr-o alta situatie o pers fizica poate constitui un
stabiliment principal in alt stat membru decat cel caruia ii apartine prin cetatenie, iar apoi ea poate
infiinta un stabiliment secundar in statul membru unde si-a constituit stabilimentul principal.
Dispozitiile art. 56 alin (1) TFUE privind libera prestare a serviciilor pot sa fie aplicate in mai multe
situatii. Astfel ele se pot aplica in imprejurarea in care prestatorul se deplaseaza in statul membru unde
furnizeaza un anumit serviciu (aceasta situatie este reglementata in mod expres in cadrul art 57 (3) TFUE); in
cazul in care beneficiarul serviciilor se deplaseaza in statul membru unde serviciile vor fi furnizate (indiferent
daca serviciile in cauza au sau nu legatura cu activitatea profesionala a beneficiarului si indiferent care ar fi
persoana ce plateste respectivele servicii); in eventualitatea in care nu se deplaseaza nici prestatorul
serviciilor, nici beneficiarul, dar prestatia are caracter transfrontalier.
In scopul invocarii prevederilor art 49 TFUE sau ale art 56 si 57 TFUE trebuie sa fie indeplinite
urmatoarele conditii:
 Persoana fizica in cauza trebuie sa aiba cetatenia unui stat membru. Aspectele prezentate
referitor la aceasta conditie in cazul lucratorilor salariati sunt luate in considerare in mod
adecvat privitor la lucratorii independenti
 Persoana fizica in cauza este necesar sa desfasoare o activitate independenta. Activitatea

realizata este calificata astfel in functie de gradul de independenta al persoanei respective si de
riscul economic pe care ea si-l asuma
 In cazul dreptului de stabilire cu titlu secundar si a liberei prestari a serviciilor se solicita

indeplinirea unei conditii suplimentare respective, pers in cauza este necesar sa aiba un
stabiliment intr-un stat membru. Din prevederile art 56 (1) TFUE reiese ca prestatorul si
destinatarul serviciilor ar trebui sa fie stabiliti in state membre diferite. In practica CJUE a decis
insa ca art 56(1) din tratat se poate aplica inclusiv in situatia in care prestatorul si destinatarul
serviciilor sunt stabiliti in acelasi stat membru, dar prestatia are caracter transfrontalier.
39
De asemenea prevederile legale consacrate liberei prestari a serviciilor pot sa fie luate in considerare in
cazul serviciilor “oferite pe teritoriul unui alt stat membru”. In schimb prevederile legal europene consacrate
dreptului de stabilire si liberei prestari a serviciilor nu se aplica in cazul “situatiilor pur interne”.
In jurisprudenta CJUE a fost evidentiat efectul direct al art 49 TFUE si respective efectul direct al
prevederilor art 56 (1) si 57 (3) din TFUE. Efectul direct al art 49 a fost evidentiat pentru intaia oara in
jurisprudenta CJUE cu prilejul cauzei Reyners.
Reyners a fost un cetatean olandez care s-a nascut in Belgia, parintii sai avand cetatenie olandeza.
Reyners si-a realizat studiile in Belgia, pastrandu-si cetatenia olandeza. Solicitand admiterea in barou in Belgia,
Reyners a fost refuzat pt ca potrivit reglementarilor belgiene profesia de avocat nu putea sa fie exercitata
decat de catre pers care avea cetatenie belgiana. In cauza s-a pus problema existentei unei discriminari pe
criteriul cetateniei incompatibila cu prevederile art 49 din tratat. Mai intai era insa necesar sa se decida daca
prevederile art 49 au sau nu efect direct. Fiind solicitata sa se pronunte pe calea actiunii preliminare, CJUE a
retinut ca o serie de obstacole in domeniul dreptului de stabilire si a liberei prestari a serviciilor trebuiau sa fie
inlaturate corespunzator prevederilor a doua programe generale (planuri de activitate) ale Consiliului pana la
incheierea unei perioade de trazitie al carei termen era anul 1969. Pe baza programului general, in domeniul
dreptului de stabilire, au fost adoptate masuri europene de apropiere a legislatiilor statelor membre. La data
cauzei Reyners, ulterioara anului 1969 nu fusese insa indeplinit integral programul general al Consiliului in
domeniul dreptului de stabilire, iar unele directive de apropiere a legislatiilor statelor membre adoptate pe
baza acestui program general nu fusesera inca transpuse in dreptul intern al statelor membre. In aceste
circumstante, Curtea a trebuit sa decida daca art 49 din Tratat are efect direct sau aplicarea acestuia este
conditionata de adoptarea unor masuri europene de armonizare a legsilatiilor statelor membre si eventual de
transpunere a lor in dreptul intern al statelor membre.
In legatura cu acest aspect, CJUE a hotarat ca art 49 din tratat are efect direct de la momentul
incheierii perioadei de tranzitii. Masurile de apropiere a legislatiilor statelor membre sunt menite sa faciliteze
aplicarea prevederilor legale consacrate dreptului de stabilire, dar ele nu pun sub semnul intrebarii efectul
direct al art 49 din tratat. In prezent, aceasta afirmatie isi mentine valabilitatea in contextul dispozitiilor art 50
(1) TFUE care prevede ca in vederea realizarii libertatii de stabilire cu privire la o activitate determinata, PE si
Consliliul adopta directive precum si in contextul art 53 (1) TFUE care prevede ca PE si Consiliul adopta
directivele privind recunoasterea reciproca a diplomelor, certificatelor si a altor titluri oficiale de calificare,
precum si privind coordonarea actelor cu putere de lege si a actelor administrative ale statelor membre,
referitoare la accesul la activitatile independente si la executarea acestora. De ex: pe temeiul art 53 (1) din
tratat a fost adoptata Directiva 2005/36 privind recunoasterea calificarilor profesionale.
In cauza s-a mai pus problema daca profesia de avocat este sau nu supusa prevederilor art 51 din
tratat. Potrivit art 51 TFUE sunt exceptate de la aplicarea dispozitiilor consecrate dreptului de stabilire in ceea
ce priveste statul membru interesat activitatile care sunt asociate in acest stat chiar si cu titlu ocazional
exercitarii autoritatii publice. Referitor la acest aspect, CJUE a decis ca dispozitiile art 51 se interpreteaza in
mod strict si ca profesia de avocat ca atare nu este supusa acestor prevederi. Dealtminteri art 57 alin 2 lit d
din TFUE stipuleaza in mod expres ca dispozitiile legale europene consacrate liberei circulatii se aplica
activitatilor prestate in cadrul profesiunilor liberale.
40
In cauza van Binsbergen, CJUE a fost solicitata sa se pronunte cu privire la efectul direct al art 56 (1) si
57 (3) din tratat. Van Binstergen a fost un cetatean olandez care a avut un litigiu in domeniul dr. securitatii
sociale in Olanda. In prima instanta el a pierdut procesul, iar in fata instantei superioare l-a insarcinat pe un
conational sa il reprezinte. Pe parcursul procesului, reprezentatul lui van Binsbergen si-a schimbat resedinta
din Olanda in Belgia. In urma acestei schimbari a resedintei, persoana respectiva a fost instiintata ca nu mai
poate sa il reprezinte pe van Binsbergen intrucat potrivit reglementarilor legale olandeze asemenea activitati
de reprezentare puteau fi realizate numai de pers cu resedinta in Olanda. Cu prilejul acestei cauze CJUE a
retinut o serie de elemente care permit delimitarea domeniului de aplicare a art 49 TFUE de domeniul de
aplicare al art 56 si 57 TFUE.
Astfel, Curtea a subliniat ca in contextul art 56 si 57 din tratat, nu se poate solicita la modul general ca
pers ce presteaza un serviciu sa aiba un stabiliment in tara unde furnizeaza serviciile sale. O astfel de cerinta cu
caracter general ar fi de natura sa conduca la negarea libertatii fundamentale consacrate la art 56 si 57 din
TFUE. Pentru a se decide daca se aplica art 49 TFUE sau art 56 si 57 din tratat este necesar sa se analizeze
modul in care activitatea economica luata in considerare se integreaza in ansamblul activitatii prestatorului.
Art 49 TFUE se aplica daca activitatea economica care intereseaza in cauza este unica activitate a prestatorului
sau activitatea sa principala. De asemenea, durata prestatiei, frecventa acesteia, periodicitatea sau
continuitatea ei constituie elemente relevante pt a se hotari daca se aplica art 49 sau art 56 si 57 din tratat. La
modul abstract nu se poate insa afirma ca de la o anumita durata a prestatiei sau de la o anumita frecventa
sau periodicitate a ei se aplica art 49 din tratat. Prin urmare circumstantele fiecarei cauze pot sa determine
aplicarea art 49 sau ale art 56 si 57 din tratat.
In ceea ce priveste aplicarea art 56 si 57 din TFUE, CJUE a mai decis ca luarea in considearare a acestor
dispozitii nu este incompatibila cu cerinta ca prestatorul sa aiba un stabiliment in tara unde furnizeaza
serviciile sale daca aceasta cerinta este justificata prin motive imperative de interes general. In cauza van
Binsbergen CJUE a retinut ca respectarea regulilor profesionale care sunt in legatura cu functionarea justitiei si
cu normele deontologice, pot sa explice o asemenea cerinta.
Referitor la efectul direct al art 56(1) si al art 57 (3) TFUE, CJUE a decis pe baza unui rationament
similar celui care a fost avut in vedere cu prilejul cauzei Reyners ca textele legale mentionate au efect direct
de la momentul incheierii perioadei de tranzitie.
In cauza Reyners, aplicarea prevederilor legale europene s-a realizat in cazul unui obstacol instituit pe
criteriul cetateniei; in cauza van Binsbergen problema aplicarii dispozitiilor legale europene s-a pus referitor la
un obstacol instituit pe criteriul resedintei.
Intr-o formula de ansamblu, se poate retine ca sunt contrare prevederilor legale europene consecrate
dreptului de stabilire sau liberei prestari a serviciilor masurile nationale din statele membre susceptibile sa
interzica, sa stanjeneasca sau sa faca mai putin atragatoare exercitarea acestor libertati.
CURS 9
În cazul membrilor de familie care au cetăţenia UE decesul sau plecarea cetăţeanului Uniunii din ţara
gazdă nu afectează dreptul de şedere al acestora. De asemenea, divorţul, anularea căsătoriei ori încetarea
unui parteneriat înregistrat nu afectează dreptul de şedere al membrilor de familie ce au cetăţenia UE. Totuşi,
41
înainte ca aceşti membri de familie să dobândească un drept de şedere permanentă în ţara gazdă ei trebuie să
facă parte din una dintre cele patru categorii de persoane care pot să rămână în ţara gazdă pe o perioadă mai
mare de trei luni (lucrători salariaţi şi independenţi, pers care realizează studii etc).
Referitor la membrii de familie care nu au cetăţenia UE dispoziţiile din cuprinsul directivei sunt mai
nuanţate. Decesul cetăţeanului UE nu atrage după sine pierderea dreptului de şedere al membrilor săi de
familie care nu au cetăţenia UE dacă anterior decesului aceştia au avut reşedinţa în ţara gazdă în calitate de
membri de familie cel puţin 1 an.
În ipoteza divorţului, anulării căsătoriei sau a încetării unui parteneriat înregistrat membrii de familie
care nu au cetăţenia UE îşi menţin dretpul de şedere în ţara gazdă în situaţia în care:
- căsătoria sau parteneriatul înregistrat a durat cel puţin 3 ani din care cel puţin 1 an în ţara
gazdă;
- copiii cetăţeanului UE au fost încredinţaţi spre îngrijire fostului soţ sau partener care nu are
cetăţenia UE prin acordul părţilor sau prin hotărâre judecătorească;
- copilul minor a fost încredinţat spre îngrijire cetăţeanului UE, iar fostul soţ sau partener care
nu are cetăţenia UE are dreptul să îl viziteze în ţara gazdă pe baza acordului părţilor sau a
unei hotărâri judecătoreşti cu condiţia ca instanţa să fi stabilit că aceste vizite trebuie să aibă
loc în ţara gazdă şi atât timp cât sunt necesare;
- căsătoria sau parteneriatul înregistrat a încetat în situaţii speciale cum se întâmplă în cazul
violenţei în familie din partea cetăţeanului UE.
!!! Membrii de familie care nu au cetăţenia UE înainte de a dobândi un drept de şedere permanentă în
ţara gazdă trebuie totuşi să dovedească că fac parte din una dintre categoriile de persoane care pot să rămână
o perioadă mai mare de 3 luni în ţara gazdă, cu excepţia categoriei de persoane ce urmează studiile în ţara
gazdă. Art 12, 13 directivă.
O reglementare specială se aplică în cazul decesului cetăţeanului UE sau a plecării acestuia din ţara
gazdă dacă copiii săi sunt înscrişi în cadrul unei instituţii de învăţământ din ţara gazdă. Părintele care îi are în
custodie şi copiii respectivi indiferent de cetăţenie pot să rămână în ţara gazdă pe perioada realizării studiilor.
5. formalităţile care trebuie îndeplinite de persoana care are cetăţenia UE şi de membrii familiei
acesteia în cazul şederii de lungă durată în ţara gazdă
Directiva nr. 2004/38 permite statelor membre să solicite înregistrarea cetăţenilor UE la organele
competente în ipoteza şederii de lungă durată în ţara gazdă. Potrivit dispoziţiilor OUG nr. 102/2005 cetăţenii
UE solicită în România eliberarea unui certificat de înregistrare de către formaţiunea teritorială competentă a
Oficiului Român pentru Imigrări. Membrii de familie care nu au cetăţenia UE sunt obligaţi conform directivei
nr. 2004/38 să solicite eliberarea permisului de şedere în ţara gazdă. În ţara noastră, OUG nr. 102/2005 solicită
acestor persoane să ceară în România eliberarea cărţii de rezidenţă. În principiu, cartea de rezidenţă (permisul
de şedere) are o valabilitate de 5 ani de la data emiterii. Totuşi, perioada de valabilitate poate să fie mai scurtă
dacă cetăţeanul UE rămâne mai puţin timp în ţara gazdă.
42
Valabilitatea cărţii de rezidenţă sau a permisului de şedere nu este afectată de absenţe din ţara gazdă
ce nu depăşesc un total de 6 luni pe an, de absenţe mai îndelungate datorate îndeplinirii serviciului militar
obligatoriu sau de o absenţa de până la 12 luni consecutive pentru motive importante, precum sarcina şi
naşterea, boli grave, studiile sau pregătirea profesională ori mutarea în interes de serviciu în alt stat membru
sau într-o ţară terţă.
Certificatul de înregistrare şi cartea de rezidenţă se solicită în termen de cel mult 3 luni de la intrarea
pe teritoriul României.
După cum s-a subliniat în jurisprudenţa CJE, cetăţenii UE şi membrii de familie au dreptul de şedere în
ţara gazdă în temeiul prevederilor legale europene pertinente. Directiva nr. 2004/38 stipulează că
neîndeplinirea formalităţilor administrative este pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii şi proporţionale - art. 8
alin. 2 şi art. 9 din directivă. Aceasta semnifică faptul că unei persoane nu i se va putea refuza şederea în ţara
gazdă pe motivul că ea nu a îndeplinit formalităţile administrative solicitate. Certificatul de înregistrare şi
cartea de rezidenţă sunt menite să constate situaţia unei persoane în raport cu dispoziţiile legale europene.
Omisiunea de a cere eliberarea acestor documente poate să fie sancţionată prin aplicarea unor amenzi dar nu
prin îndepărtarea persoanei în cauză din ţara gazdă sau prin aplicarea pedepsei închisorii.
-documentele nu sunt constitutive de drepturi; dreptul nu se dobândeşte pe baza certificatelor (are

dreptul în baza dispoziţiilor din tratate)
6. condiţiile în care cetăţeanul UE şi membrii de familie a acestuia dobândesc dreptul de şedere

permanentă în ţara gazdă
În principiu, persoanele care au cetăţenia UE pot dobândi dreptul de şedere permanentă (dreptul de
rezidenţă permanentă potrivit termenilor OUG 102/2005) în ţara gazdă după o şedere continuă şi legală pe
teritoriul acesteia de cel puţin 5 ani.
În acceleaşi condiţii dobândesc dreptul de şedere permanentă membrii de familie care nu au cetăţenia
UE care au avut reşedinţa în ţara gazdă împreună cu cetăţeanul UE. Continuitatea şederii în ţara gazdă nu este
afectată în cazul absenţelor care nu afectează nici valabilitatea permisului de şedere sau a cărţii de rezidenţă.
După ce a fost dobândit dreptul de şedere permanent, acesta poate să fie totuşi pierdut în situaţia unei
absenţe din ţara gazdă mai mare de doi ani consecutivi.
În cuprinsul directivei nr. 2004/38 şi al OUG nr. 102/2005 sunt incluse reglementări mai avantajoase
privind dobândirea dreptului de şedere permanentă în ţara gazdă de către persoanele care au desfăşurat o
activitate profesională în calitate de lucrători salariaţi sau independenţi. De exemplu, poate să dobândească
dreptul de şedere permanentă în ţara gazdă înainte de împlinirea unei perioade de 5 ani persoana care şi-a
desfăşurat activitatea ca lucrător salariat sau idependent şi care poate să primească potrivit legii ţării gazdă o
pensie pentru limită de vârstă. De asemenea, dobândeşte într-un termen mai scurt dreptul de şedere
permanentă persoana care şi-a încetat activitatea profesională datorită pierderii capacităţii de muncă sau a
jumătate din capacitatea de muncă dacă a avut reşedinţa în ţara gazdă o perioadă neîntreruptă de cel puţin 2
ani; în situaţia în care pierderea capacităţii de muncă s-a datorat unei boli profesionale sau unui accident de
muncă nu se solicită îndeplinirea condiţiei referitoare la durata şederii în ţara gazdă.
43
În cazul în care fostul lucrător dobândeşte un drept de şedere permanentă în ţara gazdă membrii de
familie, indiferent de cetăţenie, care gospodăresc împreună cu el dobândesc şi ei dreptul de şedere
permanentă.
Ccetăţenii UE şi membrii familiei acestora care nu au cetăţenia UE pot solicita eliberarea cărţii de
rezidenţă permanentă.
Condiţiile în care persoanele juridice pot să invoce prevederile legale UE consacrate liberei circulaţii
Persoanele juridice pot să invoce fie art. 49 TFUE privind dreptul de stabilire, fie art. 56 TFUE privind
libera prestare de servicii.
Potrivit art. 54 TFUE societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având
sediul social, admininstraţia socială sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul UE sunt asimilate
persoanelor resortisante ale statelor membre.
Prin societăţi se înţeleg societăţi constiuite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau
comerciale, inclusiv societăţii cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor
fără scop lucrativ.
De principiu, prevederile art. 54 se aplică persoanelor juridice. Totuşi, nu este exclus ca ele să fie avute
în vedere în cazul entităţilor care au patrimoniu propriu şi capacitatea de a sta în justiţie. În scopul aplicării
dispoziţiilor art. 54 trebuie să fie îndeplinite condiţiile:
- persoana juridică în cauză este necesar să fie constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru;
în cadrul UE sunt folosite criterii diferite în vederea determinării legii aplicabilă statutului organic al
persoanei juridice, adică a legii care guvernează în esenţă constituirea, funcţionarea, dizolvarea şi
lichidarea persoanei juridice; de exemplu, determinarea legii aplicabile statutului organic al persoanei
juridice se poate realiza în funcţie de criteriul sediului real sau în funcţie de criteriul locului de înregistrare
şi al sediului statutar; în cuprinsul reglementărilor legale europene nu se adoptă o poziţie în favoarea
vreunuia dintre aceste criterii, fiind suficient ca persoana juridică analizată să fie constituită pe baza
dispoziţiilor unui stat membru;
- persoana juridică în cauză este necesar să aibă sediul social, administraţia socială sau locul principal de
desfăşurare a activităţii în cadrul UE; aceste criterii au caracter alternativ; sediul social este arătat în
cuprinsul actului constitutiv al persoanei juridice; noţiunea de administraţie centrală o evocă pe aceea de
sediu real;
- persoana juridică în cauză este necesar să desfăşoare o activitate cu scop lucrativ; această sintagmă este
înţeleasă în sens larg, fiind vorba de o activitate economică desfăşurată contra unei plăţi.
După cum am arătat în cazul persoanelor fizice acestea pot să invoce prevederile art. 49 din TFUE în
ipoteza dreptului de stabilire cu titlu principal şi în cea a dreptului de stabilire cu titlu secundar. De regulă,
persoanele juridice se prevalează de dispoziţiile art. 49 în situaţia dreptului de stabilire cu titlu secundar. În
cuprinsul art. 49, alin. 1 se face referire în cadrul unei enumerări ce nu are caracter limitativ la ,,agenţii,
sucursale sau filiale”.
44
În legătură cu dreptul de stabilire cu titlu secundar al persoanelor juridice s-a pus totuşi problema de a
şti dacă prevederile art. 49 pot sau nu să fie invocate în cazul în care o societate comercială şi-a stabilit sediul
într-un stat membru pentru a beneficia de dispoziţiile legale mai avantajoase din acel stat referitoare la
constituirea societăţilor fără să desfăşoare acolo vreo activitate comercială, iar apoi a intenţionat să deschidă
o sucursală în alt stat membru unde urma să realizeze întreaga activitate. Referitor la această problemă s-ar
putea susţine că nu pot să fie invocate dispoziţiile art. 49 întrucât o asemenea societate se prevalează de
dreptul de stabilire cu titlu secundar fără să aibă o legătură efectivă şi continuă cu economia unui stat
membru, fără să contribuie la economia UE. Totuşi, în cuprinsul hotărârii pronunţată de CJE în cauza Centros
(C-212/97) s-a reţinut că faptul că un resortisant al unui stat membru care doreşte să înfiinţeze o societate
alege să constituie societatea într-un stat membru ale cărui norme de drept al societăţilor i se par mai puţin
constrângătoare şi să înfiinţeze sucursale în alte state membre nu poate reprezenta în sine o exercitare
abuzivă a dreptului de stabilire (pct. 27 din considerente, corelat cu 14).
Acestă concepţie se corelează cu prevederile art. 54 din Tratat care solicită ca sediul statutar,
administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii să se afle într-un stat membru, criteriile
arătate având caracter alternativ.
Referitor la dreptul de stabilire cu titlu principal al persoanelor juridice poziţia CJE a fost nuanţată. În
general, se poate observa că potrivit jurisprudenţei CJE restricţiile instituite în statele membre în ceea ce
priveşte libera circulaţie a persoanelor juridice sunt analizate cu rigoare deosebită atunci când este vorba de
restricţii instituite în ţara de destinaţie. Hotărârea CJE în cauza Centros reprezintă un exemplu în acest sens
întrucât societatea comercială Centros fusese constituită în Marea Britanie, iar autorităţile din Danemarca
refuzaseră să înmatriculeze sucursala pe care societatea dorea s-o organizeze în această ţară pe motiv că
societatea din Marea Britanie nu desfăşura nicio activitate economică.
Alte exemple care pot să fie aduse în atenţie pe aceeaşi linie de gândire vizează hotărârile CJE în
cauzele: Uberseering (C-208/2000) şi Inspire Art (C-167/2001).
În cauza Uberseering CJE a trebuit să hotărască dacă refuzul recunoaşterii capacităţii unei societăţi de a
sta în justiţie în Germania în absenţa înmatriculării ei în această ţară este sau nu compatibil cu dispoziţiile
tratatului. În speţă, părţile sociale ale unei societăţi comerciale înmatriculată în Olanda au fost dobândite la un
anumit moment de către cetăţeni germani. În aceste condiţii autorităţile germane au apreciat că a avut loc un
transfer al sediului real din Olanda în Germania şi au refuzat să recunoscă capacitatea de a sta în justiţie a
societăţii respective în absenţa înmatriculării ei în ţara de destinaţie. Conform hotărârii CJE o asemenea
concepţie a fost considerată contrară dispoziţiile art. 49 din Tratat.
În cauza Inspire Art o societate constituită în Marea Britanie unde nu desfăşura nicio activitate şi-a
organizat o sucursală în Olanda. Autorităţile olandeze au condiţionat înmatricularea sucursalei de respectarea
unor dispoziţii imperative olandeze referitoare la capitalul social minim al societăţii comerciale şi la
răspunderea administratorilor. Aceste prevederi legale din ţara de destinaţie au fost considerate de către CJE
ca fiind contrare dispoziţiilor art. 49 din Tratat.
Dacă poziţia CJE în ceea ce priveşte obstacolele din ţara de destinaţie a fost lipsită de ambiguităţi în
cazul dreptului de stabilire cu titlu principal al persoanelor juridice era necesar totuşi să se arate dacă pot sau
45
nu să fie menţinute obstacole în ţara de plecare. Cu prilejul hotărârii în cauza du Saillant (C-09/2002) o parte a
doctrinei a considerat că în viziunea Curţii, inclusiv obstacolele din ţara de plecare sunt interzise pe baza art.
49 din Tratat. Du saillant, împreună cu membrii familiei sale, era acţionar semnificativ la o societate din Franţa.
La momentul la care acesta a dorit să îşi mute domiciliul fiscal din Franţa în Belgia autorităţile franceze i-au
solicitat să plătească un impozit pe câştigurile încă nerealizate datorită calităţii de acţionar sau să constituie o
garanţie care să asigure achitarea impozitului. Valoarea acţiunilor societăţii franceze în cauză crescuse de la
momentul dobândirii acestora de către du Saillant până la momentul la care el a intenţionat să îşi mute
domiciliul fiscal în Belgia. În asemenea împrejurări reglementările legale franceze solicitau plata unui impozit
pe veniturile latente. Persoanele care îşi menţineau domiciliul fiscal în Franţa nu erau obligate să plătească un
astfel de impozit. În cauză CJE a decis că reglementările legale franceze menţionate contravin dispoziţiilor art.
49 din TFUE consacrat dreptului de stabilire. Pornind de la aceste date ale hotărârii CJE o parte a doctrinei a
apreciat că art. 49 din Tratat interzice inclusiv instituirea unor obstacole în ţara de plecare. În cauză, mutarea
domiciliului fiscal al lui du Saillant putea să fie interpretată ca un transfer al sediului real din Franţa în Belgia.
Problema care ne preocupă a fost însă lămurită de către CJE cu prilejul hotărârii pronunţată în cauza
Cartesio (C-210/2006). Cartesio a fost o societate constituită în Ungaria potrivit legii maghiare. Această
societate a intenţionat să îşi transfere sediul real într-un alt stat membru continuând să rămână însă supusă
legii maghiare în calitate de lege ce reglementa statutul ei. Potrivit dispoziţiilor legale maghiare o societate
constituită în Ungaria nu putea să îşi transfere sediul în străinătate şi în acelaşi timp să continue să fie supusă
legii maghiare. În circumstanţele arătate CJE a fost solicitată să stabilească dacă prevederile legale maghiare
constituie sau nu un obstacol în ţara de plecare (Ungaria) incompatibil cu dispoziţiile art. 49 din Tratat.
Răspunsul CJE la această chestiune a fost că reglementările legale maghiare nu sunt incompatibile cu
dispoziţiile art. 49 din TFUE întrucât fiecare stat membru poate să definească legătura specifică solicitată
unei societăţi pentru ca aceasta să poată fi considerată constituită potrivit dreptului său naţional şi pentru
menţinerea ulterioară a acestei calităţi. Un stat membru are posibilitatea să nu permită unei societăţi
reglementată de dreptul său naţional să îşi păstreze această calitate în cazul în care intenţionează să se
reorganizeze în alt stat membru prin deplasarea sediului său pe teritoriul celui de-al doilea stat, rupând astfel
legătura specifică prevăzută de dreptul naţional al statului membru unde a fost constituită.
-persoana nu mai este considerată ca aparţinând ordinii juridice statului (pt neîndeplinire condiţii)
În schimb, prevederile art. 49 din Tratat se aplică în ipoteza în care o societate aparţinând unui stat
membru se deplasează către un alt stat membru cu modificarea legislaţiei naţionale aplicabile societatea
transformându-se într-o formă de societate care aparţine dreptului naţional al statului membru în care se
deplasează. În consecinţă un obstacol în calea transformării efective unei asemenea societăţi fără dizolvare şi
lichidare prealabile într-o societate de drept naţional al statului membru în care doreşte să se deplaseze ar
constitui o restricţie privind libertatea de stabilire a societăţii respective interzisă în temeiul art. 49 din Tratat,
cu excepţia cazului în care se justifică printr-un motiv imperativ de interes general (pct 111-113 din cauza
Cartesio).
CURS 10
46
Semnificaţii şi implicaţii ale principiului tratamentului egal în materia liberei circulaţii a
persoanelor şi în cea a liberei prestări a serviciilor
La modul general art. 20 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră egalitatea în
faţa legii stipulând că ,,toate persoanele sunt egale în faţa legii”. Aceasta semnifică faptul că se interzice
aplicarea unui regim juridic diferit pentru situaţii similare sau aplicarea aceluiaşi regim juridic pentru situaţii
diferite. În cadrul domeniului de aplicare a directivei nr. 2004/38, art. 24, alin. 1 din directivă prevede că orice
cetăţean al Uniunii care îşi are reşedinţa în temeiul dispoziţiilor directivei pe teritoriul statului membru gazdă
se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanţii statului membru respectiv în domeniul de
aplicare al tratatului.
Beneficiul acestui drept se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru
şi care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanent.
De asemenea, la modul general art. 18 din TFUE stipulează că în domeniul de aplicare a tratatelor şi
fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale pe care le prevede se interzice orice discriminare exercitată pe
motiv de cetăţenie sau naţionalitate. În legătură cu aceste dispoziţii subliniem că ele se aplică numai în măsura
în care nu pot să fie luate în considerare dispoziţii cu caracter special. Astfel de dispoziţii există în materia
liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi, a dreptului de stabilire şi a liberei prestări a serviciilor.
Evidenţierea semnificaţiilor şi implicaţiilor principiului egalităţii de tratament în cazul lucrătorilor

salariaţi şi a celor independenţi presupune să avem în vedere două categorii de prevederi legale europene
fundamentale: cele din cuprinsul TFUE şi respectiv dispoziţiile din cadrul regulamentului nr. 492/2011 privind
libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul UE.
Discriminările pe criteriul cetăţeniei sunt interzise în cazul lucrătorilor salariaţi potrivit art. 45, alin. 2
din TFUE, iar referitor la lucrătorii independenţi, conform art, 49, alin. 2 din TFUE şi a art. 57, alin. 3 din TFUE.
De asemenea, art. 7, alin. 1 din regulamentul nr. 492/2011 interzice discriminările pe criteriul cetăţeniei în
cazul lucrătorilor salariaţi.
Privitor la lucrătorii salariaţi sunt interzise atât discriminările directe cât şi cele disimulate pe criteriul
cetăţeniei. De exemplu, referitor la discriminările directe pe criteriul cetăţeniei se interzice aplicarea unui
tratament diferit în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea, durata contractului de muncă,
criteriile de avansare, concedierea. Interzicerea discriminărilor vizează nu numai aspectele care au o legătură
nemijlocită cu desfăşurarea unei activităţi salarizate, ci toate aspectele care sunt utile pentru realizarea unei
asemenea activităţi. De pildă, corespunzător jurisprudenţei CJE şi prevederilor regulamentului 492/2011 sunt
interzise discriminările în ceea ce priveşte condiţiile de obţinere a unei locuinţe în ţara gazdă, obţinerea unei
locuinţe fiind un aspect util pentru desfăşurarea unei activităţi profesionale.
Discriminările directe sau disimulate pe criteriul cetăţeniei sunt interzise şi în cazul lucrătorilor
independenţi. De exemplu, pot să constituie discriminări directe pe criteriul cetăţeniei interzicerea sau
limitarea desfăşurării unor activităţi independete în ţara gazdă, instituirea cerinţei de a obţine o autorizaţie
specifică atunci când este vorba de cetăţeni străini în scopul desfăşurării unei activităţi profesionale, instituirea
unor condiţii mai restrictive pentru obţinerea unei autorizaţii de către cetăţenii străini, limitarea sau
47
stânjenirea aprovizionării cu anumite bunuri ori a comercializării unor bunuri de către cetăţenii străini, limitări
în ceea ce priveşte participarea la procedurile de atribuire a contractelor de achiziţii publice.
În cazul lucrătorilor salariaţi şi a celor independenţi discriminările disimulate sunt stabilite pe baza unor
criterii diferite de criteriul cetăţeniei, dar ele tind să îi dezavantajeze pe cetăţenii altor state membre în raport
cu naţionalii ţării gazdă. Aşa se întâmplă bunăoară dacă se solicită ca lucrătorul salariat sau independent să
aibă reşedinţa în ţara gazdă, să fi dobândit o anumită experienţă profesională în ţara gazdă sau să cunoască
limba ţării gazdă (totuşi, astfel de cerinţe pot să fie justificate prin motive imperative de interes general).
În contextul principiului tratamentului egal prevederile legale europene interzic nu numai discriminările
pe criteriul cetăţeniei, ci în general discriminarea de orice fel. Astfel, art. 21 din Carta Drepturilor
Fundamentale a U.E. stipulează că se interzice discriminarea pe motive precum (nu are caracter limitativ):
sexul, rasa, culoarea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice
sau de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, averea, naşterea, un handicap, vârsta sau
orientarea sexuală. Iar art. 23 din Cartă consacră în mod expres egalitatea între femei şi bărbaţi.
După cum am menţionat, contravin prevederilor legale europene măsurile susceptibile să interzică, să
stânjenească sau să facă mai puţin atrăgătoare exercitarea libertăţilor fundamentale care caracterizează piaţa
internă.
De exemplu, ar fi contrar dispoziţiilor legale europene o măsură naţională care ar limita numărul de
stabilimente pe care o persoană le poate avea în cadrul U.E. sau ar condiţiona desfăşurarea unei activităţi
profesionale de existenţa unei cereri pe piaţă ori a unei nevoi economice.
Principiul tratamentului egal în cazul lucrătorilor salariaţi şi a celor independenţi semnifică totodată
acordarea în ţara gazdă a avantajelor sociale şi fiscale de care se bucură lucrătorii naţionali. Referitor la aceste
avantaje nu se solicită ca în toate împrejurările ele să fie în legătură cu activitatea profesională desfăşurată
fiind suficient ca accestea să favorizeze mobilitatea lucrătorilor în cadrul U.E. dacă ele sunt consimţite şi
cetăţenilor străini. De exemplu, astfel de avantaje ar putea consta în tarife preferenţiale la transportul pe calea
ferată acordată familiilor numeroase; în împrumuturi fără dobândă acordate la naşterea unui copil familiilor cu
venituri reduse; în scutiri de la plata unor impozite.
În mod specific în cuprinsul art. 24, alin. 2 din directiva nr. 2004/38 se prevede că statul membru gazdă
nu este obligat să acorde dreptul la prestaţii de asistenţă socială în timpul primelor 3 luni de şedere sau după
caz în timpul perioadei mai lungi în care o persoană se află în căutarea unui loc de muncă şi nici nu este obligat
ca înainte de dobândirea dreptului de şedere permanentă să acorde ajutoare pentru studii inclusiv pentru
formare profesională constând în burse de studiu sau împrumuturi unor persoane altele decât lucrătorii care
desfăşoară activităţi salariate sau independente, persoanelor care îşi menţin acest statut şi membrilor
familiilor acestora.
Aşadar, o persoană poate să beneficieze de asistenţă socială în ţara gazdă cu condiţia să aibă calitatea
de lucrător salariat sau independent (după primele 3 luni de şedere în ţara gazdă). De asemenea, lucrătorii
salariaţi sau independenţi pot să beneficieze de sprijin pentru formarea profesională în ţara gazdă.
48
Lucrătorii salariaţi şi cei independenţi au acces în condiţii egale cu naţionalii ţării gazdă la formare în
şcoli profesionale şi în centre de recalificare.
Lucrătorii salariaţi beneficiază de principiul tratamentului egal. În ceea ce priveşte admiterea în

organizaţiile sindicale din ţara gazdă au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în cadrul organizaţiilor sindicale ale
ţării gazdă. De asemenea, lucrătorii independenţi au acces în condiţii egale cu naţionalii ţării gazdă în
organizaţiile profesionale din respectiva ţară.
Lucrătorii salariaţi şi cei independenţi au acces în condiţii egale cu naţionalii ţării gazdă la mijloacele din
domeniul securităţii sociale potrivit legii ţării gazdă. În acest sens sunt prevederile art. 4 din regulamentul nr.
883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială. În această materie, conform art. 48 din TFUE,
Parlamentul European şi Consiliul adoptă măsurile necesare pentru instituirea liberei circulaţii a lucrătorilor în
special prin instituirea unui sistem care să asigure lucrătorilor migranţi salariaţi sau care desfăşoară o activitate
independentă şi persoanelor aflate în întreţinerea acestora:
a) cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către diferitele legislaţii interne în vederea
dobândirii şi păstrării dreptului la prestaţii, precum şi pentru calcularea aceestora;
b) plata prestaţiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre.
Aceste reguli sunt detaliate în cuprinsul regulamentului nr. 883/2004.
Principiul tratamentului egal se aplică şi destinatarilor unui serviciu într-un stat membru. Astfel,
persoanele care au cetăţenia Uniunii au acces la orice servicii în ţara gazdă fără vreo disciminare pe criteriul
cetăţeniei sau al reşedinţei. În mod adecvat, cele prezentate mai sus referitor la lucrătorii salariaţi sau
independenţi se aplică şi în cazul destinatarilor unui serviciu în ţara gazdă.
Membrii de familie, indiferent de cetăţenie, care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere
permanentă într-un stat membru au dreptul să desfăşoare o activitate salariată sau independentă în statul
respectiv (art. 23 din directiva nr 2004/38). De asemenea, membrii de familie beneficiază în ţara gazdă de
avantajele sociale şi fiscale care se acordă naţionalilor respectivei ţări. După cum reiese din dispoziţiile art. 24,
alin. 2 din directiva nr. 2004/38, membrii de familie nu pot însă să beneficieze în ţara gazdă înainte de
dobândirea dreptului de şedere permanentă de ajutoare pentru studii, afară dacă sunt membrii de familie ai
unui lucrător salariat sau independent.
Principiul tratamentului egal se aplică în domeniul dreptului de stabilire şi a liberei prestări a serviciilor
inclusiv persoanelor juridice. Potrivit acestui principiu sunt interzise discriminările pe criteriul naţionalităţii
sau prin aplicarea altor criteri. Persoanele juridice beneficiază de avantajele fiscale acordate în ţara gazdă şi
ele au acces în condiţii egale la mijloacele din domeniul securităţii sociale.
Limite aduse principiului liberei circulaţii a persoanelor şi principiului liberei prestări a serviciilor
Acestea sunt:
a) respectarea drepturilor fundamentale

După cum am menţionat în contextul analizării liberei circulaţii a mărfurilor, respectarea drepturilor
fundamentale poate să justifice restricţionarea liberei circulaţii a serviciilor (C-341/2005). Această idee poate
49
să fie avută în vedere şi în domeniul liberei circulaţii a persoanelor. Măsura adoptată trebuie să ţină seama
însă de exigenţele pe care le implică principiul proporţionalităţii.
b) motivele imperative de interes general

Ulterior hotărârii pronunţată în cauza Cassis du Dijon în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul
căreia CJE s-a referit la ,,exigenţe imperative de interes general” în domeniul liberei circulaţii a persoanelor şi
în domeniul liberei prestări a serviciilor instanţa europeană a arătat că ,,motive imperative de interes general”
pot să justifice luarea unor măsuri care ar putea să constituie obstacole în domeniul acestor libertăţi
fundamentale.
În împrejurările menţionate este necesar să se precizeze dacă se poate sau nu pune semnul echivalenţei
între exigenţele imperative de interes general şi motivele imperative de interes general. În esenţă, condiţiile în
care pot să fie invocate motivele imperative de interes general sunt aceleaşi cu condiţiile în care pot să fie
invocate exigenţele imperative de interes general:
- în materia analizată nu trebuie să existe o măsură europeană de armonizare a legislaţiilor statelor membre
cu caracter exhaustiv, complet;
- măsura naţională luată nu trebuie să aibă caracter discriminator;
- măsura să fie necesară pentru atingerea obiectivului urmărit;
- măsura naţională trebuie adoptată cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Aceasta nu înseamnă că exigenţele imperative de interes general din domeniul liberei circulaţii a mărfurilor
pot să fie avute în vedere în mod mecanic în domeniul liberei circulaţii a persoanelor şi în domeniul liberei
prestări a serviciilor.
De exemplu, în jurisprudenţa CJE au fost reţinute ca fiind motive imperative de interes general:
- protecţia lucrătorilor;
- protecţia cumpărătorilor;
- eficacitatea controalelor fiscale;
- comunicare adecvată între medic şi pacient;
Motivele imperative de interes general pot să fie invocate în ţara de plecare sau în ţara de destinaţie.
Hotărârea CJE în cauza Cartesio reprezintă un exemplu de situaţie în care s-a admis invocarea motivelor
imperative de interes general în ţara de plecare.
c) excepţiile legale din TFUE şi legislaţie secundară

Acestea se clasifică în excepţii instituite în funcţie de natura sau caracteristicile unor activităţi şi respectiv
excepţii instituite în funcţie de comportamentul resortisanţilor (persoane fizice sau juridice) aparţinând
statelor membre.
i) excepţii instituite în funcţie de natura sau caracteristicile unor activităţi

În ceea ce priveşte lucrătorii salariaţi, potrivit art. 45, alin. 4 TFUE, dispoziţiile acestui text nu se aplică
încadrării în administraţia publică. Corespunzător jurisprudenţei instanţei europene, locurile de muncă din
50
administraţia publică în înţelesul prevederilor legale arătate sunt ansamblul locurilor de muncă care
presupun participarea în mod direct sau indirect la exercitarea puterii publice şi la funcţiunile care au ca
obiect salvgardarea (apărarea, ocrotirea) intereselor generale ale statului ori a altor colectivităţi publice.
Aceste locuri de muncă implică existenţa unei legături particulare de solidaritate faţă de stat şi
reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le subsumează noţiunea de cetăţenie.
De exemplu, art. 45, alin. 4 TFUE se aplică în cazul locurilor de muncă din magistratură, diplomaţie,
poliţie şi alte forţe de ordine, armată, administraţia financiară. În schimb, art. 45, alin. 4 TFUE nu justifică
aplicarea unui regim juridic distinct pentru funcţionari în general. Împrejurarea că în cadrul unei anumite
structuri de la un nivel determinat locurile de muncă implică participarea la exercitarea puterii publice nu
permite ca cetăţenilor aparţinând altor state membre să li se refuze accesul de la început în acea structură.
Conform jurisprudenţei instanţei europene, art. 45, alin. 4 din TFUE nu se aplică locurilor de muncă din
domeniul transportului maritim, aerian, pe calea ferată, urban şi regional, din domeniul radioteleviziunii,
din domeniul poştei şi telecomunicaţiilor, din domeniul distribuţiei apei, gazului, energiei electrice.
În materia dreptului de stabilire şi a liberei prestări a serviciilor sunt exceptate de la aplicarea

dispoziţiilor tratatului în ceea ce priveşte statul membru interesat corespunzător dispoziţiilor art. 51 TFUE
activităţile care sunt asociate în acel stat chiar şi cu titlu ocazional exercitării autorităţii publice. Prin
exercitarea autorităţii publice se înţelege îndeplinirea de prerogative înafara dreptului general, de puteri
de constrângere asupra persoanelor şi a bunurilor şi posibilitatea de a acţiona independent de
consimţământul sau chiar împotriva voinţei unei alte persoane.
De exemplu, art. 51 TFUE poate să fie invocat în cazul executorilor judecătoreşti sau a persoanelor
însărcinate cu conservarea şi protejarea fondului forestier, cinegetic sau piscicol. De asemenea, unele
atribuţii pe care le presupun anumite profesii liberale sunt supuse prevederilor art. 51 TFUE. Aşa este cazul
referitor la eliberarea certificatelor de înhumare (de către medici). Art. 51 din TFUE nu se aplică însă
referitor la notari (CJE).
ii) excepţiile instituite în funcţie de comportamentul resortisanţilor statelor membre

Sunt bazate pe motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică. În acest sens sunt
prevederile art. 45, alin. 3 TFUE şi art. 52, alin 1 TFUE. Directiva 2004/38 conţine dispoziţii referitoare la
aceste motive în cadrul domeniilor de aplicare al prevederilor directivei. Pentru înţelegerea noţiunilor de
ordine publică şi de siguranţă publică luăm în considerare ca reper hotărârea pronunţată în cauza
Bouchereau. Hotărârea Curţii a fost prilejuită de situaţia din Martea Britanie a unui cetăţean francez care
s-a făcut vinovat în mod repetat de deţinerea în mod ilegal de stupefiante. În cauza Bouchereau Curtea s-a
referit numai la noţiunea de ordine publică. Totuşi, în cuprinsul a numeroase hotărâri instanţa europeană a
luat în considerare cele două noţiuni împreună. În cadrul directivei nr. 2004/38 aceste noţiuni sunt definite
prin folisirea aceloraşi termeni. Desigur s-ar putea susţine că ordinea publică vizează fundamentele
societăţii, libertatea şi securitatea persoanelor, în timp ce siguranţa publică se referă la fundamentele
statului şi la securitatea acestuia. Adesea cele două noţiuni sunt avute însă în vedere împreună datorită
conexiunilor care există între ele. Astfel, în cazul în care este tulburată în mod grav liniştea publică,
armonia socială, se nesocotesc prevederile legilor ori deciziile legitime ale autorităţilor publice se poate
aduce atingere atât ordinii publice cât şi siguranţei publice. Corespunzător definiţiei date în directiva
51
2004/38 inspirată de hotărârea Curţii în cauza Bouchereau, oridinea sau siguranţa publică (,,securitatea
naţională” potrivit OUG 102/2005) poate să fie invocată în situaţia în care conduita unei persoane
constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al
societăţii.
Continuare definiţiei ordinii şi a siguranţei publice
După cum reiese din definiţia dată noţiunii de ordine publică şi celei de siguranţă publică, aceste excepţii pot
să fie motivate numai de comportamentul persoanei in cauză. Prin urmare, excepţiile arătate nu pot să fie
legate de consideraţii de prevenţie general, nici nu pot să justifice expulzări collective (art. 27 alin 2 din
directiva 2004/38/CE; art. 19 alin.1 din Carta drepturilor fundamentale a UE unde se precizează în mod expres
că expulzările colective sunt interzise).
Întrucât în cuprinsul definiţiei se face referire la interesele fundamentale ale societăţii, se înţelege că noţiunea
de ordine publică şi cea de siguranţă publică pot să fie diferite de la un stat membru la altul şi chiar în cadrul
aceluiaşi stat, de la o perioadă la alta.
În vederea aplicării acestor excepţii, urmează să se ţină seama, însă, de reperele stabilite în dreptul european
şi în jurisprudenţa CJUE.
Ordinea publică sau siguranţa publică pot să fie invocate dacă comportamentul persoanei în cauză constituie
„o ameninţare reală” pentru un interes fundamental al societăţii. În alte cuvinte, ameninţarea trebuie să fie
efectivă şi demonstrabilă. Comportamentul anterior al persoanei în cauză poate să fie luat în considerare
pentru a se stabili că există indicii concludente în sensul că persoana respectivă reprezintă o ameninţare
pentru ordinea sau siguranţa publică.
Ameninţarea trebuie să fie „prezentă”, adică actuală, prin urmare, în statul interesat, vor fi avute în
vedere valorile care sunt socotite ca fiind intangibile la momentul invocării ordinii sau a siguranţei publice.
Ameninţarea trebuie să fie „suficient de gravă”. Este evident că ordinea sau siguranţa publică nu pot
să fie invocate în cazul unui pericol minor, de exemplu, nu orice tulburare a liniştii publice permite invocarea
acestor excepţii.
Ordinea sau siguranţa publică nu pot să fie invocate în ipoteza în care statul membru interesat
tolerează un comportament similar al propriilor resortisanţi. Pe de altă parte, în scopul invocării acestor
excepţii, nu se solicită ca în toate împrejurările un anumit comportament să fi fost interzis prin lege. Este
suficient ca autorităţile publice să aibă o poziţie neechivocă faţă de comportamentul în cauză şi să fi încercat
să îl contracareze prin măsuri administrative. Astfel, autorităţile publice, pot să reacţioneze prompt în cazul
variatelor ameninţări pentru ordinea sau siguranţa publică.
Condamnările penale anterioare nu pot justifica, în sine, luarea unor asemenea măsuri. În acest sens
sunt prevederile directivei nr. 2004/38/CE, precum şi jurisprudenţa instanţei europene.
52
După cum se precizează în mod expres în curpinsul directivei nr. 2004/38/CE măsurile luate din motive
de ordine publică sau siguranţă publică, este necesar să respecte principiul proporţionalităţii. Această idee
este concretizată prin dispoziţiile art. 28 alin.1 din cuprinsul directivei. Conform art. 28 alin.1 din directivă,
înainte de a lua o decizie de îndepărtare de pe teritoriul său din motive de ordine publică sau siguranţă publică,
statul membru gazdă ia în considerare diverşi factori, precum:
- durata şederii persoanei respective pe teritoriul său,
- vârsta acesteia,
- starea de sănătate,
- situaţia sa familială şi economică,
- integrarea sa socială şi culturală în statul membru gazdă,
- legăturile sale cu ţara de origine.
În cuprinsul directivei nr. 2004/38/CE sunt reglementate şi două situaţii speciale:
- în cazul cetăţenilor Uniunii şi a membrilor de familie, indiferent de cetăţenie, care au dobândit un

drept de şedere permanentă în ţara gazdă, îndepăratarea acestora din respectiva ţară se poate
face numai pentru motive imperative de ordine publică sau siguranţă publică. În cuprinsul OUG nr.
102/2005 se face referire în acest context la existenţa unui „pericol iminent”. în ceea ce ne priveşte,
credem că această expresie acoperă doar parţial sintagma utilizată în cuprinsul directivei nr.
2004/38/CE.
- în cazul cetăţenilor Uniunii care au avut o şedere continuă şi legală în ţara gazdă cel puţin 10 ani,
precum şi referitor la cetăţenii Uniunii care sunt minori, îndepărtarea din ţara gazdă poate să fie
bazată numai pe motive imperative de siguranţă publică, definite de fiecare stat membru.
După cum se poate observa, numeroase prevederi din curpinsul directivei nr.2004/38/CE se referă la
invocarea ordinii sau a siguranţei publice în ţara gazdă (ţara de destinaţie). În jurisprudenţa instanţei
europene s-a reţinut, însă, că ordinea sau siguranţa publică poate să fie invocată şi în ţara de plecare (ţara
căreia îi aparţine cetăţeanul în cauză). Hotărârea Curţii în cauza JIPA (C-33/07).
De asemenea, sănătatea publică poate să justifice restrângerea dreptului de intrare şi a dreptului de

şedere în statele membre.
- Bolile care justifică invocarea acestui motiv sunt arătate în mod limitativ în cuprinsul directivei nr.
2004/38/CE (art. 29).
- În orice caz, bolile care se declanşează după o perioadă de trei luni de la data sosirii în ţara gazdă
nu pot motiva îndepărterea persoanei din ţara respectivă (art. 29 alin.2). Pe planul sănătaţii publice,
53
după împlinirea unei perioade de trei luni, cetăţenilor străini i se aplică principiul tratamentului
egal cu naţionalii ţării gazdă.
Corespunzător OUG nr. 102/2005 modalităţile prin care se poate restrânge exerciţiul liberei circulaţii
pe teritoriul României a cetăţenilor UE şi a membrilor familiilor acestora, sunt următoarele:
- nepermiterea intrării pe teritoriul României,
- îndepărtarea de pe teritoriul României pentru motive de sănătate publică,
- declararea ca indezirabil,
- expulzarea.
Declararea ca indezirabil este o măsură care se dispune dacă o persoană a desfăşurat, desfăşoară ori
exsită indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea
naţională sau ordinea publică.
- Perioada pentru care o persoana poate fi decalarata ca indezirabilă este de la 1 la 10 ani, cu

posbilitatea prelungirii termenului pentru o nouă perioadă între aceste limite.
- După împlinirea a jumătate din perioada interdicţiei şi, în orice caz, după trei ani de la data
dispunerii interdicţiei, persoana în cauză poate solicita ridicarea interdicţiei.
Măsura expulzării se ia împotriva cetăţeanului Uniunii sau a membrului de familie al acestuia care a
săvârşit o infracţiune pentru o perioadă cuprinsă între 1 şi 5 ani.
- După împlinirea a jumătate din perioada interdicţiei, persoana expulzată poate să solicite ridicarea
interdicţiei, fără ca aceasta să îi permită, însă, să intre pe teritoriul României până la momentul la
care interdicţia este efectiv ridicată.
CLAUZELE DE SALVGARADARE
Clauzele de salvgaradare analizate în contextul liberei circulaţii a mărfurilor pot să fie aduse în atenţie
în mos adecvat şi în contextul liberei circulaţii a persoanelor şi a liberei circulaţii a serviciilor.
LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR
Conform art. 26 alin.2 TFUE libera circulaţie a capitalurilor face parte dintre libertăţile fundamentale
care caracterizează piaţa internă. Prevederile în materie sunt detalitate în cuprinsul art. 63 până la 66 din
TFUE.
54
Potrivit art. 63 din TFUE sunt interzise orice restricţii privind circulaţia capitalurilor între statele
membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe. De asemenea, sunt interzise orice restricţii privind
plăţile între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.
După cum se observă, prevederile legale consacrate acestei libertăţi fundamentale vizează nu numai
raporturile între statele membre, ci si raporturile între statele membre şi ţările terţe. În ceea ce priveşte
raporturile între statele membre, distincţia între capitaluri şi plăţi prezintă o semnificaţie redusă în raport cu
cerinţa asigurării liberei circulaţii întrucât în prezent este înfăptuită pe deplin libera circulaţie a capitalurilor şi
a plăţilor. În schimb, în relaţiile dintre statele membre şi ţările terţe este util să se facă distincşie între
circulaţia capitalurilor şi circulaţia plăţilor, deoarece articolul 64 şi art. 66 TFUE pot să fie invocate numai în
contextul circulaţiei capitalurilor.
Pentru realizarea acestei distincţii luăm în considerare hotârârea CJUE pronunţată în cauza Luisi şi
Carbone.
o Luisi şi Carbone au fost doi rezidenţi italieni care, pe parcursul unui an calendaristic au schimbat
lire italiene în valută străină cu încălcarea dispoziţiilor legale italiene care limitau sumele ce
puteau să fie schimbate în valută străină în cadrul unui an pentru călătorii de afaceri, călătorii
turistice, de studii sau pentru îngrijiri medicale în alte state membre.
o Instanţa europeană a fost solicitată să precizeze semnificaţia noţiunii de „capitaluri” şi a celei

de „plăţi” deoarece libera circulaţie a plăţilor s-a realizat mai devreme faţă de libera circulaţie a
capitalurilor.
o Libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor şi a serviciilor nu putea să fie pe deplin asigurată

în absenţa liberei circulaţii a plăţilor.
o Asigurarea pe deplin a liberei circulaţii a capitalurilor nu s-a realizat, însă,decât prin dispoziţiile
direcitivei nr. 88/361/CEE.
o Corespunzător hotârârii instanţei europene circulaţia capitalurilor se referă la operaţiuni

financiare cu caracter autonom. Aceste operaţiuni vizează, în esenţă, plasarea sau investirea
fondurilor.
o În ceea ce priveşte plăţile, acestea reprezintă contraprestaţii în cadrul unor tranzacţii principale.
Plăţile sunt în legătură cu circulaţia mărfurilor, a persoanelor sau a serviciilor.
o În cauza Luisi şi Carbone, CJUE a decis că se aplică regulile privind libera circulaţie a plăţilor
întrucât cei doi rezidenţi italieni urmau să plătească anumite servicii furnizate în alte state
membre.
Directiva nr. 88/361/CEE nu mai este în prezent în vigoare. Totuşi, în mod obişnuit, instanţa europeană
ia în considerare anexa 1 din cuprinsul acestei directive pentru a stabili care sunt situaţiile în care se aplică
55
regulile consacrate liberei circulaţii a capitalurilor. Anexa 1 conţine o enumerare fără caracter limitativ a
operaţiunilor supuse regulilor referitoare la circulaţia capitalurilor. De exemplu, aceste reguli se aplică:
- în cazul constituirii sau a dezvoltării unei societăţi comerciale în alt stat membru,
- în ipoteza deschiderii unei sucursale,
- în cazul investiţiilor imobiliare,
- în împrejurarea dobândirii în alt stat membru a unor acţiuni cotate sau necotate la bursă, a unor
obligaţiuni ori a unor titluri de stat,
- în cazul transferurilor de fonduri în interes persoanal (împrumuturi, donaţii, succesiuni, drepturi de

autor).
1. Limite aduse principiului liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor
Respectarea drepturilor fundamentale şi motivele imperative de interes general constituie limite şi în

acest domeniu.
În ceea ce priveşte excepţiile legale, conform art. 65 din TFUE care se aplică capitalurilor şi plăţilor şi
care poate să fie luat în considerare atât în raporturile între statele membre, cât şi în raporturile între statele
membre şi tările terţe.
Art. 63 din tratat nu aduce atingere dreptului statelor membre:
- de a aplica dispoziţiile incidente ale legislaţiilor fiscale care stabilesc o distincţie între contribuabilii
care nu se găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor sau locul unde capitalurilor lor
au fost investite.
- Apar trei măsuri în a doua categorie:
 de a adopta toate măsurile necesare pentru a combate încălcarea actelor lor cu

putere de lege şi a normelor lor administrative în special în domeniul fiscal sau al
supravegherii prudenţiale a instituţiilor financiare (măsuri in domeniul combaterii
fraudei fiscale),
 de a stabili proceduri de declarare a circulaţiei capitalurilor în scopul informării

administrative sau statistice ori
 de a adopta măsuri justificate de motive de ordine publică sau siguranţă publică.
2. Clauzele de salvgardare
Clauzele de salvgaradre aduse în atenţie în legătură cu circulaţia mărfurilor pot să fie invocate în mod
adecvat şi în domeniul circualţiei capitalurilor. În mod specific, art. 64 şi art. 66 din TFUE conţin clauze de
56
salvgardare care se aplică numai în domeniul circulaţiei capitalurilor şi doar în cadrul raporturilor între statele
membre şi ţările terţe.
Art. 64 din TFUE permite adoptarea unor măsuri europene refertioare la circulaţia capitalurilor având
ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe în cazul în care acestea implică investiţii directe, inclusiv
investiţiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe pieţele de
capital. În domeniile arătate statele mebre au posibilitatea să mentina dispozitii din dreptul lor intern in
conformitate cu prevederile articolului menţionat.
Art. 66 din TFUE permite adoptarea unor măsuri europene în cazul în care circulaţia capitalurilor
provenind din ţări terţe sau destinate acestora provoacă ori ameninţă să provoace dificultăşi grave în
funcţionarea uniunii economice şi monetare.
REGULILE EUROPENE APLICABILE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI
Unele dintre aceste reguli privesc comportamentele întreprinderilor, altele se aplică statelor membre.
În contextul regulilor de concurenţă aplicabile întreprinderilor analizăm prevederile art. 101 TFUE prin
care sunt interzise înţelegerile anticoncurenţiale între întreprinderi şi dispoziţiile art. 102 TFUE prin care este
interzis abuzul de poziţie dominantă.
În contextul regulilor de concurenţă aplicabile statelor membre, examinăm:
- regimul juridic al întreprinderilor publice,
- prevederile consacrate ajutoarelor de stat şi
- situaţia monopolurilor naţionale cu caracter comercial.
1. Interzicerea înţelegerilor anticoncurenţiale între întreprinderi potrivit art. 101 TFUE
Potrivit art. 101 din TFUE sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi,
orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele
membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei
interne şi, în special, cele care:
a. stabilesc direct sau indirect preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de
tranzacţionare;
b. limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;
c. împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
d. aplică în raporturile cu partenerii comerciali condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel
acestora un dezavantaj concurenţial;
57
e. condiţionează închierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare
care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor
contracte.
Art. 101 alin.2: acordurile sau deciziile interzise în temeiul acestui articol sunt nule de drept (nulitatea
absolută, interesează societatea în ansamblul ei).
Art. 101 alin.3: cu toate acestea, prevederile alin.1 pot fi declarate inaplicabile în cazul:
- oricăror acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi;
- oricăror decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi;
- oricăror practici concertate sau categorii de practici concertate.
care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea progresului tehnic
sau economic asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut şi care:
a. nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor
obiective;
b. nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte semnificativă

a produselor în cauză.
Alin.1 arata conditiile generale in care comportamenele întreprinderilor sunt interzise, enumerare ce nu
are caracter limitativ, apărând unele exemplificări. Alin.2 pentru anumite comportamente al întreprinderilor se
prevede sancţiunea nulităţii. Alin.2 nu se aplică decât de către autoritătile compotente din statele membre,
comisia nu declara acroduri nule, ci aplică sancţiuni. Alin3. stabileste ca in anumite conditii o intelegere
anticoncurenţială nu e sancţionată. Deci prevederea de la alin.1 nu e absolută. Nu se aplica sanctiune atunci
cand consecintele pozitive sunt mai mare decât cele negative.
Art. 101 TFUE se referă la întreprinderi. Această noţiune are o semnificaţie europeană. În scopul
înţelegerii ei ţinem seama de hotârârea pronunţată de CJUE în cauza Hofner şi Elser.
- corespunzător definiţeie date de instanta europeană prin „întreprindere” se înţelege orice entitate
care desfăşoară o activitate economică, independent de statul ei juridic şi de modul în care ea
este finanţată. În cuprinsul definiţiei accentul este pus pe aspectele de ordin economic.
- potrivit jurisprudenţei CJUE activităţile economice constau în oferirea unor bunuri sau a unor
servicii pe o piaţă determinată. Desfăşurându-se pe o anumită piaţă unele activităţi ale
întreprinderilor ar putea să încalce regulile de concurenţă. Activităţile economice sunt activităţi cu
scop lucrativ, precum şi unele activităţi fără scop lucrativ. După cum am menţionat, activităţi din
domeniul sănătăţii, educaţiei, securitărţii sociale pot să fie integrate activităţilor economice.
58
De regulă, activităţile economice se realizează contra unei plăţi. Totusi, în cauza Hofner şi Elser
CJUE a hotârât că un oficiu public pt plasarea forţei de muncă dintr-un stat membru care îşi
desfăşura activitatea în domeniu cu titlu gratuit reprezintă o întreprindere. În cauză, instanţa
europeană a luat în considerare o piaţă potenţială, nu o piaţă existentă. Oficiul Public respectiv
deţinea monopolul plasării forţei de muncă în statul unde fusese înfiinţat. CJUE a reţinut că o
asemenea activitate nu implică exercitarea autorităţii publice şi că, în condiţiile liberalizării
pieţei, o astfel de activitate ar putea să fie desfăşurată şi de către entităţi private.
- După cum se cunoaşte, nu sunt activităţi economice cele care presupun exercitarea autorităţii
publice, nici cele în cadrul cărora se îndeplinesc funcţii cu caracter esenţialmente social.
Curs 12
Dupa cum reiese din defintia data intreprinderii, aceasta notiune se poate aplica inclusiv in cazul
entitatilor care nu au personalitate juridica. Pe de alta parte, din cuprinsul definitiei reiese ca regulile de
concurenta vizeaza atata intreprinderile private cat si pe cele publice, modul de finantare al entitatii in cauza
fiind lipsit de semnificatie sub aspectul care ne interseaza.
In legatura cu cele aratate anterior, subliniem ca potrivit art 106 (2) TFUE intreprinderile care au
sarcina de a gestiona servicii de interes economic general sau care prezinta caracter de monopol fiscal, se
supun normelor tratatelor si in special regulilor de concurenta in masura in care aplicarea acestor norme nu
impiedica in drept sau in fapt indeplinirea misiunii speciale care le-a fost incredintata. Dezvoltarea
schimburilor comerciale nu trebuie sa fie afectata intr-o masura care contravine intereselor Uniunii.
Art 106 (2) TFUE se poate aplica atat intreprinderilor publice cat si celor private. Intreprinderile care
gestioneaza servicii de interes economic general nu sunt supuse regulilor de concurenta daca aplicarea acestor
reguli ar fi de natura sa afecteze echilibrul lor financiar si sa impiedice astfel indeplinirea misiunii speciale care
le-a fost incredintata.
Notiunea de intreprindere se aplica oricarei entitati care desfasoara o activitate economica in mod
autonom. De ex: aceasta notiune se poate aplica unei societati comerciale, unei filiale, unei sucursale, unei
societati civile, unei cooperative, unei fundatii, unei asociatii si chiar unei persoane fizice. Notiunea de
intreprindere este luata in considerare privitor la o persoana fizica care desfasoara activitati economice si
suporta riscurile aferente unor asemenea activitati chiar daca activitatile realizate nu implica reunirea unor
elemente materiale, imateriale si umane (de pilda notiunea de intreprindere se poate aplica unui agricultor,
unui avocat, unui sportiv).
Tinand seama de cele aratate mai sus, se poate observa ca o societate mama si filiala ei formeaza o
singura intreprindere daca filial nu dispune de autonomie in vederea stabilirii liniei sale de actiune pe piata.
Gradul de autonomie existent intre societatea mama si filiala ei se apreciaza in functie de circumstantele
fiecarei cauze, avand in vedere obiectivele , prerogativele si comportamentele celor doua societati pe piata.
Asadar, un acord intervenit in aceste conditii intre societatea mama si filiala ei nu este supus prevederilor art
101 TFUE. Eventual, comportamentul celor doua societati pe piata poate sa fie supus dispozitiilor 102 TFUE.
59
Aplicarea notiunii de intreprindere in cazul unui grup de societati conduce la cel putin urmatoarele
consecinte:
 O intelegere intre entitati apartinand aceluiasi grup nu este supus regulilor din tratat prin care sunt
interzise intelegerile anticoncurentiale intre intreprinderi
 Comportamentul anticoncurential al unei filiale poate sa fie imputat societatii mama , astfel se poate
justifica mai usor sanctionarea unei societati mama constituita in exteriorul UE pentru
comportamentele anticoncurentiale ale filialei ei dintr-un stat membru
 Cotele de piata si puterea de piata se determina avand in vedere toate entitatile care formeaza o
unitate economica. Stabilirea cotelor de piata necesita determinara pietei relevante. Puterea de piata
este definita in cuprinsul mai multor comunicari ale Comisiei consacrate concurentei . In esenta,
puterea de piata desemneaza capacitatea de a practica pe o perioada semnificativa de timp preturi
superioare celor care ar fi determinate de libera concurenta sau de a mentine pe o perioada
semnificativa de timp productia in termeni cantitativi, calitativi si sub aspectul diversitatii produselor,
ori sub aspectul inovarii la un nivel inferior celui care ar rezulta in cazul liberei concurente. In scopul
aplicarii art 101 (1) din tratat, puterea intreprinderii in cauza pe piata poate sa fie inferioara celei care
permite constatarea existentei unei pozitii dominante. Ca atare, apare posibil, ca art 101 (3) TFUE sa nu
se poata aplica. Puterea de piata se determina pe baza unor criterii precum cota de piata a
intreprinderii in cauza, cotele de piata ale concurentilor, barierele la intrarea pe piata , resursele
financiare ale intreprinderii in cauza, riscurile si costurile unui esec, capacitatae de inovare a
intreprinderii in cauza.
 Restructurarile interne din cadrul unui grup nu constituie o operatiune de concentrare economica
 Intreprinderea beneficiara a unui ajutor de stat este in realitate grupul de societati care poate sa fie
asadar obligat sa restituie un ajutor de stat acordat prin incalcarea regulilor de concurenta
 Comertul intre statele membre poate sa fie afectat in situatia in care comportamentul anticoncurential
al filialei se manifesta in raport cu intreprinderi care se afla in acelasi stat membru, iar societatea
mama se gaseste intr-un stat membru diferit
In cuprinsul art 101 din tratat sunt folosite notiunile de acord intre intreprinderi, decizie a asocierilor de
intreprinderi, practica concertata. In contextul textului legal metionat, aceste notiuni au o semnificatie
europeana. Corespunzator jurisprudentei instantei europene, exista un acord intre intreprinderi in situatia
in care doua sau mai multe intreprinderi isi exprima vointa de a se comporta intr-un mod determinat pe
piata. Comportamentul intreprinderilor pe piata poate sa constea intr-o actiune sau intr-o inactiune. Pentru a
se aplica art 101 din tratat, o intreprindere trebuie sa adreseze alteia o invitatie clara care vizeaza incalcarea
regulilor de concurenta, iar acceptarea destinatarului care poate sa fie expresa sau tacita nu trebuie sa fie
ambigua. Astfel, simpla continuare a relatiilor economice intre doua intreprinderi nu inseamna ca a intervenit
un acord anticoncurential intre ele. In vederea aplicarii art 101 din tratat, nu are importanta daca acordul intre
intreprinderi este scris sau oral, public ori secret. Notiunea de acord intre intreprinderi este mai larga fata de
60
aceea de contract. Ea se poate aplica in cazul unui act constitutiv incheiat de mai multe intreprinderi pentru
constituirea unei persoane juridice sau chiar in cazul unui angajament de onoare.
Art 101 din tratat vizeaza atat acordurile orizontale cat si pe cele verticale. Acordurile orizontale intervin
intre intreprinderi care se afla la acelasi nivel economic. Ele restrang concurenta intre participantii la acord, iar
acordurile verticale intervin intre intreprinderi care se afla pe trepte economice diferite (de ex: un acord intre
un producator si un distribuitor sau un acord intre un angrosist si un vanzator cu amanuntul). Acordurile
verticale pot sa distorsioneze concurenta intre una dintre parti si un tert. In general, acordurile orizontale au
consecinte nocive mai pronuntate in domeniul concurentei decat acordurile verticale.
Deciziile asocierilor de intreprinderi sunt acte de vointe colectiva care emana de la organul competent
al unui grup profesional. De regula in practica este vorba de o asociatie fara scop lucrativ. Ca atare constituirea
unei asociatii de catre mai multe intreprinderi nu este interzisa (de ex: se poate constitui o asociatie a bancilor,
a televiziunilor din state membre, a intreprinderilor care isi desfasoara activitatea in agricultura; deciziile,
directivele regulamentel interioare, circularele si chiar recomandarilor date in cadrul asociatiei de intreprinderi
nu trebuie sa incalce insa regulile in domeniul concurentei). Daca regulile de concurenta sunt incalcate vor
raspunde dpv juridic toate intreprinderile ce s-au asociat.
Potrivit jurisprudentei CJUE, practicile concertate exprima o forma de coordonare intre intreprinderi
care inlocuiesc cu buna stiinta riscurile concurentei cu o cooperare practica intre ele ce conduce la conditii
de concurenta care nu corespund conditiilor pietei, tinand seama de natura produselor in cauza, de numarul
si importanta intreprinderilor, de dimensiunile si structura pietei. Pentru a se afirma existenta unei practici
concertate nu este suficient sa se constate ca mai multe intreprinderi au un comportament similar pe piata.
Orice intreprindere isi poate adapta comportamentul in functie de cel al concurentilor sai. O practica
concertata presupune in plus ca un comportament similar al intreprinderilor pe piata sa fie rezultatul unor
contacte intre intreprinderi indiferent de modul in care se realizeaza aceste contacte. De ex: mai multe
intreprinderi ar putea sa isi comunice informatii privind datele de indentificare ale clientilor, cantitatile
vandute, preturile solicitate, garantiile oferite, chiar daca asemenea informatii sunt de valoare inegala; chiar in
situatia in care o intreprindere participa in mod pasiv la o reuniune in cadrul careia sunt comunicate informatii
sensibile in domeniul concurentei, acea intreprindere va raspunde sub aspect juridic intrucat se considera ca
ea nu isi mai stabileste in mod autonom linia de actiune pe piata. In cazul practicilor concertate, fiecare
intreprindere participanta mizeaza pe un anumit comportament din partea celorlalti. Pentru a nu raspunde
dpv juridic, o intreprindere trebuie sa se delimiteze public de comportamentele anticoncurentiale sau sa
sesizeze autoritatile competente in domeniul concurentei.
Practicile concertate nu presupun sa existe in mod necesar un anumit plan elaborate de intreprinderi.
Art 101 TFUE se poate aplica in situatii in care intreprinderile nu s-au angajat la nimic, nici macar pin punct de
vedere moral daca ele nu isi mai stabilesc in mod autonom linia de actiune pe piata. Practicile concertate pot
sa fie dovedite cu ajutorul unor documente relevante, cu ajutorul martorilor sau a prezumtiilor.
Intelegrile intre intreprinderi sunt supuse prevederilor art 101 (1) TFUE daca sunt intrunite urmatoarele
conditii:
a) Ele sunt susceptibile sa afecteze comertul dintre statele membre

61
b) Ele au ca obiect sau efect impiedicarea, restrangerea sau denaturarea concurentei in cadrul pietei
interne
c) Ele au sau pot sa aiba efecte negative sensibile in domeniul concurentei
a) Prima conditie permite delimitarea domeniului de aplicare a regulilor europene de concurenta, de

domeniul de aplicare a regulilor de concurenta din dreptul intern al statelor membre. Aceasta conditie este
intalnita si in cadrul art 102 din tratat. O comunicare a Comisiei se refera la aceasta conditie in contextul art
101 si 102 din tratat. Conditia aratata este semnificativa totodata in scopul aplicarii art 3 din Regulamentul nr
1/2003 referitor la luarea in considerare a art 101 si 102 din tratat. Aceasta conditie este analizata tinandu-se
seama de intelegerea intervenita intre intreprinderi. Daca un acord intre intreprinderi se refera la mai multe
categorii de activitati pot fi luate in considerare activitatile economice intre care exista o legatura directa.
Privitor la celelalte activitati, se va aprecia ca a fost incheiat un acord sau mai multe acorduri distincte. Intrucat
se porneste de la intelegerea intervenita intre intreprinderi, o anumita intreprindere va putea sa fie
sanctionata chiar daca prin comportamentul ei afecteaza intr-o masura redusa comertul intre statele membre.
Notiunea de “comert dintre statele membre” este inteleasa in sens larg, fiind vorba nu numai de
operatiunile transfrontaliere cu bunuri sau servicii, ci de orice activitate economica international care
intereseaza cel putin doua state membre. De ex: comertul dintre statele membre poate sa fie afectat in
situatia in care o intreprindere dintr-o tara a Uniunii este inpiedicata sa se stabileasca sau sa isi dezvolte
activitatile intr-un alt stat membru.
Corespunzator jurisprudentei CJUE, comertul intre statele membre poate sa fie afectat daca se poate
considera cu grad suficient de probabilitate, pe baza unui ansamblu de elemente obiective de fapt si de drept
ca intelegerea intervenita intre intreprinderi este susceptibila sa afecteze direct sau indirect , actual ori
potential schimburile intre statele membre. Acest concept aminteste de cel retinut in jurisprudenta CJUE cu
prilejul cauzei Dassonville. Dupa cum reiese din formula aratata, se poate aprecia ca este afectat comertul
intre statele membre inclusiv in cazul in care intelegerea intre intreprinderi nu a generat inca consecinte
negative. Aceasta conditie nu impune evidentierea volumului schimburilor intre statele membre care ar putea
sa fie afectat. In unele ipoteze este mai usor sa se decida ca poate sa fie afectat comertul intre statele
membre. Asa se intampla de pilda in cazul acordurilor care vizeaza importurile sau exporturile dintre statele
membre; in cazul acordurilor care au ca obiect produse care sunt folosite in modul obisnuit in cadrul
comertului din UE, produse care sunt necesare intreprinderilor pentru a se stabili sau pentru a se dezvolta in
alte state membre; in cazul in care cotele de piata, pe piata europeana relevanta si/sau cifra de afaceri
realizata pe parcursul unui an in cadrul UE de catre intreprinderile ori intreprinderea implicata sunt
smenificative. Pe de alta parte nu este exclus ca in unele situatii, comertul intre statele membre sa fie afectat
in conditiile in care un anumit acord intre intreprinderi se refera la teritoriul unui singur stat membru sau la o
anumita regiune dintr-un stat membru ori in conditiile in care este vorba de produse cerute numai pe plan
local.
Intelegerea intre intreprinderi poate sa afecteze comertul intre statele membre in mod direct sau
indirect actual ori potential. De ex: un acord de fixare a pretului pentru produse care fac obiect al schimburilor
62
transfrontaliere, afecteaza in mod direct comertul dintre statele membre; un acord care priveste produse
intermediare ce nu constituie obiect al schimburilor intre statele membre, dar care sunt folosite pentru
obtinerea unui produs finit destinat importurilor ori exporturilor intre statele membre afecteaza in mod
indirect comertul din cadrul UE.
Comertul dintre statele membre poate sa fie afectat in mod real, efectiv sau doar potential. O influenta
ipotetica (prea aleatorie si prea indirecta) asupra comertului din UE nu este totusi suficienta.
Schimburile intre statele membre pot sa fie afectate in imprejurarile in care acestea nu isi urmeaza
cursul firesc. Conditia analizata este indeplinita chiar daca o intelegere intre intreprinderi determina
amplificarea unor schimburi intre statele membre.
In scopul satisfacerii primei conditii, comertul dintre statele membre trebuie sa fie afectat in mod
sensibil. Aceasta cerinta este distincta fata de cea de-a treia conditie prevazuta in scopul aplicarii art 101 (1).
Potrivit comunicarii Comisiei in domeniu, comertul dintre statele membre nu este afectat in mod sensibil daca
cumulul cotelor de piata ale intreprinderilor participante la intelegerea analizata pe piata europeana in cauza
nu depaseste 5% si cifra de afaceri anuala realizata in Uniune de intreprinderile participante la intelegri in
ipoteza acordurilor orizontale, respective, de furnizor, in cazul acordurilor verticale, nu depaseste 40 mil Euro.
Totusi in cazul acordurilor care sunt susceptibile prin natura lor sa afecteze comertul dintre statele membre
cum se intampla referitor la acordurile privind importurile sau exporturile dintre statele membre, conditia care
vizeaza cumulul cotelor de piata si cea care vizeaza cifra de afaceri nu se aplica in mod cumulativ. Asadar in
contextul primei conditii analizate, nu se impune invariabil determinarea pietei relvante.
Curs 13 - 19.12.2012
Comertul intre statele membre poate sa fie afectat in mai multe situatii, de exemplu comertul intre
statele membre poate sa fie afectat in cazul in care doua intreprinderi din state membre diferite isi
repartizeaza pe criterii geografice pietele, convenind ca fiecare dintre ele sa comercializeze produsele proprii
numai pe piata nationala. Comertul intre statele membre poate sa fie insa afectat si in ipoteza in care
intelegerea intervenita intre intreprinderi vizeaza teritoriul unui singur stat membru sau chiar o regiune dintr-
un stat membru (de pilda in imprejurarea in care o intreprindere dintr-o alta tara a Uniunii este impiedicata sa
se stabileasca intr-un anumit stat membru).
Intr-o alta varianta comertul intre statele membre poate sa fie afectat daca intreprinderi aflate in afara
UE stabilesc intre ele o intelegere anticoncurentiala referitoare la produse pe care le comercializeaza in
interiorul UE. Prin urmare, relevant este locul unde se pot produce consecintele negative in domeniul
concurentei, nu locul unde se afla sediile intreprinderilor participante la o anumita intelegere sau locul unde a
fost incheiata intelegerea anticoncurentiala.
De asemenea apare posibil sa fi afectat comertul intre statele membre in circumstantele in care
intreprinderi din cadrul UE incheie un acord referitor la comercializarea unor produse in tari terte. Comertul
din cadrul Uniunii poate sa fie afectat deoarece intreprinderile in cauza ar putea sa desfasoare activitati
63
economice si in UE, iar acordul intervenit ar putea sa aiba ca scop mentinerea pretului produselor respective
in cadrul UE la un nivel mai ridicat decat cel care ar rezulta in urma liberei concurente.
b) Art. 101 alin. 1 din TFUE se aplica in situatia in care intelegerea intre intreprinderi are ca obiect sau
ca efect impiedicarea, restrangerea ori distorsionarea concurentei in cadrul pietei interne. Fireste, in unele
ipoteze este posibil ca o intelegere intre intreprinderi sa aiba ca obiect si ca efect distorsionarea concurentei.
Totusi, art. 101 alin. 1 din TFUE se poate aplica si intelegerilor intre intreprinderi care au ca obiect
distorsionarea concurentei fara ca efectele negative sa se fi produs pe piata.
Pe de alta parte, textul legal aratat se poate aplica unei intelegeri intre intreprinderi prin care nu s-a
urmarit distorsionarea concurentei daca ea genereaza asemenea consecinte.
c) Dupa cum am mentionat, aplicarea art. 101 alin. 1 presupune ca intelegerile intre intreprinderi sa
restranga in mod sensibil concurenta. In vederea intelegerii acestei conditii tinem seama de jurisprudenta
instantei europene in materie precum si de o comunicare a Comisiei referitoare la acordurile de importanta
minora care nu restrang in mod sensibil concurenta in sensul dispozitiilor art. 101 alin. 1 din Tratat.
In cuprinsul comunicarii Comisiei criteriul principal care este folosit e cel al cotelor de piata (in cazul
acordurilor intre intreprinderi concurente nu este afectata in mod sensibil concurenta daca cumulul cotelor de
piata ale intreprinderilor nu depaseste 10% pe niciuna dintre pietele relevante unde acordul in cauza poate
genera efecte; in cazul acordurilor intre intreprinderi care nu sunt concurente, concurenta nu este afectata in
mod sensibil daca cota de piata detinuta de fiecare din intreprinderile participante la acord pe oricare dintre
pietele relevante unde respectivul acord poate produce consecinte nu depaseste 15%) – nu trebuie stiuta
paranteza pentru examen.
Criteriul cotelor de piata nu se aplica totusi in ipoteza unor restrictii grave in domeniul concurentei.
Astfel, in ceea ce priveste acordurile orizontale sunt restrictii grave in domeniul concurentei, cele care vizeaza
fixarea preturilor, limitarea productiei, repartizarea pietelor sau a clientilor. In cazul acordurilor verticale sunt
de pilda restrictii grave cele care se refera la fixarea pretului de revanzare a produselor sau la stabilirea unui
pret minim de revanzare a bunurilor.
Din cele aratate se poate intelege ca in contextul acestei conditii pe care o implica aplicarea art. 101
alin. 1 nu se impune determinarea in toate imprejurarile a pietei relevante.
Intelegeri anticoncurentiale intre intreprinderi care nu sunt sanctionabile
Alin. 3 al art. 101 din Tratat prevede conditiile in care intelegerile anticoncurentiale intre intreprinderi
nu sunt sanctionabile. In cuprinsul acestor dispozitii legale se face referire pe de-o parte la acorduri, decizii sau
practici concertate, iar pe de alta parte la categorii de acorduri, decizii ori de practici concertate. Aceasta se
explica prin faptul ca intelegerile anticoncurentiale intre intreprinderi pot sa nu fie sanctionate ca urmare a
aplicarii prevederilor art. 101 alin. 3 din Tratat sau ca urmare a aplicarii dispozitiilor unui regulament de
exceptare pe categorii, adoptat pe baza art. 101 alin. 3 din Tratat.
64
Prevederile art. 101 alin. 3 din Tratat se pot aplica oricaror intelegeri intre intreprinderi, ele pot sa fie
luate in considerare in cazul intelegerilor intre intreprinderi care au ca obiect distorsionarea concurentei,
precum si referitor la intelegerile intre intreprinderi care au ca efect distorsionarea concurentei. Pe de alta
parte textul legal mentionat poate sa se aplice si in cazul in care exista restrictii grave in domeniul concurentei.
Totusi, in aceasta ipoteza nesanctionarea intelegerii intre intreprinderi este mai putin probabila.
In circumstante deosebite, potrivit art. 29 din Regulamentul nr.1 /2003, Comisia poate, actionand din
oficiu sau ca urmare a unei plangeri, sa retraga beneficiul unui regulament de exceptare atunci cand constata
ca intelegerea intre intreprinderi careia i se aplica regulamentul de exceptare are efecte incompatibile cu art.
101 alin. 3 din Tratat. Autoritatile de concurenta din statele membre pot sa procedeze in mod similar, dar
numai in circumstantele in care intelegerea intre intreprinderi supusa prevederilor unui regulament de
exceptare, produce efecte incompatibile cu art. 101 alin. 3 din Tratat pe teritoriul unui stat membru sau pe o
parte a acestuia care prezinta toate caracteristicile unei piete geografice distincte.
In situatia in care o anumita intelegere intre intreprinderi afecteaza comertul dintre statele membre si
poate sa restranga in mod sensibil concurenta ea va fi analizata intr-o etapa subsecventa dupa caz, pe baza
prevederilor art. 101 alin. 3 din Tratat sau a unui Regulament de exceptare pe categorii.
Art. 101 alin. 3 contine patru conditii - doua pozitive, celelalte doua negative. Aceste conditii sunt
cumulative, asa fiind ele nu trebuie examinate neaparat in ordinea in care sunt stipulate in cuprinsul art. 101
alin. 3. De exemplu, in eventualitatea in care se constata ca nu este indeplinita cea de-a patra conditie, nu mai
este necesara examinarea primelor trei conditii din cuprinsul textului legal mentionat. Conditiile de la art. 101
alin. 3 au caracter exhaustiv, prin urmare la aceste conditii nu se pot adauga alte cerinte in temeiul unor
dispozitii legale europene diferite pentru a decide ca o anumita intelegere intre intreprinderi nu este
sanctionabila.
Potrivit primei conditii de la art. 101 alin. 3 (conditie pozitiva), intelegerea intre intreprinderi trebuie sa
contribuie la imbunatatirea productiei sau distributiei de produse, ori la promovarea progresului tehnic sau
economic. Aceste cerinte au caracter alternativ. Ele sunt examinate in principal in functie de situatia tertilor,
nu de cea a intreprinderilor participante la acord. Intreprinderile participante la intelegere trebuie sa arate
corespunzator unei comunicari a Comisiei privind aplicarea art. 101 alin. 3 din Tratat, care sunt beneficiile ce
vor aparea, care este legatura intre acordul incheiat si beneficiile care se vor produce, care e gradul de
probabilitate ca beneficiile respective sa se produca si importanta acestora, care sunt modalitatile in care se
pot concretiza acele beneficii si care este data pana la care ele vor aparea. De exemplu, imbunatatirea
productiei este posibila in situatia in care intreprinderile participante la un acord renunta la fabricarea unor
bunuri pentru a se specializa in obtinerea altor produse; imbunatatirea distributiei de produse este posibila in
cazul distributiei exclusive sau a distributiei selective (in cazul distributiei selective producatorul vinde bunurile
sale numai distribuitorilor agreati de el pe baza unor criterii obiective si nediscriminatorii, iar distribuitorii
revand acele produse doar unor distribuitori autorizati de producator, ori consumatorilor finali); promovarea
progresului tehnic sau economic se poate obtine prin reunirea in cadrul unui anumit produs, a unor tehnologii
care erau utilizate pana la momentul acordului intre intreprinderi numai in mod separat de catre
intreprinderile participante la acord.
65
In situatia in care restrictiile in domeniul concurentei sunt grave este de asteptat ca beneficiile
generate de intelegerea intervenita intre intreprinderi sa fie apreciabile. De asemenea, in eventualitatea in
care data la care se vor produce consecintele pozitive este indepartata se solicita ca acele consecinte sa fie
importante.
Conform celei de a doua conditii (pozitive), intelegerea intre intreprinderi trebuie sa asigure
consumatorilor o parte echitabila din beneficiul obtinut. Notiunea de „consumator” include orice persoana
fizica sau juridica care foloseste in mod direct sau indirect produsele care formeaza obiect al intelegerii intre
intreprinderi (de exemplu, producatori care transforma bunurile ce formeaza obiect al acordurilor intre
intreprinderi, angrosisti, vanzatori cu amanuntul, consumatori finali).
Beneficiul obtinut ar putea sa constea intr-o reducere a pretului produselor in cauza, dar si in lansarea
unor noi produse pe piata, in imbunatatirea calitatii bunurilor, in ameliorarea protectiei sanatatii persoanelor
sau a mediului inconjurator. Prin urmare, aspectele de ordin pecuniar nu sunt decisive in contextul acestei
conditii. Indeplinirea acestei conditii este posibila si in situatiile in care beneficiile obtinute nu profita totusi
consumatorilor finali.
Partea obtinuta din beneficiul realizat ca efect al intelegerii intre intreprinderi este „echitabila” in
imprejurarea in care beneficiile acelei intelegeri compenseaza cel putin consecintele ei negative.
Potrivit celei de-a treia conditii (negativa), intelegerea intre intreprinderi nu trebuie sa impuna
intreprinderilor in cauza restrictii care nu sunt indispensabile pentru atingerea obiectivelor aratate in cadrul
primei conditii. „Intreprinderile in cauza” sunt nu numai intreprinderile participante la acord ci toate
intreprinderile care suporta consecintele intelegerii care a fost stabilita (de exemplu, furnizori sau clienti ai
intreprinderilor ce au incheiat acordul analizat). Aceasta conditie este examinata in concret in functie de
circumstantele fiecarei cauze.
In contextul acestei conditii se va stabili daca intreprinderile participante la acord nu ar fi putut sa

obtina singure rezultatele pozitive urmarite si daca atingerea obiectivelor in cauza nu ar fi fost posibila prin
adoptarea unor masuri mai putin restrictive in domeniul concurentei. In eventualitatea in care un acord intre
intreprinderi contine mai multe categorii de restrictii in domeniul concurentei, intreprinderile interesate vor
trebui sa demonstreze ca fiecare restrictie era necesara pentru atingerea obiectivelor urmarite.
Conform celei de a patra conditii (negativa), intelegerea intre intreprinderi nu trebuie sa ofere
acestora posibilitatea de a elimina concurenta in ceea ce priveste o parte semnificativa a produselor in cauza.
Aceasta conditie are o semnificatie autonoma, intelesul ei este stabilit numai in functie de prevederile art. 101
alin. 3 din Tratat. Analizarea acestei conditii implica adesea determinarea pietei relevante si a cotelor de piata
detinute de intreprinderile participante la acordul in cauza. In circumstantele in care nivelul de concurenta pe
piata este redus, orice restrictii suplimentare sunt dificil admisibile.
De asemenea, aceasta conditie nu este indeplinita daca acordul intre intreprinderi elimina concurenta
in domeniul preturilor sau al inovarii si lansarii unor noi produse pe piata. Ca atare, conditia examinata nu
implica intotdeauna determinarea pietei relevante.
Sanctionarea intelegerilor anticoncurentiale intre intreprinderi potrivit art. 101 alin. 2 din Tratat
66
Conform art. 101 alin. 2 din TFUE, acordurile sau deciziile interzise sunt „nule de drept”. In scopul
intelegerii acestor prevederi tinem seama de jurisprudenta relevanta a instantei europene, in special de
hotararea CJUE pronuntata in cauza Beguelin. Regulamentul nr. 1/2003 privind aplicarea art. 101 si 102 din
Tratat nu contine dispozitii consacrate sanctiunii nulitatii. In aceasta cauza circumstantele litigiului au fost
urmatoarele: Societatea Beguelin cu sediul in Belgia a obtinut dreptul exclusiv de vanzare a bunurilor unui
producator japonez in Belgia si in Franta. Pe parcursul executarii contractului societatea Beguelin, cu acordul
producatorului japonez, a transmis dreptul exclusiv de comercializare a bunurilor producatorului japonez in
Franta unei filiale a ei din aceasta tara. In RFG o alta societate avea dreptul exclusiv de vanzare a bunurilor
producatorului japonez. Societatea din RFG a vandut insa asemenea bunuri si unei societati din Franta. In
consecinta, aceasta societate si filiala ei din Franta au solicitat instantei franceze competente sa interzica
societatii comerciale din RFG si clientului ei francez comercializarea in Franta a bunurilor producatorului
japonez. Hotararea CJUE pronuntata in cauza Beguelin in cadrul actiunii preliminare ne intereseaza sub mai
multe aspecte:
- CJUE a decis ca acordul intre societatea Beguelin si filiala ei din Franta nu poate sa fie analizat
pe baza prevederilor art. 101 din Tratat intrucat cele doua societati formeaza o unitate din punct de vedere
economic. Societatea Beguelin detinea cvasitotalitatea capitalului social al filialei, interesele economice ale
celor doua societati se confunda, societatea Beguelin controla intreaga administrare a filialei.
- CJUE a examinat acordurile intervenite intre producatorul japonez si intreprinderi din UE pe

motivul ca, in scopul aplicarii regulilor de concurenta, relevant este locul unde se pot produce consecintele
anticoncurentiale. In cauza, consecintele anticoncurentiale se produceau in cadrul pietei interne. In cuprinsul
altor hotarari, instanta europeana s-a referit nu numai la locul unde se pot produce efectele anticoncurentiale,
ci si la faptul ca anumite comportamente anticoncurentiale ale intreprinderilor s-au desfasurat in cadrul pietei
interne.
Astfel, instanta europeana a dorit sa motiveze cat mai convingator hotararile pronuntate deoarece, in
general, se admite ca reglementarile legale din cadrul unui anumit stat se pot aplica subiectilor de drept care
apartin statului respectiv, precum si altor subiecti de drept pentru comportamentele lor pe teritoriul statului
respectiv.
- In ceea ce priveste sanctiunea nulitatii CJUE a aratat ca nulitatea la care se refera art. 101 alin. 2
din TFUE are caracter absolut. Intr-adevar respectarea regulilor de concurenta corespunde intereselor
generale. Fiind vorba de o nulitate absoluta, ea poate sa fie invocata de orice persoana interesata. Conform
practicii instantei europene, aceasta poate sa fie invocata chiar de catre una dintre partile acordului
anticoncurential.
Asadar, respectarea regulilor de concurenta are prioritate in raport cu consideratiile de ordin moral
care ar viza faptul ca o parte ce a incheiat un contract anticoncurential invoca in favoarea ei un asemenea
comportament.
Sintagma „nul de drept” folosita in cuprinsul art. 101 alin. 2 din TFUE sugereaza nu numai ca este vorba
de o nulitate absoluta ci arata ca instantele de judecata ale statelor membre trebuie sa aplice sanctiunea
nulitatii ori de cate ori sunt intrunite conditiile ei.
67
Comisia nu aplica sanctiunea nulitatii intelegerilor anticoncurentiale. Instanta de judecata competenta
stabileste daca este nul intregul acord intre intreprinderi sau doar unele clauze ale acestuia, daca ele pot sa fie
separate de intreg. Dupa cum se cunoaste, nulitatea absoluta are efect retroactiv.
INTERZICEREA ABUZULUI DE POZITIE DOMINANTA POTRIVIT ART. 102 DIN TFUE
Conform art. 102 din TFUE: este incompatibila cu piata interna si interzisa in masura in care poate
afecta comertul dintre statele membre folosirea in mod abuziv de catre una sau mai multe intreprinderi a unei
pozitii dominante detinute pe piata interna sau pe o parte semnificativa a acesteia.
Aceste practici abuzive pot consta in special in:
a. Impunerea, direct sau indirect, a preturilor de vanzare sau de cumparare sau a altor conditii de
tranzactionare inechitabila.
b. Limitarea productiei, comercializarii sau dezvoltarii tehnice in dezavantajul consumatorilor.
c. Aplicarea in raporturile cu partenerii comerciali a unor conditii inegale la prestatii echivalente,

creand astfel acestora un dezavantaj concurential.
d. Conditionarea incheierii contractelor de acceptarea de catre parteneri a unor prestatii

suplimentare care, prin natura lor sau in conformitate cu uzantele comerciale, nu au legatura cu obiectul
acestor contracte.
Art. 102 din Tratat se aplica daca sunt intrunite urmatoarele conditii:
a) Una sau mai multe intreprinderi detin o pozitie dominanta pe piata interna sau pe o parte
semnificativa a acesteia.
b) Intreprinderea sau intreprinderile in cauza exploateaza in mod abuziv pozitia dominanta pe care
o detin.
c) Abuzul savarsit poate afecta comertul dintre statele membre.
a) Semnificatia notiunii de intreprindere a fost precizata in cuprinsul hotararii CJUE pronuntata in

cauza Hofner si Elser.
In cuprinsul art. 102 din TFUE se face referire la o pozitie dominanta detinuta de catre „una sau mai
multe intreprinderi”. De regula, art. 102 din TFUE se aplica in cazul pozitiei dominante detinuta de o
intreprindere. In domeniul maritim acest text s-a aplicat totusi in cauze in care mai multe intreprinderi au
inteles sa isi unifice strategia aplicata pe piata. Asadar, art. 102 din Tratat se poate aplica pe motivul ca mai
multe intreprinderi detin o pozitie dominanta daca nu este vorba de o simpla coordonare a comportamentului
lor pe piata ci mai mult de unificarea strategiei pe care inteleg sa o aplice pe piata.
Aplicarea art. 102 din TFUE presupune totdeauna determinarea pietei relevante. In dreptul roman este
preferata notiunea de piata relevanta care este folosita si in varianta engleza si in cea germana a textelor
68
europene. In varianta franceza se utilizeaza mai ales notiunea de „piata in cauza”, iar in cea spaniola notiunea
de „piata de referinta”. Piata relevanta are doua componente: Piata produsului si Piata geografica.
Curs 14 – 07.01.2012
In scopul analizarii pietei produsului se tine seama de cerere si de oferta. In cadrul acestei analize se
are in vedere mai ales cererea care exista pe piata. Piata produsului poate sa fie formata din unul sau mai
multe bunuri. In general, se considera ca mai multe bunuri fac parte din aceeasi piata a produsului daca ele
sunt interschimbabile avand in vedere caracteristicile bunurilor, pretul acestora si modul lor de utilizare.
Bunurile trebuie sa fie socotite ca fiind interschimbabile de catre consumatori. Prin urmare, nu este suficient
ca din punct de vedere teoretic, in mod abstract mai multe bunuri sa apara ca fiind interschimbabile. Bunurile
pot sa fie interschimbabile in functie de caracteristicile lor fizice, calitative sau functionale. In unele situatii,
bunuri cu caracteristici diferite fac parte totusi din aceeasi piata a produsului (de exemplu carbunele,
electricitatea si gazul). Intr-o alta ipoteza, nu este exclus ca unor bunuri ce au caracteristici apropiate sa le
corespunda pietei distincte, deoarece consumatorii nu le considera ca fiind interschimbabile (de exemplu
zaharul si zaharina).
Mai mentionam ca in unele imprejurari acelasi bun poate sa fie comercializat pe mai multe piete ale
produsului (de exemplu vitamina C poate sa fie folosita ca produs alimentar, dar si ca antioxidant in cadrul
unor substante chimice).
Corespunzator uzantelor aplicabile, unele bunuri se comercializeaza impreuna si fac parte din aceeasi
piata a produsului, chiar daca au caracteristici diferite (de exemplu, anumiti aditivi folositi in domeniul
alimentar).
Pretul poate sa fie si el un reper al interschimbabilitatii bunurilor. Asa se intampla in cazul in care o
crestere usoara (de aproximativ 5-10%), dar durabila a pretului unui bun i-ar determina pe consumatori sa se
orienteze spre un al doilea bun. In aceasta situatie cele doua bunuri analizate pot sa fie socotite ca fiind
interschimbabile.
Aspectele de ordin subiectiv sunt uneori decisive in scopul stabilirii pretului produsului. De exemplu, in
jurisprudenta instantei europene s-a retinut ca exista o piata a parfumurilor de lux distincta de piata
produselor cosmetice obisnuite.
In cauza United Brands s-a pus problema de a sti daca exista sau nu o piata a bananelor distinct de
piata celorlalte fructe proaspete. Comisia si Curtea de Justitie au stabilit ca exista o piata a bananelor avand in
vedere caracteristicile acestor fructe (consistenta, gust, absenta samburilor, consumul facil, felul in care arata)
si faptul ca in perioadele in care pe piata erau disponibile alte fructe proaspete, consumatorii nu se orientau
decat intr-o masura redusa spre acestea in detrimentul consumului de banane. Dupa cum am mentionat,
stabilirea pietei produsului depinde, in primul rand, de cerere. Totusi, aceasta nu inseamna ca oferta ar fi
neglijabila. Astfel, din aceeasi piata a produsului pot sa faca parte bunuri diferite, daca trecerea, in cadrul
procesului de productie, de la un bun la altul este posibila intr-o perioada de timp rezonabila, fara costuri
deosebite, in cirscumstantele cresterii usoare, dar durabile a pretului unor produse. De exemplu, in
69
considerarea acestui criteriu, in practica s-a decis ca exista o piata a produselor din hartie, indiferent de
dimensiunea si de culoarea acestora, sau ca exista o piata a produselor din sticla, independent de variatele
intrebuintari ale acestor produse de catre consumatorii finali. Tinand seama de acelasi aspect, in practica s-a
decis ca exista o piata a cauciucurilor pentru camioane si o piata a cauciucurilor pentru autoturisme. Cele doua
categorii de cauciucuri au fost considerate ca apartinand unor piete distincte, avand in vedere modul lor de
comercializare, unele pentru profesionisti, celelalte pentru persoane obisnuite.
Criteriile pe care le-am aratat mai sus nu au insa caracter exhaustiv. Pe de alta parte, nu e obligatoriu
ca intr-o cauza determinata sa fie aplicate toate aceste criterii.
Piata geografica reprezinta cea de-a doua componenta a pietei relevante. Piata geografica e
reprezentata de teritoriul unde intreprinderea se afla in concurenta, conditiile de concurenta fiind suficient de
omogene. Aceasta reprezinta principala caracteristica a pietei geografice (omogenitatea conditiei de
concurenta). Piata geografica poate sa fie constituita dintr-o regiune a teritoriului unui stat membru (de
esemplu un port), din teritoriul unui stat membru, din teritoriul mai multor state membre, din teritoriul UE sau
sa fie chiar piata mondiala. In scopul determinarii pietei geografice se au in vedere, in primul rand cheltuielile
de transport, deoarece acestea pot sa conduca la o impartire a pietelor. Alaturi de cheltuielile de transport,
pot sa fie relevanti si alti factori, precum barierele la intrarea pe piata, fidelitatea consumatorilor, natura
produselor in cauza (daca pot sau nu sa fie conservate).
Cauza United Brands prezinta importanta si pentru ca, in cuprinsul hotararii pronuntate de CJUE, a fost
definita notiunea de pozitie dominanta si au fost evidentiati majoritatea factorilor care permit sa se
stabileasca in practica daca o intreprindere are sau nu o pozitie dominanta pe piata.
Corespunzator hotararii CJUE pronuntata in cauza United Brands, notiunea de pozitie dominanta
desemneaza o situatie de forta economica detinuta de o intreprindere de natura sa permita acesteia
impiedicarea mentinerii concurentei efective pe piata relevanta, permitand intreprinderii in cauza sa aiba un
comportament care este intr-o masura apreciabila independent fata de concurenti, fata de clienti si, in final,
fata de consumatori. Principala caracteristica a conceptului de pozitie dominanta este aceea ca intreprinderea
in cauza are un comportament care este intr-o masura apreciabila independent fata de concurenti, de clienti
si, in final, fata de consumatori.
De regula, pozitia dominanta a unei sau mai multor intreprinderi pe piata este stabilita cu ajutorul mai
multor factori: cota de piata a intreprinderii analizate (cota de piata este determinata in functie de volumul
vanzarilor sau a achizitiilor intreprinderilor in cauza fara taxe. Potrivit unei Comunicari a Comisiei din anul 2009
privind aplicarea art. 102 TFUE, o pozitie dominanta este putin probabila in cazul in care cota de piata a
intreprinderii este mai mica de 40% pe piata relevanta), gradul de integrare verticala al intreprinderii analizate,
accesul in conditii avantajoase la sursele de aprovizionare, detinerea unor capacitati de productie care permit
onorarea oricaror comenzi, detinerea unor instalatii si a unor procedee si a unor procedee/metode de
fabricatie avansate din punct de vedere tehnic, forta de munca calificata, asigurarea transportului prin
mijloace proprii, economiile de scara (economiile pe unitate de produs), asigurarea unui control generalizat al
calitatii produselor, individualizarea produselor pentru consumatori, renumele marcii, detinerea unei retele
70
perfectionate de comercializare a produselor, cota de piata detinuta de concurentul cel mai bine plasat
(imprejurarea ca, de pilda, concurentul cel mai bine plasat are o cota de piata de cateva ori inferioara
intreprinderii analizate), decalajul concurentilor sub aspect tehnic si al cercetarii stiintifice, barierele la intrarea
pe piata (costuri, amploarea riscurilor, fidelitatea consumatorilor etc.). Intre unii dintre acesti factori exista
legatura. De exemplu, asigurarea unui control generalizat al calitatii produselor contribuie la individualizarea
acestora pentru consumatori si la renumele marcii.
In schimb, imprejurarea ca pe parcursul unei anumite perioade de timp o intreprindere nu obtine profit
sau chiar inregistreaza pierderi nu inseamna ca acea intreprindere nu ar putea sa aiba o pozitie dominanta pe
piata.
Corespunzator art. 102 din TFUE, pozitia dominanat trebuie sa fie detinuta pe piata interna sau pe o
parte semnificativa a acesteia. Notiunea de “parte semnificativa” a pietei interne este inteleasa in functie de
importanta sub aspect economic a pietei luate in considerare. De exemplu, un port prin care se deruleaza un
volum insemnat al importurilor si exporturilor intre statele membre poate constitui o parte semnificativa a
pietei interne. Intr-o cauza CJUE a hotarat ca teritoriul Belgiei si cel al Luxemburgului reprezinta o parte
semnificativa a pietei europene in cazul zaharului deoarece in cadrul acestui teritoriu se obtinea intre 7 si 9%
din productia de zahar a Uniunii si se consuma intre 4 si 5 % din aceasta productie.
a) Detinerea unei pozitii dominante pe piata nu este conform art. 102 din TFUE interzisa. Art. 102
interzice exploatarea abuziva a pozitiei dominante detinute pe piata interna sau pe o parte semnificativa a
acesteia. Notiunea de abuz de pozitie dominanta a fost definita cu prilejul hotararii pronuntate de Curtea de
Justitie a UE in cauza Hoffmann – La Roche. Potrivit hotararii curtii, notiunea de abuz de pozitie dominanta
este o notiune obiectiva care desemneaza comportamentele unei intreprinderi aflata intr-o pozitie dominanta
de natura sa influenteze structura unei piete unde datorita prezentei intreprinderii respective nivelul de
concurenta este deja scazut si care au ca efect prin folosirea unor mijloace diferite de cele ale unei concurente
obisnuite, impiedicarea nivelului de concurenta inca existent pe piata sau dezvoltarea acestei concurente. Pe
baza definitiei aratate pot sa fie evidentiate caracteristicile notiunii de abuz de pozitie dominanta :
- aceasta este o notiune obiectiva in sensul ca art. 102 se poate aplica chiar daca o intreprindere
nu a intentionat sa distorsioneze concurenta, dar pot sa apara asemenea consecinte. De exemplu, in cauza
United Brands societatea United Brands a interzis distribuitorilor sa revanda bananele obtinute de la ea inainte
de maturarea acestora. Interdictia a fost justificata prin intentia mentinerii calitatii produsului. Totusi CJ a
decis ca este vorba de un abuz de pozitie dominanta deoarece aceasta interdictie determina fixarea
distribuitorilor pe piata locala si in consecinta o repartizare a pietei. Asigurarea calitatii unui produs este un
obiectiv legitim, dar masurile luate trebuie sa respecte principiul proportionalitatii.
Detinerea unei pozitii dominante pe piata nu impiedica intreprinderea in cauza sa se dezvolte si sa

dobandeasca noi clienti. Chiar in situatia in care intreprinderea respectiva ar ajunge sa detina un monopol pe
piata nu s-ar putea considera ca atare ca este vorba de un abuz de pozitie dominanta.
- abuzul de pozitie dominanta presupune folosirea de mijloace diferite de cele ale unor
concurente obisnuite. Intreprinderea aflata pe o pozitie dominants are o responsabilitate particulara in ceea
ce priveste respectarea regulilor de concurenta. Corespunzator comunicarii Comisiei privind aplicarea art. 102
71
din TFUE autoritatile de concurenta evalueaza daca comportamentele intreprinderii aflata pe o pozitie
dominanta sunt sau nu necesare in raport cu pretinsul scop urmarit si respecta principiul proportionalitatii. De
exemplu, in cazul unor practici care duc la excluderea concurentilor din motive de crestere a eficientei trebuie
sa fie intrunite urmatoarele conditii: sa se realizeze o crestere a eficientei; practicile respective sa fie necesare
pentru cresterea eficientei; practicile respective sa determine o crestere a eficientei care sa compenseze
efectele negative asupra concurentei (nu a concurentilor) si asupra bunastarii consumatorilor; practicile
respective sa nu elimine concurenta efectiva prin suprimarea majoritatii sau a tuturor surselor existente de
concurenta efectiva sau potentiala.
In cuprinsul art. 102 din TFUE sunt enumerate cu caracter exemplificativ o serie de practici abuzive. In
esenta ele nu se deosebesc fata de practicile anticoncurentiale de la art. 101 alin. 1 din TFUE. Totusi in
cuprinsul art. 102 nu se face referire la impartirea pietelor sau a surselor de aprovizionare. Dupa cum reiese
din hotararea CJ in cauza United Brands, practicile abuzive ar putea sa aiba insa asemenea consecinte.
Dupa cum reiese din hotararea Curtii pronuntata in cauza Hoffmann – La Roche art. 102 din Tratat se
poate aplica inclusiv in situatiile in care o intreprindere aflata pe o pozitie dominanta nu foloseste forta ei
economica pentru a savarsi abuzul. In cauza Hoffmann – La Roche practicile abuzive au constat in includerea in
contractele incheiate de societatea Hoffmann – La Roche cu clientii sai a unei clauze a ofertei concurente la
cererea clientilor. In general, clauza ofertei concurente este prevazuta in interesul cumparatorului. In cauza,
clauza ofertei concurente a fost analizata pe baza art. 102 din Tratat datorita restrictiilor pe care ea le contine:
clauza permitea societatii Hoffmann – La Roche sa cunoasca denumirea concurentilor ei si continutul ofertelor
concurente; clauza putea sa fie invocata numai in cazul in care ofertele proveneau de la concurenti ce aveau o
importanta apropiata de cea a societatii Hoffmann – La Roche; ofertele pe o perioada scurta de timp nu erau
luate in considerare; societatea Hoffmann – La Roche putea sa opteze intre modificarea contractului de
aprovizionare si respectiv renuntarea la beneficial unei clauze de aprovizionare exclusiva a cumparatorului de
la societatea Hoffmann – La Roche.
De regula abuzul este savarsit pe piata unde intreprinderea detine o pozitie dominanta. Totusi nu este
exclus ca pozitia dominanta sa fie detinuta pe o anumita piata, iar abuzul sa fie savarsit pe o alta piata conexa
cu prima.
- in cuprinsul definitiei, curtea a retinut un inteles larg a notiunii de abuz de pozitie dominanta
calificandu-l ca un abuz de structura. Aceasta inseamna ca art. 102 se poate aplica nu numai in situatiile in care
sunt prejudiciati de indata consumatorii, ci si in cazurile in care sunt afectati concurentii, ceea ce este de
natura sa conduca in timp la prejudicierea consumatorilor. Comportamentele intreprinderii aflata pe o pozitie
dominanta vor fi analizate in cadrul raporturilor cu furnizorii sau clientii ei in functie de criteriul necesitatii si
de cel al proportionalitatii.
b) Art. 102 se aplica in situatia in care abuzul este susceptibil sa afecteze comertul intre statele
membre. Cele aratate in legatura cu aceasta conditie in contextual analizarii art. 101 alin. 1 din TFUE pot sa fie
avute in vedere in mod adecvat in contextul art. 102 din TFUE. Asadar aplicarea art. 102 presupune sa fie
afectat in mod sensibil comertul intre statele membre. In schimb nu se solicita sa fie afectata in mod sensibil
72
concurenta deoarece detinerea unei pozitii dominante implica reducerea nivelului de concurenta existent pe
piata si pentru ca orice abuz trebuie sa fie sanctionat.
Curs 15, 16 ian 2013
Prin regulamentul nr 1/2003 sa renuntat la sistemul atestarilor negative si al exceptarilor individuale

(dispenselor individuale) care era posibil sub incidenta dispozitiilor vechiului regulament – regulamentul nr
17/62. Atestarile negative si deciziile individuale erau decizii ale Comisiilor.
Comisia poate insa sa constate ca urmare a unei plangerii, sau din oficiu, ca sunt nesocotite prevederile
art 101 sau ale art 102 din TFUE. O plangere poate sa fie depusa de catre pers fizice sau juridice care au interes
legitim si de catre statele membre. Pers fizice/ juridice care au interes legitim, sunt persoanele care pot sa fie
afectate de comportamentele anticoncurentiale ale intreprinderilor ( de ex: intreprinderi concurente, furnizori
sau clienti sau intreprinderilor care adopta un comportament anticoncurential pe piata ).
In interesul public al UE Comisia actionand din oficiu, poate sa constate printr-o decizie ca nu sunt
reunite conditiile de la art 101 alin 1 din TFUE, ca sunt indeplinite conditiile de la alin 3 al art 101, sau ca nu
sunt reunite conditiile de la art 102 din Tratat.
In acest context amintim ca in conformitate cu art 29 din Regulamentul nr 1/2003 Comisia actionand
din oficiu, sau ca urmare a unei plangeri, poate sa retraga beneficiul unui regulament de exceptare pe
categorii atunci cand constata ca intr-o anumita cauza intelegerea intre intreprinderi careia i se aplica
regulamentul de exceptare are totusi efecte care sunt incompatibile cu art 101 alin 3 din Tratat.
In orice procedura nationala sau europeana de aplicare a art 101 si 102 din Tratat sarcina probei unei
incalcari a art 101 alin 1 sau art 102 ,revine partii sau autoritatii care invoca incalcarea. In schimb,
intreprinderii sau asociatiei de intreprinderi care invoca beneficiul art 101 alin 3 din tratat, ii revine sarcina de
a dovedi ca sunt indeplinite conditiile din respectivul alin.
Dupa cum am mentionat, in cuprinsul Regulamentului nr 1/2003 este reglementat in mod expres
raportul dintre art 101 si 102 din Tratat si legislatiile nationale de concurenta. Potrivit art 3 din Regulament:
atunci cand autoritatile de concurenta ale statelor membre sau instantele nationale aplica legislatia nationala
de concurenta acordurilor, deciziilor asociatilor de intreprinderi, sau practicilor concertate, in sensul art 101
alin 1 din Tratat, care pot afecta comertul dintre statele membrein sensul acestei dispozitii, ele aplica de
asemenea art 101 din Tratat acestor acorduri, decizii sau practici concertate. Atunci cand autoritatile de
concurenta ale statelor membre sau instantele nationale aplica legislatia nationala de concurenta oricarui
abuz interzis de art 102 din Tratat, acestea aplica de asemenea art 102 din Tratat.
Aplicarea legislatiei nationale de concurenta nu poate genera interzicerea acordurilor, deciziilor

asociatilor de intreprinderi sau a practicilor concertate, care pot aduce atingere comertului dintre statele
membre dar care nu restrang concurenta in sensul art 101 alin 1 din Tratat, sau care indeplinesc conditiile art
101 alin 3 din Tratat, ori care intra sub incidenta unui regulament de aplicare a art 101 alin 3 din Tratat.
Dispozitiile din regulamentul nr 1/2003 nu impiedica statele membre sa adopte si sa aplice pe teritoriul lor o
legislatie nationala mai stricta care interzicee sau sanctioneaza conduita unilaterala adoptata de intreprinderi.
In esenta, prin prevederile art 3 din Regulament este afirmata prioritatea dispozitiilor legale europene in
73
raport cu legislatiile national de concurenta. In situatia in care este susceptibil sa fie afectat comertul dintre
statele membre, autoritatile de concurenta ale statelor membre sau instantele nationale vor trebui sa ia in
considerare, dupa caz, prevederile art 101 sau ale art 102 din Tratat. Regula prioritatii dreptului european in
raportu cu dreptul intern al statelor membre, se mentine si in contextul art 102 din Tratat. Statele membre
sunt abilitate sa adopte o legislatie nationala mai stricta care sanctioneaza conduita unilaterala a
intreprinderilor dar o asemenea legislatie va urmari sa protejeze alte interese legitime decat cele vizate la art
102 din Tratat. De ex: corespunzator punctului 9 din preambulul regulamentului nr 1/2003, statele membre
pot pune in aplicare pe teritoriul lor legislatia nationala care interzice sau sanctioneaza practicile comerciale
neloiale, fie ele unilaterale sau contractuale. Pe baza art 101 alin 2 se poate observa ca intelegerea intre
intreprrinderi incalca regulile de concurenta.
Regulamentul nr 1/2003 contine si dispozitii consacrate cooperarii Comisiei cu instantele nationale din
statele membre in scopul aplicarii art 101 si 102 din Tratat. O comunicare a Comisiei se refera de asemenea la
comunicarea acesteia cu instantele nationale. Corespunzator comunicarii Comisiei, instantele nationale sunt
instantele care pot sa solutioneze litigii intre particulari sau sa se pronunte cu privire la deciziile adoptate de
autoritatile de concurenta dintre statele membre – de pilda o decizie adoptata de Consiliul Concurentei.
In procedurile de aplicare a art 101 sau art 102 din Tratat instantele statelor membre pot solicita
Comisiei sa le transmita informatiile pe care le detine sau avizul sau in probleme referitoare la aplicarea
normelor europene de concurenta. Potrivit comunicarii Comisiei informatiile sunt transmise in termen de 1
luna de la solicitare iar avizul Comisiei in termen de cel mult 4 luni. Autoritatile de concurenta ale statelor
membre si Comisia actionand din oficiu, pot inainte observatii scrise instantelor statelor membre privind
aspecte legate de aplicarea art 101 sau 102 din Tratat. cu permisiunea instantei in cauza autoritatile de
oncucrenta ale statelor membre si Comisia pot formula inclusiv obervatii orale. Conform prevederilor
regulamentului nr 1/2003 statele membre trebuie sa transmita Comisiei o copie a oricarei hotarari scrise a
instantelor nationale prin care se decide cu privire la aplicarea art 101 sau a art 102 din Tratat.
Art 16 din regulamentul nr 1/2003 contine dispozitii consacrate aplicarii uniforme a dreptului european
al concurentei. In cuprinsul acestui text se distinge intre 2 ipoteze: in cazul in care instantele nationale
hotarasc in privinta unor comportamente ale intreprinderilor pe baza art 101 sau art 12 din Tratat care fac
deja obiectul unei decizii a Comisiei, ele nu pot lua hotarari contrare deciziei adoptate de Comisie. A doua
ipoteza: in ipoteza in care Comisia nu a adoptat inca o decizie, instanele nationale trebuie sa evite sa ia o
hotarare care poate intra in conflict cu decizia Comisiei. In acest scop instantanationala poate evalua daca este
necesar sa suspende procedura pe care a initiat-o.
In ambele situatii aratate mai sus instanta nationala poate folosi actiunea preliminara reglementata in
cuprinsul art 267 din TFUE.
Statutul intreprinderilor publice
In scopul intelegerii notiunii de intreprindere publica luam in considerare prevederile legale europene
in materie si jurisprudenta CJE. Potrivit art 106 alin 1 din TFUE in ceea ce priveste intreprinderile publice si
intreprinderile carora le acorda drepturi speciale sau exclusive, statele membre nu adopta si nu mentin nicio
masura care contravine normelor tratatelor, si in special celor prevazute la art 18 si la art 101 pana la 109.
74
In contextul art 106 din TFUE notiunea de intreprindere publica are o semnificatie europeana. In
vederea stabilirii acestei semnificatii tinem seama de prevederile unei Directive privind transparenta relatiilor
financiare intre statele membre si intreprinderile publice (Directiva nr 80/723 ) precum si de Hot CJE
pronuntata in Cauzele 188-189/ 1980.
Pe baza acestor repere se poate afirma ca intreprinderile publice sunt intreprinderile in cadrul carora
autoritatile publice exercita in temeiul dr de proprietate, a participarii lor financiare, sau a regulilor care
carmuiesc intreprinderea, o influenta dominanta. Prin „autoritati publice” se inteleg statul si alte colectivitati
publice. Influenta dominanta a autoritatilor publice asupra intreprinderilor este prezumata in urm situatii: 1.
Detin majoritatea capitalului social subscris al intreprinderii.
2. detin majoritatea voturilor atribuite in temeiul partilor sociale sau a actiunilor emise de
intreprindere.
3. pot sa desemneze mai mult de jumatate din membrii organului administrativ de conducere
sau de supraveghere a intreprinderii.
Intreprinderile carora statele membre le acorda drepturi speciale sunt intreprinderi supuse unui regim
juridic particular in sensul ca anumite activitati economice pot sa fie desfasurate de un numar limitat de
intreprinderi, iar in schimbul avantajelor consimtite de autoritatile publice intreprinderile beneficiare pot sa fie
determinate de autoritatile publice sa adopte un anumit comportament pe piata.
In ceea ce priveste acordarea unui drept exclusiv aceasta vizeaza ipoteza in care numai o anumita
intreprindere are dreptul de a desfasura o activitate economica determinata. Intr-o serie de hotarari ale ei,
pronuntate pe baza art 106 din TFUE, CJE a folosit pt intreprinderi determinate sintagma „drepturi speiales sau
exclusive”.
In cazul intreprinderilor mentionate la art 106 statele membre sunt obligate sa nu adopte masuri
contrare normelor tratatelor, in special normelor de concurenta. Astfel de masuri ar putea sa constea in
adoptarea unor legi, hotarari de Guvern, instructiuni administrative. Daca din asemenea masuri se incalca
regulile europene de concurenta intreprinderiel destinatare ale lor sunt obligate sa nu le puna in practica.
Prevederile art 106 alin 1 au efect direct- pot sa fie invocate in fata instantelor nationale.
In circumstantele in care a fost adoptata o masura care contravine dispozitiilor art 106 din TFUE iar
intreprinderile destinatare ale acestei masuri nu dispun de nici o marja de apreciere in ceea ce priveste
aplicarea ei, se va tine seama numai de prevederile art 106 din Tratat. Daca dimpotriva, intreprinderile
destinatare dispun de o anumita marja de apreciere si ele adopta un comportament anticoncurential,
prevederile art 101 sau ale art 102 din TFUE au efect direct inclusiv in cadrul 106 din TFUE.
Alin 2 al art 106 permite intreprinderilor care au sarcina de a gestiona servicii de interes economic
general sa nu ia in considerare normele tratatelor si in special regulile de concurenta in masura in care
aplicarea acestor norme le-ar impiedica in drept sau in faptsa indeplineasca misiunea speciala care le-a fost
incredintata.
75
Serviciile de interes economic general sunt servicii care au natura economica si care presupun
indeplinirea unor obligatii specifice stabilite de statele membre sau la nivelul UE in functie de criteriul
interesului general. In contextul textului legal aratat al art 106 alin 2, notiunea de „serviciu” de interes
economic general este inteleasa in sens larg putand sa fie vorba de servicii propriu-zise dar si de activitati care
au legatura cu circulatia marfurilor, a persoanelor sau a capitalurilor. De ex: art 106 alin 2 sa aplicat in cazul
serviciilor postale, a activitatilor privind furnizarea energiei electrice , in domeniul telecomunicatiilor , in
domeniul transportului aerian. In eventualitatea in care aplicarea regulilor de concurenta ar compromite
echilibrul financiar al unor intreprinderi care indeplinesc servicii de interes economic general art 106 alin 2 va
putea sa fie invocat pt ca itnreprinderile respective sa nu isi inceteze acitivitatea.
Activitatile economice subsumate serviciilor de interes economic general pot sa fie diferite de la un stat
membru la altul. In orice caz, serviciile furnizate in cadrul unui teritoriu determinat trebuie sa fie accesibile
tuturor utilizatorilor sau consumatorilor in conditii corespunzatoare sub aspect calitativ la preturi rezonabile,
fara aplicarea vreunui criteriu cu caracter discriminatoriu.
Dupa cum reiese din prevederile art 106 aln 2 din TFUE, acestea au prioritate in raport cu alte norme
ale tratatului. De ex: art 106 aln 2 din TFUE poate sa justifice:
masura cu efect echivalent la import in sensul art 34 din TFUE
acordarea unui drept exclusiv care ar nesocoti dispozitiile art 37 din TFUE referitor la adaptarea monopolurilor
nationale cu caracter comercial;
O restrictie in materia serviciilor contrare dispozitiilor art 56 din TFUE, referitor la libera circulatie a serviciilor
In cazul in care autoritatile publice acorda subventii unor intreprinderi ce indeplinesc servicii de interes
economic general, corespunzator jurisprudentei instantei de justitie europene(280/2000-altmark-caracter
orientativ, nu obligatoriu pt exam) acestea nu constituie ajutoare de stat daca intreprinderea beneficiara a fost
insarcinata de autoritatile publice printr-un mandat clar, indiferent de forma acestuia, cu indeplinirea unor
obligatii subsumate serviciului public, subventia e acordata pe baza unor criterii obiective si transparente,
subventia respectiva nu depaseste ceea ce este necesar pentru acoperirea totala sau partiala a costurilor pe
care le presupune indeplinirea obligatiilor subsumate serviciului public.
In doctrina a fost disputata chestiunea efectului direct al prevederilor aln 2 al art 106 din TFUE. Corespunzator
hotararii curtii pronuntata in cauza 218/2000 dispozitiile art 106 aln 2 din tratat pot sa fie invocate de catre
particulari in fata organelor de jurisdictie nationale, pentru ca acestea sa controleze respectarea conditiilor
aratate in cuprinsul lor.
Monopolurile nationale cu caracter comercial
Notiunea de „monopol” are caracter ambivalent, ea desemnand:
dreptul de a desfasura in mod exclusiv o anumita activitate economica(in domeniul productiei, prestarilor de
servicii, comercializarii bunurilor),
organismul care beneficiaza de un asemenea drept exclusiv.
76
Art 37 din TFUE, impune statelor membre adaptarea monopolurilor nationale cu caracter comercial. Asadar,
acest text nu se aplica oricaror monopoluri nationale, ci numai celor care isi desfasoara activitatea in domeniul
comercializarii marfurilor. Potrivit art 37, statele membre adapteaza monopolurile nationale cu caracter
comercial, astfel incat sa se asigure excluderea oricarei discriminari intre resortisantii statelor membre cu
privire la conditiile de aprovizionare si comercializare. Art 37 din TFUE se aplica oricarui organism prin
intermediul caruia un stat membru de iure sau de facto, direct sau indirect conduce sau influenteaza in mod
semnificativ importurile sau exporturile dintre statele membre.
Obligatia de adaptare a monopolurilor nationale cu caracter comercial presupune urmatoarele:
inlaturarea drepturilor exclusive de import sau de export a unor marfuri
inlaturarea dreptului exclusiv de comercializare a unor marfuri de catre engrosisti
aplicarea principiului tratamentului egal in materie fiscala intre marfurile importate si marfurile indigene
comercializate de acelasi organism(monopol national
Regimul ajutoarelor de stat
Potrivit art 107 aln 1 din TFUE, cu exceptia derogarilor prevazute de tratat sunt incompatibile cu piata
interna ajutoarele acordate de stat sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice forma, care denatureaza
sau ameninta sa denatureze concurenta prin favorizarea anumitor intreprinderi sau a producerii anumitor
bunuri in masura in care acestea afecteaza schimburile comerciale dintre statele membre. Dispozitiile art 107
aln 1 nu au efect direct. Totusi aceastea nu inseamna ca in materia ajutoarelor de stat nu ar exista prevederi
care au efect direct. Sub acest aspect luam in considerare atat dispozitiile legale europene pertinente, cat si
jurisprudenta instantei europene, in special hotararile CJUE Capolongo, respectiv Steinike si Weinlig.
Pe temeiul art 109 din TFUE Consiliul a permis printr-un regulament adoptat ca in materia ajutoarelor
de stat Comisia sa adopte la randul ei regulamente privind aplicarea art 107 si 108 din TFUE. Astfel, Comisia a
adoptat un regulament referitor la aplicarea art 107 si 108 din tratat ajutoarelor de minimis. Ajutoarele care
nu depasesc o anumita intensitate prevazuta in cuprisul regulamentului nu sunt supuse art 107 aln 1 din TFUE,
nefiind intrunite toate conditiile din cuprinsul acestui text. Asemenea ajutoare nu trebuie notificate Comisiei.
Regulament 1998/2006;
De asemenea, Comisia a adoptat un regulament de declarare a anumitor categorii de ajutoare

compatibile cu piata interna in aplicarea art 107 si 108 din tratat(regulament general de exceptare pe categorii
de ajutoare). In cuprinsul art 107 din TFUE sunt reglementate la aln 2 ajutoarele care sunt compatibile cu piata
interna, iar la aln 3 ajutoarele care pot fi considerate compatibile cu piata interna. Regulamentul mentionat
are in vedere dispozitiile art 107 aln3 din TFUE. Nici aceste ajutoare nu sunt supuse obligatiei de notificare
catre Comisie. Prevederile regulamentelor aratate au, cum se intampla in cazul dispozitiilor oricarui
regulament, efect direct.
Totodata se poate observa ca in materia ajutoarelor de stat competenta generala in ceea ce priveste
analizarea acestora revine Comisiei, iar Consiliul are o competenta exceptionala(art 108 din TFUE). Deciziile
77
Comisiei si ale Consiliului privind proiectele care urmaresc sa instituie sau sa modifice ajutoare de stat au efect
direct.
Art 108 aln 3 din TFUE, impune notificarea de catre statele membre a proiectelor care urmaresc sa
instituie sau sa modifice anumite ajutoare. Aceasta notificare se realizeaza catre Comisie. Inainte de
pronuntarea unei decizii finale statul membru in cauza nu poate pune in aplicare masurile preconizate.
Prevederile art 108 aln 3 au efect direct.
Art 107 aln 1 din TFUE se aplica daca sunt intrunite urmatoarele conditii:
1. este acordat un ajutor de stat sau prin intermediul resurselor de stat; notiunea de ajutor de stat este mai
larga fata de aceea de subventie. Ajutoarele de stat constau in avantaje care determina o sporire a
cheltuielilor statului sau diminuarea unor incasari ale statului. Ele presupun un transfer de resurse publice sub
controlul autoritatilor publice(de ex: scutirea de la plata unor impozite sau taxe, furnizarea in conditii
preferentiale a unor bunuri sau servicii, credite cu dobanzi avantajoase). Notiunea de „stat” include statul si
organele etapice ale unitatilor sale administrativ-teritoriale(regiuni, departamente, judete). Ajutorul poate sa
fie acordat de un stat membru sau prin intermediul unui organism public sau privat instituit sau insarcinat de
autoritatile publice cu distribuirea unor resurse publice.
Prevederile art 107 alin 1 se aplica chiar daca intreprinderile beneficiare ale unui ajutor de stat nu au
dorit sa se bucure de avantajele consimtite. De asemenea, aceste prevederi se aplica in circumstantele in care
intr-o anumita masura, asa zicand, intreprinderile beneficiare se ajuta pe ele insele in sensul ca resursele
publice care le sunt acordate provin inclusiv din taxe si impozite platite de intreprinderile beneficiare.
Aplicarea art 107 alin 1 nu presupune ca in toate situatiile un ajutor de stat sa aiba ca temei o masura
legislativa ce a fost adoptata. Daca este cazul, art 107 alin 1 se aplica in mod cumulativ cu alte dispozitii din
tratat ( de ex: impreuna cu cele prin care sunt interzise taxele cu efect echivalent sau impreuna cu cele prin
care sunt interzise impozitele interne cu caracter discriminator.
2. Ajutoarele de stat fovorizeaza anumite inreprinderi sau producerea anumitor bunuri. In alte cuvinte
ajutoatele de stat au caracter selectiv. De ex: ele pot sa fie acordate numai intreprinderilor care au o anumita
forma juridica – societati pe actiuni, intreprinderilor dintr-un anumit sector economic, intreprinderilor din
cadrul unui teritoriu determinat, intreprinderilor care au o anumita nationalitate, celor care au o anumita forta
economica, doar intreprinderilor care produc pt export. Asadar masurile economice cu caracter general nu
constituie ajutoare de stat. Pe de alta parte, o masura cu caracter specific nu reprezinta un ajutor de stat in
circumstantele in care caracterul selectiv al respectivei masuri se explica prin caracteristicile domeniului in
care ea intervine.
3. Ajutoarele de stat denatureaza sau ameninta sa denatureze concurenta.
4. Ajutoarele de stat afecteaza schimburile comerciale dintre statele membre. ultimele doua conditii se
presupun reciproc. In general ele sunt indeplinite daca un ajutor de stat are ca obiect sau ca efect consolidarea
pozitiei unei intreprinderi in raport cu cea a concurentilor sai.
Cu toate ca art 107 alin 1 nu are efect direct instantele din statele membre pot sa foloseasca actiunea
preliminara inclusiv in cazul acestor dispozitii cum se intampla dealtminteri pt orice prevederi legale europene.
78
79

Drept Euroean Al Afacerilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Euroean Al Afacerilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPTUL EUROPEAN AL AFACERILOR

1. Hotararea - cauzele reunite 2,3/1969 – pag. 38

2. Hotararea - cauza 22/1971 – pag. 63

3. Hotararea - cauza 77/1972 – pag. 64

4. Hotararea – cauza 2/1974 – pag. 71

5. Hotararea – cauza 8/1974 – pag.77

6. Hotararea – cauza 33/1974 – pag.85

7. Hotararea – cauza 78/1976 – pag.91

8. Hotararea – cauza 30/1977 – pag. 103

9. Hotararea – cauza 27/1976 – pag.110

10. Hotararea – cauza 85/1976 – pag.135

11. Hotararea – cauza 120/1978 – pag. 142

12. Hotararea – cauzele reunite 188,189 – pag. 164

13. Hotararea – cauzele reunite 286/1982 si 26/1983 – pag.178

14. Hotararea – cauza 41/1990 – pag.228

15. Hotararea – cauzele reunite 267,268/1991 – pag. 263

16. Hotararea – cauza 9/2002 – pag.406

S.U.A. si Marea Britanie au solicitat Frantei o formula de reconciliere cu Germania. De asemenea un

Datorita caracterului experimental al constructiei europene – tratatul CECO a fost incheiat pe o

Ulterior s-au alaturat Comunitatiilor urmatoarele state :

 Marea Britanie, Irlanda si Danemarca (1963);

 Spania si Portugalia ( 1986) ;

 Austria, Finlanda si Suedia ( 1995);

 Romania si Bulgaria ( 2007)

 Norvegia si Elvetia Nu fac parte din UE pentru ca populatia a respins aderarea

Dar fac parte din spatiul Schengen si au legaturi cu UE:

Ex: Norvegia a participat la Tratatul de la Porto in calitate de membru AELS.

 In negocieri – Islanda, Turcia, Serbia, Muntenegru.

- Politica externa si de securitate comuna ( PESC)

- Cooperarea in domeniul justitiei si al afacerilor interne ( CJAT)

Se refera la o colaborare intre statele membre, avand o natura interguvernamentala

Ex: acordurile Schengen

Corespunzator Tratatului de la Maastricht – Tratatul CEE a devenit Tratatul de Instituire a Comunitatiilor

a fost instituita notiunea de cetatenie a U.E.

Calitatea de cetatean al U.E. presupune, potrivit art.20 si urmatoarele din TFUE :

 dreptul de libera circulatie si de sedere pe teritoriul statelor membre;

 dreptul de a adresa petitii Parlamentului European si mediatorului instituit in conformitate cu

Uniunea economica a presupus coordonarea politicilor economice ale statelor membre.

Uniunea monetara a condus la adoptarea monedei unice europene.

Corespunzator Tratatului U.E., Uniunea are personalitate juridica!

 D.E.A prezinta cel putin urmatoarele caracteristici :

Din aceasta hotarare rezulta ca :

Cu prilejul conferintei interguvernamentale organizata pentru incheierea Tratatului de la Lisabona a

 art.(3) - domeniile in care competenta Uniuniii este exclusiva

 art.(4) - domeniile in care competenta Uniunii este partajata cu statele membre

 art.(6) - domeniile in care Uniunea este competenta sa desfasoare actiuni de sprijinire, de

2) Este un drept descentralizat

Piața internă a UE. Cele 4 libertăți fundamentale

1. Libera circulație a mărfurilor

a) Domeniul de aplicare teritorială

b) Domeniul de aplicare materială

c) Domeniul de aplicare temporală- realizarea uniunii vamale a fost încheiată în 1968.

Nu sunt taxe cu efect echivalent următoarele:

In circumstantele in care o anumita taxa este aplicata produselor importate si produselor

Pe plan normativ-SM in cauza trebuie sa renunte la masura pe care au instituit-o.In unele

( C-192/95 Hotarare a CJUE)

Reglementari legale europene in domeniul vamal:

Principalele destinatii vamale corespunzatoare prevederilor codului vamal modernizat al UE:

 Antrepozitarea care presupune stocarea marfurilor necomunitare in antrepozite autorizate de

 Destinatia finala- presupune punerea unor marfuri necomunitare in libera circulatie, cu

 Perfectionarea activa – implica introducerea unor marfuri necomunitare in cadrul teritoriului

Interzicerea intre statele membre a restrictiilor cantitative si a masurilor cu efect echivalent

2. Conform hotararii Curtii, exigente imperative de interes general (precum eficacitatea