Turismului cultural

Apariţia turismului cultural în cercetare ca şi obiect de studiu îşi are originile la

începutul secolului XX, dar abia în 2002 Consiliul Internaţional pentru Monumente Culturale
şi Istorice a publicat o definiţie formală după cum urmează: „Turismul cultural şi cultural –
cognitiv este acea formă de turism care se concentrează asupra mediului cultural şi care, la
rândul ei include reperele culturale şi istorice le unei destinaţii sau moştenirea cultural-
istorică, valorile şi stilul de viaţă al populaţiei locale, artele, meşteşugurile, tradiţiile şi
obiceiurile populaţiei locale.”
Turismul cultural este definit de către Organizaţia Mondială a Turismului (Raport OMT
2012) drept „excursii al căror scop principal sau secundar este vizitarea siturilor şi acele
evenimente a căror valoare culturală şi istorică le-a făcut o parte a moştenirii culturale a unei
comunităţi”.
Componenta principală în această definiţie este conceptul de „moştenire culturală”,
care include moştenirea tangibilă şi intangibilă ca un „set de valori culturale care sunt
purtătoare de memorie istorică, identitate naţională şi au o valoare ştiinţifică sau culturală”
(Legea Moştenirii Culturale, Articol 2, paragraf 1). Din perspectiva dezvoltării turismului
cultural, abordarea exhaustivă a conceptului de moştenire culturală duce la o abordare
integrată – cu excepţia monumentelor tradiţionale arheologice şi istorice care includ
moştenirea arhitecturală, artistică şi etnografică, infrastructura muzeală şi peisajul cultural şi,
cu o importanţă din ce în ce mai mare în ultima vreme – bisericile creştine şi alte lăcaşuri de
cult. Turismul cultural include pe lângă vizitarea locurilor istorice, furnizarea unei oportunităţi
de a savura realizările umane trecute. Ca parte a turismului intern, vizitarea unor astfel de
locuri este un prilej de admiraţie, de mândrie naţională şi de redescoperire a realizărilor
strămoşilor.
Turismul cultural este instrumentul pentru dezvoltarea economică, care duce la
creşterea economică prin atragerea vizitatorilor din exteriorul comunităţii gazde şi care sunt
parţial sau în mod general motivaţi de un interes în componentele istorice, artistice, ştiinţifice
sau care au legătură cu stilul de viaţă, realităţile, tradiţiile şi informaţiile referitoare la o
comunitate, regiune, grup sau instituţie. O astfel de călătorie se concentrează pe
aprofundarea mediului cultural, aici incluzând, de asemenea peisajele, artele vizuale şi
teatrale, stilurile de viaţă, valorile, tradiţiile şi evenimentele. Turismul caută moduri de a crea
„produse turistice comercializabile” precum şi un mediu de lucru şi de viaţă. Turismul cultural
– cognitiv reprezintă o interacţiune între componentele culturale, etnice şi istorice ale
societăţii sau ale locului care urmează a fi utilizat ca resursă pentru atragerea turiştilor şi
dezvoltarea turismului.
Parte a turismului cultural sunt şi călătoriile religioase, în special pelerinajele. De
exemplu, ne putem referi aici la miile de catolici din întreaga lume care vizitează Vaticanul şi
alte locuri sfinte, călătoriile evreilor către Israel, către locurile memoriale ale holocaustului
sau Mecca – principala destinaţie pentru musulmanii din întreaga lume. În acest context
Bulgaria şi România şi în special regiunea de frontieră a acestor două ţări au potenţialul de a
deveni destinaţii turistice atractive pentru turismul religios.
Dezvoltarea şi oferirea moştenirii cultural-istorice „îmbrăcată” într-un pachet atractiv
pentru consumul turistic trebuie să fie echilibrată cu responsabilitatea şi seriozitatea
necesare atunci când vorbim de istorie şi valori naţionale. Natura globală a turismului a creat
o serie de provocări pentru multe comunităţi. Confruntându-se cu o unificare din ce în ce mai
pronunţată a arhitecturii hoteliere, lanţurilor de restaurante, mobilierului stradal şi a altor
asemenea, comunităţile au nevoie să-şi păstreze identitatea locală şi, în acelaşi timp trebuie
să întrunească aşteptările turiştilor în ceea ce priveşte calitatea şi standardele. Este
important să nu se facă niciun compromis în ceea ce priveşte prezervarea valorilor culturale
şi să se asigure un echilibru între nevoie socio-culturale şi beneficiile economice.
De fapt, cultura poate fi prezentată prin intermediul a două cercuri concentrice:
• Cercul interior, care reprezintă miezul cultural, adică elementele mai degrabă
tradiţionale sau de bază ale culturii, aici referindu-ne la ceea ce fac sau produc oamenii sub
forma culturii;
• Cercul exterior, care reprezintă modul de viaţă sau stilul de viaţă al unei populaţii
dintr-o anumită regiune;
Pe baza definiţiei propuse mai sus există subcategorii ale turismului cultural care pot
contribui la stabilirea tendinţelor şi caracteristicilor celor mai importante segmente de piaţă în
funcţie de motivaţie şi comportament, precum şi de activităţile turiştilor:

• Turism de patrimoniu;

• Turism artistic;

• Turism creativ;

• Turism cultural urban;

• Turism cultural rural;

• Turism cultural local;

• Turism cultural contemporan.

Caracteristici şi factori speciali care influenţează turismul cultural
În acest sens, bazându-ne doar pe aceste informaţii, putem porni la identificarea şi
diferenţierea principalelor caracteristici definitorii ale turismului cultural, în special la nivel
internaţional:

• Turism de tip auto-dependent, al cărui loc în schema de bază a clasificării turismului poate
fi stabilit în funcţie de motivele şi obiectivele vizitei;

• Călătorie şi staţionare temporară a turistului, având ţeluri şi scopuri influenţate în special de

nevoile sale spirituale;

• Consum de valori materiale şi spirituale (respectiv produse specializate de turism) pentru

vizitări de locuri şi situri cu un context cultural şi istoric specific;

• Totalitatea organizaţiilor, instituţiilor şi subiecţilor care oferă informaţii specializate, transport

şi alte tipuri de servicii, recepţie, cazare, mese şi însoţire a turiştilor;

• Nişă specifică a solicitărilor turiştilor ce formează o parte independentă a industriei

moderne a turiştilor.
Valorile culturale sunt o cerinţă specifică pentru dezvoltarea turismului cultural. În
esenţă, el reprezintă un set de obiecte şi fenomene ale căror efecte cognitive şi emoţionale
au scopul de a satisface nevoile culturale ale turistului. Valorile culturale pot fi grupate în trei
categorii: (1) Monumente culturale şi istorice şi situri arheologice, monumente şi complexe
arhitecturale, mânăstiri şi biserici, monumente şi muzee etnografice şi altele, (2) Lucrări de
artă – valori culturale tangibile: colecţie de obiecte de artă, lucrări de pictură, sculptură,
meşteşug popular, broderii, costume, obiecte de cult, capodopere ale cinematografiei şi
literaturii etc., (3) evenimente periodice şi episodice – festivaluri, spectacole, congrese,
târguri, aniversări şi multe altele.
Influenţa asupra viabilităţii pe termen lung a valorilor culturale are efect asupra
mărimii, unicităţii, managementului, capacităţii de a reţine interesul turiştilor, concurenţei şi
altele. Cu toate acestea, prezenţa de valori culturale nu constituie un motiv de călătorie.
Acestea trebuie să fie implicate într-o cifră de afaceri economică – oferta comercială a
turismului cultural ca parte a produsului de turism.
Turismul cultural este caracterizat ca fiind un produs turistic specific definit sub forma
unui set (pachet) de bunuri şi servicii materiale oferite unor turişti motivaţi cultural, ca preţ
total de la momentul la care ei îşi părăsesc domiciliul şi până ce se întorc acasă. Este
conceput pentru a satisface nevoile turiştilor culturali.
Părăsind natura concretă a turismului cultural, analiza elementelor individuale arată
faptul că festivalurile angrenate în turism pot fi o unealtă extrem de eficientă nu doar pentru
înţelegerea reciprocă şi cooperarea dintre popoarele europene, dar şi pentru creşterea
socio-economică a regiunilor. Ca urmare a caracteristicilor lor, festivalurile creează un mediu
natural şi dau naştere la diverse iniţiative comerciale legate de publicitate, marketing,
înregistrare şi producţie de produse audio şi video, diverse tipuri de servicii, iar aceasta
reprezintă o bună bază pentru dezvoltarea promovării turistice a afacerilor mici şi mijlocii ca
urmare a schimbărilor globale induse în profilul socio-economic al regiunii şi îmbunătăţirii
calităţii vieţii.
Muzeele din întreaga lume reprezintă principalele atracţii pentru turişti. În oraşele
principale, pe lângă muzeele tradiţionale cum ar fi Muzeul Naţional de Istorie, Galeria
Naţională de Artă şi altele, mai există şi muzee mai mici cu teme specifice: Muzeul de Istorie
Militară, Muzeul de Istorie a Muzicii, al artei, al activităţilor meşteşugăreşti, al aviaţiei, al
diverselor tipuri de industrii, sporturi, drapeluri, al persoanelor individuale şi altele, precum şi
orice muzeu specific care poate atrage un anumit grup ţintă.
Monumentele religioase – catedralele, bisericile, mânăstirile şi altele ar putea şi ele
să atragă turişti. Relicvele care sunt păstrate în cadrul acestora reprezintă o parte a
moştenirii culturale a oraşului şi a statului în general. Multe dintre aceste monumente
funcţionează ca şi muzee. Mulţumită acusticilor deosebite, ele sunt adesea utilizate ca locuri
de concerte.
Vizitele la locurile culturale şi istorice sunt influenţate de mulţi factori, cum ar fi:
caracteristicile intereselor turiştilor; gradul de cultură generală şi nivel educaţional al
acestora; cunoştinţe preliminare ale ţării sau părţi ale acesteia, precum şi moştenirea sa
culturală şi istorică; posibilităţi financiare; percepţii psihologice ale religiilor; obiceiuri şi mod
de viaţă etc. De o mare importanţă este gradul de finalizare al infrastructurii din jurul locurilor
culturale şi istorice imobile. Toţi aceşti factori au o legătură directă cu conceptul de
„atractivitate turistică” al locurilor, iar destinaţiilor cărora recent mulţi autori încearcă să le
confere caracteristica lui G. Golembski (2002), includ în acest concept importanţa turistică a
obiectului sau a destinaţiei, starea mediului înconjurător, protecţia acestui mediu înconjurător
şi prezenţa infrastructurii. Este evident că împreună cu toate activităţile asociate cu
stimularea intensivă a dezvoltării turismului cultural, ar trebui luaţi în considerare şi mulţi alţi
factori, unii dintre aceştia fiind indicaţi de către B. Marinov şi P. Petrov (2000): „1) factorii
destinaţiei în sine; 2) factorii legaţi de regiunile şi ţările care generează o mare cerere de
turism; şi 3) factori care asigură o legătură între zonele de geneză şi de destinaţie; 4) factori
care au legătură cu numărul mare de alte opţiuni, din perspectiva destinaţiilor concurenţiale.
În plan internaţional, preocupările în domeniul turismului provin de la Organizaţia
Mondială a Turismului (OMT), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură
– UNESCO, ICOM, Organizaţia mondială a oraşelor istoric, UE şi instituţiile culturale ale
acesteia. Niciuna dintre aceste organizaţii nu a înregistrat informaţii statistice generice
referitoare la turismul cultural. La intervale regulate şi diferite ocazii se implementează studii,
dar rezultatele slujesc doar unor ţinte şi obiective specifice ale studiului.
Printre ceilalţi factori care contribuie la dezvoltarea turismului cultural se numără
schimbarea în ceea ce priveşte conştientizarea importanţei moştenirii culturale, a venitului şi
a duratei de vacanţă. Această formă de turism este printre cele mai populare în segmentul
de călătorii pe termen scurt „evadări din oraş” sau în cazul combinaţiei de vacanţă
tradiţională la mare şi munţi cu vizite în timpul zilei la locuri culturale şi istorice interesante.