Comunicarea verbală

„Comunicarea, in ansamblul ei, este un proces dinamic, aflat intr-o permanenta

transformare, transformare care are loc chiar si in momentul in care se desfasoara acest proces”.
Din acest citat reiese faptul ca fenomenul comunicarii este omniprezent, posibilitatea
inexistentei acestuia fiind imposibila. Dat fiind faptul ca definirea termenului de comunicare este
dificila, datorita multitudinii de sensuri, multi autori de specialitate prezinta fenomenul prin
intermediul mai multor modele de comunicare. Cele mai cunoscute modele sunt cel elementar,
respectiv cel fundamental al comunicarii.
Modelul elementar al comunicarii contine patru elemente esentiale, acestea fiind
emitatorul, canalul, informatia si receptorul. Scopul acestui model este transmiterea informatiei
de la emitator la receptor, netinandu-se cont de faptul ca procesul comunicarii este unul
bilateral, desfasurandu-se atat in directia emitator – receptor, cat si invers. Acest model este
potrivit in cazul unei situatii de monolog, precum prezentarile publice.
Modelul fundamental al comunicarii este mai amplu, incluzand o serie de elemente
esentiale procesului comunicational. Astfel, pe langa cei patru termeni inclusi in modelul
elementar al comunicarii, acesta din urma prezinta in plus elementele de codare, decodare,
efect si zgomot de fond. Explicatia acestui model consta in necesitatea codarii oricarui mesaj
pentru ca acesta sa poata fi transmis de catre emitator, respectiv decodarea lui, in vederea
perceperii informatiei de catre receptor. Acest proces are drept urmare fireasca efectul, care in
literatura de specialitate mai este numit si feed-back. Zgomotul de fond sau bruiajul este un alt
aspect ignorat de initiatorii modelului elementar al comunicarii, insa esential indeosebi in cazul
comunicarii la distanta. Astfel, putem spune ca in timp ce primul model este unul simplu, care
vizeaza definirea abstracta a termenului de comunicare, cel de-al doilea model vizeaza finalitatea
procesului, in sensul inglobarii reactiei receptorului.
Comunicarea verbala este acea forma a comunicarii care utilizeaza cuvantul vorbit ca
mijloc de transmitere a informatiei, aceasta realizandu-se „in baza unei limbi comune si a unui
limbaj comun”. Principala cauza a comunicarii verbale este nevoia de transmitere a gandurilor,
sentimentelor, necesitatea de transfer si contratransfer informational si, nu in ultimul rand,
nevoia de socializare. Astfel, in functie de context, individul trebuie sa fie constient si sa
controleze o serie de factori determinanti in comunicarea verbala. Acesti factori sunt tonalitatea,
volumul si ritmul cu care sunt transmise mesajele. In cele mai multe cazuri, incluzand
comunicarea la locul de munca, cea interpersonala sau de grup, tonalitatea trebuie sa se
incadreze in limitele intelegerii. O tonalitate prea joasa poate distorsiona mesajul sau, mai mult,
poate determina schimbarea atentiei receptorului de la continut la forma. Mai exact,
ascultatorul va tinde sa inteleaga mai degraba cuvintele propriu-zise decat esenta discursului. O
tonalitate prea ridicata va avea aproximativ acelasi efect, distragand atentia receptorilor. Astfel,
cel mai indicat este utilizarea unei tonalitati de intensitate medie, care sa permita intelegerea
mesajului care se doreste a fi transmis, fara a exagera.
Comunicarea verbală reprezintă modalitatea cea mai întâlnită ca formă de comunicare.
Se deosebeşte de celelalte forme de comunicare prin câteva caracteristici: - presupune un
mesaj, ce trebuie să conţină elementele structurale, de actualitate, interes şi motivaţie pentru
ascultător, claritate şi coerenţă internă etc.; - presupune oferirea unor suporturi multiple de
înţelegere a mesajului, în care cel mai important este cel iconic şi, totodata, presupune
concordanţa dintre mesajul verbal şi cel nonverbal, în care cel din urmă are un rol de întărire; -
este circulară şi permisivă, în sensul că permite reveniri asupra unor informaţii, detalieri care nu
au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul; - este puternic influenţată de situaţie şi
ocazie: acelaşi mesaj poate fi receptat diferit de acelaşi receptor în funcţie de dispoziţia
motivaţională, factorii de oboseala şi stres, condiţii favorizante sau nu ale contextului
comunicării; - este puternic influenţată de caracteristicile individuale ale emiţătorului şi
receptorului; - posedă şi atributele necesităţii umane – nevoia omului de comunicare.
Comunicarea verbala are în centrul demersului său limbajul articulat (vorbirea) şi limbajul vocal
nearticulat (paralimbajul). Vorbirea, reprezintă cea mai simplă şi mai evoluată modalitate de
exprimare a nuanţelor afective dar şi a gândirii abstracte, raţionale. Paralimbajul include diverse
modalităţi sonore (volum, ton etc.),ritm, intensitate, fluenţă,viteză, folosirea pauzelor etc.;
reprezintă un bogat mijloc expresivcomunicativ în cadrul unui dialog. Se apreciază ca 39% din
înţelesul comunicării este afectat de paralimbaj. In cadrul comunicării verbale întâlnim
următoarele forme şi structuri compoziţionale: cuvântul, intervenţia, alocuţiunea, toastul,
conferinţa, dezbaterea, dizertaţia, discursul s. a.
- cuvintele, sunt sunete şi semne care servesc omului pentru a construi mesaje. Cu
ajutorul cuvintelor se realizează vorbirea şi scrierea umană. Astfel, se afirmă ca „ideea care nu
caută să devină cuvânt este o idee proastă, iar cuvântul care nu caută să devină acţiune este un
cuvânt prost” (cf. Louis Pauwels si Jacques Bergier, Dimineaţa magicienilor. Introducere in
realismul fantastic, Nemira, 1994, p. 20). Claritate mesajului înseamnă folosirea corectă a
cuvântului exact şi a unei gramatici corecte (folosirea corectă a regulilor de ordin practic,a
verbelor, adjectivelor şi adverbelor, folosirea adecvata a jargonului şi a eufemismelor etc.) O
dificultate în comunicare este dată de tendinţa spre folosirea anglicismelor dar şi, de folosirea
termenilor vulgari sau jignitori.
- intervenţia: formă a dezbateri orale libere şi concise pe o tema dată(culturală, ştiinţifică,
ideologică), în prezenţa unui auditoriu interesat. Ea exprimă un punct de vedere personal a celui
ce intervine, cu motivări clare şi convingătoare, cu nuanţe de originalitate, abordând un singur
aspect, sub forma unei opinii.
- alocuţiunea: formă spontană sau elaborată a unei comunicări orale, scurtă şi
ocazională. Ea poate să ia şi forma cuvântului sau salutului la diferite evenimente.
- discursul: forma extrem de elaborată a unei comunicări oratorice, prin care se susţine
sau se dovedeşte, argumentat în faţa unui auditoriu, o problema sau o tema.
 - conversaţia: se bazează pe dialogul dintre doua persoane, pe întrebare şi răspuns în
vederea realizării unui obiectiv într-o anumita situaţie. Se desfăşoară faţă în faţă, dar şi prin
intermediul mijloacelor tehnice (telefon, a micului ecran tv. etc.).
Volumul informatiilor este un aspect care variaza in functie de grupul de ascultatori.
Orice grup are anumite caracteristici comune, fie ca acestea vizeaza aspectul varstei, sexului sau
intereselor personale. Un bun orator va sti sa identifice elementele comune ale grupului si sa
furnizeze o cantitate suficienta de informatii, astfel incat nevoia de cunoastere sa fie satisfacuta,
fara riscul informatiei in exces, ce nu a putut fi asimilata.
Ritmul prezentarii este dependent, la randul sau, de caracteristicile auditoriului si de
subiectele in discutie. Cu toate acestea, este cunoscut faptul ca un discurs variat are mai multa
„priza” la public decat unul linear. Dat fiind faptul ca viteza de asimilare a informatiei este mai
mica decat cea a vorbirii, este de preferat ca vorbitorul sa utilizeze, alaturi de simpla prezentare,
si exemple ilustrative. Mai mult, pentru a pastra vie atentia ascultatorilor, este indicat sa se
utilizeze glume, exemple amuzante si eventual chiar scurte activitati de grup. Eficienta acestor
metode este dovedita in cazul prezentarilor publice, la fel cum este dovedit si faptul ca
linearitatea discursului are un efect invers.
Cele sase elemente ale comunicarii verbale sunt emitatorul, receptorul, mesajul,
contextul, codul si contactul; functiile carora corespunde fiecare element prezentat anterior le
voi prezenta in cele ce urmeaza.
Functia expresiva corespunde primului element, subliniind marcile subiectivitatii. Aceste
marci sunt mai evidente in cazul comunicarii non-verbale si paraverbale decat in cazul
comunicarii verbale, deoarece surpind intreaga gama de gesturi, respectiv aspectele legate de
tonalitate si ritm. Cu toate acestea, in cazul comunicarii verbale functia se manifesta prin marci
ale persoanei I singular, pronume, indici care subliniaza prezenta vorbitorului. Functia conativa
se focalizeaza asupra receptorului, fiind sesizata in comunicarea verbala prin adresarea directa.
Functia referentiala corespunde mesajului, in timp ce functia poetica revine contextului. Functia
poetica vizeaza aspectul estetic al mesajului, forma de prezentare, punand accent pe conturarea
bogata a continutului. Functia metalingvistica este asociata cu codul, putand fi sesizata indeosebi
in context nonverbal sau paraverbal, avand in vedere ca se manifesta prin gesturi sau tonalitate
si ritm al vorbirii. Functia fatica corespunde contactului, stabilind legatura dintre vorbitori. La
randul sau, aceasta functie poate fi sesizata mai usor in cazul comunicarii nonverbale.
In functie de context, limbajul poate fi formal sau informal. Limbajul formal se utilizeaza
cu prisosinta in cazul comunicarii politice, de intreprindere sau inter si intrasistemica sau in cazul
comunicarii mediatizate.
Comunicarea politica si electorala are drept scop principal crearea si mentinerea unui
climat de incredere intre oamenii politici si opinia publica, respectiv alegatorii. Prin intermediul
acestei forme de comunicare se transmit mesaje cu continut politic, care au scopul de a
influenta parerile indivizilor. Pentru a realiza acest lucru, oamenii politici apeleaza la strategii de
persuasiune, pe care le aplica cu ajutorul limbajului formal de cele mai multe ori. Acest limbaj
este dublat in special in timpul campaniilor electorale de cel informal, care are rolul de a atrage
simpatii, insa raportat la persoana, nu la platforma politica.
In cazul comunicarii de intreprindere poate exista atat limbaj formal, cat si informal. Cel
mai adesea, comunicarea formala este folosita in cazul prezentarilor, sedintelor sau comunicarii
pe verticala, in timp ce limbajul informal este utilizat in special in comunicarea pe orizontala,
intre colegi.
Comunicarea mediatizata este unidirectionala, lipsind elementul de feed-back imediat.
Mijloacele de transmitere a acestui tip de comunicare sunt cele media, reprezentate de presa
scrisa, TV, radio si internet. Mesajele transmite prin intermediul mass-media imbraca de cele mai
multe ori o forma tip, utilizand limbajul formal, indeosebi in cazul presei scrise. Limbajul informal
este utilizat in aceeasi masura, de cele mai multe ori tipul programului sugerand implicit si tipul
de limbaj ce urmeaza a fi folosit.