ȚĂRILE DEZVOLTATE

Ţările dezvoltate cu economie de piaţă alcătuiesc aşa-numita lume

occidentală. Este o denumire care a intrat în limbajul curent, după cel de-al
doilea război mondial. Prin „Occident” se înţelege, mai degrabă, o
mentalitate, o filozofie social-politică, un mod de viaţă, decât o anumită zonă
geografică sau populaţie. În perioada „războiului rece”, opinia publică
internaţională asocia termenul de „Occident (Vest)” cu societatea capitalistă
şi democraţia, în opoziţie cu cel de „Răsărit (Est)” care semnifica societatea
comunistă şi dictatura. Din punct de vedere geografic, lumea dezvoltată se
plasează la „Nord”, în opoziţie cu lumea subdezvoltată aflată la „Sud”. Toţi
aceşti termeni au un caracter convenţional.
Ţările dezvoltate sunt grupate în Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE) cu sediul la Paris. Înfiinţată în 1960 şi intrată în
funcţiune un an mai târziu, această organizaţie interguvernamentală îşi
propune să „formuleze, coordoneze şi să promoveze” politici destinate să
încurajeze creşterea economică şi menţinerea stabilităţii financiare a ţărilor
membre. Totodată, OCDE stimulează şi armonizează eforturile membrilor
săi pentru acordarea de asistenţă financiară şi tehnică ţărilor în curs de
dezvoltare. În fine, organizaţia este condusă de un consiliu format din
reprezentanţii tuturor statelor membre. Ea publică anual statistici elaborate,
studii prospective, privind economia ţărilor dezvoltate.
Ţările dezvoltate cu economie de piaţă domină economia mondială. Ele au
ponderea cea mai mare în produsul brut mondial, în exporturi şi în
investiţiile externe de capital. În acelaşi timp, populaţia lor este mult mai
mică decât cea a ţărilor în dezvoltare. Perioada „războiului rece” a întărit
coeziunea dintre aceste ţări. Ele cooperează pe multiple planuri: economic,
ştiinţific, cultural, ecologic. Asperităţile care apar în anumite momente sunt
depăşite pe calea tratativelor. Războiul a fost definitiv eliminat din relaţiile
reciproce.
Ţările care fac parte din această categorie se caracterizează printr-o serie
de trăsături comune:
• Înainte de toate, sunt ţări industriale. Acest fapt se află la baza
avansului lor economic în raport cu alte state. După cel de-al doilea
război mondial, sub impulsul revoluţiei în ştiinţă şi tehnologie, factorii
intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan, determinând un salt
important în domeniul productivităţii şi al calităţii. „Economia
coşurilor de fabrică” a cedat locul economiei bazate pe informaţie
ȚĂRILE DEZVOLTATE
şi înaltă tehnologie.
• Structura economiilor lor naţionale se caracterizează prin
ponderea superioară a sectorului secundar şi, mai ales, a celui
terţiar, în comparaţie cu cel primar. Ramurile industriale de vârf se
dezvoltă într-un ritm mai rapid decât cele clasice (siderurgia,
textilele, mineritul etc.). Agricultura s-a industrializat, zootehnia
crescând cu precădere în raport cu producţia vegetală.
• Graţie revoluţiei manageriale, economiile acestor ţări realizează,
comparativ, cea mai ridicată eficienţă. Ele dispun de competenţele
necesare lichidării disfuncţionalităţilor inerente funcţionării
organismului economic.
• Nivelul de trai în aceste ţări este cel mai ridicat din lume. În
structura cererii individuale de consum se remarcă o creştere
continuă a ponderii bunurilor de folosinţă îndelungată. Calitatea
produselor de consum se aliniază la cele mai ridicate standarde.
• Pe plan social, problema analfabetismului a fost rezolvată, în linii
mari; se asigură asistenţa sanitară pentru întreaga populaţie.
• Nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale. El are
o tendinţă de creştere, la intervale de timp relativ scurte.
• Structura exporturilor se caracterizează prin predominanţa
produselor manufacturate cu înalt grad de prelucrare.
• Acest grup de ţări a determinat transnaţionalizarea vieţii
economice. Ele sunt, în acelaşi timp, ţări de origine şi ţări-gazde
ale celor mai puternice STN.
Trăsăturile enumerate nu se întâlnesc aidoma în toate ţările dezvoltate cu
economie de piaţă. De la o ţară la alta sunt deosebiri de nuanţe. Există situaţii
în care ele se confirmă doar parţial. Este cazul ultimelor ţări europene intrate
în acest grup (Polonia, Cehia, Ungaria).

1. Potenţialul economic al ţărilor dezvoltate. Marile

puteri
În evoluţia lor, aceste ţări n-au urmat o traiectorie asemănătoare. În secolul al
XX-lea, Marea Britanie şi-a pierdut statutul de atelier industrial al lumii, pe care
îl obţinuse la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar după dispariţia imperiului său
colonial a ieşit din cursa pentru supremaţie. De la britanici, ştafeta a fost
ȚĂRILE DEZVOLTATE
preluată de Statele Unite, a căror economie a avut o evoluţie ascendentă.
După prăbuşirea URSS, Statele Unite au rămas singura superputere. Un salt
spectaculos a înregistrat şi Japonia, deşi a fost învinsă în ultimul război
mondial.
Statele Unite ale Americii se află în fruntea grupului marilor ţări industriale.
Dat fiind potenţialul său economic şi militar uriaş, SUA a reprezentat o
superputere mondială.
Faptul că nu au cunoscut feudalismul, trecând direct la capitalism, a
reprezentat pentru nord-americani un avantaj de prim ordin. Acest lucru a
permis ca, de la început, societatea americană să se dezvolte ca o societate
civilă deschisă – principalul izvor de forţă al Statelor Unite. În acest context,
s-a format, după cum spunea Lincoln – „an almost chosen nation”.
Tema de bază a „Declaraţiei de independenţă” este cea a „drepturilor
inalienabile dăruite de Creator tuturor oamenilor”. Esenţial este că aceste
drepturi nu erau acordate unor categorii de indivizi, unor „clase” sociale, ci
direct indivizilor. Instituţiile create s-au dovedit capabile să le întruchipeze şi
să le ocrotească. Dintre toate contractele sociale pe care le-a cunoscut lumea,
cel american – Codul constituţional – a avut cel mai mare succes.
Într-un timp relativ scurt a fost creată o piaţă uriaşă, care a stimulat puternic
creşterea economică. Standardizarea şi producţia de serie mare au apărut,
astfel, de timpuriu, fiind impuse de talia pieţei americane. Atraşi de ideea de
a da o dimensiune cât mai mare ţării lor, americanii n-au ezitat să recurgă la
metodele pieţei libere, cumpărând cu plata „cash” Louisiana de la Napoleon
(1804), Oregon de la Anglia (1846), California – de la Mexic (1848), Alaska –
de la Rusia ţaristă (1867).
America a reuşit, astfel, să-şi adune energiile şi să realizeze o intrare nu numai
spectaculoasă, dar şi hotărâtoare pe scena istoriei. Treptat, şi-a făcut loc
credinţa în „excepţionalismul american”, în faptul că Statele Unite s-ar abate
de la acea lege a istoriei conform căreia marile puteri, oricare ar fi ele, după
ce cunosc o perioadă de glorie, intră în declin şi chiar dispar.
Un alt stat dezvoltat al lumii este Japonia, distanţată, la rândul ei, de celelalte
ţări industriale. Modelul economic japonez este diferit de cel american.
Dacă Statele Unite au sărit peste etapa feudală de dezvoltare, nu acelaşi lucru
se poate spune despre Japonia. Astăzi, economia ca şi întreaga viaţă socială
sunt puternic impregnate de vechile tradiţii. S-a ajuns la un fel de simbioză
care s-a dovedit, totuşi, profitabilă pentru aproape toată lumea. Săracă în
resurse naturale, Japonia a mizat pe resursele umane, pe disciplina seculară
ȚĂRILE DEZVOLTATE
a populaţiei, pe un orgoliu naţional deosebit care a generat un asemenea spirit
de sacrificiu.
Modelul japonez se caracterizează prin rolul jucat de stat. După război, în
condiţiile distrugerii celei mai mari părţi a capacităţilor industriale, au fost puse
bazele unei strânse cooperări între stat şi întreprinderi, în scopul edificării unei
strategii de refacere şi relansare. Ministerul Industriei şi Comerţului
Internaţional (MITI) s-a dotat cu instrumente legislative foarte puternice pentru
a controla orientarea capitalului spre sectoarele prioritare şi pentru a filtra
oferta şi cererea de tehnologii străine. El a contribuit din plin la realizarea unei
noi industrii. A avut însă prudenţa de a restrânge partea întreprinderilor
publice şi de a încuraja iniţiativa particulară.
Treptat, Japonia a ajuns să posede o extraordinară forţă fondată pe sistemul
său de organizare a firmelor în cadrul unor reţele – faimoasele Keiretsu, ale
căror firme sunt legate prin participaţii financiare încrucişate sau prin relaţii
privilegiate clienţi-furnizori. Această structură asigură o stabilitate în relaţiile
dintre firme, un climat de cooperare.
Numeroase firme japoneze au adoptat un model „toyotist”, opus modelului
„fordist” (american). Firmele „toyotiste” sunt transnaţionale industriale
înconjurate de un foarte mare număr de mici firme subcontractante, în timp ce
firmele „fordiste” sunt transnaţionale integrate pe verticală. Pe liniile de
producţie japoneze, salariaţii (având un statut stabil) cumulează un maximum
de operaţiuni, rămânând polivalenţi; de partea americană, o ierarhie strictă
veghează ca sarcini foarte fragmentate şi repetitive să fie efectuate, în
condiţiile unei ambianţe de nesiguranţă a locului de muncă. O altă diferenţă
majoră: la modelul „toyotist”, cererea este aceea care ghidează producţia şi
impune logica diferenţierii produsului, în serii scurte, pentru a ţine cât mai mult
seama de gustul consumatorilor; în cazul modelului „fordist”, oferta este aceea
care îşi impune logica, prin standardizare, pentru a facilita fabricarea şi a
reduce costul. Aceste două modele de gestiune sunt, aşadar, opuse radical.
Pe măsură însă ce în economia japoneză dereglementarea financiară a
progresat, puterea MITI s-a redus în favoarea sectorului privat. Reculul
statului a însemnat o alocare a capitalului care a privilegiat sectoarele imediat
rentabile, în detrimentul celor cu rezultate vizibile pe termen lung. Capacitatea
întreprinderilor de a prevedea şi a se pregăti pentru evoluţiile pe termen mediu
şi lung (simbolizată de viziunea MITI) şi care constituia un avantaj comparativ
esenţial s-a diminuat. Legăturile privilegiate cu subcontractanţii autohtoni au
cedat pasul în favoarea furnizorilor străini, mai competitivi.
Există o serie de factori care, luaţi în calcul, conduc la concluzia că SUA vor
ȚĂRILE DEZVOLTATE
putea rezista presiunilor noului secol, indiferent de unde ar veni ele:
• Statele Unite au, faţă de Japonia, un avantaj comparativ dat. SUA
posedă unele dintre cele mai mari resurse naturale din lume, Japonia
aflându-se la polul opus.
• Pe planul cercetării ştiinţifice fundamentale, SUA deţin un avantaj
substanţial. Revoluţia ştiinţifico-tehnică a pornit din Statele Unite. Cei
mai mulţi deţinători ai Premiului Nobel în ştiinţă sunt americani şi nu
japonezi.
• Rolul internaţional al dolarului SUA continuă să fie mult mai important
decât cel al yenului. Faptul că dolarul este principalul instrument de
plată şi de rezervă oferă agenţilor economici americani un cert avantaj.
• Poziţia economică a SUA este consolidată de marele lor potenţial
militar, cel mai ridicat din lume. Pe acest plan, Japonia nu contează.
• Globalizarea limbii engleze reprezintă un atu major al firmelor
americane în tranzacţiile internaţionale. Limba engleză, ca vehicul de
cultură, facilitează expansiunea modului de viaţă american până şi în
ţări cu vechi tradiţii, cum este Japonia.

2. Ţările mici
Statele industriale mici alcătuiesc grupul cel mai numeros şi viguros al ţărilor
dezvoltate. Cele mai multe se găsesc în Europa. Între ţările dezvoltate mici,
există diferenţe notabile de potenţial.
Olanda s-a aflat printre primele ţări care au păşit pe calea capitalismului. Ea
a dominat piaţa mondială în epoca manufacturieră, având totodată şi unul
dintre cele mai mari imperii coloniale. Este foarte avantajată de poziţia
geostrategică, ieşirea la mare acordându-i un mare beneficiu. După ultimul
război mondial şi-a refăcut rapid economia. A dezvoltat electronica,
petrochimia, industria alimentară, dar şi o agricultură foarte intensivă.
Handicapul pierderii coloniilor a fost depăşit.
Elveţia este una din ţările care nu au beneficiat de nici un avantaj comparativ
dat. Succesul ei se datorează exclusiv efortului şi inteligenţei proprii. Lipsită
complet de resursele necesare dezvoltării industriei, izolată, fără ieşire la
mare, ea importă circa 90% din necesarul alimentar. Şi totuşi, Elveţia a ajuns
în topul mondial în diverse industrii (alimentară, farmaceutică, mecanică fină),
dar şi în afacerile bancare şi în turism. Francul elveţian este una dintre cele
ȚĂRILE DEZVOLTATE
mai puternice şi mai stabile monede din lume. În această ţară, care a reuşit o
centralizare politică timpurie (1291), rolul religiei a fost deosebit de mare în
formarea spiritului de întreprinzător. Forţa unei ţări mici cum este Elveţia este
dată de societatea sa civilă – prima din lume. Elveţia a aplicat – cu mult timp
înaintea Uniunii Europene – principiul subsidiarităţii, instaurând o diviziune a
muncii în luarea deciziilor politice, economice şi sociale, între cantoane şi
Consiliul federal (guvern), care s-a dovedit benefică pentru toţi. Ea a dovedit
lumii posibilitatea coexistenţei unor culturi diferite cum sunt cele germană,
franceză, italiană şi retroromanşă. Politica externă neutră a Confederaţiei
Elvetice s-a dovedit extrem de productivă.
Suedia este una dintre ţările dezvoltate mici, a cărei experienţă merită de
asemenea să fie cunoscută. Referirile la „modelul suedez” se fac atunci când
vine vorba despre „o cale de mijloc” între capitalism şi socialism sau o „a treia
cale”. Este semnificativ că adepţii „căii a treia” sunt, în majoritatea lor,
socialiştii occidentali, care însă nu se confundă cu partizanii comunismului. Ei
sunt adepţii unei societăţi capitaliste reformate, în care accentul să cadă pe
protecţia socială. Numai că, în cazul Suediei, acest accent a fost exagerat,
încălcându-se cerinţele fundamentale ale economiei de piaţă, mai ales
corelaţia dintre producţie şi consum. Fapt este că „modelul suedez” n-ar fi
existat dacă nu s-ar fi bazat pe dezvoltare economică susţinută, pe termen
lung, care a fost o dezvoltare capitalistă. Avem în vedere perioada cuprinsă
între anii 1870- 1950, un fel de „ciclu economic lung” de tip suedez. Un factor
specific, care a stimulat această dezvoltare, a fost neutralitatea. Socialiştii
suedezi au fost şi au rămas adepţii economiei de piaţă. Ei au acordat însă
sindicatelor şi statului un rol sporit. În Suedia, accentul a fost pus pe marea
proprietate capitalistă, în timp ce întreprinderile mici şi mijlocii n-au fost
sprijinite. Statul a colectat impozite, din ce în ce mai mari. În cele din urmă,
Suedia a devenit ţara cu cele mai mari impozite din lume. Pe baza lor, statul,
de conivenţă cu sindicatele, dar şi cu patronatul, a trecut la o politică de
asistenţă socială fără egal. Altfel spus, culegând roadele dezvoltării
capitaliste, s-a practicat o redistribuire a avuţiei sociale după principii
socialiste, egalitariste. Pe acest paradox s-a realizat „pacea socială”, grevele
devenind lipsite de sens.
Sistemul de asistenţă socială – componentă esenţială a „modelului suedez” –
asigura drepturi pentru toţi cetăţenii ţării: asistenţa medicală gratuită de înalt
nivel, concedii plătite de boală, de maternitate, ca şi pentru creşterea copiilor
(inclusiv tatăl) şi mai ales ajutor de şomaj care se ridica la 90% din salariu.
Statutul femeii a devenit fără egal pe plan mondial.
În Suedia a funcţionat şi un aşa-numit sistem „central şi solidar” de salarizare.
ȚĂRILE DEZVOLTATE
Salariul era determinat, la nivel central, de sindicate, împreună cu statul şi
patronatul. Majorarea salariului, pentru o persoană sau un grup, nu era
hotărâtă în funcţie de competenţă, de rezultatele obţinute, ci la cerere, atunci
când alte persoane sau grupuri cu aceeaşi calificare aveau acces la venituri
salariale superioare. Se realizează, astfel, o nivelare a veniturilor la un nivel
mereu superior. Ceea ce conta nu era atât randamentul, cât „solidaritatea”,
pentru ca bunăstarea să fie generală.
Calitatea vieţii
Fără doar şi poate, PIB pe locuitor exprimă nivelul de trai al populaţiei unei
ţări. Dar el nu se transformă automat în bunăstare. Plecând de la acest
considerent, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) a calculat
un „indice al dezvoltării umane” – HDI care să reflecte, pe lângă venitul pe
locuitor, şi aspecte calitative efective. Progresul dezvoltării umane poate fi pus
în evidenţă mai corect printr-o corelare a dimensiunilor sale esenţiale.
Privind problema nivelului de trai în ţările dezvoltate, din această optică, este
incontestabil că ele au atins cele mai ridicate standarde de viaţă:
• Speranţa de viaţă a depăşit pragul de 70 de ani. Accesul populaţiei la
serviciile de sănătate este total (100%).
• Aportul zilnic de calorii depăşeşte nevoile reale (peste 100%).
• Rata de şcolarizare primară şi secundară este de peste 90%.
Reflectând aceste aspecte, indicele composit al PNUD plasează ţările
dezvoltate într-o altă ordine decât cea a Băncii Mondiale. Se poate deduce că
diversele organizaţii internaţionale au concepţii care diferă, din anumite
puncte de vedere, în ceea ce priveşte aprecierea nivelului de dezvoltare al
ţărilor lumii. Din cele menţionate nu trebuie să se tragă concluzia că ţările
dezvoltate îndeplinesc toate cerinţele unui trai civilizat.
Nesiguranţa zilei de mâine se menţine încă, cel puţin pentru anumite categorii
sociale. În ţările Uniunii Europene şomajul cuprinde 18 milioane de oameni.
Deşi indemnizaţiile primite şi ajutorul de şomaj asigură o existenţă decentă,
totuşi, perspectivele de viitor sunt nesigure. Statul bunăstării generale nu a
fost creat.
În concluzie, progresul pe planul nivelului de dezvoltare, al calităţii vieţii, este
incontestabil. Factorii responsabili din ţările dezvoltate recunosc însă oficial
că se confruntă cu probleme sociale foarte importante. Dar instituţiile
existente, mecanismele create funcţionează şi permit rezolvarea, în cele din
urmă, a disfuncţionalităţilor care apar. Organismul economic, politic şi social
este puternic şi poate depăşi dificultăţile.