Capitolul 5.

Piața si concurenta

5.1. Delimitări conceptuale

Piaţa a apărut odată cu schimbul de mărfuri. Astfel, Claude Levi Strauss consideră
că schimburile sunt războaie generate de tranzacţii nefericite, rezolvate paşnic. După
Marshal Strauss, pentru evitarea războaielor generate de tranzacţiile nefericite, oamenii
trebuie să negocieze, raportul de schimb având rolul tratatului de pace. Alvin Töfler este
de părere că piaţa are ca premisă sciziunea dintre producţie şi consum, deoarece funcţia
de consum s-a separat de cea de producţie. Michel Didier afirmă că piaţa reprezintă
ansamblul de mijloace de comunicaţii (reţele) prin care vânzătorul şi consumatorul se
informează reciproc cu privire la preţuri şi nevoi, în timp ce Virgil Madgearu defineşte
piaţa ca fiind formată din totalitatea legăturilor dintre vânzător şi cumpărător, pentru a
fi compensate cererea şi oferta.

Categoria economică de piaţă are următoarea semnificaţie în teoria economică:

- este locul de întâlnire dintre cerere şi ofertă;

- este spaţiul unde se desfăşoară activitatea economică;

- este locul de întâlnire dintre vânzător şi cumpărător;

- este locul de formare liberă a preţului;

- este locul de manifestare a concurenţei, ca regulator al pieţei.

Piaţa are următoarele componente:

forţele pieţei:

- cererea, reprezentând pe cumpărător

- oferta, reprezentând pe vânzător;

  bunul tranzacţionat;

 preţul;

 concurenţa.

După François Perroux, obiectul tranzacţionat este reprezentat de bunuri

(intermediare sau finale) şi mijloace de influenţare şi de putere (publicitatea şi creditele
speciale).

Se utilizează diverse criterii pentru a clasifica pieţele:

- natura produselor tranzacţionate: piaţa cerealelor, a capitalului, a forţei de

muncă, monetară etc.;

- libertatea de funcţionare a agenţilor pe piaţă;

- gradul de integrare al agenţilor economici: pieţe locale, regionale, naţionale,

mondiale;

- existenţa sau inexistenţa obiectului tranzacţionat, în momentul negocierii: pieţe

reale (bunul există) şi fictive (burse de mărfuri);

- raportul cerere – ofertă pentru un bun: piaţa vânzătorului şi cea a

cumpărătorului;

- tipul operaţiunii: piaţa la termen şi la vedere;

- numărul şi importanţa agenţilor participanţi:

 cu concurenţă perfectă

 cu concurenţă imperfectă:

piaţă monopolistică,

piaţă dominată de vânzător (monopol, duopol, oligopol),

piaţă dominată de cumpărător (monopson, duopson, oligopson).

 Piaţa este locul abstract de întâlnire dintre ofertă şi cerere, unde oferta reprezintă
producţia, iar cererea reprezintă nevoile solvabile.

Nevoile solvabile sunt nevoile care pot fi satisfăcute cu bunuri procurate prin
intermediul banilor de pe piaţă.

Piaţa contemporană reprezintă acţiunea de orientare a activităţii economice şi a

resurselor. Ea are următoarele funcţii:

- asigură satisfacerea intereselor agenţilor economici (verifică concordanţa dintre

cerere şi ofertă, din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural);

- asigură recuperarea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi vânzarea

mărfurilor şi obţinerea de profit;

- oferă informaţii obiective, ieftine şi rapide despre agenţii economici.

5.2. Piaţa cu concurenţă perfectă

Aceasta este o piaţă ideală, care se caracterizează prin:

a. atomicitate: prezenţa unui număr mare de participanţi cu putere economică

redusă. Intrarea sau ieşirea unui agent de pe piaţă nu influenţează piaţa datorită puterii
 economice reduse a acestuia;

b. omogenitatea produselor: bunurile au aceeaşi calitate, la aceiaşi agenţi

economici şi la agenţi diferiţi;

c. intrare şi ieşire liberă a agenţilor pe piaţă. Agenţii ies de pe piaţă când costul este
mai mare decât preţul pieţei şi intră atunci când costul este mai mic decât preţul pieţei;

d. mobilitate perfectă a factorilor de producţie (muncă, pământ şi capital). Aceştia

se găsesc în orice cantitate dorită de agent;
 e. transparenţă perfectă: piaţa asigură toate informaţiile cerute de agenţi.

În cazul pieţei cu concurenţă perfectă, cererea şi oferta sunt fluide (adică se

adaptează rapid una la cealaltă),linia cererii este o dreaptă orizontală (cererea este
perfect elastică), iar bunurile se schimbă la preţul de echilibru (adică la preţul pentru
care cererea şi oferta sunt egale). Orice preţ diferit de cel de echilibru dezavantajează fie
cumpărătorul (există exces de cerere nesatisfăcută), fie vânzătorul (există exces de
ofertă nerealizabilă ).

Preţul de echilibru se stabileşte prin tatonare, fiind reglat de interacţiunea cererii

cu oferta. Analiza preţului de echilibru se face pe termen scurt şi lung.

Pe termen foarte scurt, producţia depinde de reacţia agentului economic faţă de

preţul pieţei şi nu de mărimea costului agentului. Pe termen mediu sau scurt are loc o
modificare, o creştere a numărului de lucrători, deci producţia va creşte pe seama
majorării factorului muncă. Dacă preţul este egal cu costul marginal, rezultă preţul
normal.

Pe termen lung, producţia va creşte pe seama sporirii capitalului fix. În acest caz
preţul este egal cu costul marginal şi cu costul mediu minim.

În condiţiile concurenţei perfecte, maximizarea profitului se realizează astfel:

- pe termen scurt, agentul va vinde la un preţ numit normal şi care este egal cu
costul marginal;

- pe termen lung, agentul va vinde la un preţ egal cu costul marginal şi cu costul

mediu minim.

5.3. Piaţa cu concurenţă imperfectă

Aceasta se caracterizează prin:

- numărul agenţilor este variabil;

 - există diferenţe de calitate a bunurilor;

- există tendinţe de control asupra mărimii preţului;

- există bariere la intrare pentru noii agenţi economici;

- există rivalităţi între firme.

1. Piaţa cu concurenţă monopolistică are toate trăsăturile pieţei cu concurenţă

perfectă, mai puţin faptul că produsele diferă calitativ între agenţi şi la acelaşi agent
(dispare omogenitatea produselor). Se creează posibilitatea influenţării preţului, deci
cumpărătorul poate alege. Se va acorda un preţ mai mare bunurilor cu calitatea mai
ridicată şi un preţ mai mic celor cu calitatea mai redusă. Curba cererii nu mai este o
dreaptă orizontală, ci o dreaptă cu pantă negativă (cererea este elastică).

Maximizarea profitului agenţilor este analizată pe termen scurt şi lung. În prima

situaţie, se obţine profit maxim dacă încasarea marginală şi costul marginal sunt egale.
În a doua situaţie, starea de echilibru optimal este descrisă de ecuaţiile: încasarea
marginală este egală cu costul marginal şi încasarea medie este egală cu costul mediu.

2. Piaţa dominată de producător

Pe această piaţă, numărul de vânzători este redus, în timp ce al cumpărătorilor este

mare.

Deoarece numărul vânzătorilor este mic şi ei au puteri economice relativ egale,

orice ieşire sau intrare a unui vânzător pe piaţă influenţează preţul, astfel încât curba
ofertei se modifică vizibil la acţiunile vânzătorilor.

Există diferite situaţii în care piaţa poate fi influenţată de producători. În funcţie de

numărul acestora se deosebesc următoarele tipuri de pieţe:

a.Piaţa monopol, care apare atunci când pe piaţă există un singur producător şi un
număr mare de cumpărători. Firma monopol stabileşte preţul, cantitatea şi calitatea
produselor, dar nu poate impune cantitatea vândută, ea depinzând de puterea de
cumpărare a cumpărătorului.
 În teoria economică apar următoarele tipuri de monopol: privat, public şi natural
sau legal (dreptul de autor ).

Monopolul poate fi obiectiv sau subiectiv. Existenţa sa, la un moment dat, este
legată de: raritatea resurselor, deţinerea licenţei de fabricaţie de către o singură firmă,
evitarea risipei şi eliminarea concurenţilor, la care se adaugă şi intenţia de a concentra
capitalul la un singur agent economic. Prin modificarea cantităţii sau preţului,
monopolul, poate să asigure maximizarea profitului.

b. Piaţa duopol – apare atunci când pe piaţă acţionează doi mari producători care
au puteri economice aproximativ egale. In acest caz pot aparea doua probleme:

 cum isi impart piata cei doi producatori si pe cale de consecinta care va fi
decizia de productie a fiecarei firme pentru a-si maximiza profitul,
 identificarea nivelului optim al pretului produsului.

c. Piaţa oligopol – apare atunci când pe piaţă acţionează 3 – 4 producători care au

puteri economice aproximativ egale. Produsele acestora se diferenţiază puţin calitativ,
firmele schimbă informaţii relative la preţ şi la cantităţile vândute sau se înţeleg cu
privire la acestea. Fiecare din acesti producatori detine o cota parte din desfacerea pe
piata, atomicitatea cererii fiind trasatura esentiala a consumatorilor produsului
respectiv. Cererea de factori de productie necesari obtinerii produselor se realizeaza pe
o piata cu concurenta perfecta, aceasta fiind o ipoteza ce nu afecteaza continutul
legitatilor ce vor fi evidentiate prin comportamentul producatorilor pe piata produsului
realizat.

Există două variante de oligopol:

- cooperant (oligopol simetric sau cartel) – când între agenţii economici s-au stabilit
înţelegeri cu privire la preţ şi cantitate;

- necooperant (asimetric) - când între agenţi există înţelegeri fie asupra preţului, fie
asupra cantităţii. În acest caz, firma poate aplica două strategii:
  Atunci când există înţelegeri asupra cantităţii se promovează strategia cantităţii.
Preţul fiecărui agent din oligopol urmează să se fixeze în funcţie de cererea şi oferta de
pe piaţă;

 Atunci când există înţelegeri asupra preţului se promovează strategia preţului.

Agenţii din oligopol îşi vor stabili cantităţile vândute în funcţie de condiţiile pieţei privind
cererea şi oferta.

Cartelul poate să dispară atunci când interesul individual este mai puternic decât
cel comun, motiv pentru care apare concurenţa între firme.

Avantajul asigurat de cartel sau de oligopol atrage noi agenţi economici, slăbind
coeziunea oligopolului.

Dacă firmele din oligopol recurg la strategia legată de preţ, atunci se diminuează
preţul până la nivelul costului marginal, motiv pentru care va creşte cantitate vândută.
Când preţul creşte peste un anumit prag, cererea poate deveni foarte elastică, iar dacă
preţul scade sub un anumit nivel, cererea poate deveni inelastică, deoarece
cumpărătorii aşteaptă ca şi celelalte firme să scadă preţul.

3. Piaţa influenţată de cumpărător se prezintă sub formele:

- piaţa monopson, dominată de un singur mare cumpărător şi alături de un număr

foarte mare de ofertanţi;

- piaţa duopson, în care există 2 mari cumpărători, de puteri economice egale şi un

număr mare de vânzători;

- piaţa oligopson, în care acţionează 3-4 cumpărători şi un mare număr de

vânzători.

5.4. Concurenţa
 Concurenţa este o stare de competiţie, de confruntare între agenţi pentru
realizarea intereselor lor. Ea se manifestă prin utilizarea de instrumente, mijloace de
influenţare, cu scopul asigurării unui avantaj în raport cu alţi agenţi. Este un mod de
manifestare a economiei pe piata in care pentru un bun omogen si substitutele
sale,existenta unui singur producator devine, practic imposibila. Concurenta prezinta
interes pentru toti actorii care se ,anifesta pe piata:producatori, consumatori,
intermediari. Fiecare organizatie economica, are interes si este preocupata sa fie cat mai
competitiva, iar profitul sa fie cat mai mare.

Actiunile unei firme nu depind in totalitate de aceasta ci si de actiunile

concurentilor ei, in absenta lor orice firma existenta la un moment dat pe piata ar putea
sa-si stabileasca liber preturile la un nivel supraevaluat.

Instrumentele concurenţei pot fi:

- economice: reducerea costului, a preţului, ridicarea calităţii;

- extra-economice: sponsorizări, reclame, presiuni morale asupra altor agenţi,

nerespectarea normelor legale.

Concurenţa este loială atunci când se folosesc instrumente economice, în caz

contrar, ea este neloială.

Concurenţa se manifestă în orice ţară în condiţii reglementate de legi. Dacă agenţii

economici respectă legile ţării, concurenţa este legală, altfel, ea este nelegală. În funcţie
de legislaţia ţării respective, este posibil ca anumite elemente de concurenţă neloială să
fie considerate elemente de concurenţă legală (sponsori, reclame).

Pentru a face faţă concurenţei adversarilor şi pentru a-şi asigura un avantaj în

raport cu aceştia, firmele iau măsuri care să le asigure satisfacerea intereselor. Acestea
se numesc politici concurenţiale.

Dintre politicile concurenţiale menţionăm:

 - politica efortului concentrat – când firma realizează bunuri pentru o anumită
categorie de cumpărători (pentru un anumit segment al pieţei);

- politica elitei – când firma produce bunuri de calitate foarte bună, care o face
practic fără concurent;

- politica costului redus (politica japoneză) – când bunurile au preţuri reduse

datorită costului redus, fără a fi afectată calitatea.

Concurenţa este o caracteristică a pieţei. Teoria economică a elaborat două

modele cu caracter teoretic pentru a explica mecanismul de funcţionare al pieţei:

- piaţa cu concurenţă perfectă;

- piaţa cu concurenţă imperfectă.