CUPRINS

INTRODUCERE........................................................................................................................3

CAPITOLUL I - GEZA CONSTRUCŢIEI EUROPENE.........................................................4

1.1. Scurtă retrospectivă a politicilor agrare: liberalism şi protecţionism..............................4
1.2. Cronologia construcţiei europene....................................................................................9
1.3. Sistemul instituţional al Uniunii Europene....................................................................13
1.4. PAC, justificare şi semnificaţii economice....................................................................17

CAPITOLUL II - POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ DE LA CREARE PÂNĂ LA

ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI.............................................................................................19
2.1. Necesitatea şi etapele Politicii Agricole Comune..........................................................19
2.2. Politica Agricolă Comună în perioada de creare şi implementare.................................20
2.2.1. Obiectivele şi principiile PAC................................................................................20
2.2.2. Mecanismele de funcţionare a politicii agricole comune.......................................23
2.3. Reforma Politicii Agricole Comune din anul 1992 (reforma Mac Sharry)...................29
2.3.1. Obiectivele şi conţinutul măsurilor de reformă......................................................29
2.3.2. Reducerea preţurilor instituţionale şi introducerea plăţilor compensatorii..........30
2.4. Noile măsuri de reformă a Politicii Agricole Comune promovate de Agenda 2000.....33
2.5. Efectele reformelor PAC asupra pieţei şi zonelor rurale...............................................35
2.6. Bugetul agricol al Uniunii Europene.............................................................................41
2.7. Implicaţiile socio-economice ale politicilor de susţinere a agriculturii.........................48

CAPITOLUL III - POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ ÎN PERIOADA 2007 -2013............53

3.1 Obiectivele şi conţinutul noii reforme a Politicii Agricole Comune..............................53
3.1.1 Piaţa şi politica de preţuri.......................................................................................55
3.1.2. Schema de plată unică pe exploataţie.....................................................................57
3.1.3 Cross-compliance (reguli de condiţionalitate sau ecocondiţionalitate)..................62
3.1.4 Modularea sprijinului..............................................................................................64
3.1.5 Întărirea politicii de dezvoltare rurală....................................................................65
3.2. Perspectivele dezvoltării agricole şi rurale a României în procesul de implementare a
Politicii Agricole Comune....................................................................................................68

CAPITOLUL IV - ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND ORGANIZĂRILE COMUNE

DE PIAŢĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ...............................................................................74
4.1. Conceptul şi conţinutul Organizărilor Comune de Piaţă în Uniunea Europeană...........74
4.2. Scurt istoric al Organizărilor Comune ale Pieţelor Agricole din Uniunea Europeană. .77
4.3. Tipurile Organizărilor Comune de Piaţă........................................................................81
4.4. Organizările Comune de Piaţă în noua etapă a
Politicii Agricole Comune (2007-2013)...............................................................................84
4.5. Formele de sprijin şi mecanismele de intervenţie în cadrul Organizărilor Comune de
Piaţă din Uniunea Europeană şi impactul lor asupra agriculturii româneşti.........................88

CAPITOLUL V - POLITICA DE PROTECŢIE A MEDIULUI ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ..........................................................................................................................94
5.1. Obiectivele şi principiile politicilor comunitare în domeniul mediului.........................94
5.2. Măsurile naţionale, regionale şi locale de protecţie a mediului.................................95

1
CAPITOLUL VI - AGRICULTURA, GATT ŞI OMC............................................................98
6.1. Prezentarea generală a GATT........................................................................................98
6.1.1. Scurt istoric al apariţiei G.A.T.T............................................................................98
6.1.2. Obiectivele şi structura Acordului General pentru Tarife şi comerţ....................101
6.1.3. Principalele prevederi ale GATT-ului..................................................................102
6.1.4. Rundele comerciale...............................................................................................103
6.1.5. Acordurile conexe.................................................................................................104
6.2. Runda Uruguay............................................................................................................107
6.3. O.M.C. – Baza noului sistem comercial multilateral...................................................110
6.3.1. Organizaţia Mondiala a comerţului, obiectivele, funcţiile şi rolul ei în economia
mondială.........................................................................................................................110
6.3.2. Principiile Organizaţiei Mondiale a comerţului...................................................111
6.3.3. Structura instituţională a Organizaţiei Mondiale a comerţului..........................113
6.3.4. Beneficiile sistemului comercial OMC.................................................................116

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................118

2
 INTRODUCERE

Criza agriculturii româneşti s-a datorat eşecului agriculturii colectiviste, determinat la

rându-i, de politica antieconomică şi mai ales antiţărănească a fostului regim totalitar. Această
politică s-a concretizat în volumul redus al investiţiilor, în practicarea unor preţuri derizorii la
achiziţiile şi contractările de produse vegetale şi animaliere, în centralismul excesiv al
planurilor de culturi, în ratele înalte de exploatare directă şi indirectă a ţărănimii. Efectele
directe ale acestei politici de pauperizare a întregii ramuri agricole dar mai ales a ţărănimii s-
au regăsit în dezechilibre financiare şi social-umane profunde. Echilibrarea agriculturii,
revigorarea întregului sistem agroalimentar presupunea măsuri radicale, de fond.
Tranziţia la economia de piaţă era necesară în perioada postdecembristă, însă
presupunea o autentică reformă economică, o legislaţie eficientă capabilă în modernizarea
agriculturii, şi la modul general să revitalizeze spaţiul rural al neamului nostru.
Evoluţia agriculturii româneşti postdecembriste se aseamănă cu cea a celorlalte ţări din
centrul şi estul Europei (foste comuniste). Imediat după căderea regimurilor comuniste a fost
abandonată în aceste ţări planificarea centralizată; a fost eliminat controlul oficial al
preţurilor, acestea devenind gradual libere; cea mai mare parte a firmelor de stat a intrat într-
un proces firesc de privatizare. În sectorul agricol fostele cooperative agricole de producţie şi
multe din fermele de stat s-au transformat. În toate aceste ţări pământul a fost redat foştilor
proprietari.
În mod firesc, în evoluţia de la societatea comunistă la cea capitalistă au apărut extrem
de multe probleme. Unele sunt legate de politica macroeconomică, altele de liberalizarea
preţurilor, de apariţia inflaţiei şi chiar a hiperinflaţiei, de apariţia a unor noi inegalităţi sociale,
a şomajului, ceea ce a determinat ca viitorul să plutească în plină incertitudine. În rezolvarea
acestor probleme ţările cu economie în tranziţie nu au fost lipsite de sfaturi relative la
politicile lor agricole. Astfel – Banca Mondială a elaborat rapoarte substanţiale asupra ţărilor
respective; Organizaţia Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare a început să includă ţările
Europei Centrale în analizele sale de politici agrare. Prin programul PHARE al Uniunii
Europene pentru Europa Centrală şi de Est se oferă asistenţă tehnică, şi în multe cazuri a
înfiinţat unităţi de consultanţă pentru politicile agrare.
Tratarea tuturor agriculturilor din ţările foste comuniste la nivel global, fără
discernerea specificului fiecărei ţări în parte, a micşorat gradul de penetrabilitate al acestor
costisitoare programe, care s-au văzut astfel de cele mai multe ori fără finalitate concretă.
România în tranziţia spre economia de piaţă are datorită agriculturii o poziţie aparte,
poziţie care se datorează atât ponderii relativ importante a agriculturii în cadrul economiei
naţionale cât mai ales specificităţii agriculturii româneşti.
Vom căuta să discernem în continuare poziţia României în cadrul celor zece ţări din
ECO care formează cel de-al cincilea val de lărgire al Uniunii Europene. Vom căuta să
înţelegem care sunt actualele jocuri mondiale în domeniul politicilor agricole. Acest lucru îl
putem face studiind în detaliu politicile agricole comunitare, politica agricolă americană şi
stadiul negocierilor agricole din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, înarmâdu-i pe
studenţii noştri cu cunoştinţele necesare în domeniul politicii agricole pentru a deveni poate,
buni negociatori în cadrul viitoarelor politici agricole de integrare în structurile U.E.

3
 CAPITOLUL I
GEZA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

1.1. Scurtă retrospectivă a politicilor agrare: liberalism şi protecţionism

Teoria şi practica economică a ţărilor cu economie de piaţă atestă prezenţa puternică a

statului în ansamblul vieţii economico-sociale. Această prezenţă – care nu exclude instituţia
pieţei prin forţele sale invizibile ale concurenţei – are un rol complementar, de corectare a
disfuncţiilor, asigurând funcţionarea normală a economiei. Intervenţia statului se manifestă
mai ales în domeniile: educaţiei şi culturii, protecţiei sociale a populaţiei, apărării naţionale,
ştiinţei şi învăţământului, asigurării competitivităţii internaţionale a producţiei, protecţiei
mediului.
În toate ţările dezvoltate, agricultura este considerată o prioritate a dezvoltării
economiei naţionale fiind protejată de către stat datorită rolului său în asigurarea securităţii
alimentare, în creşterea economiei pe ansamblu şi în protecţia mediului înconjurător. De fapt,
politicile agricole au fost primele politici economice puse în practică de diverse state.
Întreaga istorie a formării şi dezvoltării economiei occidentale se grupează pe raportul
şi amploarea dintre liberalism şi valurile de protecţionism dintr-o serie de state ale Europei de
Vest şi Americii de Nord.
Comerţul între ţările europene era scutit de taxe sau alte categorii de restricţii la
mijlocul secolului 19 după cum urmează: Marea Britanie este prima ţară care a desfiinţat
taxele vamale aproape la toate importurile agricole; Franţa desfiinţează protecţionismul
agricol prin tratatul de comerţ cu Anglia (1860); agricultorii germani doreau liberalizarea
comerţului, abolind astfel taxele vamale în 1853; Belgia decretează accesul liber pentru
principalele produse agricole în 1871; Olanda renunţă la taxele vamale asupra cerealelor în
1862; în Italia agricultura a fost protejată prin taxe vamale scăzute pentru cereale după
semnarea tratatelor cu Franţa şi alte ţări din regiune; deci putem concluziona că în această
perioadă comerţul agricol era aproape liber.
Spre sfârşitul secolului 19, la orizont apar noi forţe care doresc să câştige cât mai
multă influenţă pe piaţa mondială: SUA îşi măreşte exporturile către Europa, urmată imediat
de Canada şi Rusia. Alte două evenimente marchează debutul viitoarelor crize: deschiderea
canalului de Suez care va facilita comerţul cu India şi Australia şi apariţia tehnologiilor de
refrigerare (primele transporturi de carne congelată au fost efectuate în 1875 de SUA şi 1877
de Australia). Criza agrară atinge apogeul în 1875, când preţul grâului scăzuse cu peste 50 %
afectând mai ales pe fermierii europeni. Furnizorii de animale au înregistrat şi ei o scădere a
preţurilor dar ceva mai târziu, scăderea preţului la cerealele furajere avantajându-i la început.
Scăderea preţurilor a lovit în interesele agricultorilor europeni ceea ce a determinat
reînnoirea protecţionismului.
Asistăm astfel la o majorare a taxelor vamale spre sfârşitul secolului aproape în toate
ţările europene: Franţa în 1892 (“tariful Meline”) Germania (tariful din 1902); Italia (1887);
Belgia (1887) şi Elveţia (1891). Chiar şi Statele Unite ale Americii extind protecţionismul
către agricultură prin tariful McKinley în 1890. În Anglia, deşi un important segment al
agriculturii a fost distrus datorită depresiunii economice, guvernul britanic a refuzat şi cea mai
mică protecţie.
Consecinţa imediată a fost restrângerea scăderii preţurilor. Totuşi în Franţa şi
Germania introducerea tarifelor vamale mai ridicate a făcut ca preţurile germane şi franceze
să fie mai mari decât cele din SUA şi Anglia cu circa 33 % (M. Tracy, 1996). Trebuie amintit
că beneficiarii protecţionsimului au fost în principal marii cultivatori de cereale şi în măsură

4
mult mai mică crescătorii de animale, care mai degrabă au fost prejudiciaţi de menţinerea
preţului furajelor la un nivel comparativ mai ridicat.
Politicile agrare incipiente au fost mai degrabă politici tarifare, preocupările legate de
aspectele mai constructive fiind aproape ignorate. S-a demonstrat de către agricultorii din
Danemarca şi Olanda că se poate combate criza prin adaptarea structurii producţiei agricole la
noua situaţie rezultând astfel o agricultură prosperă în aceste ţări, care ulterior va fi luată chiar
ca model în dezvoltarea viitoarelor politici agrare.
Urmează o perioadă de relativă linişte chiar dacă intervine primul război mondial,
linişte în sensul că fermierii din ţările exportatoare cât şi din ţările europene au beneficiat de
preţuri relativ ridicate datorită dificultăţilor de aprovizionare cu alimente din timpul
războiului, care au mai persistat câţiva ani şi după război.
Depresiunea economică generală coroborată cu îmbunătăţirea aprovizionării cu
alimente determină iarăşi o scădere a preţurilor. Criza este iminentă, iar în 1929 stocurile
mondiale de grâu depăşesc echivalentul exporturilor realizate de ţările exportatoare în timp de
un an. Semnalul crizei este dat de crahul financiar al bursei din New York în octombrie 1929.
Recesiunea industrială din SUA se transmite ca un bumerang şi asupra celorlalte ţări, cu tot
cortegiul de consecinţe nefaste: preţuri scăzute, creşterea şomajului etc.
În faţa scăderii preţurilor mai ales la cereale (în 1931 preţul grâului scăzuse cu peste
50 % faţă de 1929), urmate puţin mai târziu şi de cele ale produselor animaliere, ţările
importatoare au reacţionat imediat prin creşterea barierelor tarifare, în timp ce ţările
exportatoare au fost forţate să scape de suprastocurile lor la orice preţ şi să reducă preţurile
produselor exportate sub cel real cu ajutorul subvenţiilor la export. Acest al doilea val de
protecţionism, compus din protecţie tarifară ca o primă barieră, urmat apoi de măsuri
protecţioniste netarifare (amintim aici rata morăritului şi contingentele de import) a avut totuşi
şi un rol progresist: asistăm la primele intervenţii efective pe pieţele agricole. Considerăm
aceasta ca având un rol progresist prin prisma evoluţiilor viitoare ale elementelor de politică
agricolă. Asistăm la trecerea de la protecţia tarifară prin controlul strict al importurilor la
intervenţia directă pe pieţele agricole. Începutul l-a determinat recolta extrem de bogată de
grâu din 1932 din Franţa. Această recoltă a saturat piaţa, controlul vamal nu a mai putut
menţine preţul: urmarea a fost că guvernul francez a început să intervină direct pe piaţă prin
cumpărarea la un preţ fix a unei părţi din recoltă. Astfel a apărut un alt element al politicii
agricole în general, politica instituţională, creându-se în 1936 “Office National
Interprofessional du Blé” (Biroul Naţional Interprofesional al grâului).
Obiectivul central al Biroului este stabilirea preţului la grâu şi supravegherea
respectării acestuia. Biroul controla astfel întregul comerţ exterior cu grâu, putând să
reglementeze importurile şi să subvenţioneze exporturile.
Febra protecţionistă din valul doi a cuprins aproape toate statele Europei de vest,
inclusiv Marea Britanie. În această ţară, pentru a se evita restricţionarea importurilor din
Imperiul Britanic a fost adoptată formula protecţiei agriculturii prin intermediul unor proiecte
de comercializare sau al unor subvenţii. Astfel la grâu şi sfeclă de zahăr piaţa a fost lăsată
complet liberă, subvenţia fiind oferită ca o “compensare a deficitelor”, punându-se bazele
actualului sistem din timpurile noastre ale politicii agricole comunitare –“ deficiency
payments”.
Rând pe rând şi celelalte ţări au recurs la abandonarea practicilor liberale cum ar fi
Danemarca şi Olanda. În Danemarca au fost impuse taxe pentru vânzările interne de vite şi
pentru anumite produse (untul). Olanda, în faţa scăderii preţurilor la import, începe
organizarea pieţelor pentru produsele din lapte, fructe, legume, vite.
În Germania şi Italia acelor ani, regimurile naţional-socialiste şi respectiv cel fascist,
plecând de la importanţa asigurării cu produse alimentare şi de la necesitatea asigurării unor

5
preţuri corecte pentru fermieri s-au implicat în organizarea sub toate aspectele a producţiei şi a
destinaţiei alimentare, reglementând pieţele şi preţurile agricole.
Ca rezultat al protecţiei şi intervenţiei se înregistrează stimularea producţiei, deşi
efectele crizei au fost estompate numai în parte. Pentru marea majoritate a culturilor se
înregistrează în agricultura ţărilor din vestul Europei o creştere a producţiilor mai ales după
1929 şi mai ales la grâu. Aceste creşteri coroborate cu reducerea generală a puterii de
cumpărare s-au tradus imediat printr-o reluare a importurilor. Scad preţurile mondiale, astfel
încât, comerţul mondial cu produse alimentare se reduce. Acest declin afectează în primul
rând ţările exportatoare SUA şi Canada. Ţările din centrul şi estul Europei, deşi exportatoare,
nu au fost afectate datorită tratamentului preferenţial oferit de Franţa şi mai ales de Germania.
Ţările exportatoare de produse agricole sunt nevoite să aplice diferite măsuri de
susţinere a propriilor ferme, preocupate fiind mai ales de exporturile de grâu. În 1933,
preşedintele Roosvelt promulgă Agricultural Adjustement Act. Legislaţia oferită este eficace,
fermierii sunt plătiţi pentru a reduce suprafeţele cu cereale (grâu, porumb), bumbac şi tutun.
Se instituie The Commody Credit Corporation pentru a vinde şi cumpăra produse agricole,
oferind “împrumuturi” fermierilor. În Canada, Cartelul Canadian al grâului (Canadian Wheat
Poll), fondat în 1924, finanţat de guvern din 1929, oferă sprijin în operaţiunile de stocare. În
1935 se creează Wheat Board (Consiliul grâului), în scopul cumpărării de cereale şi apoi
revinderii lor pe pieţele mondiale cu ajutorul subvenţiilor la buget.
Această practică a subvenţionării exporturilor începe să fie utilizată pe larg în mai
toate ţările: Australia (1938), Africa de Sud (1931), Scoţia şi Noua Zeelandă (1936).
În perioada următoare celui de al doilea război mondial, cu mari lipsuri alimentare,
scopul pe termen scurt era de a spori producţia prin orice mijloace. În felul acesta au fost
oferite fermierilor venituri garantate, se reintroduce subvenţionarea preţurilor, se încurajează
prin orice metodă investiţiile, tehnologiile agricole prin încurajarea creditelor. Politicile
agricole adoptate aveau tendinţa de a deveni din ce în ce mai complicate, mai costisitoare
financiar, toate acestea fiind premergătoare Tratatului de la Roma.
Astfel, în practica economiei occidentale s-au conturat două direcţii principale:
liberalismul şi intervenţionismul.
Liberalismul foloseşte piaţa în numele eficacităţii şi libertăţii de acţiune a agenţilor
economici, mecanismele pieţei jucând un rol decisiv în reglarea activităţii economice.
Intervenţionismul se caracterizează prin intervenţia statului în activitatea economico-
socială, compensând insuficienţele pieţei prin diferite pârghii şi instrumente.
Referitor la această temă sunt economişti care s-au exprimat în favoarea extinderii
rolului statului în economie, precum şi economişti care cer reducerea sau chiar diminuarea
cvasitotalităţii intervenţiei statului.
Multe din aceste păreri s-au dovedit insuficient fundamentate deoarece nu luau în
considerare situaţia reală existentă în cadrul economiilor naţionale respective sau nu ţineau
seama de toţi factorii de influentă.
În literatura de specialitate se vorbeşte atât despre "eşecul pieţei" (al liberalismului) cât şi
despre "eşecul politic" (al intervenţionismului) ca despre fenomene reale, care cer creşterea
intervenţionismului în primul caz şi reducerea acestuia în al doilea caz.
Aceste două teorii economice nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă sunt compatibile,
complementare.
Situaţia actuală a economiei prospere a ţărilor dezvoltate demonstrează cu prisosinţă
că există şi funcţionează "calea de mijloc". La succesul economiilor occidentale fără îndoială
că a contribuit atât rolul important jucat de piaţă, de agenţii economici particulari cu o largă
autonomie, cât şi intervenţia statului.
Majoritatea ţărilor occidentale au o economie mixtă, generată de îmbinarea celor două
sisteme de alocare a resurselor: "sistemul piaţă" (în procesul de alocare a resurselor, a

6
capitalurilor în vederea realizării de bunuri se utilizează preturile stabilite de instituţia pieţei)
şi "sistemul non-piaţă" (alocarea resurselor se face de către sistemul politic prin intermediul
unor anumite reguli de alocare, care acţionează sau nu în sensul în care ar face-o piaţa).
În toate ţările cu economie de piaţă dezvoltată, statul sprijină direct şi indirect
agricultura. Economiile moderne ale acestor ţări tind spre o economie socială de piaţă,
caracterizată prin intervenţia puterilor publice în câteva domenii vitale societăţii: securitate
socială, mediu, agricultură etc.
Agricultura ţărilor dezvoltate este susţinută de stat, diferenţiat de la tară la tară, ea
neputându-se dezvolta nici pe baza liberalismului de la începutul acestui secol şi nici pe calea
intervenţionismului. Faptul că toate ţările cu economie de piaţă îşi organizează pieţe agricole şi
subvenţionează agricultura nu înseamnă substituirea rolului pieţei. Pentru a funcţiona aceste pieţe
s-a recurs la mecanisme specifice care caracterizează reducerea rolului pieţei. Reglarea
agriculturii prin mecanisme economice specifice a permis puterilor publice din ţările respective să
orienteze, să ajusteze şi să susţină dezvoltarea agriculturii în condiţiile unor măsuri de liberalizare
a pieţelor (liberalism controlat).
Pentru ţările din estul Europei, aflate în plină perioadă de tranziţie la economia de
piaţă, confruntate cu grave probleme în aprovizionarea populaţiei cu alimente, exemplul oferit
de economiile mixte din ţările vest europene este mai mult decât edificator, cel puţin în ceea
ce priveşte agricultura.
Se constată cu uşurinţă că subvenţionarea agriculturii diferă de la o tară la alta, iar în
cadrul fiecăreia subvenţionarea este diferită pe produse agricole.
Pentru a înţelege mai bine susţinerea agriculturii în diferite ţări, prezentăm succint
conceptele şi metodologia determinării, “echivalenţelor de subvenţii acordate producătorilor”
(ESP) şi a “echivalenţelor de subvenţii acordate consumatorilor” (ESC) potrivit estimărilor
stabilite de OCDE1.
Echivalenţele de Subvenţii acordate Producătorilor este un indicator al valorii
transferurilor monetare către producătorii agricoli ca rezultat al politicilor agricole din cursul
unui an dat. Estimările E.S.P. stabilite de OCDE iau în calcul cinci categorii de măsuri ale
politicii agricole:
- măsurile care afectează simultan preţurile la producător şi la consumator
(susţinerea preţurilor de piaţă);
măsurile care operează transferurile directe din fondurile contribuabililor în profitul
producătorilor (payements directs) fără ridicarea preţurilor plătite de către consumatori;
- măsurile care au ca efect reducerea costurilor intranţilor, subvenţiile de capital şi
subvenţiile altor intranţi;
- măsurile care reduc costurile pe termen lung, fără a antrena transferuri către
producători (servicii de interes general);
- alte măsuri de susţinere care constau în mod esenţial în subvenţii internaţionale
(finanţate de către guvernele statelor sau provinciilor) şi în anumite facilităţi fiscale.
ESP se calculează în patru modalităţi:
 ESP total, ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor către producători;
 ESP procentual (%), ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor în procente
din valoarea totală a producţiei (evaluată la preţuri interne) ajustată prin includerea plăţilor
directe sau excluderea prelevărilor;
 ESP unitar, ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor pe tona de produs;
 Coeficientul nominal de susţinere al producătorilor (CNSp), ceea ce înseamnă raportul
între preţul la frontieră plus ESP-ul unitar şi preţul la frontieră (sau preţul mondial).
În formă algebrică, aceste expresii de ESP se prezintă de maniera următoare:
ESP total brut = Q. (P-PMmn) + PD – PL +AS
1
OCDE – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică

7
 ESP total net = Q.(P-PMmn) + PD – PL + AS – AAA
ESP
ESPunitar ( ESPu ) 
Q
ESP procentual:
ESP
ESP%  100.
(Q.P  PD  PL)
Coeficientul nominal de susţinere al producătorului (CNSp)
PM mn  ESPu ESPu
CNSp 
PM mn =1+ PM mn
unde: Q este volumul producţiei
P – preţul intern al producţiei
PMmn – preţul mondial în monedă naţională
PD – plăţile directe
PL – prelevările din producţie
AS – alte forme de susţine de la buget
AAA – ajustările pentru alimentaţia animalelor (numai pentru
produsele animaliere)
Echivalenţele Subvenţiilor acordate Consumatorilor este un indicator al valorii
transferurilor monetare către consumatori, ca rezultate ale politicilor agricole din cursul unui
an dat. Indicatorul ESC stabilit de OCDE ia în calcul două categorii de măsuri agricole:
 transferurile spre (dacă acestea sunt pozitive) sau de la (dacă sunt negative)
consumatori care duc la susţinerea preţului de piaţă (transferuri de piaţă);
 transferuri bugetare spre consumatori, rezultat al politicilor agricole (alte
transferuri).
Normal că transferurile de primul tip când sunt efectuate de un semn negativ şi sunt
superioare celor de al doilea tip în termeni absoluţi, în acest caz ESC poate fi considerat ca o
taxă implicită impusă consumatorilor prin politicile agricole.
Ca şi ESP, ESC este calculat de asemenea în patru modalităţi:
 ESC total, ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor către consumatori;
 ESC procentual, ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor în procente
raportată la valoarea totală a consumurilor (evaluate la preţ de producţie), incluzând
transferurile ca şi subvenţiile la consum;
 ESC unitar, ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor pe tona de produs;
 Coeficientul nominal de susţinere al consumatorilor (CNSc), ceea ce înseamnă
raportul între preţul la frontieră plus ESC unitar şi preţul la frontieră.
Sub formă algebrică cele patru tipuri de ESC se prezintă după cum urmează:
ESCtotal = Qc (PMmn-P) + AT
ESC
ESC u 
ESCunitar: Qc
ESC procentual: ESC% =100.ESC / (Qc.P)
Coeficientul nominal de susţinere al consumatorilor:
PM mn  ESC u ESCu
CNSc  1
PM mn PM mn
unde: Qc – reprezintă volumul consumului;
AT – subvenţiile bugetare la consumator, rezultat al politicilor
Agricole;
- ceilalţi parametri au fost prezentaţi anterior (la ESP).

8
 Având o bază comună de calcul se poate compara gradul de susţinere al agriculturii în
SUA şi UE pe baza datelor furnizate de Secretariatul OCDE. Utilizăm pentru aceasta tabelul
1.1, fig. 1.1 (pentru SUA) şi figura 1.2 (pentru UE).
În SUA, în perioada 1991/1992 până la 1995/1996 politica agricolă a fost condusă
conform textului amendat al legii din 1990 privind alimentaţia şi agricultura (Farm Act).
Acordurile agricole din cadrul ALENA (Acordul de Liber Schimb Nord American) cu Canada
şi Mexic a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1994. În ciuda creşterii producţiei, ESP a scăzut în
medie cu 19 % în perioada 1992-1994 faţă de perioada 1986-1988.

Evaluarea politicilor agricole: ESP, ESC

şi coeficienţii nominali de susţinere1
Tabelul 1.1
Echivalenţele subvenţiilor la producător Echivalenţele subvenţiilor la consumator
Ţările ESP total ESP CNS ESP total net ESP CNS
net în % În %
Australia 1,30 12 1,13 0,33 8 1,09
Austria 2,67 49 2,00 2,38 47 1,99
Canada 6,76 44 1,64 3,07 29 1,40
CEE 85,40 47 1,87 66,40 40 1,68
Finlanda 3,38 68 3,60 2,62 67 3,07
Japonia 35,70 71 3,04 37,38 52 2,10
Noua Zeelandă 0,10 3 1,03 0,02 2 1,02
Norvegia 3,06 77 4,90 1,56 63 2,71
Suedia 2,66 57 2,46 2,66 57 2,26
Elveţia 4,64 75 3,79 3,06 52 2,57
Statele Unite 33,85 28 1,36 18,77 19 1,24
OCDE 179,49 44 1,74 138,25 37 1,59
1. vezi semnificaţia termenilor la paginile 10 şi 11
Sursa: Politiques, marches et echanges agricoles, OCDE, Paris, 1993

În cursul acestei perioade toate componentele susţinerii agriculturii americane au

marcat un recul, dar în mod special cel al plăţilor directe a fost mai accentuat.
În ceea ce priveşte UE, ESP total al perioadei 1992-1994 a crescut cu 8 % faţă de cel
al perioadei 1986-1988 din cauza creşterii volumului producţiei pe de o parte (legat şi de
reunificarea Germaniei) dar şi de creşterea ESP unitar cu 5 %. Analiza comparativă a
evoluţiei ESP trebuie făcută cu multă atenţie datorită consecinţelor lărgirii UE cu cei trei noi
membri (Austria, Finlanda, Suedia).

1.2. Cronologia construcţiei europene

A. Bazele incipiente ale Europei Unite

19 Septembrie 1946: Discursul lui Winston Churchill la Zurich chemând la crearea
“Statelor Unite ale Europei”;
17 Martie 1948: Tratatul de la Bruxelles crează Uniunea Occidentală şi prima
tentativă de organizare a unei apărări europene;
16 aprilie 1948: Tratat de creare a Organizaţiei de cooperare economică europeană
(O.E.C.E.) pentru a repartiza ajutorul american al Planului Marshall din 5 iunie 1947;
7 martie 1948: Congresul tuturor mişcărilor europene ţinut în oraşul Haga;
4 aprilie 1949: Tratatul Atlanticului de Nord (O.T.A.N.) semnat la Washington;
5 mai 1949: Tratatul de la Strassbourg creând Consiliul Europei;

9
 9 mai 1950: Declaraţia lui Robert Schuman, ministrul de externe francez, propunând
la iniţiativa lui Jean Monnet, punerea în comun a resurselor de cărbune şi de oţel ale Franţei şi
ale Republicii Federale a Germaniei, într-o organizaţie deschisă tuturor ţărilor Europei;
18 aprilie 1951: Tratatul de la Paris, care instituie Comunitatea europeană a cărbunelui
şi a oţelului (CECA) între 6 ţări: Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos şi R.F.G.
Acest tratat deschide calea construcţiei europene pecetluind reconcilierea franco-germană;
27 martie 1952 : Semnarea Tratatului de la Paris vizând crearea unei Comunităţi
europene de apărare (CED);
30 august 1954: Eşecul proiectului CED în faţa Adunării naţionale franceze;
23 octombrie 1954: Acordurile de la Paris prevăzând intrarea Germaniei federale în
Uniunea Occidentală (U.O) devenind Uniunea Europei Occidentale (UEO) şi viitoarea sa
admitere în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN) (5 mai 1955);
iunie 1955: Reuniţi în Conferinţa de la Messine, miniştrii de externe ai celor 6 ţări
decid extinderea integrării europene la întreaga economie;
25 martie 1957: Semnarea la Roma a tratatului de instituire a Comunităţii Economice
Europene (CEE sau Piaţa Comună) şi Comunitatea europeană de energie atomică
(EURATOM). Obiective ambiţioase sunt fixate de acum de cele 6 ţări fondatoare: dezvoltarea
armonioasă a activităţilor economice, expansiune continuă şi echilibrată, stabilitate crescută,
creşterea accelerată a nivelului de trai, relaţii mai strânse între statele membre.

B. Aprofundarea (adâncirea) Europei

1 ianuarie 1958: Intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma;
1 ianuarie 1959: Prima reducere a tarifelor vamale între cei şase;
4 ianuarie 1960: Constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.E.) care
va intra în vigoare la 3 mai 1960. Ea regrupează Regatul Unit, Suedia, Norvegia, Danemarca,
Austria, Elveţia şi Portugalia;
30 ianuarie 1962: Politica Agricolă Comună este prima politică europeană pusă în
scenă care rămâne mult timp singura care funcţionează ;
20 iulie 1963: Semnarea Convenţiei de la Yaoundé asociind la C.E.E. Madagascarul şi
alte 17 state africane;
aprilie 1965 : Este semnat Tratatul de fuziune a executivelor celor trei comunităţi
(CECA, CEE, EURATOM) instituind un Consiliu al Miniştrilor şi o Comisie unică;
29-30 ianuarie 1966: ”Compromisul de la Luxemburg”, punând sfârşit politicii “casei
goale” practicată de Franţa începând din iunie 1965 (pentru a protesta contra insuficienţei
propunerilor C.E.E. în ceea ce priveşte finanţarea PAC), permiţând ca un stat să se opună unei
decizii dacă interesele sale fundamentale sunt puse în cauză;
iulie 1968: ultimele tarife vamale intracomunitare pentru produsele industriale sunt
eliminate şi tariful exterior comun este pus în practică;
decembrie 1969: Summit-ul din Haga. Şefii de guverne decid să treacă la fază
definitivă a Comunităţii, adoptând regulamente agricole definitive şi stabilind principiul
resurselor bugetare proprii ale CEE.

C. Cooperarea monetară şi lărgirile succesive ale CEE

aprilie 1972: Este hotărâtă întărirea solidarităţii monetare prin constituirea “şarpelui”
monetar. Cei şase decid să limiteze la 2,25 % marjele de fluctuaţie ale monedelor lor între ele;
1 ianuarie 1973: Succesele Europei celor şase atrag noi candidaturi la această dată.
Europa cunoaşte prima sa lărgire odată cu intrarea Danemarcei, Regatului Unit şi a Irlandei în
C.E.E. (în Norvegia referendumul a fost negativ);

10
 9-10 decembrie 1974: La Summit-ul de la Paris, Şefii de Stat şi de Guverne decid ca
procedeul de alegere a Parlamentului european să fie sufragiul universal şi să se întâlnească
regulat în Consiliul Europei;
28 februarie 1975: Semnarea Convenţiei de la Lome între CEE şi 46 ţări din Africa,
Caraibe şi din Pacific (ACP);
iulie 1978: La Summit-ul de la Bremen, Franţa şi RFG propun relansarea
cooperării monetare prin crearea unui sistem monetar european (SME), care se va substitui
“şarpelui monetar”. Acest sistem va fi pus în operă în martie 1979;
13 martie 1979: Crearea Sistemului Monetar European (SME) şi a ECU-ului;
7-10 iunie 1979: Prima alegere a Parlamentului european prin sufragiu universal
direct (au fost aleşi 410 membri);
1 octombrie 1979: Semnarea Convenţiei de la Lomé II;
1 ianuarie 1981: Aderarea Greciei la CEE (a doua lărgire a CEE);
8 decembrie 1984: Semnarea Convenţiei de la Lomé III;
1985: Publicarea Cărţii Albe privind desăvârşirea Pieţei interioare;
14 iunie 1985: Semnarea acordurilor de la Schengen privind libera circulaţie a
persoanelor între Franţa,Germania, Belgia, Ţările de Jos şi Luxemburg;
1 ianuarie 1986: A treia lărgire a CEE prin aderarea Spaniei şi Portugaliei.

D. Accelerarea dinamicii europene

17-18 februarie 1986: Semnarea la Luxemburg şi în oraşul Haga, de către cei
doisprezece, a Actului unic european, modificând Tratatul de la Roma şi prevăzând realizarea
pieţei interioare pentru 31 decembrie 1992;
1 iulie 1987: Relansarea ideii europene se traduce prin intrarea în vigoare a Actului
unic european care programează desăvârşirea unei mai mari pieţe unice pentru 1993;
februarie 1988 :După mai mulţi ani de criză bugetară o importantă reformă intervine
asupra politicii de finanţare a CEE prin programarea multianuală a cheltuielilor. În perioada
1988-1992, fondurile structurale sunt reformate în mod egal. Aceste perspective financiare
vor fi reînnoite de Consiliul european de la Edinburg (1992) pentru perioada 1993-1999. Un
plafon al resurselor bugetare, linia directoare agricolă funcţie de creşterea produsului naţional
brut a fost fixată prin FEOGA2;
Noiembrie 1989: Căderea zidului Berlinului antrenează reunificarea Germaniei
(octombrie 1990);
9 decembrie 1989: Adoptarea de către 11 ţări (fără Regatul Unit) a unei Charte
sociale europene şi declaraţia de aprobare a reunificării Germaniei
15 decembrie 1989: Semnarea Convenţiei de la Lome IV (şaizeci şi nouă state
asociate);
iunie 1990: Semnarea între Franţa, Germania şi Benelux a Convenţiei de la
Schengen privind libera circulaţie a persoanelor;
15 decembrie 1990: Deschiderea Conferinţelor interguvernamentale de pregătire a
Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi Uniunii Politice;
21 octombrie 1991: Acordul privind crearea Spaţiului Economic European (EEE)
regrupând o piaţă de 380 milioane de locuitori: cele douăsprezece ţări ale Comunităţii
europene şi cele şapte ţări (Austria, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Suedia,
Elveţia) ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELE);
7 februarie 1992: A fost semnat la Maastricht “Tratatul privind Uniunea Europeană
(UE)”. Noul tratat va intra în vigoare în noiembrie 1993 şi angajează statele într-o dinamică
de adâncire a uniunii: realizarea Uniunii Economice şi Monetare până în 1999, noile politici
comune, cetăţenia europeană, obiectivul unei politici externe şi de apărare comune ;
2
FEOGA – Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă

11
 20 septembrie 1992: Francezii se pronunţă prin referendum cu 51,04 % voturi pentru
ratificarea Tratatului de Uniune Europeană, denumit Tratatul de la Maastricht;
1 ianuarie 1993: Intrarea în vigoare a pieţei unice consacrată liberei circulaţii a
mărfurilor şi a capitalurilor;
1 noiembrie 1993: Intrarea în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană. Cei
doisprezece constituie de acum înainte Uniunea Europeană;
1 ianuarie 1994: Intrarea în vigoare a spaţiului Economic European (E.E.E.), care
regrupează Uniunea Europeană şi cinci din cele şapte ţări membre ale AELE (Austria,
Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia);
martie 1994: Semnarea actelor de adeziune la Uniunea Europeană de către Austria,
Finlanda, Norvegia şi Suedia. Referendumurile de ratificare vor avea loc în 1994 în aceste 4 ţări;
15 aprilie 1994: Semnarea la Marrakech a acordurilor privind comerţul internaţional
(G.A.T.T.);
9-12 iunie 1994: A patra alegere a Parlamentului european prin sufragiu
universal direct;
12 iunie 1994: Referendum privind aderarea în U.E. a Austriei; Da: 66,3 %; Nu: 33,61
%;
16 iulie 1994: Jacques Santer, primul ministru al Luxemburgului, a fost desemnat
pentru a succede lui Jacques Delors ca preşedinte a Comisiei Europene începând cu ianuarie
1995;
16 octombrie 1999: Referendum privind adeziunea la Uniunea Europeană în Finlanda:
Da - 56,9 %; Nu - 43,1 %;
13 noiembrie 1994: Referendum privind adeziunea în Uniunea Europeană în Suedia:
Da - 52,2 %; Nu - 46,9 %;
29 noiembrie 1994: Norvegia respinge adeziunea la Uniunea Europeană cu 54,2 % din
sufragii;
9-10 decembrie 1994: La summit-ul de la Essen, la care au asistat cele trei viitoare state
membre, Consiliul European decide caracterul obiectiv al lărgirii Uniunii cu Polonia, Ungaria,
Republica Cehă, Slovacia, Bulgaria şi cu România, după Conferinţa interguvernamentală
prevăzută în 1996 pentru redefinirea organizării politice şi instituţionale a Uniunii;
1 ianuarie 1995: Europa celor doisprezece se transformă în Europa celor
cincisprezece.

Uniunea Europeană 1995

(în cifre)
 15 ţări
Germania, Anglia, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa,
Marea Britanie, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Portugalia, Suedia
 370 milioane de locuitori
 I-ul exportator mondial (20 % din piaţă, SUA: 16,5 %
 II-lea importator mondial (19 % din piaţă, SUA: 20,5 %
 II-lea exportator mondial de produse agricole şi alimentare
 I-ul importator mondial de produse agricole şi alimentare
 1 ECU = 6,6 FF = 1,2 $
E. Proiectele deceniului următor
9-10 decembrie 1994: Consiliul European de la Essen a fixat o strategie globală
pentru o a cincea lărgire a Uniunii Europene cu ţările din Europa Centrală şi Orientală
(P.E.C.O.);

12
 1997: Conferinţa interguvernamentală trebuie să revizuiască şi să completeze Tratatul
de la Maastricht pentru adâncirea Uniunii Europene şi să pregătească viitoarea sa lărgire;
1998: Debutul negocierilor cu ţările candidate la aderarea la Uniunea Europeană;
1999: Stabilirea viitoarelor resurse bugetare ale Uniunii Europene (pentru 2000-2005);
2000: Conform cu calendarul prevăzut, instaurarea Uniunii Economice şi Monetare şi
a monedei unice, EURO. Din 1999 până în 2002, preţurile, taxele şi salariile se vor calcula
atât în monedă naţională cât şi în EURO. Începând cu 2002, monedele naţionale se vor retrage
progresiv din circulaţie şi vor fi înlocuite cu EURO.

1.3. Sistemul instituţional al Uniunii Europene

Sistemul instituţional al UE este dificil de a fi clasificat. Comunitatea este mai mult

decât o organizaţie interguvernamentală, ea are o personalitate proprie şi puteri extinse. Dar
Comunitatea nu este nici o federaţie în care guvernele şi parlamentele naţionale vor fi în
diferite moduri subordonate domeniilor esenţiale. Lărgirile succesive ale Comunităţii nu au
avut incidenţe privind structura instituţiilor comunitare, ele n-au antrenat decât modificări în
compoziţia lor internă.
În revanşă, Actul unic european, intrat în vigoare la 1 iulie 1987 a mărit competenţele
comunităţii şi a modificat regulile de funcţionare a instituţiilor, în mod special prin procedura
de codecizie “Parlament-Consiliu”.
Tratatul Uniunii Europene (Maastricht) intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 a condus
la modificări profunde: Comunitatea va deveni nucleul unei arhitecturi mult mai vaste şi mult
mai politice, dominată de Consiliul European. Tratatul vizează pentru prima dată cetăţenia
europeană.
Tratatul de la Maastricht instituie o Uniune Europeană bazată pe trei piloni distincţi în
procedurile lor cu instituţii comune, legate între ele prin Consiliul european:
- primul pilon grupează domeniile de competenţă comunitară: piaţa unică, agricultură,
coeziune, Uniunea economică şi monetară;
- al doilea pilon cuprinde un domeniu de competenţă interguvernamentală: politica
externă şi securitatea comună (PESC);
- al treilea pilon, de asemenea din domeniul competenţei interguvernamentale vizează
cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.
Procesul de constituire europeană a demonstrat voinţa comună a mai multor ţări
europene de a stabili legături durabile între ele, prezervând totodată agricultura lor, istoria lor
şi sistemul lor politic. Această construcţie comunitară a răspuns unor idei şi principii
împărtăşite de toţi: pace, democraţie, solidaritate.
Uniunea Europeană este o construcţie originală care, prezervând diversităţile
naţionale, a permis degajarea unei identităţi europene specifice, bazată pe un dialog
permanent între interesele naţionale şi interesele comune. În lume, nici un alt grup de ţări nu a
mers atât de departe în coordonarea şi intercondiţionarea economiilor şi politicilor naţionale,
de exemplu, ALENA – l’Association de Libre Echange Nord-Americaine între Canada,
Statele Unite ale Americii şi Mexic se limitează la o piaţă a schimburilor de produse şi
capitaluri.
Integrarea instituţională la nivelul Uniunii Europene are loc prin crearea şi
funcţionarea instituţiilor comunitare. Aceste instituţii şi-au modificat structura şi
competenţele faţă de ceea ce s-a stabilit prin Tratatul de la Roma, prin intrarea în vigoare a
Actului Unic, a Tratatului de la Maastricht, a Tratatului de la Amsterdam şi procesul va
continua prin adoptarea de către statele membre a Constituţiei Europene.

13
 Principalele instituţii ale Uniunii Europene care au rol de autoritate, legislativ,
decizional, executiv, de aplicare a tratatelor, de control şi consultare sunt:
• Parlamentul European
• Consiliul European
• Consiliul de Miniştri
• Comisia Europeană
• Curtea de Justiţie
• Curtea de Conturi
• Comitetul Regiunilor
• Comitetul Economic şi Social etc.
Triunghiul decizional în cadrul Uniunii Europenr este constituit din : Parlamentul
European, Consiliul European şi Comisia Europeană. Actualul triunghi instituţional al UE
este rezultatul modificărilor introduse de tratatele de la Amsterdam şi Nisa. Aceste modificări
au avut loc în raport cu particularităţile naţionale ale primelor etape ale construcţiei europene.
O serie de alte instituţii complementare sprijină implementarea deciziilor şi finanţarea
programelor comunitare, cum este Banca Centrală Europeană.
Parlamentul European este instituţia în care sunt reprezentaţi cetăţenii statelor
membre; are rol legislativ şi de autoritate bugetară, alături de Consiliu; exercită funcţii de
control democratic asupra Comisiei; aprobă desemnarea membrilor Comisiei şi are dreptul de
a cenzura Comisia.
Parlamentul European exercită control politic asupra instituţiilor Uniunii.
In activitatea sa este asistat de Comitetul Agri, un organ permanent cu rol
consultativ.
In Parlamentul European partidele politice sunt grupate pe orientări, au statut şi reguli
de finanţare proprii.
Numărul deputaţilor europeni este de maxim 732 pentru UE25. Aceştia sunt aleşi prin
vot direct, pentru un mandat de cinci ani, de către cetăţenii statelor membre. In UE cu 27 state
membre, numărul europarlamentarilor va fi de 785, României îi revin 35 membrii iar
Bulgariei 18.
Consiliul European asigură coordonarea politicilor economice generale şi este sub
raportul autorităţii forumul cel mai înalt al Uniunii. Din punct de vedere juridic nu este o
instituţie a UE. Se reuneşte bianual în sesiuni semestriale sau când este nevoie. La reuniunile
sale participă şefii de
state şi guverne şi preşedintele Comisiei. In prezent, Consiliul este prezidat de statul
membru care exercită timp de şase luni preşedinţia Uniunii, conform unei ordini stabilite.
In domeniul agriculturii, puterea legislativă îi revine Consiliului European. Deciziile
se adoptă cu o majoritate calificată.
Consiliul European are următoarele responsabilităţi:
- este un organism legislativ, în rezolvarea unei game largi de probleme
comunitare îşi exercită puterea legislativă împreună cu Parlamentul;
- coordonează politica generală a statelor membre;
- încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre acesta
şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale;
- împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care
adoptă bugetul Comunităţii.
Consiliul European beneficiază de asistenţa unui Secretariat General care pregăteşte
buna funcţionare a lucrărilor sale.
Consiliul de Miniştri este principala instituţie de decizie în care sunt reprezentate
statele membre. Exercită împreună cu Parlamentul funcţiile legislative şi bugetare. Consiliul
de Miniştri este alcătuit din câte un reprezentant numit de fiecare stat membru la nivel

14
ministerial, pentru a lua decizii într-un domeniu sau altul. Componenţa acestuia se modifică
în funcţie de domeniul - obiect al tratativelor: miniştri ai muncii, agriculturii, problemelor
sociale. Miniştrii pot fi înlocuiţi doar de reprezentanţii permanenţi.
Consiliul de Miniştri este reprezenta de un Comitet al reprezentanţilor permanenţi şi
de un Comitet special însărcinat cu problemele agricole.
Consiliul ia hotărâri în unanimitate sau cu majoritate calificată în domeniul Politicii
Agricole Comune, conform Tratatului de la Maastricht.
Comisia Europeană este organismul executiv al UE, reprezintă interesul european
comun al tuturor statelor membre ale UE, are funcţii legislative şi de execuţie, pune în
aplicare deciziile Consiliului de Miniştri, gestionează bugetul şi fondurile structurale ale UE
şi coordonează programele comunitare.
Comisia reprezintă Uniunea şi poartă negocierile internaţionale (de exemplu, cu
Organizaţia Mondială şi Comerţului).
Comisia îndeplineşte două atribuţii cheie: iniţiativa legislativă şi
implementarea PAC.
In desfăşurarea activităţii sale, Comisia Europeană este sprijinită de comitete. Acestea
sunt de trei tipuri:
 Comitete pentru managementul Organizărilor Comune de Piaţă, (pentru fiecare
tip de Organizare Comună de Piaţă, un comitet).
 Comitete consultative formate din reprezentanţii grupurilor de interese.
 Comitete de reglementare cu rol consultativ în elaborarea legislaţiei orizontale.
Tratatul de la Nisa (2000) a limitat componenţa Comisiei la un singur membru
din fiecare stat. Comisia este condusă de către un Preşedinte şi comisarii sunt numiţi pentru
un mandat de cinci ani, pe baza votului Parlamentului. Ar urma ca după extinderea la 27 state,
numărul de comisari să fie mai mic decât numărul statelor membre.
Comisia Europeană conlucrează cu diferite organisme specializate, cum este
Autoritatea Europeană pentru Securitatea Alimentelor organizaţie independentă cu rol
consultativ pentru Comisie. AESA a fost instituţionalizată în anul 2002, având ca atribuţii
siguranţa alimentelor, evaluarea riscurilor cu privire la siguranţa alimentelor pe întregul lanţ
de producţie, de la fermă până la consumatorul final etc.
Curtea de Justiţie cuprinde Curtea de Justiţie Europeană, Tribunalul primei instanţe şi
alte tribunale specializate. Este însărcinată să asigure respectarea dreptului Uniunii;
interpretarea şi aplicarea tratatelor. In Europa extinsă (UE27), Curtea de Justiţie va avea în
continuare câte un judecător pentru fiecare stat membru.
Banca Centrală Europeană s-a creat în contextul introducerii monedei unice. De la 1
ianuarie 1999, BCE are ca sarcină aplicarea politicii monetare europene, definită de către
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Prioritatea BCE este de-a menţine
stabilitatea preţurilor.
Curtea Europeană de Conturi verifică conturile Comunităţii şi execuţia bugetului UE
examinează legalitatea şi regularitatea încasărilor şi cheltuielilor bugetului comunitar şi
asigură buna gestiune financiară. Curtea urmăreşte îmbunătăţirea gestiunii fondurilor
europene şi informarea contribuabililor europeni cu privire la utilizarea fondurilor
publice.Este o instituţie independentă, aceasta garantând activitatea de audit. Nu aplică
sancţiuni, ci doar informează organismele comunitare competente, cu promptitudine, despre
neregulile (inclusiv fraudele) descoperite.
Comitetul Regiunilor este compus din reprezentanţi ai comunităţilor locale şi
regionale; este consultat de către Consiliu, Parlament şi Comisie în domenii privind interese
regionale şi locale, în special educaţia, sănătatea publică, coeziunea economică şi socială.
Comitetul Economic şi Social (CES) este compus din reprezentanţii organizaţiilor
economice şi sociale şi ai societăţii civile. CES dă avize consultative instituţiilor înaintea

15
adoptării unui mare număr de acte referitoare la piaţa internă, educaţie, protecţia
consumatorilor, mediu, dezvoltare regională şi domeniul social.
Comisia Europeană asigură implementarea politicilor în diverse domenii de
activitate, prin intermediul a 24 direcţii generale, între care şi Direcţia Generală pentru
Agricultură3
Această direcţie gestionează programele complexe ale PAC şi se consultă cu diferite
organisme în care sunt reprezentaţi agricultori, grupuri de comercianţi şi consumatori.
Direcţia Generală VI - Agricultura are următoarea structură:
• DG VIA - Analiza economică şi studii avansate
• DG VIB I, II – I Legislaţie agro-economică şi
II Sănătatea publică a plantelor şi animalelor
• DG VI C - Organizarea pieţei cerealelor şi produselor din cereale
• DG VID - Organizarea pieţelor produselor animale
• DG VIE - Organizarea pieţelor produselor specializate
• DG IF 1 şi 2 - Dezvoltarea rurală I şi II
• DG VI G - Finanţare şi bugetul agricol
• DG VIH - Afaceri internaţionale agricole
Reprezentarea producătorilor agricoli, procesatorilor şi a consumatorilor la nivelul
Uniunii se realizează prin mai multe organizaţii comunitare, la care aderă diferite organizaţii
naţionale :
• Comitetul Organizaţiilor Profesionale Agricole (COPA),care are ca
scop principal obţinerea unor venituri echitabile şi stabile de către agricultorii
comunitari.
• Comitetul General al Cooperativelor Agricole (COGECA), organizaţie
reprezentativă la nivel comunitar a organizaţiilor naţionale ale cooperativelor
agricole.
• Comitete consultative sau Comitete de gestiune ale agriculturii, care îşi
desfăşoară activitatea pe lângă instituţiile UE.
• Confederaţia Industriilor Alimentare şi a Băuturilor şi alte asociaţii din
acest sector, care au un rol important în elaborarea politicilor agricole şi a
legislaţiei în sectorul agro-alimentar.

Politicile comunitare sunt stipulate în tratate şi în alte acte cu putere de lege ce trebuie
respectate de către statele membre. Noţiunea utilizată pentru aceste reglementări este cea de
acquis comunitar şi a fost definită încă în Tratatul de la Roma.
Acquis-ul comunitar reprezintă legislaţia conţinută în tratatele Uniunii Europene şi
legislaţia secundară adoptată de către instituţiile comunitare, în jurisprudenţa Curţii de
Justiţie, în declaraţiile şi rezoluţiile adoptate de Comunitate, în actele adoptate în cadrul
Politicii Externe şi de Securitate (PESC), a Justiţiei şi Afacerilor Externe (JAI), în acordurile
internaţionale la care este parte, precum şi cele încheiate între statele membre ale UE cu
referire la activitatea acesteia.
Acquis-ul comunitar, ca sistem juridic al UE, cuprinde reglementări care se referă la
statele membre şi la persoane fizice. Ţările care aderă la Uniune preiau acest sistem juridic,
treptat, în decursul unei perioade de tranziţie. In această perioadă are loc armonizarea
legislativă, proces prin care legislaţia statelor membre ale UE şi a celor candidate la aderare
se aliniază normelor dreptului comunitar, prin preluarea şi transpunerea acquis-ului comunitar
în legislaţia naţională. Reglementările comunitare constituie numai o parte din prevederile
legislaţiei naţionale. Prin armonizarea acesteia cu legislaţia comunitară se asigură asumarea
obligaţiilor şi compatibilitatea legislaţiei naţionale cu acquis-ul. Conform Acordurilor
3
L.Zahiu,A.Dachin – „Politici agroallimentare comparate”, Editura Economică, 2001

16
europene, părţile recunosc că o condiţie importantă a aderării o reprezintă armonizarea
legislativă.
Acquis-ul comunitar, cuprinde reglementări ce se referă la: Piaţa Unică; la cele patru
libertăţi fundamentale; la agricultură, comerţ, energie, concurenţă, transporturi, zonele rurale,
mediu, impozitare, politică socială etc.
Actele legislative stabilite la nivelul Uniunii Europene care reglementează direct şi
indirect şi Politica Agricolă Comună, sunt:
• Reglementarea (regulamente). Acest act se adoptă de către Consiliul European,
la recomandarea Comisiei, după avizul prealabil al Parlamentului; au caracter de lege, de
cea mai mare importanţă la nivel UE; aplicarea lor este integrală şi obligatorie la nivelul
statelor membre. Reglementările nu presupun includerea în legislaţia naţională pentru a
intra în vigoare.
• Directiva este un instrument legal - cadru prin care Consiliul sau Comisia pot
cere statelor membre să amendeze sau să adapteze legislaţia naţională până la un termen
limită. Prezintă caracter obligatoriu, dar se deosebesc de reglementări prin faptul că se
adresează unei părţi din statele membre şi nu tuturor, fixează doar obiectivele şi lasă la
nivelul statelor naţionale posibilitatea de alegere a modului şi mijloacelor de implementare,
permit o adaptare a dreptului comunitar la conjuncturile şi particularităţile fiecărui stat
membru.
• Decizia se referă la cazuri specifice. Decizia reprezintă mijlocul legal prin care
instituţiile UE pot ordona rezolvarea unei situaţii particulare, individuale. Se poate adresa
fie unui singur stat membru, fie chiar unei persoane fizice sau juridice.
• Opinii şi recomandări. Sunt acte legale prin care instituţiile europene îşi pot
exprima punctele de vedere fie faţă de statele membre, fie faţă de persoanele fizice sau
juridice. Recomandările sau opiniile Consiliului sau Comisiei nu au caracter obligatoriu.
Opiniile sunt rezultatul unei cercetări înaintate de un stat membru, a unei persoane fizice
sau juridice relativ la o situaţie concretă apărută pe teritoriul unui stat membru.
Recomandările pot fi emise din propria iniţiativă a instituţiilor comunitare.

1.4. PAC, justificare şi semnificaţii economice

Politica Agricolă Comunitară a fost pusă în aplicare în urma creării Pieţei Comune
începând cu anul 1957, după semnarea Tratatului de la Roma. Ea este rezultatul unor serii
succesive de compromisuri între diferitele ţări, însă s-a bazat pe principii care erau deja
aplicate în moduri diferite în cele şase ţări fondatoare ale Uniunii. Istoria, deja veche a
politicilor agricole (de exemplu cele din Franţa, Anglia, Danemarca), permite să înţelegem de
ce şi cum au luat fiinţă astfel de politici, în contexte economice şi sociale diferite, şi de ce în
cadrul Uniunii Europene puncte de vedere foarte diferite se pot confrunta cu ocazia deciziilor
de măsuri comune, între ţări importatoare şi exportatoare din Nord şi din Sud, sau cu structuri
de exploatare agricolă diferite, sau între ţări mai “liberale” sau mai “intervenţioniste” prin
tradiţie.
Justificările importantelor (şi costisitoarelor) intervenţii ale Statelor membre în
sectorul agricol şi agro-alimentar sunt numeroase, acestea putând fi (G. Miclet, 1998):
- sociale: diferenţele sensibile între veniturile agricultorilor şi cele ale altor
sectoare de activităţi economice;
- demografice: populaţia agricolă este în general îmbătrânită, de unde necesitatea
obiectivă a înlocuirii acesteia;
- strategice: necesitatea de a ocupa teritoriul şi în special zonele de frontieră;

17
 - geopolitice: arma alimentară a excedentelor de producţie este tot mai mult pusă în
discuţie;
- mediul înconjurător sau cele referitoare la amenajarea teritoriului.
Cele mai des întâlnite şi permanente sunt cele economice, dar legate de situaţia
specifică a sectorului agricol:
- sprijin pentru asigurarea creşterii productivităţii în cadrul sectorului agricol;
- protejarea de fluctuaţiile de preţuri, sau de preţuri inferioare costurilor de
producţie ale produselor (sau a factorilor de producţie, de preţuri prea ridicate, de exemplu
cele referitoare la terenurile agricole), care ar fi destabilizatoare şi dăunătoare progresului
tehnic;
- asigurarea autosuficienţei alimentare şi adaptarea produselor la evoluţia cererii
consumatorilor sau a industriilor din aval.
Ele pot de asemenea, din ce în ce mai mult, să ia în considerare problemele legate
de mediul înconjurător:
- rolul agriculturii în întreţinerea peisajelor şi în protecţia sau întreţinerea anumitor
medii naturale
- sau din contră efectele negative ale intensificării producţiei agricole (poluarea).
Politicile agricole trebuie să fie din ce în ce mai integrate, aceasta pentru că logica lor
şi mijloacele care le sunt afectate sunt încă sectoriale, vizând la modul general o piaţă sau o
categorie specială de agricultori. Din analiza politicilor agricole şi mai ales a efectelor lor,
putem distinge în mod clasic politicile de intervenţie pe pieţele mari de produse agricole
(piaţa cerealelor), politicile structurale care vizează uşurarea accesului exploataţiilor la
factorii de producţie, şi în special cele mai importante dintre ele, politicile (permanente sau
conjuncturale) de susţinere a veniturilor exploatanţilor şi familiilor lor (în principiu pentru
cei mai puţin bogaţi dintre ei).
Politicile agricole corelate cu cele de protecţia mediului (politicile ecologice sau
politicile durabile) încep să se dezvolte încet, progresiv, reprezentând însă o parte mică a
acţiunilor şi mai ales a cheltuielilor; preţurile luate în considerare şi efectele asupra mediului
ale politicilor agricole fiind indirect orientate în acest sens (nedirecţionate).
Economia politică dispune de metode simple şi bine verificate, bazate pe analiza neo-
clasică a funcţionării pieţelor: oferta, cererea, echilibrul parţial, analiza în termen de surplus
sau “economia bunăstării” permiţând justificarea şi estimarea efectelor unor asemenea
politici.
Aceste metode permit compararea utilităţii nenumăratelor situaţii şi posibilităţi sau a
nenumăratelor metode posibile de intervenţie. Ele sunt în acelaşi timp parţiale, cu toate că ele
pot fi generalizate la un ansamblu de pieţe statice, permiţând cu destulă dificultate
cuantificarea situaţiilor de dezechilibru sau eventuala evoluţie spre echilibru sau efectele
timpului şi progresului tehnic care le însoţeşte.

CAPITOLUL II
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ DE LA CREARE PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL
SECOLULUI XXI

18
 În cadrul Uniunii Europene, în ciuda diversităţii structurilor agricole, a sistemelor de
producţie şi a nivelurilor tehnice diferite, se aplică o singură politică, iar schimburile
comerciale de produse agricole şi agro-alimentare sunt total libere între ţările membre ale
uniunii.
P.A.C. nu este decât una dintre politicile economice dezvoltate în cadrul Pieţei
Comune, apoi a Comunităţii Europene, apoi a Uniunii Europene. Această uniune de ţări (6 la
origine în 1957) reprezintă o construcţie instituţională complexă, unică în istorie, care se
bazează la nivel economic pe o piaţă unică pentru toate bunurile (şi un front extern comun),
pe o politică agricolă comună şi pe alte numeroase politici economice sectoriale de asemeni
comune.

Bazele Politicii Agricole Comune au fost puse de Tratatul de al Roma (1957), care, în
articolul 2, a stabilit înfiinţarea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor
economice ale statelor membre.
În peste 45 de ani de la crearea PAC, agricultura şi zonele rurale din statele membre s-
au modernizat şi s-au dezvoltat armonios, într-un lung proces de reforme menite să adapteze
economiile europene la cerinţele fiecărei noi etape.

2.1. Necesitatea şi etapele Politicii Agricole Comune

Politica Agricolă Comună s-a integrat politicilor economice şi sociale ale statelor
membre şi a fost reformată în pas cu evoluţiile pieţei şi cu cerinţele impuse de dezvoltarea
rurală. Efectele benefice ale acestei politici sunt imense şi vizibile în modernizarea agriculturii
şi a economilor rurale ale tuturor statelor membre. Este greu de calificat dacă elementele de
impact negativ existente în prezent puteau fi eliminate printr-o variantă de dezvoltare care să
fi exclus agricultura de la un sistem de susţinere şi control al pieţei, multă vreme extrem de
riguros.
Primele decizii ale Comunităţii Economice Europene au inclus agricultura ca parte
componentă strategică de mare importanţă în procesul de refacere a economiilor vest
europene distruse de război.
Pentru dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice, expansiunea continuă şi
echilibrată, creşterea stabilităţii, sporirea accelerată a standardului de viaţă şi relaţii strânse
între ţările membre ale Comunităţii s-au luat o serie de decizii, ca:
- eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în domeniul importului şi
exportului de mărfuri dintre statele membre;
- instituirea unui tarif vamal comun (TVC) şi a unei politici comerciale comune faţă
de ţările terţe;
- abolirea între statele membre a obstacolelor în privinţa libertăţii mişcării mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
- instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii;
- crearea unui Fond Social European în vederea îmbunătăţirii posibilităţilor de utilizare
a forţei de muncă şi pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai al muncitorilor;
- înfiinţarea unei Bănci Europene de Investiţii pentru a facilita expansiunea economică
a Comunităţii prin punerea în valoare a resurselor sale, etc.
Deşi structurile agricole ale statelor fondatoare nu erau omogene, o serie de factori
impuneau o politică agricolă unitară, pentru:
- încurajarea creşterii productivităţii sectorului agroalimentar în vederea stabilizării
consumului alimentar şi echilibrul pieţelor;

19
 - transformarea agriculturii într-un sector viabil, care să justifice avantajele
complementarităţii resurselor naturale ale statelor membre şi să le elimine disparităţile
naţionale;
- reechilibrarea balanţei de plăţi prin reducerea dependenţei excesive de importul de
produse agricole;
- eradicarea sărăciei rurale, etc.
De al crearea sa, Politica Agricolă Comună a parcurs perioade şi etape de ajustare a
instrumentelor şi mecanismelor de aplicare a principiilor, obiectivelor şi normelor de realizare
a acestora, dar şi măsuri de reformă radicală a pieţelor şi a structurilor agricole şi rurale. Unii
specialişti afirmă că PAC a început să fie reformată încă de la crearea sa şi acest proces
continuă în contextul globalizării, al transformărilor care are loc în cererea de produse
agroalimentare, a creşterii exigenţelor faţă de protecţia mediului natural şi a vieţii , precum şi
a procesului de extindere a Uniunii.
Sunt evidente patru perioade şi a cincea este în faza de început, caracterizate prin
transformări profunde în agricultura europeană, sub impactul Politicii Agricole Comune:
 perioada 1960-1970, de creare şi implementare a PAC. A fost o perioadă de
tranziţie, de armonizare a intereselor naţionale cu cele comunitare;
 perioada 1970-1983, de consolidare a PAC, când au apărut excedentele agricole şi
a început aplicarea primelor măsuri de reducere a producţiei;
 perioada 1983-1992, caracterizată prin puternice dezechilibre ale pieţelor agricole,
creşterea cheltuielilor bugetare şi întreprinderea unor măsuri mai susţinute de
reducere şi control al ofertei;
 perioada 1992-2000, când a început reforma radicală a PAC;
 perioada începută cu Agenda 2000 şi continuată în 2003-2004 cu accentuarea
măsurilor de liberalizare a pieţelor şi de dezvoltare rurală, cu extinderea Uniunii
Europene şi trecerea de la 1 ianuarie 2007 la o reformă fundamentală a PAC.

2.2. Politica Agricolă Comună în perioada de creare şi implementare

2.2.1. Obiectivele şi principiile PAC

Politica Agricolă Comună s-a creat în situaţia de penurie de alimente, în urma

distrugerilor provocate de cel de-al doilea război mondial şi a dependenţei ţărilor vest
europene de importul de produse agroalimentare, în special din Statele Unite ale Americii.
Agricultura avea un rol strategic esenţial, care i-a fost recunoscut în dezvoltarea economică de
ansamblu şi pentru eradicarea sărăciei rurale şi a urmărilor războiului.
Principiile directoare ale Politicii Agricole Comune au fost stabilite în articolele 38-
46 ale Tratatului de la Roma.
La Conferinţa Agricolă de la Stressa (iulie 1958) s-a ajuns la un consens privind
necesitatea protejării pieţei interne agricole faţă de exterior şi s-au stabilit unele măsuri de
corelare a preţurilor cu structura producţiei şi veniturile agricultorilor.
La 30 iunie 1960, Comisia Europeană a prezentat schiţa cu propunerile privind PAC.
Aplicarea efectivă a acestor măsuri a început în urma semnării Acordului de la Bruxelles
(1962). Acordul a stabilit elementele - cadru ale PAC: obiectivele, mecanismele de
funcţionare, produsele sau grupele de produse supuse intervenţiei pe piaţă, reglementările
comunitare privind producţia, preţurile, importurile şi exporturile. În această perioadă de 12
ani, s-au introdus treptat mecanismele de preţuri minim garantate şi de formare a pieţei
comune unice. A fost o perioadă de tranziţie în care au avut loc numeroase controverse cu
privire la armonizarea intereselor naţionale cu cele comunitare. Datorită nevoilor de consum

20
mari şi în creştere, pe măsura dezvoltării economice a celor şase state fondatoare ale CEE,
mecanismele de formare a pieţei comune avantajau agricultorii.
Obiectivele Politicii Agricole Comune au fost definite în articolul 39 a Tratatului de
la Roma, astfel:
 Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic şi asigurarea
dezvoltării raţionale a producţiei agricole, cât şi utilizarea optimă a factorilor, mai ales a forţei
de muncă.
 Asigurarea în acest mod a unor standarde corespunzătoare de viaţă pentru
comunitatea agricolă, prin creşterea câştigurilor individuale obţinute de către persoanele care
lucrează în agricultură.
 Garantarea securităţii aprovizionării populaţiei prin asigurarea ofertei la preţuri
rezonabile pentru consumatori.
Obiectivele iniţiale ale PAC urmăreau asigurarea securităţii alimentare a populaţiilor
statelor membre, modernizarea tehnică şi tehnologică în vederea creşterii productivităţii
agricole şi a veniturilor agricultorilor, în condiţiile oferite de măsurile de creştere a ofertei
pentru stabilizarea pieţei şi a cererii în creştere.
Agricultura a fost inclusă în procesul de integrare europeană datorită rolului său
strategic în asigurarea securităţii alimentare. Întrucât Franţa era mare producătoare de cereale
iar Germania era deficitară, Italia era producătoare de produse mediteraniene iar Belgia şi
Olanda aveau o producţie zootehnică şi sectoare de transformare dezvoltate şi beneficiau de
traficul din Portul Rotterdam, s-a avut în vedere armonizarea avantajelor comparative între
aceste state fondatoare ale Comunităţii Economice Europene.
Modernizarea tehnică şi tehnologică era necesară pentru creşterea productivităţii
agricole şi pe această bază transformarea agriculturii tradiţionale într-o agricultură familială
care să producă pentru piaţă şi să devină viabilă.
Pentru stabilizarea pieţelor s-au oferit subvenţii substanţiale, prin mecanisme de
garantare a unui nivel ridicat al preţurilor la poarta fermei, intervenţii pentru stocarea publică
sau retragerea unor produse de pe piaţă, ca şi printr-un regim protecţionist de schimburi cu
terţe ţări. Stabilizarea pieţelor interne se realiza pe baza sistemului Organizărilor Comune de
Piaţă, pentru majoritatea produselor agricole, care au început să se formeze din anul 1968.
Statele fondatoare ale CEE au căzut de acord asupra principiilor aplicării şi
funcţionării PAC. Acestea au fost adoptate la conferinţa de la Stressa (1958) şi au rămas şi în
prezent:
1. O singură piaţă în care produsele circulă liber
2. “Preferinţa comunitară” în aprovizionarea statelor membre cu produse
agricole. Aceasta se manifestă prin prioritatea acordată mărfurilor agricole ale Comunităţii
pentru membrii acesteia. Importurile se taxează, iar cumpărătorii acestor produse plătesc mai
mult decât pentru mărfurile din interiorul Comunităţii. Modalităţile de aplicare au fost
schimbate şi adaptate la prevederile acordărilor încheiate de Comunitate cu Organizaţia
Mondială a Comerţului.
3. Solidaritatea financiară. Statele membre participă la constituirea resurselor
comune şi beneficiază de finanţarea legată de PAC. Sursele de finanţare şi structura fondurilor
au suferit modificări pe parcursul perioadelor de reformă a PAC, dar esenţa acestui principiu a
rămas în vigoare. Amplificarea solidarităţii comunitare se reliefează şi pe seama Fondurilor
structurale şi a Fondurilor de Coeziune, a căror cuantum este ridicat.
Cele trei principii sunt interdependente şi au rămas valabile până în prezent,
modificându-se doar instrumentele şi mecanismele de politică agricolă aplicate în procesul de
reformă.
Principiul unicităţii pieţei şi a preţurilor rezultă din prevederile articolului 39 al
Tratatului de la Roma, conform căruia “.....piaţa comună cuprinde agricultura şi comerţul cu

21
produse agricole”. La acea vreme, piaţa agricolă era singura, în sens larg, o piaţă comună.
Unicitatea pieţei presupunea şi unicitatea preţurilor în teritoriul statelor membre, a eliminării
taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative privind comerţul intracomunitar. Armonizarea
legislaţiei naţionale s-a realizat cu dificultăţi cu privire la modul de conversie a preţurilor
comune în monedele naţionale şi ca urmare funcţionarea principiului unicităţii pieţei a avut
loc după o perioadă mai lungă de timp.
Realizarea unicităţii preţurilor pentru toate statele membre revine Consiliului de
Miniştrii, care fixează anual preţurile comune pentru fiecare campanie de comercializare.
Desăvârşirea aplicării principiului “unicităţii pieţei” s-a realizat abia din 1993, când a
intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht, construcţia care a unit fostele Comunităţi Europene
(CEE, CECO şi EUROATOM) sub denumirea de Piaţă Unică şi a creat Uniunea Economică
şi Monetară. Acest proces va fi complet abia după ce toate statele membre vor adopta moneda
unică, EURO, care în prezent circulă efectiv în 12 state, de la 1 ianuarie 2002.
În prezent, toate produsele agricole circulă liber între statele membre ale Uniunii
Europene, supunându-se mecanismelor pieţei comune.
Principiul preferinţei comunitare. Articolul 42 al Tratatului de la Roma precizează
că “....preţurile anume autorizate nu trebuie să fie aplicate de o manieră care să pună obstacole
dezvoltării unei preferinţe materiale între statele membre”.
Preferinţa s-a aplicat iniţial pe baza unui sistem de taxe şi prelevări, folosindu-se
mecanismul numit “prelevări şi restituiri”, pe baza căruia 95% din produsele agricole
beneficiau de protecţie vamală externă. Se urmărea eliminarea dependenţei consumului
comunitar de piaţă externă, acordându-se prioritate producţiei agricole interne (din interiorul
Comunităţii). Se asigura, prin mecanismul unei taxe variabile (egale cu diferenţa dintre preţul
extern şi un preţ intern denumit “preţ prag”), o prelevare la import şi restituiri la export (sume
egale cu diferenţa dintre preţurile de pe pieţele Comunităţii şi preţul extern). Sistemul
prelevărilor variabile şi al restituirilor a protejat piaţa comună de concurenţa externă şi a
constituit o sursă de finanţare a exporturilor. În urma intrării în vigoare a Rundei Uruguay şi a
negocierilor din cadrul Organizaţiei Mondiale ale Comerţului, sistemul de prelevări a fost
înlocuit cu taxe vamale.
Deşi sistemul iniţial s-a schimbat, principiul se menţine şi în prezent, dar acţiunea sa
este limitată de prevederile acordurilor semnate şi a obligaţiilor asumate de Uniunea
Europeană în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Prin scăderea protecţiei la frontiere
alinierea preţurilor interne la preţurile mondiale în procesul de liberalizare a schimburilor şi
eliminarea subvenţiilor la export, preferinţa comunitară se va reduce.
Principiul solidarităţii financiare. Condiţia iniţială de realizare a unui spaţiu
european integrat are la bază principiul solidarităţii financiare. Instrumentul de realizare a
acestui principiu a fost decis de Consiliul European, în 1962, sub forma Fondului European de
Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), care finanţează în comun cheltuielile de aplicare a
politicii agricole pentru toate statele membre şi produsele agricole. Acest fond s-a constituit
iniţial din contribuţii naţionale şi apoi au fost atrase alte surse pentru finanţarea cheltuielilor
necesare reglării pieţei comune, exportul excedentelor şi ameliorarea structurii agricole.
Politica de finanţare bugetară s-a realizat prin cele două secţiuni ale FEOGA:
- FEOGA – garantare, secţiune care finanţează cheltuielile de piaţă;
- FEOGA – orientare, secţiune care finanţează reformele structurale şi obiective de
politică socială, sprijinirea zonelor rurale şi defavorizate. Pentru finanţarea acestor obiective
s-au creat şi alte Fonduri structurale.
Aplicarea principiului solidarităţii financiare a devenit efectivă după 1965.
Constituirea şi utilizarea bugetului comunitar a generat puternice controverse, încă de la
început, între statele membre, agravate de extinderile succesive ale Uniunii Europene.

22
 2.2.2. Mecanismele de funcţionare a politicii agricole comune
2.2.2.1. Evoluţia conceptuală a susţinerii agriculturii

Politica agricolă comună este fără îndoială una din realizările cele mai importante ale
construcţiei europene. În ultima perioadă ea este foarte mult discutată. Se pune problema dacă
intervenţia puterii publice în domeniul agricol este într-adevăr inevitabilă şi cum pot fi
justificate politicile care favorizează producţia şi creşterea regulată a veniturilor agricole.
Justificarea diferitelor obiective ale politicilor economice (incluzând aici şi politica
agricolă) poate fi făcută plecând de la echilibrul dintre cerere şi ofertă, luând în considerare
cele trei situaţii posibile pe termen lung (P. Rollet, 1995):
1). Q + I = C + E + S unde: C este cererea internă
sau V – venitul
Q-C = (E-I)+S Q – cantitatea produsă
I – importurile
E – exporturile
S – variaţia de stoc
Oferta poate fi structural insuficientă, datorită eficacităţii reduse a exploataţiilor
agricole, în general. Echilibrul se asigură prin importuri. Obiectivul statelor poate fi de
reducere a dependenţei exterioare. Statul poate atunci să determine acţiuni incitând proprii
producători să-şi modernizeze exploataţiile şi să crească productivitatea. Aceasta a fost
situaţia Comunităţii Europene în anii ’60.
C
1
2) C = C(V) V
Oferta poate fi structural excedentară. Această situaţie este caracteristică agriculturii
moderne deoarece câştigurile de productivitate ridică producţia atunci când cererea nu
progresează decât uşor. Echilibrul se face prin exporturi sau creşterea stocurilor. Dacă acestea
nu sunt posibile – piaţa mondială este saturată şi gestiunea stocurilor scumpă – obiectivul este
de a reduce producţia ţinând sub control forţa de muncă. Diminuarea producţiei trebuie să fie
programată pentru a evita problemele sociale, limitând resursele disponibile. Aceasta este
situaţia actuală din UE.
3) Q = Q(W,Fm, Ar) unde: W este productivitatea
Fm - forţa de muncă
Ar - alte resurse (terenuri agricole)
Piaţa poate fi structural echilibrată. Statul poate interveni pentru reglarea pieţelor
cumpărând în perioada de excedent, utilizând stocurile sau revânzând în perioadele deficitare.
Având în vedere posibilităţile oferite de teoria economică, rezultă politicile posibile de
practicat: susţinerea directă a veniturilor (acordând agricultorilor subvenţii sau acţionarea
directă asupra preţurilor (intervenind direct asupra volumului cererii sau ofertei).
Asistăm astfel la două mari modalităţi de susţinere a agricultorilor: plăţile
compensatorii (deficiency payments) direct în conturile contribuabililor (SUA) şi preţurile de
intervenţie (CEE, Japonia) asociate eventual cu un sistem de prelevări- restituţii conforme
logicii subvenţiilor la export.
În sistemul de plăţi compensatorii (deficiency payments) statul stabileşte un preţ de
susţinere garantat care nu afectează preţul de piaţă plătit de consumator. El varsă o subvenţie
agricultorilor bazată pe diferenţa între preţul de susţinere şi preţul de piaţă. Acest sistem nu
implică existenţa apriori a protecţiei la frontiere. Totodată Statele Unite, care utilizează cel
mai mult acest tip de susţinere, impun şi cote prohibitive care tind să crească preţurile interne
şi deci limitează costurile bugetare ale plăţilor compensatorii. Se pune problema dacă acest
instrument constituie subvenţie la producător în sensul care a fost prezentat în acest capitol.
SUA au răspuns negativ şi susţin că aceste ajutoare trebuie clasate în “cutia verde” 1 a

23
susţinerilor nereglementate, argumentând că susţinerea lor nu este legată de producţie şi nu
are deci efect asupra ofertei. Această argumentaţie este criticabilă deoarece aceste măsuri
permit, de fapt, supravieţuirea exploataţiilor nerentabile şi deci menţinerea unei
“supraproducţii” în raport cu producţia obţinută la un preţ de echilibru concurenţial.
În sistemul bazat pe preţurile de intervenţie, susţinerea veniturilor agricultorilor este
asigurată prin fixarea unui preţ superior preţului de pe pieţele mondiale. Această politică nu
este posibilă decât printr-un sistem strâns de protecţie la frontiere. În fapt, CEE a utilizat în
mod sistematic garantarea unui preţ superior celui care era prevăzut pe piaţa internă.
Excedentul de producţie este cumpărat pentru a fi stocat, transformat sau exportat. Drepturile
prelevate la frontieră sunt restituite la export. Această politică are efecte directe asupra ofertei
mai importante decât sistemul de susţinere directă a veniturilor, ceea ce a justificat reforma
PAC.

2.2.2.2. Pârghiile mecanismului de funcţionare a P.A.C.-ului

Când se vrea dezvoltarea producţiei naţionale insuficientă şi când se doreşte limitarea

importurilor, politica agricolă trebuie să asigure preţuri garantate superioare preţurilor de pe
piaţă şi izolarea pieţei interne de concurenţa internaţională a importurilor provenind din
exterior dacă acestea sunt mai competitive, prin tarife vamale sau prelevări la importuri.
Garantarea preţurilor incită producătorii să-şi dezvolte producţia lor putând astfel să obţină
simultan creşterea producţiilor şi veniturilor. Aceasta este formula reţinută de către
comunitate, utilizată până în 1992, devenită de acum clasică.
Pârghiile clasice ale mecanismului de funcţionare ale PAC-ului sunt:
- sistemul preţurilor unice
- sistemul de protecţie la frontieră
- sistemul de susţinere financiară
A) Mecanismele de susţinere a preţurilor sunt destul de complexe şi diferă de la un
produs agricol la altul (vezi tabelul 2.1.). Simplificând puţin putem spune că politica de
preţuri este responsabilă cu defixarea simultană a trei preţuri: preţul indicativ, preţul de
intervenţie şi preţul prag. Aceste preţuri sunt fixate în ECU4.
Preţul de intervenţie este preţul la care Comunitatea se angajează să cumpere toate
cantităţile pe care producătorii le oferă; el este acelaşi în ţările comunitare, dar este determinat
în general în funcţie de zonele excedentare.

Mic ghid al preţurilor europene

Tabelul 2.1.
Produsele Preţ de piaţă dorit Preţ de cumpărare al Preţul minim al
(urmărit) organismelor de importurilor
intervenţie
Cereale, zahăr orez, Preţ indicativ (1) Preţ de intervenţie (2) (3) Preţ prag
ulei de măsline,
produse lactate

4
ECU-ul creat în 1979 este o unitate de cont european (“monedă” compozită) compusă din cantităţi fixe din cele
douăsprezece monede ale Uniunii Europene. ECU-ul nu este o monedă: el nu există ca bancnotă. Este o unitate
de cont utilizată în cadrul politicilor comune sau pe pieţele financiare. Ecu-ul a devenind eurodeviză al cărui curs
de schimb variază zilnic (Exemplu: la 10.01.1997 1 ECU=6,57973 FF)

24
Oleaginoase
(4)
Carne bovine Preţ de orientare
(5)
Vin
Fructe-legume Preţ de cumpărare (6) Preţ de referinţă
Porc Preţ de cumpărare (7) Preţ de ecluză
Ouă-păsări
1) Pentru produsele lactate nu se aplică decât la lapte
2) Pentru produsele lactate nu se aplică decât la unt şi lapte praf
3) Există de asemenea un preţ minim pentru sfeclă de zahăr, derivat al preţului de intervenţie al zahărului
4) Nu există preţuri minime la importuri, dar sunt tarife vamale modulate după starea pieţei
5) Nu există preţuri garantate pentru vin, doar un preţ de ofertă, numit preţ prag sau preţ de declanşare şi
putând deschide dreptul la distilare
6) Există un preţ indicator de alertă “preţ de retragere” pentru fructe şi legume
7) Preţul de alertă pentru porc se numeşte “preţ de bază”
Sursa: G. Miclet, 1998

Preţul indicativ este preţul pe care Comunitatea doreşte să-l vadă stabilit în zonele
deficitare. El se deduce din preţul de intervenţie adăugând la ultimul totalul costurilor de
transport între zonele excedentare şi zonele deficitare şi un element de piaţă, variabil după
produs, care incită producătorii să vândă direct către angrosiştii lor, şi nu să fie colectat de
organismele comunitare de intervenţie.
Nivelul acestor două preţuri depinde de obiectivele evoluţiei veniturilor şi al
producţiilor, fixate de către Consiliul de miniştri al U.E. (miniştrii agriculturii).
Preţul prag este preţul minim la care produsele importate pot accede pe piaţa
comunitară. Acest preţ prag este determinat de o asemenea manieră că nici o marfă importată
nu poate fi vândută pe pieţele de consum la un preţ inferior preţului indicativ. El se deduce
din acest ultim preţ adăugând costurile de transport între zona de consum şi principalul punct
de intrare al mărfurilor respective în comunitate. Astfel dacă o asemenea marfă se prezintă la
frontieră la un preţ de ofertă (C.A.F.), interior preţului prag, se prelevă un drept egal cu
diferenţa, prelevarea.
Protecţia la frontiere este asigurată în acest tip de organizare comună a pieţelor printr-
un preţ şi nu printr-un tarif vamal: ea este modulabilă – în funcţie de necesităţi şi foarte
eficace.
Aceste trei preţuri, strâns legate, asigură regularizarea pieţelor agricole limitând
variaţiile de preţ, garantând un venit minimal agricultorilor. Modul lor de funcţiune este arătat
în figura 2.1, în cazul cerealelor.
Există într-adevăr un preţ minimal – preţul de intervenţie şi un preţ maximal – preţul
indicativ – între care “joacă” preţul de piaţă. Preţul prag permite exercitarea protecţiei la
frontieră în ipoteza, aproape totdeauna verificată, când preţurile mondiale sunt inferioare
preţurilor comunitare. În figura 2.1 sunt ilustrate două ipoteze: prima când cursul mondial al
preţurilor este inferior preţului prag şi a doua când cursul mondial este superior preţului prag.
Figura 2.1

25
 Cazul cel mai frecvent întâlnit este cel din prima ipoteză. În această situaţie se practică
pentru eventualele importuri de cereale prelevările la import. Cuantumul acestor prelevări se
determină ca diferenţă între preţul prag şi preţul CAF la import (zona haşurată din partea
stângă a figurii). Dacă se exportă cereale în această primă ipoteză au loc restituţii la export.
Cuantumul acestor restituţii este dat de diferenţa dintre preţul de piaţă din interiorul CEE şi
preţul CAF.
În ceea de-a doua ipoteză, atunci când cursul mondial este superior preţului prag,
lucrurile se inversează: au loc prelevări la exporturi şi restituţii la importuri.
Din acest mecanism de funcţionare a politicilor agricole comunitare rezultă că trebuie
păstrat în interiorul comunităţii un raport corespunzător între cererea şi oferta de produse
agricole. Potrivit acestui mecanism, când oferta pentru un produs agricol comunitar tinde să
depăşească cererea comunitară şi preţurile au tendinţa să scadă sub nivelul preţului de
intervenţie se procedează la intervenţia directă pe piaţă a organismelor comunitare
specializate, care cumpără produsul respectiv şi-l stochează până la restabilirea echilibrului
dintre cerere şi ofertă. Produsele care se stochează sunt cumpărate la preţul de intervenţie,
finanţarea întregii acţiuni făcându-se din FEOGA (Fondul European de Orientare şi Garanţie
Agricolă). Produsele stocate pot fi revândute pe pieţele comunitare când cererea creşte. Dacă
gradul de autosuficienţă depăşeşte 100 %, se practică vânzarea acestor produse în afara
Comunităţii, pe pieţele unor terţe ţări.

26
 B) Protecţia la frontieră se bazează pe un complex de măsuri de politică comercială
propriu-zisă, care este menită să contracareze concurenţa extracomunitară. Se acordă o atenţie
deosebită acestui sistem de protecţie exterioară, care este gândit în cele mai intime amănunte
în aşa fel încât piaţa comunitară este practic închisă. Sistemul se compune din: preţuri limită
la import (pentru produsele agricole acestea pot fi preţuri de ecluză şi preţuri prag, după caz),
prelevări la importuri (înlocuiesc taxele vamale), bariere netarifare (interdicţii selective şi
temporare care intră în vigoare când cele din prima categorie nu sunt suficiente) şi restricţii ce
ţin de normele de protecţie fitosanitară (care sunt extrem de dure).
Mecanismul preţurilor limită de intrare a produselor agricole din sfera comunităţii este
relativ simplu atunci când se operează cu bariere netarifare clasice sau de tip mai nou, cele
care intră în “zona gri a protecţionismului”, care constituie aşa numitul neoprotecţionism,
lucrurile devin ceva mai complicate. Barierele netarifare sunt folosite în funcţie de evoluţia
gradului de autosuficienţă şi când acestea se apropie de saturaţie (100 %) ele devin tot mai
severe, mergându-se până la interdicţia totală a acestor importuri.
C) Mecanismul de finanţare a PAC este o rezultantă firească a principiilor de aplicare
concretă a acestora: preferinţa “dirijată” pentru produsele Uniunii prin instituirea taxelor de
prelevare care se varsă la bugetul comunitar agricol (FEOGA); compensarea “pierderilor” ce
ar rezulta din eventuale exporturi se face prin taxele de restituire (care nu sunt altceva decât
subvenţii la export şi sunt plătite tot din FEOGA); solidaritatea financiară (finanţarea PAC în
plan comunitar se face tot prin intermediul FEOGA).
Încă din 1962 s-a decis ca sursele de venituri la bugetul agricol comunitar să fie o
contribuţie fixă anuală stabilită pentru fiecare ţară membră (după ponderea fiecărei ţări în
PIB-ul european care se calculează anual potrivit “mecanismului corector” propus de Anglia),
contribuţie pe care o prezentăm în tabelul 2.2 în care este redată evoluţia contribuţiei
procentuale la finanţarea Uniunii şi în PNB pentru fiecare ţară membră.

Evoluţia contribuţiei procentuale de finanţare a UE şi în PNB în anii 1992, 1996 şi 1999

Tabelul 2.2
- %-
Statele membre 1992 1996 1999
Bugetul U.E. PNB Bugetul U.E. PNB Bugetul U.E. PNB
Belgia 4,0 3,1 3,9 3,1 3,8 3,0
Danemarca 1,8 1,9 1,9 2,0 2,0 2,0
Germania 30,2 28,2 29,4 27,4 27,7 26,2
Grecia 1,3 1,4 1,5 1,5 1,6 1,6
Spania 8,6 8,2 6,3 6,8 6,7 6,7
Franţa 18,7 18,6 17,5 18,1 17,5 17,5
Irlanda 0,8 0,7 0,9 0,7 1,0 0,8
Italia 14,7 17,0 12,5 14,1 13,4 14,3
Luxemburg 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2
Olanda 6,3 4,6 6,2 4,6 5,9 4,6
Austria - - 2,7 2,6 2,6 2,5
Portugalia 1,5 1,3 1,3 1,2 1,4 1,3
Finlanda - - 1,4 1,4 1,4 1,4
Suedia - - 2,6 2,9 2,9 2,8
Regatul Unit 11,9 14,8 11,6 13,4 11,9 15,1
Sursa: Bulletin de l’Union Europeenne, Supplement 5 /1997

Organismul care gestionează bugetul agricol comunitar este Fondul European de

Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA) având dimensiuni financiare foarte mari ce

27
reprezintă 45-55 % din întregul buget al Uniunii Europene (reprezentând 45 miliarde ECU în
1999 la preţuri curente).
Având în vedere că în 1999 se realizează o nouă reformă a PAC, ca urmare a rundelor
finale Uruguay care au dus la crearea OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului) prezentăm
răspunsul global al Uniunii Europene, în ceea ce priveşte noul cadru financiar în perioada
2000-2006 (tabelul 2.3.) şi evoluţia cheltuielilor UE în perioada 1999-2006 (tabelul 2.4).

Tablou general al noului cadru financiar al UE 1999-2006

(la preţurile curente din 1997)
Tabelul 2.3
- miliarde ECU -
Credite angajate 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Agricultura (linie 43,3 44,1 45,0 46,1 47,0 48,0 49,0 50,0
directoare)
Acţiuni structurale din care: 36,1 35,2 36,0 38,8 39,8 40,7 41,7 42,8
- adaptări trecute 1,8
Politici interne 6,1 6,2 6,4 7,3 7,5 7,7 7,8 8,1
Acţiuni externe 6,6 6,6 6,8 7,0 7,1 7,3 7,3 7,6
Administraţie 4,5 4,5 4,6 5,1 5,2 5,3 5,4 5,5
Rezerve 1,2 1,0 1,0 0,8 0,5 0,5 0,5 0,5
Total credite de angajat 97,8 97,5 99,8 105,1 107,1 109,5 112,0 114,5
Total credite de plătit (în 92,5 94,1 96,6 101,1 105,9 106,5 108,9 111,4
miliarde ECU)
Credite pt. plăţi 1,25 1,24 1,24 1,22 1,22 1,22 1,22 1,22
(în % PNB)
Marja (%) 0,02 0,03 0,03 0,05 0,05 0,05 0,05 0,05
Plafonul resurselor proprii 1,27 1,27 1,27 1,27 1,27 1,27 1,27 1,27
(%)
Sursa: Bulletin de l’Union Europeenne, Supplement 5 /1997
Evoluţia cheltuielilor agricole (în preţuri curente)
Tabelul 2.4
- miliarde ECU -
1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Linia directoare (la 45,0 46,7 48,5 50,6 52,6 54,7 56,9 59,2
preţuri curente)1)
Cheltuieli agricole (la 44,0 45,9 49,7 52,1 33,2 33,9 34,3
preţuri curente)
Comunitatea celor 15
PAC reformată 41,7 41,6 43,4 45,4 47,3 47,9 47,9 47,9
Noile măsuri în 1,9 2,0 2,0 2,0 2,0 2,1 2,1
domeniul rural şi
măsuri orizontale în
domeniul pescuitului
Noile state membre
PAC (măsuri de 0,0 0,0 1,1 1,2 1,2 1,3 1,4
piaţă)
Măsuri specifice 0,0 0,0 0,6 1,0 1,5 2,0 2,5
domeniului rural
Ajutor de preaderare2) 0,5 0,5 0,6 0,6 0,6 0,6 0,6
Marja 2,7 2,6 0,9 0,3 1,3 3,0 4,7
1) Ipoteza unui deflator de 2 % pe an de la 1999 la 2006
2) Fie 500 milioane la preţuri constante din 1997
Sursa: Bulletin de l’Union Europeenne, Supplement 5 /1997

28
 2.3. Reforma Politicii Agricole Comune din anul 1992 (reforma Mac Sharry)
2.3.1. Obiectivele şi conţinutul măsurilor de reformă

La începutul deceniului ’90 agricultura Comunităţii Europene căreia i s-au asigurat

alocaţii de sprijin substanţiale, a atins un nivel ridicat de performanţă, dar dezechilibrele pieţei
s-au adâncit. Situaţia nu s-a ameliorat prin lărgirile succesive ale Comunităţii, dimpotrivă, a
crescut complexitatea situaţiilor din zonele rurale ale noilor state membre. Integrarea agricolă
a Greciei, Spaniei şi Portugaliei, ţări cu agricultură neperformantă şi cu o populaţie agricolă
numeroasă, a necesitat perioade lungi de ajustare a structurilor agricole şi cheltuieli bugetare
mari pentru subvenţii. Totuşi, mecanismele PAC de atunci nu au reuşit să asigure absorbirea
excedentelor produse ca urmare a alocaţiilor bugetare mari, la care s-au adăugat creşterile
producţiei din noile state membre, deşi acestea aveau o agricultură complementară vechilor
state membre.
Măsurile de reformă luate anterior au determinat scăderea veniturilor şi adâncirea
inegalităţilor prin concentrarea ajutoarelor către exploataţiile mari, ceea ce a dus la creşterea
exodului rural. Ca urmare a acestei situaţii şi a presiunilor exercitate de negocierile din cadrul
Rundei Uruguay, a fost necesară o reformă radicală a Politicii Agricole Comune.
Comisia Europeană a decis o reformă radicală în agricultură sub denumirea de
reforma Mac Sharry, Acordurile de la Maastricht, din 1992, au modificat instrumentele şi
mecanismele de aplicare a PAC, dar s-au păstrat cele trei principii fundamentale (unicitatea
preţurilor, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară).

Reforma PAC din 1992 avea ca obiective principale:

1. Menţinerea Uniunii Europene în rândurile producătorilor şi exportatorilor mondiali
de produse agricole, prin creşterea competitivităţii producătorilor săi, atât pe pieţele
interne, cât şi pe pieţele de export.
2. Asigurarea unor noi echilibre ale pieţelor prin îmbunătăţirea mecanismelor de
politică agricolă şi în funcţie de exigenţele consumatorilor.
3. Concentrarea şi direcţionarea ajutorului comunitar prin susţinerea veniturilor acelor
fermieri care au cea mai mare nevoie de acestea.
4. Încurajarea agricultorilor să nu-ai abandoneze terenurile şi să nu-si părăsească
satele.
5. Protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.

Conţinutul măsurilor de reformă consta în:

 Reducerea preţurilor garantate şi apropierea de preţurile pieţei mondiale, la
produsele cheie.
 Decuplarea politicii de preţuri de politica de venituri, prin introducerea sistemului
“plăţilor compensatorii”.
 Reducerea producţiei agricole până la nivelul cererii manifestate pe piaţă, prin
reducerea preţurilor de intervenţie.
 Retragerea din cultura obligatorie a unor terenuri.
 Stabilirea unor cantităţi de producţie maxim garantate.
 Măsuri de extensificare a producţiei.
 Ajustarea structurii producţiei agricole sub forma unor reorientări, acordându-se
prioritate unor produse de bază prin aplicarea plăţilor compensatorii. În acest scop,
se asigură susţinerea veniturilor agricultorilor prin plăţi directe la hectar şi pe
animal.


numele specialistului american care a elaborat schiţa de reformă.

29
  Reducerea subvenţiilor la export şi a exporturilor subvenţionate.
 Reducerea costurilor bugetare pe seama reducerii excedentelor agricole şi a
preţurilor garantate.

Reforma din 1992 a schimbat mecanismele de funcţionare a pieţei.

Orientarea principală a reformei a fost ca protecţia agricultorilor să se asigure prin
creşterea veniturilor provenite de pe piaţă şi susţinerea micilor agricultori. În noul sistem de
susţinere, cea mai mare parte a veniturilor trebuia să provină din vânzarea producţiei şi nu din
subvenţionarea preţurilor.
Vechiul sistem de vânzare directă a produselor către depozitele care preluau cu preţuri
mari de intervenţie produsele excedentare crea dificultăţi în cazul produselor care nu puteau fi
desfăcute pe pieţele externe şi contravenea principiilor pieţei libere. Prin acest sistem se
reducea competitivitatea produselor agricole comunitare, care se produceau cu subvenţii
ridicate şi nu aveau desfacere.
Reducerea volumului producţiei până la nivelul cererii pieţei urmărea determinarea
scăderii costurilor legate de excedente şi disponibilizarea unor resurse prin aplicarea noilor
acorduri internaţionale privind reducerea subvenţiilor la export şi a exporturilor
subvenţionate.
În noul sistem al mecanismelor de Politică Agricolă Comună, fermierii sunt
compensaţi prin plăţi directe, fiind stimulaţi astfel să-şi raţionalizeze costurile de producţie şi
să crească calitatea produselor. În acest fel se urmărea ca aceştia să fie ajutaţi să-şi recâştige
segmente de piaţă internă ocupate de importuri şi să se orienteze către alte pieţe. Compensarea
totală a scăderii veniturilor ca urmare a reducerii preţurilor de intervenţie nu-i obligă pe
fermieri să producă mai mult, aşa cum se întâmpla în vechiul sistem de sprijin bazat pe preţuri
ridicate, care sporea excedentul. În noul sistem de susţinere, fermierii primesc compensaţii,
indiferent de producţie. Totuşi, calculul plăţilor directe se face în funcţie de randamentele
producţiilor de bază, la hectar şi pe animal. Nivelul producţiei şi calitatea acesteia trebuiau să
fie recunoscute de piaţă. S-a urmărit şi s-a realizat o stabilizare a producţiei, mai apropiată de
consumul comunitar.
Reforma PAC din 1992 a pus accentul şi pe măsuri de acompaniere ecologică şi
socială, în vederea orientării agricultorilor către noile cerinţe ale consumatorilor şi
dezvoltarea durabilă a agriculturii. Din 1992 a început un proces de reconsiderare a funcţiilor
agriculturii şi a producătorilor agricoli în procesul general de dezvoltate agricolă şi rurală. În
calitate de producători şi de protectori ai mediului, veniturile agricultorilor provin din mai
multe surse şi pot fi susţinute fără să se producă perturbaţii pe pieţe sau să fie abandonate
zonele rurale..
Schimbarea mecanismelor de piaţă şi includerea unor măsuri noi de dezvoltare rurală
în PAC s-au conjugat cu:
- încurajarea introducerii sistemelor extensive de producţie agricolă;
- măsuri de gestionare a terenurilor retrase din cultură;
- introducerea unor programe de împădurire;
- pensionarea anticipată;
- încurajarea stabilizării terenurilor şi mediului rural.

2.3.2. Reducerea preţurilor instituţionale şi introducerea plăţilor compensatorii

Reducerea, îngheţarea şi eliminarea unor preţuri instituţionale au avut loc concomitent

cu introducerea mecanismului „plăţilor compensatorii”.
După reforma PAC din 1992 au rămas mai puţine forme şi tipuri de preţuri şi
ajutoare astfel:

30
 - preţuri de intervenţie de bază, la: grâu dur, grâu comun, orz, ovăz, porumb, care au
fost îngheţate până în 1999/2000 la nivelul de 119,19 Euro/tonă;
- preţ de intervenţie la orez decorticat, care s-a redus de la 373,84 Euro/tonă la 298
Euro/tonă până în 1999/2000;
- preţ de bază la sfecla de zahăr, de 47,67 Euro/tonă, care a rămas îngheţat şi în
prezent;
- preţul de intervenţie la zahărul alb, de 631,90 Euro/tonă, care a rămas îngheţat până
în 2004, când s-a propus reducerea la 421 Euro/tonă, într-o perioadă de trei ani;
- preţul de producţie ţintă pentru uleiul de măsline, care a fost îngheţat pe termen
nedeterminat, la 3837,70 Euro/tonă. Preţul de intervenţie la uleiul de măsline, de
1861,70 Euro/tonă a fost eliminat în 1998/1999;
- preţul obiectiv la bumbac, de 1063,0 Euro/tonă, care a rămas îngheţat şi în prezent,
ca şi preţul minimal de 1009,90 Euro/tonă;
- preţul de orientare la vin, care a fost îngheţat din 1998/1999;
- preţul de bază şi preţul de cumpărare la legume şi fructe, care au fost îngheţate, şi
eliminate din 1997/1998;
- preţul minim la producător şi preţul minim la diferite produse procesate din fructe
şi legume, au fost îngheţate şi eliminate din anul 2000/2003;
- preţul indicativ la lapte proaspăt şi preţul de intervenţie la lapte proaspăt, unt şi
lapte praf degresat au fost îngheţate până în 2003/2004;
- preţul de intervenţie la carnea de bovine, care s-a redus şi a fost eliminat din
2002/2003;
- preţul de bază la carnea de porc, care a fost îngheţat, şi preţul de bază la carnea de
ovine şi caprine care a fost îngheţat şi eliminat din 2002/2003, etc.
Plăţile compensatorii au devenit principalul mecanism de sprijin a veniturilor
agricultorilor, concomitent cu reducerea şi îngheţarea preţurilor de intervenţie.
Compensaţiile s-au stabilit la hectar şi pe cap de animal, fermierii fiind stimulaţi să
raţionalizeze costurile de producţie şi să obţină produse de calitate pentru creşterea veniturilor
realizate de pe piaţă. În sistemul anterior anului 1992, agricultorii erau stimulaţi să producă
mai mult, prin subvenţionarea preţurilor, pe această cale obţineau venituri mai mari. În noul
sistem de susţinere, compensaţiile acordate ca urmare a reducerii preţurilor de intervenţie
sprijină menţinerea veniturilor agricultorilor . Aceştia primesc compensaţii, indiferent de
nivelul producţiei obţinute, interesul agricultorilor pentru obţinerea unor producţii de calitate
şi la costuri reduse rezultă din necesitatea realizării pe această cale a unor venituri ridicate din
vânzările pe piaţă. Compensaţiile la hectar şi pe animal erau fixate pentru randamente medii
de referinţă obţinute pe suprafaţa de bază regionale stabilite pentru fiecare stat membru.
Randamentele medii se determinau pentru fiecare regiune ( „zonă” de producţie), ca o medie a
anilor de recolte normale. Randamentele medii naţionale se calculează ca o medie a
randamentelor medii pe sortimente sau grupe de produse şi a suprafeţelor de bază pentru
acestea se realizează în plan naţional, regional şi pe fiecare exploataţie agricolă.
Datorită stabilirii compensaţiilor în funcţie de randamentele medii, nu se poaterealiza
decuplarea sprijinului acordat de producţia obţinută, decât într-o măsură redusă, întrucât
sprijinul se acordă în funcţie de randamentele la produsele specificate şi monitorizate. Aceste
produse nefiind stabilite de către agricultori prin raporturi directe cu piaţa şi orientarea
acestora în funcţie de cerinţele consumatorilor. Orientările simt date de către organismele de
intervenţie, de sus în jos. Acest sistem era valabil în perioadele de organizare şi disciplinare a
pieţei. In prezent, creşterea competitivităţii pe pieţe immpune libertatea de alegere a
agricultorilor ce să producă, dar şi asumarea riscurilor.
Plăţile compensatorii erau condiţionate de retragerea unor suprafeţe din cultură
(„îngheţarea terenurilor”), de numărul animalelor pe fermă şi de sistemul de creştere. În

31
1996, procentul de retragere din cultură a fost stabilit la 17,5% pe ansamblul Uniunii. Pentru
campania 1997/1998, Consiliul de Miniştri l-a stabilit la 5%, iar pentru 1998/1999 la 10%.
Procentul de retragere se calculează la toată suprafaţa pentru care sunt cerute plăţi
compensatorii (la cereale, culturi leguminoase).
Pentru lapte, din 1993, s-au introdus noi „cantităţi globale garantate”, iar vechiul
regim al cotelor acordate lăptăriilor s-a înlocuit cu cotele atribuite producătorilor de lapte.
Pentru a primii plăţi compensatorii producătorii agricoli producătorii agricoli
trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii:
- să semene suprafeţele angajate;
- să depună o cerere de sprijin pentru terenurile însămânţate sau pentru stabilirea
cotelor ,cu precizarea terenurilor însămânţate şi îngheţate şi a efectivele de animale;
- să întreţină corespunzător culturile şi animalele, etc.
Sistemul de calcul şi nivelul plăţilor compensatorii s-a bazat pe prevederile
Reglementării nr. 1766/1992 pentru cereale, a Reglementării 804/1968 şi 2131/1995 pentru
lapte, etc.
S-au stabilit două tipuri de plăţi compensatorii pentru culturile de câmp: plăţi în regim
general şi plăţi în regim simplificat pentru micii producători care produc mai puţin de 92 tone
cereale, care nu sunt obligaţi să retragă suprafeţe din cultură.
Calculul sumelor se face prin înmulţirea plăţii pe tona de produs stabilit pentru
obţinerea de compensaţii cu producţia medie la hectar şi cu numărul de hectare pentru
culturile angajate.
Pentru lapte, calculul plăţilor compensatorii se efectuează în funcţie de cotă, calitate şi
alte condiţii La carne s-a instituit un sistem de prime, sumele finale fiind stabilite pe animal.
Nivelul plăţilor compensatorii s-a stabilit în funcţie de gradul de reducere a preţurilor
de intervenţie. La cereale, de exemplu, în 1995 compensaţiile la hectar erau de 54,34 Euro, s-
au modificat în anul 1999/2000 la 58,67 Euro/ha, iar din 2001/2002 au rămas îngheţate până
în prezent, la un nivel de 63 Euro/tonă.
Plăţile compensatorii acordate pe hectar şi pe animal erau stabilite ca să acopere
pierderile de venituri ca urmare a reducerii preţurilor, în funcţie de suprafeţele de bază
(referinţă) naţionale şi a plafoanelor de referinţă pentru producţia animală. Pe lângă aceste
plăţi, se mai acordă şi subvenţii pentru unele produse al căror consum era descurajat prin
stabilirea unui preţ ridicat la import, prin măsuri de protecţie vamală. Plăţile se acordă fie pe
unitate de produs, fie la suprafaţă sau pe animal. Aceste ajutoare au rolul de influenţare
anumitor comportamente ale producătorilor (de exemplu ajutoare pentru procesare).
Treptat, pe măsura apropierii preţurilor de intervenţie de preţurile mondiale, plăţile
compensatorii şi-au pierdut din caracterul de compensare a pierderilor de venit. Plăţile directe
au rolul de stabilizare a veniturilor agricultorilor şi numai parţial mai acoperă aceste pierderi
datorate reducerii unor preţuri de intervenţie.
După reforma din 1992, plăţile compensatorii s-au acordat pentru: culturile în arabil,
cartofi pentru amidon, in şi cânepă pentru sămânţă şi fibră, ulei de măsline, leguminoase
boabe, seminţe, tutun, hamei, stafide, orez, carne de bovine adulte şi viţei, lapte şi produse
lactate, carne de ovine şi caprine, etc.
În condiţiile individualizării plăţilor directe, aceste nu sunt decuplate decât parţial de
producţie. Pe de altă parte, preţurile de intervenţie îngheţate nu mai constituie un stimulent
pentru producători întrucât de cele mai multe ori sunt situate sub preţurile pieţei interne şi a
preţurilor mondiale. Ca urmare, menţinerea preţurilor de intervenţie este o problemă cu
semnificaţii reduse.

32
 2.4. Noile măsuri de reformă a Politicii Agricole Comune promovate de Agenda
2000

După anul 1993 s-a aplicat integral principiul unicităţii pieţei, s-a armonizat legislaţia
comunitară şi s-a asigurat o mai mare deschidere a pieţei spre exterior.
Comisia Europeană a evaluat impactul reformei PAC din 1992 şi a analizat noua
conjunctură a agriculturii europene, în perspectiva liberalizării schimburilor internaţionale şi a
extinderii Uniunii Europene spre Estul Europei.
În deceniul’90 au apărut situaţii interne şi internaţionale noi, care impuneau reguli
mult mai stricte privind măsurile sanitare şi fitosanitare, bazate pe fundamente ştiinţifice şi de
sănătate publică. Totodată, s-au adâncit dezechilibrele economice, sociale şi ecologice în
zonele rurale. Au avut loc noi evoluţii ale regulilor comerciale pe plan internaţional şi a intrat
în vigoare Runda Uruguay care impunea reducerea susţinerii interne şi a exporturilor pentru a
se preîntâmpina distorsiunile majore ale pieţelor. Pe de lată parte, agricultura europeană,
puternic susţinută şi cu un nivel foarte ridicat de intensivitate, produce scump, necesită
cheltuieli bugetare mari, răspunde cu dificultate exigenţelor sporite ale consumatorilor privind
produsele de calitate ridicată şi ecologice.
În noul context european şi mondial era necesară o abordare nouă a agriculturii şi a
întregului sector agroclimentar, dintr-o perspectivă îmbunătăţită a dezvoltării rurale.
Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, în „Documentul Strategiei
Agricole” a hotărât efectuarea unei ample analize a PAC, prin luare în considerare a noii
conjuncturi externe şi interne. Această analiză s-a concretizat în Documentul politic al Uniunii
Europene denumit „Agenda 2000”, care a fost prezentată Comisiei în iulie 1997.
Şefii de state şi guverne au aprobat, în martie 1999, la reuniunea de la Berlin, noile
măsuri de reformă înscrise în Agenda 2000.
Agenda 2000 a stabilit schimbări esenţiale pe termen lung în Politica Agricolă
Comună, o orientare calitativ nouă privind piaţa în statele membre ale Uniunii Europene şi
în statele candidate la aderare. Politica de dezvoltare rurală a devenit al doilea pilon al PAC.
Obiectivul principal al noii reforme a fost modernizarea politicilor Uniunii europene
şi pregătirea acesteia în vederea liberalizării pieţei şi a extinderii spre Estul Europei..
Agenda 2000 cuprinde orientări axate pe trei mai direcţii de acţiune:
1. Modernizarea „modelului agricol european”;
2. Reducerea disparităţilor economice din regiunile Uniunii, inclusiv din ţările
candidate la aderare, prin intermediul Fondurilor structurale de preaderare.
3. Asigurarea resurselor bugetare necesare, cu respectarea priorităţilor fixare pentru
perioada 2000-2006.
Prin noul mod de abordare a Politicii Agricole Comune şi prin deplasarea accentului
acesteia spre dezvoltarea rurală şi agromediu, Uniunea Europeană a urmărit să întărească
competitivitatea produselor agricole, să anihileze efectele negative ale liberalizării pieţelor
agricole prin măsuri de dezvoltare rurală integrată în vederea creşterii şi stabilizării veniturilor
locuitorilor rurali protecţia mediului şi a peisajelor.
Obiectivele privind dezvoltarea rurală – al doilea pilon al PAC – şi protecţia mediului
devin prioritare şi se asociază cu funcţiile multiple ale agriculturii.
Noul model agricol european axat pe „agricultura multifuncţională” răspunde
cerinţelor viitoare ale pieţei şi dezvoltării rurale durabile, care vizează:
- formarea unui sector agricol viabil, competitiv, capabil să se impună într-o poziţie
de frunte pe piaţa mondială, fără a recurge la subvenţii şi să producă la standardele
cele mai înalte, în condiţii de eficienţă;
- promovarea modelelor de producţie sănătoase şi respectuoase faţă de mediu, în
vederea asigurării unor produse de calitate şi la preţuri accesibile, care să răspundă

33
 preocupărilor consumatorilor în ceea ce priveşte securitatea alimentelor şi confortul
animalelor;
- diversificarea sistemelor de producţie agricolă, prin stimularea metodelor
tradiţionale şi dezvoltarea agriculturii ecologice, care să contribuie la dezvoltarea
durabilă a comunităţilor rurale de pe întregul cuprinsul Uniunii;
- dezvoltarea unui sector agricol care să aducă o contribuţie la revitalizarea lumii
rurale prin calitatea produselor şi competitivitatea pe piaţă;
- diversificarea economiei rurale pentru crearea de noi locuri de muncă şi venituri
alternative în vederea stabilizării zonelor rurale protecţia mediului şi a peisajelor;
- promovarea unor politici care să contribuie la reducerea costurilor susţinerii
agriculturii, etc.
Noul model agricol european urmăreşte stabilizarea populaţiei rurale şi a veniturilor,
promovarea divesităţii economice şi protecţia mediului pentru a conserva modul european de
viaţă rurală şi a peisajelor . In acest scop, agricultura trebuie menţinută ca un sector sănătos şi
competitiv.
Principalele măsuri de reformă promovate de Agenda 2000 au vizat continuarea
reformei PAC din 1992 privind îmbunătăţirea mecanismelor de susţinere a agriculturii şi
conjugarea lor cu politicile de dezvoltare rurală prin noi reduceri ale preţului de intervenţie şi
îmbunătăţirea sistemului de acordare a „ajutoarelor directe” la hectar şi pe animal. Din anul
2000 plăţile directe sunt efectuate prin mecanisme îmbunătăţite faţă de cele precedente, care
permit o mai mare flexibilitate a ajutoarelor şi descentralizarea gestiunii de la nivelul
Comunităţii spre statele membre (tabelul 2.5).

Tabel 2.5.
Mecanismele privind preţurile instituţionale, plăţile compensatorii (plăţile
directe) şi alte instrumente de politică agricolă în cele două etape ale reformei
PAC privind piaţa
Reforma din 1992 Reforma din 1999
(Agenda 2000)
Preţuri de intervenţie
- cereale - reducerea preţurilor cu 29% în anii - reducerea preţului cu
agricoli 1993/1994 şi 1995/1996 15%în perioada
- carne de bovine şi viţel - reducerea preţului cu 15% în trei ani 2000/2002
- reducerea preţului cu 20% în trei
- preţul rămâne neschimbat etape şi intervenţie netă de securitate
- lapte - reducerea preţului cu 15% în
perioada 2006/2008
Plăţi compensatorii
- cereale - plăţi compensatorii complexe - creşterea plăţilor directe
- carne de bovine şi viţel - creşterea plăţii pe animal cu - creşterea primelor de bază
100% - ajutoare diferite de introdus până
- lapte în anul 2005
- nici o măsură
Alte instrumente de politică agricolă
- retragerea obligatorie din - fixată iniţial la 15% - fixată la 10% până în anul 2006
cultură a unor suprafeţe
- retragerea facultativă - introdusă - menţinută şi făcută mai atractivă
- fără reduceri stabilite - creşteri cu 2,4% după anul 2006
- cote de lapte
Sursa: Comisia Europeană. Preluat după Zahiu L., Dachin A. „Politici agricole comparate”, Ed. Economică,
2001

34
 Agenda 2000 a stabilit măsuri de întărire a reformei pieţei, prin sporirea ajutorului
direct ,proporţional cu reducerea preţurilor de intervenţie. Reforma în sectorul vitivinicol a
produs schimbări radicale în Organizarea Comună de Piaţă a vinului, din anul 2000.
Promovarea agriculturii biologice a constituit o acţiune foarte importantă în cadrul
Agendei 2000, în cadrul măsurilor favorabile mediului şi îmbunătăţirii calitative a consumului
populaţiei. S-a adoptat o legislaţie coerentă privind producţia ecologică. Reglementările
Consiliului stabilesc cadrul de desfăşurare a producţiei, comercializării şi susţinerii
agriculturii ecologice, metodele de producţie compatibile cu protecţia mediului şi dezvoltarea
a producţiei ecologice. Comisia Codex Alimentarius promovează standardele, codurile,
recomandările FAO şi OMC privind practicile admisibile în comerţul internaţional cu produse
alimentare, inclusiv ecologice.
În Uniunea Europeană, producţia ecologică a cuprins un important segment al pieţei şi
acesta este în creştere continuă.
Măsurile de reformă vizează restabilirea echilibrelor cerere-ofertă pe piaţa internă, în
principal prin reducerea preţurilor de intervenţie şi recâştigarea unor cote pe pieţele de
consum la unele produse, stimularea unor sectoare deficitare, eliminarea excedentelor la
cereale şi lapte, etc.
Politica calităţii şi a diversificării producţiei urmăreşte orientarea prioritară a PAC spre
întărirea legăturilor producătorilor agricoli cu piaţa şi dezvoltarea pe ansamblu a spaţiului
rural. Prin promovarea subsidiatităţii, în condiţiile respectării standardelor de mediu şi de
calitate, PAC urmăreşte realizarea unui echilibru între obiectivele strategice la nivel european
şi la nivelul statelor membre, impulsionând implementarea de către acestea a cerinţelor de
calitate în comunităţile locale.

2.5. Efectele reformelor PAC asupra pieţei şi zonelor rurale

Consumul pe locuitor şi realizarea autosuficienţei alimentare

Reforma PAC din 1992 şi Agenda 2000 au introdus schimbări radicale în cursul
agriculturii comunitare. Aceste schimbări vizează noi obiective de securitate alimentară
impuse de evoluţiile pieţei, realizarea unor noi echilibre în funcţionarea pieţelor bazate pe
schimbarea mecanismelor de preţuri şi subvenţii, începutul reconstrucţiei zonelor rurale şi a
mediului înconjurător afectate de folosirea neraţională a resurselor naturale şi de urbanizarea
excesivă. Creşterea costurilor bugetare pentru susţinerea producţiei agricole care depăşeşte
necesităţile de consum ale populaţiei la unele categorii de produse şi mai ales obţinerea
acestora cu ajutorul unor metode şi tehnologii care distrug, poluează grav mediul şi afectează
sănătatea oamenilor şi animalelor au impus măsuri de reorientare a cheltuielilor publice.
Dezechilibrele pieţei se menţin, cu toate măsurile limitare a producţiilor excedentare.
Legăturile agricultorilor cu piaţa nu s-au consolidat pe măsura aşteptărilor, fiind dependente
de subvenţii, iar depopularea zonelor rurale continuă.
Uniunea Europeană a atins un nivel calitativ ridicat de asigurare a securităţii
alimentare pentru populaţiile tuturor statelor membre (UE15). Obiectivele iniţiale ale PAC
privind asigurarea securităţii alimentare au fost de multă vreme realizate. În prezent şi în
viitor însă, exigenţele consumatorilor se schimbă rapid, deplasându-se către siguranţa
alimentelor, către produse ecologice şi alimente de înaltă calitate.
Vechile state membre (UE15) asigură un consum uman echilibrat, în timp ce noile
state membre şi candidate prezintă mari decalaje, în special România (tabel 2.6).

35
 Tabel nr.2.6.
Consumul uman al unor produse agricole la nivelul UE15, a unor state membre şi
România (2002)
kg/locuitor/an
Produsele UE15 Franţa Germania Grecia Ungaria Polonia România
Cereale 89,4 87,7 76,1 161,6 112,2 111,1 225,0
total1, din
care:
- grâu 79,0 84,5 58,6 159,3 99,8 79,5 ...
Cartofi 75,5 50,5 70,0 87,8 72,5 130,6 90,1
Zahăr2 36,4 33,7 35,3 35,5 32,9 38,0 23,5
Produse 33 ... ... ... ... ... 215,0
lactate
din care:
-produse ... 97,5 91,0 70,0 ... ... 215,0
proaspete
- brânză ... 25,2 20,0 26,1 ... ... ...
- unt ... 8,4 6,5 1,6 ... ... ...
Uleiuri 21,5 14,8 14,7 ... ... 5,4 13,0
vegetale
Legume 125,7 ... ... ... ... 147,7
Fructe 114,3 ... ... ... ... 45,4
Vin 32,1 5,4 5,2 ... ... 27,0
Carne total, 95,9 107,2 88,0 91,2 ... 54,3
din care:
- bovine şi 17,9 25,2 10,0 18,7 ... ...
viţel
- porc 41,3 36,6 54,1 32,3 ... ...
- pasăre 23,4 26,1 18,2 19,6 ... ...
- ovine şi 3,4 4,3 1,1 13,5 ... ...
caprine
Peşte şi 26,2 ... ... ... 3,2
fructe de
mare
1
echivalent făină; 2 echivalent brut; 3 lapte, exclusiv unt.
Sursa: Commission Europeenne, EUROSTAT,2004

Obiectivele PAC de asigurare a aprovizionărilor cu produse agroalimentare şi

creşterea gradului de autosuficienţă alimentară din deceniul ’60 s-au realizat încă din
deceniul ’70. Dar, explozia productivităţii agricole din deceniul ’80 şi începutul deceniului
’90 a determinat creşterea excedentelor agricole peste necesarul intern şi exportul
nesubvenţionat. Deşi prin măsurile de limitare a producţiei şi reducerea preţurilor de
intervenţie s-a temporizat creşterea excedentelor, după reforma din 1992, gradul de
autosufucienţă alimentar depăşeşte şi în prezent cererea internă şi posibilităţile de export la o
serie de produse (secară, grâu, ulei de măsline, vin, etc.). În schimb, nu se asigură
autosuficienţa la oleaginoase, unt, carne de bovine şi caprine, ca şi necesarul de soia pentru
zootehnie (tabel 2.7.).

36
 Tabel nr. 2.7.
Evoluţia autosuficienţei alimentare în UE15
1968/1969 – 2001/2002
în % faţă de consumul intern
1968/69 1973/74 1985/86 1990/91 1994/99 1998/99 1999/00 2000/02 2001/02
1994/95
Cereale total 94 97 121 127,9 117,0 98,5 109,2 100,8 110,3
- grâu 112 114 132 141,4 114,2 118,7 121,7 121,2 116,8
comun
- orz ... ... ... ... 110,5 125,0 124,1 157,2 123,5
- secară ... ... ... ... 119,5 142,0 151,7 107,3 147,3
- porumb ... ... ... ... 94,9 118,7 111,3 84,1 114,7
- orez ... ... ... ... 78,5 89,6 89,3 108,3 89,9
Zahăr ... ... ... ... 113,7 112,8 102,6 87 107,2
Oleaginoase1 ... ... ... ... 53 79 83 3 111
Soia ... ... ... ... 3 4 4 115,9 2
Ulei de ... ... ... ... 98,7 114,2 118,5 130,2 143,2
măsline
Vin ... ... ... ... 112,0 117,5 128,3 101,0 120,9
Cartofi ... ... ... ... 100,9 103,0 99,8 112,4 100,0
Carne de 89 96 108 116 108,5 101,2 102,5 101,2
bovine şi
viţel
Carne de ... ... ... ... 106,0 110,3 108,5 107
porc
Carne de 56 74 76 82,4 82,5 81,2 80,8 78,7 79,1
ovine şi
caprine
Carne.de ... ... ... 108,3 106,9 106,8 104,5 104,5 106,1
pasăre
Ouă ... ... ... 102,9 103,8 102,9 103,1 103,1 102,8
Unt 113 116 133 ... ... ... ... ... ...
Brânză 102 106 107 ... ... ... ... ... ...
Legume 112 114 132 115,6 ... ... ... ... ...
1
floarea soarelui şi rapiţă; 2 numai floarea soarelui
Sursa: European Commission Raports 1998-2000, Eurostat, 2003.

Creşterea exporturilor de produse agroalimentare

Pe măsura dezvoltării agriculturii şi a creşterii producţiei peste necesităţile interne de
consum, Comunitatea a sporit exporturile către terţe ţări. Susţinerea produselor exportate şi
creşterea competitivităţii, ca urmare a politicii de modernizare structurală, tehnică şi
tehnologică, a sporit volumul exporturilor şi s-a redus soldul negativ al balanţei comerciale.
Totuşi, volumul exporturilor stagnează, este tot mai dificilă menţinerea pe pieţele externe, iar
preţurile produselor agricole sunt în scădere. Uniunea Europeană şi-a îmbunătăţit soldul
balanţei comerciale pe seama produselor procesate, la cereale şi alte materii prime agricole
soldul negativ este în creştere. Viitorul exporturilor agricole europene este pus sub semnul
întrebării fără schimbări fundamentale privind competitivitatea produselor.
În condiţiile eliminării subvenţiilor la export şi a reducerii taxelor vamale, creşterea
exporturilor poate avea loc numai prin sporirea calităţii şi a competitivităţii produselor (tabel
2.8.).

37
 Tabel nr. 2.8.
Comerţul exterior cu produse agroalimentare al Uniunii Europene
miliarde ECU/EURO
Specificare Anul Import Export Sold
UE6 1968 10,34 3,04 -7,30
1972 13,98 4,67 -9,31
UE9 1973 25,37 7,38 -18,50
1977 37,69 12,31 -25,38
1980 42,50 19,52 -22,98
UE10 1981 44,72 26,10 -18,62
1985 60,63 34,50 -26,13
1986 50,70 39,43 -11,30
1993 64,16 41,80 -17,74

UE15 1995 64,16 46,46 -17,74

1996 51,54 47,13 -4,41
1997 55,45 53,90 -2,36
1998 54,89 51,42 -3,47
1999 53,70 51,27 -2,43
2000 58,70 58,46 -0,24
2001 62,15 60,12 -2,03
2002 62,33 61,58 -0,76

Susa: - Mihai Dumitru, Delegaţia Comisiei Europene în România, seria Europa, 1999
-Agricultural in the EU, 2004

Evoluţia numărului de agricultori

Performanţa agriculturii comunitare, bazată în mare măsură pe un sistem de susţinere
ridicată pe piaţa internă şi la export ridicată, cu eforturi bugetare mari, nu va putea să se
menţină. Întărirea legăturilor fermierilor cu piaţa, fără subvenţii care îi direcţionează ce să
producă, permite diversificarea activităţilor economice în zonele rurale şi creşterea
standardelor de viaţă ale acestora şi familiilor lor, în scopul stabilizării populaţiei în aceste
zone.
Unul dintre efectele negative, care s-a accentuat pe măsura modernizării agriculturii şi
a urbanizării accelerate şi care se manifestă şi în prezent, este reducerea accelerată a
numărului de agricultori, în primul rând şefii de exploataţii. Deşi acest proces este mai
moderat, după anul 2000, reducerea anuală rămâne sensibilă. Extinderea Uniunii cu încă zece
state, plus România şi Bulgaria, creează dificultăţi legate atât de decalajele de productivitatea,
cât şi de finanţarea comunitară. Una din măsurile care s-a impus este dezvoltarea complexă a
zonelor rurale în vederea asigurării de noi locuri de muncă şi creşterea veniturilor alternative
(tabel 2.9.).

38
 Tabel nr. 2.9.
Evoluţia numărului de agricultori cu timp total de muncă în agricultură în UE
15, 10 şi România în perioada 1960-2002
Mii persoane
Ţara 1960 1975 1990 1995 2000 2001 2002
1 Belgia 367 140 97 84 74,8 71,3 69,9
2 Danemarca * 177 105 89 75,7 75,8 71,8
3 Germania 2216 1234 1081 725 627,2 604,0 580,0
4 Grecia * * 746 644 568,2 551,5 535,6
5 Spania * * 1256 1088 973,3 957,0 947,8
6 Franţa 3426 1950 1405 1150 1025,3 1006,2 988,4
7 Irlanda * 325 293 232 171,7 166,8 158,3
8 Italia 4007 5825 1830 1463 1197,9 1214,1 1181,2
9 Luxemburg 22 12 6 5 4,3 4,2 4,1
10 Olanda 363 254 225 221 219,5 211,2 208,1
11 Austria * * 229 196 170,2 167,3 165,1
12 Portugalia * * 907 675 531,4 519,7 511,1
13 Finlanda * * * 140 109,4 105,8 102,2
14 Suedia * * * 95 73,0 70,1 67 , 2
15 Anglia * 626 429 391 338,2 333,4 320,8
UE6 10381 * * * * * *
UE9 * 6414 * * * * *
UE12 * * 8609 * * * *
UE15 * * * 7829 6770 6723 653
UE101 * * * * * * 3826,6
România2 * * 3055 3187 3523 3456 3357
1
Au aderat în 2004; 2 Aderare previzibilă; 3 Fără Cipru; 4 Inclusiv vânătoare şi silvicultură
Susa: - Commission Europeenne, Mihai Dumitru, Delegaţia UE în România, seria Europa, 1999
-Commission Europeenne, Agricultural in the EU, 2003

După reforma din 1992 şi Agenda 2000, indicele veniturilor reale în agricultură a
cunoscut creşteri moderate. Totuşi, numărul de agricultori a scăzut continuu, datorită unui
commplex de factori care ţin de creşterea de performanţă scăzută în fermele mici, care au
legăuri mai slabe cu piaţa şi obţin sprijin inferior fermelor mari (tabelul 2.10.).

Tabel nr. 2.10.

Evoluţia veniturilor agricole şi a numărului de agricultori în
UE 15 în perioada 1993-2003
1995=100
Specificare 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
Indicele 85,6 93,9 100,0 103,5 103,9 100,2 100,6 106,5 111,3 106,2 106,5
veniturilor
reale
Indicele 106,9 103,2 100,0 97,2 94,8 93,4 89,3 85,3 85,6 81,74 81,74
numărului
de
agricultori
Sursa: Calculat după Commission Europeeanne – Raports 1998-2000. Agricultural in the EU, 2003

39
 De la 10.381 agricultori, câţi erau la crearea CEE cu şase state membre, s-a ajuns la
6.537 mii în 2002 şi 6.487 mii agricultori, în anul 2003, în UE15. Statele membre care au cea
mai mare scădere sunt cele cu economie dezvoltată (Belgia, Germania, Franţa, Italia, etc.) şi
care nu au promovat politici de dezvoltare rurală complexă, aşa cum au procedat Olanda,
Marea Britanie, Danemarca.
România are o populaţie agricolă de peste 3,3 mil. persoane, reprezentând peste 56%
din populaţia agricolă a UE15 şi 85% din populaţia agricolă a UE10. Reducerea populaţiei
agricole în noile state membre şi candidate este sprijinită prin finanţarea programelor
comunitare de preaderare şi alte forme de sprijin. Şocul aderării ar putea fi foarte puternic în
condiţiile date ale României şi în perspectiva deschiderii pieţelor. Lipsa locurilor de muncă în
sectoarele neagricole, performanţa slabă a agriculturii şi a economiei în general, va creşte
exodul tinerilor spre statele vest europene. Măsurile de susţinere a diversificării economiei
rurale şi a stabilizării tinerilor sunt de mare importanţă în prezent şi în viitor.
Evoluţia stocurilor publice
Reforma mecanismelor PAC în deceniul 90 de trecere de la măsuri de intervenţie prin
preţuri, de reducere a stocurilor, a subvenţiilor la export, la susţinerea directă a agricultorilor
şi la crearea de facilităţi fermelor mici, a avut efecte pozitive asupra echilibrului pieţei.
Intervenţiile pentru stocarea producţiei s-au restrâns şi ca urmare stocurie s-au redus
sau la unele produse au fost eleminate (tabelul 2.11.).
Tabel nr.2.11.
Evoluţia stocurilor publice la unele produse agroalimentare
mii tone
Specificare 2000/2001 2001/2002 2002/2003
Grâu comun 665,9 430,8 1179,1
Orz 2210,3 2382,1 800,2
Secară 3791,7 5054,5 4715,2
Grâu dur 0 0 0
Porumb 11,7 2,7 16,7
Sorg 5,5 3,9 10,7
Orez 619,8 582,0 700,5
Total cereale (inclusiv orez) 7304,9 8456,1 74 22,9
Ulei măsline 6,1 0 0
Lapte praf degresat 0 146,5 200,0
Unt 34,1 171,8 226,9
Total produse lactate 34,1 318,3 427,0
Carne de bovine şi viţel 232,5 222,2 31,2
Sursa: European Commission, DG AGRI, Financial report, 2003

S-au menţinut şi în 2002/2003 stocuri publice mari la cereale, în special la secară,

reducerea şi eliminarea preţurilor de intervenţie la secară va reduce stocurile în viitor. La
carnea de bovine, stocurile publice s-au redus accentuat, iar la celelalte specii s-au eliminat.
Deplasarea susţinerii de la producţie la producători, prin introducerea mecanismului
plăţilor directe pe hectar şi pe animal creează condiţii pentru menţinerea micilor fermieri în
activitate. În anul agricol 2003/2004, în UE15, dintr-o suprafaţă de bază pentru care se asigură
plăţi directe, de 53,56 milioane hectare, fermele mici deţineau 11,95 milioane hectare, iar
fermele comerciale mari şi mijlocii 39,75 milioane hectare (74,2%). Fermele mari beneficiază
de cea mai mare parte din sumele alocate pentru plăţile directe. În anul 2001, circa un milion
de ferme (tabel 2.12), reprezentând 22,2% din numărul total al celor care au beneficiat de

40
aceste plăţi, au obţinut circa 84% din sumele totale. Fermele mici, 3,42 milioane, au primit
doar 4 miliarde Euro sub forma plăţilor directe (16% din suma totală).
Noul mecanism de reducere a susţinerii prin modulare pentru fermele mari va stimula
fermele care nu au venituri de până la 5000 Euro/an, începând cu anul 2007.
Până în prezent, menţinerea stabilităţii rurale în spaţiul comunitar se face cu dificultăţi
şi costuri bugetare ridicate. Noile măsuri de reformă care redirecţionează susţinerea
comunitară spre dezvoltarea rurală durabilă prin diversificare producţiei şi asigurarea unor
venituri alternative pentru fermele mici este o necesitate a stabilităţii rurale. Aceste măsuri pot
avantaja zonele rurale din România, cu condiţia impulsionării selectării fermelor viabile din
numărul mare de gospodării ţărăneşti de semisubzistenţă, existente în prezent, modernizarea
filierelor agroalimentare, dezvoltarea unor activităţi economice complexe şi stabilizarea
tinerilor în zonele rurale.

Tabel nr. 2.12.

Plăţile directe în funcţie de limitele sumelor acordate şi numărul de beneficiari în UE 15
în anul 20015
Mii Euro Mii beneficiari
< 0 Euro -2681 -1,80
> 0 şi < 1250 Euro 992600 2327,39
> 1250 şi < 2000 Euro 612308 384,49
> 2000 şi < 5000 Euro 232672 715,20
< 5000 şi > 10000 Euro 3254071 464,17
> 10000 şi < 20000 Euro 4575726 325,01
> 20000 şi < 50000 Euro 6432698 212,73
> 50000 şi < 100000 Euro 3371653 50,34
> 100000 şi < 200000 Euro 1645294 12,40
> 200000 şi < 300000 Euro 552930 2,29
>300000 şi < 500000 Euro 534689 1,42
> 500000 Euro 593049 0,76
TOTAL 24891008 4498,00
Sursa: Conform Reglementării (CE) nr.12591/1999

2.6. Bugetul agricol al Uniunii Europene

Toate veniturile şi cheltuielile Uniunii sunt înscrise în bugetul comunitar, format prin
participarea statelor membre cu procente anuale între 1,14-1,25% din Produsul Naţional Brut.
Fiecare stat membru are însă la rândul său un buget naţional.
Finanţarea PAC se face până în 2007 din Fondul European de Orientare şi Garantare
Agricolă, fond unic, a cărui baze au fost puse în anul 1962.
Iniţial bugetul comunitar era alimentat numai priin contribuţiile statelor membre. De la
1 ianuarie 1975 este alimentat exclusiv din resurse proprii, provenite din:
- contribuţiile statelor membre;
- taxe vamale rezultate din schimburile cu state din exteriorul Comunităţii;
- - o parte din TVA percepută de statele membre;
- cotizaţii de la Organizarea Comună de Piaţă a zahărului;
- alte surse proprii.
5
Conform Reglementării (EC) nr.1259/1999

41
 FEOGA deţine cea mai mare parte din bugetul comunitar general, ponderea acestuia
fiind între 65-75%, în anii 80, dar a scăzut la 48% în prezent.
Fondul European Orientare şi Garantare Agricolă are două secţiuni:
- orientare, din care se finanţează politica de dezvoltare rurală;
- garantare, din care se finanţează Organizările Comune de Piaţă
FEOGA – secţiunea garantare finanţează:
- Organizările Comune de Piaţă;
- măsuri de acompaniere, măsuri de modernizare şi diversificare a activităţii
exploataţiilor agricole, care fac parte din acţiunile de dezvoltare rurală;
- măsuri veterinare şi fitosanitare;
- măsuri de informare şi evaluare
FEOGA – secţiunea orientare finanţează măsurile de dezvoltare rurală din regiunile
rămase în urmă, astfel:
- investiţii în exploataţii agricole şi activităţi de prelucrare/comercializare a
produselor agricole;
- sprijinirea tinerilor agricultori;
- activităţi de formare profesională;
- stimularea dezvoltării activităţilor neagricole (turism, servicii);
- asistenţă suplimentară pentru păduri;
- programul LEADER.
Ponderea covârşitoare în cheltuielile FEOGA este deţinută de cheltuielile pentru
gestionarea pieţelor. In anul l979, de exemplu, laptele şi produsele lactate absorbeau 43,3%
din FEOGA – garantare, în 1993 au scăzut la 15,1, iar în prezent la cca. 7%, ca urmare a
măsurilor de reformă.
Cheltuielile din FEOGA-garantare au crescut vertiginos, de la crearea acestui fond (de
la 35,04% miliarde Euro în 1992, la 44,76 miliarde Euro în 2004 pentru UE 15 şi 54,50
miliarde Euro în 2005 pentru UE 25).
Creşterea alarmantă a cheltuilelilor destinate garantării a făcut necesară luarea unor
măsuri severe de disciplină bugetară. Prin adoptarea pachetului financiar „Delors I” în anul
1998, s-a stabiilit baza de referinţă pentru rata de creştere a cheltuielilor de garantare minimă,
„linia directoare agricolă”.
Criza bugetară generată de menţinerea unui sistem de preţuri garantate ridicate şi
creşterea subvenţiilor pentru exportul excedentelor agricole, în lipsa unei politici
complementare politicii de piaţă, au determinat luarea unor măsuri drastice de reformă.
Secţiunea garantare a FEOGA cuprinde două componente principale:
- cheltuieli pentru susţinerea pieţelor, care au ca destinaţie restituiri la export,
stocuri de intervenţie, prime, ajutoare de transformare şi comercializare, alte
ajutoare;
- cheltuieli pentru ajutoare acordate agricultorilor în cadrul reformei PAC(plăţi
directe , măsuri de acompaniere, alte ajutoare).
Reforma Mac Sharry, din 1992, marchează o ruptură cu perioada anterioară în ceea ce
priveşte cheltuielile bugetare. Au fost reduse cheltuielile de garantare şi s-a întărit
componenta „cheltuieli structurale”, din care o parte sunt destinate ajustării structurilor
agricole şi rurale.
Linia bugetară stabilită de Consiliul European de la Berlin (1999) a fost întărită de
prevederile Agendei 2000 şi de măsurile ulterioare de reformă.
Structura cheltuielilor s-a schimbat în urma reformelor din 1992 şi Agenda 2000 în
favoarea cheltuielilor pentru reformă, care deţin 90% din total în ultimii ani (tabelul 2.13).
Tabel nr. 2.13.
Cheltuielile bugetare pentru Pollitica Agricolă Comună

42
 în perioada 2002-2005
milioane Euro
2002 2003 2004 Buget 2005 Buget
Execuţie UE Execuţie UE UE 25 proiecţii UE
15 15 25
Bugetul Uniunii Euroopene 95929,4 96964,2 101129,7 114868,5
Agricultură şi Dezvoltare Rurală 46534.8 47903,5 50459,5 54503,9
% din total buget, 48,50 49,40 49,90 47,44
din care:
-Cheltuieli administrative pentru 112,4 123,2 143,3 153,6
politică agricolă
-Produse vegetale 28467,3 26325,7 27537,4 29918,9
* % din total cheltuieli pentru 61,10 54,95 54,57 54,89
agricultură şi dezvoltare rurală
-Produse animale 10361,5 13461,1 12717,5 13677,0
-% din cheltuielile pentru agricultură 22,26 28,10 25,20 25,09
şi dezvoltare rurală
-Dezvoltare rurală 7281,4 7767,8 10093,2 10771,5
* % cheltuieli pentru agricultură şi 15,64 16,21 20,.0 19,76
dezvoltare rurală
-SAPARD 554,5 560,0 225,2 248,8
-Relaţii externe 4,9 4,7 5,2 5,9
-Cheltuieli pentru audit în -259,3 -394,7 -361,3 -374,1
agricultlură
-Strategie politică şi coordonarea 40,9 54,2 99,0 102,3
politicii agricole
-Cheltuieli pentru management şi 1,2 1,5 - -
programe de reglementare financiară
Schimbări în PAC 2045,1 1359,0 1218,9 1613,9
Costul net al PAC 44489,7 46508,5 49240,6 52890,0
% din bugetul UE 46,37 49,96 48,69 46,4
Sursa: European Commission, DG.AGRI, 2004

Cheltuielile financiare din bugetul uniunii destinate PAC, stabilite la Berlin în 1999,
au fost plafonate (tabelul 2.14).

Tabel nr.2.14.
Perspectivele financiare pentru UE 25 (în preţuri 2004) stabilite prin Agenda
20006 pentru perioada 2000-2006
Milioane euro
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 Total
PAC-Agenda 2000 41738 44530 46587 47378 49305 51447 52618 333603
din care:
Cheletuieli pentru piaţă7 37352 40035 41992 12680 42769 44598 45502 294928
Cheltuielile pentru 4386 4495 4595 4698 6536 6849 7116 38675
dezvoltare rurală
Sursa: www.europa.eu.int.

6
Până în 2003-UE 15
7
Include măsuri veterinare şi fitosanitare şi exclude măsujri de susţinere

43
 Ponderea cheltuielilor pentru dezvoltarea rurală a fost proiectată să
crească de la 10,50% în 2000, la 13,52% în 2006, ca urmare a noilor orientări
bugetare promovate de Agenda 2000.
După aderarea noilor state (2004) s-au făcut schimbări în bugetul
comunitar al celor 25 statae. Au crescut alocările pentru măsurile structurale şi
au scăzut cheltuielile pentru agricultură (tabelul 2.15).

Tabel nr. 2.15.

Bugetul comunitar al UE 25 (preţuri ajustate 2004)
milioane Euro
Specificare 2004 2005 2006
Agricultură 49305 50431 50575
Măsuri structurale 41035 41685 42932
Politici interne 8722 8967 9093
Acţiuni ext erne 5082 5093 5104
Administraţie 5983 6154 6325
Rezerve 442 442 442
Ajutoare de preaderare 3455 3455 3455
Compensaţii 1410 1299 1043
Sursa: www.europa.eu.int.

Bugetul general al Uniunii Europene cuprinde finanţări destinate diferitelor domenii

şi acţiuni. Intre acestea „Măsurile structurale” deţin al doilea loc după agricultură în structura
bugetului. Din acest capitol al bugetului, alocări importante sunt prevăzute pentru dezvoltarea
rurală. Finanţarea dezvoltării rurale de la capitolul „Măsuri structurale” se face prin
intermediul „Fondurilor structurale”.
Structura cheltulielilor FEOGA – garantare în UE 15 pe categorii şi produse, în
anul 2003, se caracterizează prin ponderea dominantă a cheltuielilor pentru culturile în areal /
37,81%), urmate de carnea de bovină şli de produsele lactate (fig.2.2).

Figura nr. 2.2. - Structura cheltuielilor din FEOGA Garantare în anul 2003 în anul 2015

Culturi în arabil
18.2 orez
zahăr
Ulei de măsline
37.81 Plante textile
6.29 Fructe şi legume
vin
2.16
tutun
2.73 Produse lactate
3.45 2 0.52 Carne de bovine
5.28
0.52

Sursa: EUROSTAT,2004

44
 Din această structură rezultă că sprijinul acordat revine produselor care constituie
obiective de reformă, atât prin trecerea la plăţi directe, cât şi măsurile de tranziţie menite să
reducă intervenţiile.
Structura cheltuielilor FEOGA-garantare pe forme de sprijin, +n 2003, arată că
ajutoarele directe deţin cea mai mare parte din sumele alocate, la care dacă se adaugă şi alte
forme de ajutoare deţin circa 65%. (fig. 2.3.).

Fig.2.3. - Structura cheltuielilor FEOGA-garantare pe forme de sprijin în anul 2003

7.73
20.27 1.43 Restituiri

Intervenţii pentru stocare

26.41
Alte intervenţii decât
stocare
Ajutoare directe

Alte forme de ajutoare

44.16

Sursa: Ibidem

Structura cheltuielilor pe forme de sprijin reflectă un stadiu avansat de reducere a

intervenţiilor:
- la culturile în arabil, ajutoarele directe la hectar din bugetul alocat deţin o pondere de
87%, iar cheltuiuelile pentru retragerea din cultură 9,4%, în timp ce intervenţiile şi
restituirile au o pondere de numai 3,4%, ceea ce reflectă o apropiere de preţurile
mondiale şi eliminarea stocării publice;
- la zahăr, intervenţiile deţin15,2% şi restituţiile 84,8%;
- la uleiul de măsline, ajutoarele pentru producţie deţin 99%;
- la fibre şi viermi de mătase, cea mai mare pondere este deţinută de ajutoarele pentru
bumbac;
- la fructe şi legume sumele sunt alocate egal celor două categorii de produse;
- pentru viticultură, bugetul alocat de 1,31 miliarde Euro deţine 2,73% din totalul
FEOGA-garantare şi este destinat restructurării podgoriilor şi abandonării acestora
în proporţie de 43,4%, intervenţii în producţie 36%, pentru obţinerea mustului
11,3%;
- bugetul alocat pentru tutun este destinat încurajării culturii în proporţie de 98,26% şi
cercetării şi informării;
- pentru lapte şi produse lactate, partea covârşitoare din buget este destinată
restituţiilor la export (58,7%), ajutoare pentru lapte degresat (19,8%), stocarea
untului (4,6%) etc.;
- bugetul alocat pentru carnea de bovină şi viţel este repartizat între restituiri (63,5%)
şi alte intervenţii decât stocarea (36,5%),
- pentru ovine şi caprine, întregul buget este alocat pentru ajutoare, altele decât
stocarea;
- restul produselor animale au alocări nesemnificative, ca şi produsele piscicole.
Agricultura şi spaţiul rural european sunt sprijnite nu numai din bugetul comunitar, ci
şi din bugetele naţionale. Cea mai ridicată susţinere naţională o are agricultura Franţei (între
3-3,5 miliarde Euro anual). Sprijin naţional semnificativ îl are şi agricultura Germanie, Italiei
etc. (tabelul 2.16).

45
 Tabel nr. 2.16.
Cheltuieli naţionale pentru agricultură în unele state membre ale Uniunii
Europene în perioada 1990-2002
milioane euro
Tara 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
Danemarca 300 231 175 227 179 274 248 2458 229 240 287 215 250
Germania 1841 3358 3938 4110 4135 2676 2245 1810 1590 1814 1808 1599 1900
Grecia 479 500 356 295 246 201 214 214 217 203 212 253 270
Franţa 2986 2965 3346 3461 3538 3444 3664 3420 2889 3166 3250 3306 3500
Irlanda 83 99 117 86 167 94 102 78 79 353 397 508 510
Italia 2226 2108 2008 993 1038 1210 132 1638 1625 1625 812 1059 1100
Portugalia 254 237 237 214 210 132 159 308 303 304 310 310 300
Marea 940 1023 1001 937 873 701 1611 1600 1235 1149 1154 1036 1100
Britanie
Sursa: EC, OCDE, 2003

Dacă avem în vedere acordarea acestui sprijin pentru o perioadă de peste 35 de ani,
realizăm posibilităţile de modernizare create agriculturii franceze de finanţare comunitară.
Aceleaşi condiţii au fost asigurate şi pentru agricultura celorlalte state membre.
Fondurile structurale şi Fondul de Coeziune
Fondurile structurale care finanţează măsurile structurale sunt constituiute din ajutoare
prevăzute în bugetele anuale ale Uniunii Europene şi se acordă pentru: reducerea decalajelor
dintre nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni şi a întârzierilor în dezvoltarea unor zone,
inclusiv zonele rurale, întărirea coeziunii economico-sociale, ajustarea structurală în regiuinile
rămase în urmă, reconversia economică şi socială a formelor şi sistemelor de educaţie,
formarea profesională şi crearea de locuri de muncă.
Prin intermediul finanţării din aceste fonduri se sprijină poziţia competitivă a Uniunii
Europene, în scopul îmbunătăţirii vieţii cetăţenilor comunitari.
Fondurile structurale au fost reformate în mai multe etape. Până în anul 1988 au
acţionat trei Fonduri structurale, după 1992 s-au creat două fonduri noi cu caracter regional.
Din 2007 Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă va fi restructurat.
Fondurile structurale ale Uniunii Europene, care finanţează acţiunile pe teritoriul
statelor membre, inclusiv în România şi Bulgaria, după aderare sunt:
 Fondul Social European a fost creat în 1960, cu scopul sprijinirii capitalului, prin
promovarea unor măsuri de reducere a şomajului şi integrare profesională.
 Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă, creat în 1962 pentru
finanţarea Politicii Agricole Comune privind piaţa şi dezvoltarea rurală.
 Fondul European de Dezvoltare Economică Regională (FEDER), creat în 1975, în
scopul sprijinirii regiunilor rămase în urmă, reducerea decalajelor în dezvoltarea
rurală prin investiţiii productive şi modernizarea infrastructurilor, punerea în
valoare a potenţialului de dezvoltare a regiunilor, sprijinirea investiţiilor în
învăţământ şi sănătate.
 Fondul de Coeziune (FC), creat în 1992, care sprijină, pe baza principiului de
solidaritate economică şi socială, cele mai sărace state membre, cu PIB pe locuitor
sub 90% faţă de media Uniunii Europene, pregătirea pentru Uniunea Economică şi
Monetară, sprijinirea proiectelor de protecţie a mediului, de comunicaţii şi
infrastructură care contribuie la dezvoltarea reţelelor transeuropene.
 Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP), creat în 1993, pentru
îmbunătăţirea competitivităţii sectorului piscicol, dezvoltarea acvaculturii,

46
 sprijinirea întreprinderilor piscicole pentru a deveni viabile şi ameliorarea
condiţiilor de prelucrare şi comercializare a produselor piscicole.
Reforma din iunie 2003 şi aprile 2004 a decis ca, din anul 2007, sursele de finanţare
pentru agricultură şi dezvoltarea rurală să se facă din două fonduri distincte, corespunzătoare
celor doi piloni ai PAC:
 Fondul European Agricol pentru Garantare ( FEAG), care va finanţa măsurile
privind piaţa.
 Fondul European pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), care se constituie din: surse
provenite din FEOGA-orientare, dar şi din unele surse care fac parte din secţiunea
garantare şi sunt destinate dezvoltării rurale; surse de finanţare destinate dezvoltării
rurale din celelalte fonduri structurale şi Fondul de Coeziune cu destinaţia
dezvoltare rurală. Fondurile de preaderare a noilor state membre (UE 10) şi pentru
România şi Bulgaria (din 2007), cu destinaţia dezvoltare rurală vor fi de asemenea
gestionate de fondul unic FEADR , inclusiv acţiunile care fac parte din IFOP.
Unificarea surselor de finanţare rurală dintr-un fond unic s-a stabiilit pe baza
Reglementării Consiliului nr.1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală, acordat
din Fondul Agricol European pentru Dezvoltarea Rurală.
Fiecare stat membru va participa cu alocări anuale pentru obiectivele de convergenţă
privind dezvolt area rurală din: secţiunea Orientare a FEOGA, Fondurile structurale, Fondul
de Coeziune şi Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului. FAEDR va contribui la
promovarea dezvoltării rurale durabile în întreaga Comunitate astfel încât să completeze
politicile de sprijinire a pieţei şi a veniturilor pe baza PAC, a politicilor de Coeziune şi a
politicii Comune pentru pescuit.
Alocările bugetare pentru Fondurile structurale şi Fondul de Coeziune, în perioada
2000-2006 au fost prevăzute, astfel (fig.nr.4.3.):

Fig. 2.4. - Structura alocărilor bugetare pentru Fondurile structurale şi Fondul de

Coeziune în perioada 2000-2006, pe obiective – în preţurile 1999 (miliarde Euro)

18

22.45 Obiectivul 1
Acţiuni inovatoare
Iniţiative comunitare
24.05 Sectorul pescuit
Obiectivul 3
1.11
135.95 Obiectivul 2
10.44 Fondul de coeziune
1

Sursa: EU, Politica regională. Delegaţia Comisiei Europene, în România, 2003

47
 Perspectiva financiară a Uniunii Europene cu 27 state membre pentru 2007-2013
In urma unor negocieri dure, recent a fost obţinut acordul privind bugetul european
pentru perioada 2007-2013. Planul bugetar a fost stabilit la 862,4 miliarde Euro. Acest buget
este inferior sumei solicitate de către europarlamentari.
Conform Tratatului de Aderare, România va primi de la bugetul Uniunii Europene o
sumă de circa 30 de miliarde Euro pentru perioada 2007-2013, din care circa 12 miliarde Euro
destinată agriculturii. La această sumă se mai adaugă şi altele provenite din Fondul de
Coeziune.

2.7. Implicaţiile socio-economice ale politicilor de susţinere a agriculturii

 Criza de supraproducţie
Politica agricolă comunitară a devenit în mod propriu victima propriului său succes: Europa a
devenit excedentară şi exportatoare pe majoritatea pieţelor produselor agricole. În ciuda
faptului că Uniunea Europeană este încă un importator net de produse alimentare, a existat în
ultimii ani o criză de supraofertă la anumite produse agricole. Gradul de autoaprovizionare la
produsele agricole din UE este prezentat în tabelul 2.17. Datele demonstrează existenţa
surplusului de produse la marea majoritate a produselor agricole, depăşind capacitatea de
absorbţie a propriei pieţe în cadrul UE – 15 cu 28 % zahăr, cu 162 % lapte praf integral, cu 82
% la carnea de bovine şi 39 % carne de porc. De asemenea persistă încă surplus la cereale în
ciuda măsurilor luate în cadrul reformei Mc Sharry, mai rămân încă unele probleme de
rezolvat.
Necesitatea achiziţionării surplusului de producţie de către organismele
guvernamentale sau comunitare a ajuns să creeze mari dificultăţi datorită în primul rând
sporirii nivelurilor stocurilor deţinute de aceste organisme (vezi tabelul 2.18.).
Dacă pentru piaţa cerealieră stocurile s-au redus de la 12,4 milioane tone în 1994 la 1,2
milioane tone în 1996, în cazul produselor animaliere lucrurile sunt tocmai invers. Problemele
sunt şi mai complicate în ceea ce priveşte producţia de carne de bovine. Tratativele, nereuşite,
de a epuiza stocurile de carne de vită veche prin vânzări pe piaţă au generat un imens scandal
în 1993. Complicaţia vine de la teama îndreptăţită că produsele stocate pot fi contaminate
(vezi encefalopatia spongiformă la bovine), ceea ce face ca stocurile de carne de bovină să
reprezinte valoric 50 % din valoarea tuturor stocurilor publice.
O primă măsură de contracarare a acestor stocuri de produse agricole o constituie
limitarea ofertei agricole pe piaţă prin restrângerea importurilor, recurgerea la diverse
modalităţi de limitare a producţiei naţionale şi instituirea unor monopoluri de stat sau privat,
care pot manevra oferta, asigurând obţinerea unor preţuri ridicate.
Limitarea producţiei naţionale poate fi obligatorie sau voluntară. În prima situaţie
excedentul de producţie este distrus după colectare. Mecanismele voluntare de restrângere a
producţiei agricole sunt de două tipuri: retragerea din circuitul productiv a unor suprafeţe
agricole şi contingentele de producţie. Acestea din urmă sunt eficiente pentru că acţionează
direct, însă nu sunt operante decât pentru produsele agricole care ulterior sunt prelucrate. O
formă particulară de contingente sunt aşa numitele “ limite – prag” de producţie. Mecanismul
este relativ simplu: reducerea automată a preţurilor cu un anumit procent dacă pragul de
producţie este depăşit. Piaţa agricolă comunitară utilizează “limite-prag” de producţie din
1987 pentru oleaginoase şi uleiul de măsline şi din 1988 pentru cereale, tutun şi carne de
bovine.

48
 Gradul de autoaprovizionare la anumite produse agricole în U.E.
Tabelul 2.17.
-%-
Specificare UE-15 UE-BL Dane- Germa- Grecia Spania Franţa Irlanda Italia Olanda Austria Portu- Finlanda Suedia U.K. EU-12
marca nia galia
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
1995/1996
Cereale total din care: 45 127 110 87 59 180 79 78 25 105 35 109 112 111 105
- Grâu 63 135 114 93 56 180 63 70 36 128 24 77 120 112
- Secară 115 25 151 152 100 22 129 0 50 13 127 75 52 113 81 116
- Orz 108 50 120 112 69 76 194 101 59 15 113 17 119 123 125 107
- Porumb 90 4 0 67 84 53 192 0 97 6 86 44 0 0 0 90
- Orez total 0 0 0 215 73 27 0 263 0 56 0 0 71
Cartofi 141 97 96 86 94 100 79 83 140 88 101 88 89 101
Zahăr 128 201 189 144 106 87 220 143 102 187 134 2 86 94 56 130
Legume proaspete 137 38 138 76 123 146 65 25
Fructe proaspete 85 13 110 16 135 66 7 5
Citrice 0 0 254 0 104 0 0
Vin 68 0 45 115 125 121 0 143 0 119 106
1995
Produse lactate:
- Produse proapsete 101 136 104 110 97 96 102 101 94 88 99 98 100 100 97 101
- Lapte praf integral 262 317 574 217 0 75 650 2500 3 367 123 100 109 109 135 271
- Lapte praf ecremat 119 217 150 329 0 96 1417 885 0 22 100 175 126 146 95 118
- Lapte concentrat 143 177 126 0 116 117 0 3 323 95 0 10 123 145
- Brânză 107 39 375 92 82 84 119 421 88 290 87 93 119 94 71 107
- Unt 106 140 150 84 27 122 95 811 74 297 100 127 162 117 65 105
- Margarină 219 167 110 99 67 200 103 165
Ouă 101 144 103 72 98 100 101 95 101 214 89 101 122 100 96 102
Carne total din care: 169 359 81 63 102 113 331 76 231 83 100 97 91 105
- Bovine total 182 169 200 114 31 101 116 1100 66 174 132 57 99 90 97 109
- Porcine 139 210 453 77 56 104 103 152 67 264 99 83 102 98 75 105
- Pasăre 111 230 61 87 97 159 101 104 197 101 95 109
- Ovine şi caprine 14 17 44 87 97 48 354 55 110 75 65 58 113 84
Grăsimi şi uleiuri totale 20 53 78 0 0
din care:
- Vegetale 2 51 0 79 59 0 21 0 0
- De abator 75 0 108 0 97 63 0 0 0
Sursa: Situation de l’Agriculture de l’Union Europeenne, Rapport 1997

49
 În cadrul producţiei de lapte, regimul de cote introdus în 1984, a dat rezultate
spectaculoase (începând cu 1 aprilie 1993 sistemul cotelor a fost modificat devenind
mai flexibil.
 Costurile politicii agricole comunitare
În pofida tuturor afirmaţiilor potrivit cărora costurile bugetare ale PAC sunt
ţinute sub control evoluţia reală a acestora indică o criză (datorită creşterii lor continui)
dar demonstrează şi faptul că Uniunea Europeană nu-şi abandonează agricultura şi nici
pe agricultorii săi (vezi tabelul 2.19.).
Dimensiunea bugetară a UE a crescut în cinci ani cu peste 21 miliarde de ECU
(de la 59,5 miliarde ECU în 1994 până la 81,9 miliarde ECU în 1998). “Vina” acestei
creşteri o poartă şi politica agricolă comună care consumă 1,8 miliarde ECU în 1991 în
plus faţă de anul 1994.
Deşi prin aplicarea reformei Mc Sharry se anticipa o creştere a dimensiunii
bugetare a PAC, prin acordul din decembrie 1993 de la Edinburgh se prevăzuse
reducerea cheltuielilor pentru agricultură. Previziunile au fost depăşite şi datorită
cheltuielilor suplimentare generate de lărgirea UE. Cu toate că bugetul agricol al UE
este deosebit de mare, el nu exprimă întreaga amploare a sprijinului acordat agriculturii
pentru că la costurile bugetare agricole suportate din bugetul UE trebuie adăugate
serviciile oferite de autorităţile naţionale fermierilor proprii, fie gratuit fie la nişte
costuri extrem de reduse.
Din datele prezentate în tabel rezultă că, deşi costul net al PAC este relativ
important în cifre absolute, el reprezintă numai 0,46 % din PIB-ul Uniunii Europene în
1995 şi numai 93,9 ECU pe locuitor european în acelaşi an.
Referitor la costurile politicilor agricole şi OCDE a dat publicităţii o serie de
rapoarte în care se demonstrează că politicile agricole din ţările industriale sunt din ce în
ce mai costisitoare din punct de vedere financiar. Heterogenitatea instrumentelor
utilizate în evaluările OCDE fac aproape imposibilă comparabilitatea acestora la nivel
internaţional. Cum poţi compara impactul respectiv al tarifelor vamale, al subvenţiilor,
al cotelor, al preţurilor garantate asupra politicilor agricole ?

50
 Cantitatea şi valoarea produselor care se găsesc în stocurile publice în U.E.
Tabelul 2.18.
Situaţia la 31 decembrie 1994 Situaţia la 31 decembrie 1995 Situaţia la 31 decembrie 1996
Cantităţi Valoare Cantităţi Valoare Cantităţi Valoare
Mii tone Milioane ecu mii tone Milioane ecu Mii tone milioane ecu
Grâu moale 4153,6 301,9 1.369,1 125,1 340,3 31,5
Grâu moale 68,4 4,1 7,1 0,4 0,9 0,0
nepanificabil
Orz 4.307,9 293,8 2.483,3 200,0 315,3 25,9
Secară 2.588,6 177,9 1.422,3 96,1 498,0 35,1
Grâu tare 620,9 31,8 233,4 11,6 55,8 2,8
Porumb 657,4 44,2 8,4 0,5 0,0 0,0
Sorg 12,8 1,0 0,0 0,0 0,0 0,0
Orez 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0
TOTAL cereale 12.409,6 854,3 5.524,2 433,7 1.209,4 95,3
(inclusiv orezul)
Ulei de măsline 88,1 52,4 32,4 20,5 12,4 7,5
Total tutun 13,3 4,0 13,1 3,8 0,1 0,1
Lapte praf ecremat 72,5 58,1 14,4 11,4 124,7 106,9
Unt 59,3 51,3 19,6 17,5 39,3 43,2
TOTAL produse 131,8 109,4 34,0 28,9 164,0 150,1
lactate
Carne bovine în 7,7 4,4 0,4 0,2 250,7 156,2
carcasă
Carne bovine 155,0 86,9 18,0 9,6 182,0 136,5
desosată
TOTAL carne 162,7 91,3 18,4 9,8 433,6 294,7
bovine
Alcool public 3126,8 21,6 1018,4 4,9 872,6 4,8
TOTAL general 1133,4 501,6 - 552,5
Sursa: Situation de l’Agriculture de l’Union Europeenne, Rapport 1997

51
 Evoluţia cheltuielilor bugetare în favoarea politicii agricole comune
Tabelul 2.19.
UM 1994 1995 1996 1997 1998
Milioane ECU
Bugetul UE Milioane ECU 59.909,1 65.498,1 80.456,5 80.800,0 81.433,6
1. FEOGA Garanţie Milioane ECU 32.970,4 34.502,7 39.107,8 41.805,0 40.967,0
- produse vegetale Milioane ECU 21.852,8 22.959,3 24.980,1 27.082,0 26.697,0
- produse animale Milioane ECU 9.803,9 10.328,3 12.003,3 12.147,0 10.970,0
- cheltuieli anexe Milioane ECU 793,6 146,5 252,3 172,0 1.020,0
- restrângerea supraf. Milioane ECU 30,0 36,3 19,5 10,0 3,0
cultivate şi susţinerea
veniturilor
- măsuri însoţitoare Milioane ECU 490,1 832,1 1.852,3 1.889,0 2.297,0
- rezerva monetară Milioane ECU (1000) (500) (500) (500) (500)
2. FEOGA – Orientare Milioane ECU 3.335,4 3.609,1 3.934,5 4.239,6 4.390,6
3. Alte date agricole Milioane ECU 126,5 106,1 109,8 158,9 124,3
4. Total chelt. agricole Milioane ECU 35.682,5 38.217,9 43.152,1 46.203,5 45.501,9
Percepţii în numele Milioane ECU 2.304,5 2.160,7 2.023,8 2.290,4 1.856,6
PAC:
- prelevări Milioane ECU 922,4 844,3 810,1 873,4 693,2
- cotizaţii zahăr Milioane ECU 1.382,1 1.316,4 1.213,7 1.366,0 1.163,4
Costul net al PAC Milioane ECU 33.378,0 56.057,2 41.124,3 43.964,1 43.645,3
- în % din PIB % 0,5 0,46
- pe locuitor din UE ECU 95,9 93,9
*
Sursa: Commission Europeenne, Rapport 1997

52
 CAPITOLUL III
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ ÎN PERIOADA 2007 -2013

3.1 Obiectivele şi conţinutul noii reforme a Politicii Agricole Comune

În noul context al accelerării procesului de globalizare şi extinderea Uniunii

Europene de la 25 şi la 27 state membre, aceasta se confruntă cu exigenţe şi oportunităţi
noi, care au impus continuarea reformei Politicii Agricole Comune printr-o abordare
noua a dezvoltării sectorului agricol şi a zonelor rurale.
Uniunea Europeană parcurge un proces de reformă fundamentală a Politicii
Agricole Comune, concepută în anii 2003 – 2004, primele măsuri fiind aplicate în
vechile state membre (UE 15), din anul 2005, şi urmând ca din anul 2007 să fie
implementat ansamblul reformei privind piaţa şi dezvoltarea rurală. Vor fi însă unele
măsuri de tranziţie în aplicarea acestor reglementări comunitare şi după 1 ianuarie 2007,
unele dintre acestea valabile o perioadă mai lungă de timp.
Noua reformă a Politicii Agricole Comune va fi o reformă fundamentală în
sensul deplasării măsurilor de sprijin de la produse la producători, de la reglementări
de piaţă către dezvoltarea rurală şi protecţia mediului. Vor rămâne îngheţate şi treptat
se vor elimina preţurile de intervenţie şi unele intervenţii publice. În condiţiile unor
preţuri aliniate la preţurile mondiale, agricultorii se vor orienta numai după preţurile
pieţei de care va depinde nivelul veniturilor.
Decuplarea totală a preţurilor de intervenţie de producţie, prin introducerea
schemei de plată unică pe exploataţie va stabili relaţii directe între fermieri şi piaţă,
sprijinul comunitar nemaifiind necesar pentru controlul ofertei, ci va fi direcţionat spre
aplicarea unor metode sănătoase de producţie agricolă, protecţia mediului şi programe
de dezvoltare rurală durabilă. Veniturile agricultorilor nu vor depinde de subvenţii
fiindcă acestea nu se vor aloca pentru un nivel al producţiei, ci independent de aceasta,
pentru condiţii de mediu şi calitate, de sănătate publică şi sănătatea animalelor.
Noua reformă a PAC se aplică în condiţii diferite şi cu măsuri flexibile, atât
pentru vechile state membre, cât şi pentru noile state membre. În noile state membre
aceste măsuri vor fi introduse treptat, în conformitate cu reglementările tratatelor de
aderare.
Reglementarea Consiliului (CE) nr.1782 din 29 septembrie 2003 privind
stabilirea normelor comune pentru regimul de susţinere directă în cadrul PAC şi
stabilirea altor regimuri de susţinere a agriculturii, intrată în vigoare în anul 2005,
stabileşte noile măsuri de reformă a PAC privind piaţa şi modifică cea mai mare parte
din reglementările anterioare. După extinderea la 27 state, aceste măsuri sunt valabile
pentru toate statele membre, inclusiv pentru România şi Bulgaria. Pentru noile state
membre s-au stabilit perioade de tranziţie, dacă în tratatele de aderare sunt prevăzute
alte prevederi.
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782 / 2003 stabileşte normele comune
pentru plăţile directe în regimul de susţinere a veniturilor agricultorilor, finanţate din
FEOGA-garantare, cu excepţia plăţilor prevăzute de Reglementarea (CE) nr. 1257 / 99,
privind ajutorul pentru zonele defavorizate şi cu restricţii de mediu. De asemenea,
introduce un nou mecanism de sprijinire a veniturilor, agricultorilor denumit „plată
unică pe exploataţie”. Aceasta a început să se introducă în vechile state membre, din
2005. Totuşi, vor rămâne unele produse şi activităţi în sistemul plăţilor directe pe hectar
şi pe animal, până la definitivarea măsurilor de reformă în toate sectoarele. Noile state

53
membre vor introduce sistemul plăţii unice după 2007, până în anul 2010 sau şi mai
devreme, dacă sunt pregătite condiţiile.
Beneficiarii plăţilor (din ambele sisteme de sprijin) sunt toţi agricultorii care
respectă cerinţele prevăzute în legislaţie, aplicabile la datele stabilite:
- de la 1 ianuarie 2005 – mediul, identificarea şi înregistrarea animalelor;
- de la 1 ianuarie 2006 – sănătatea publică, sănătatea plantelor şi
animalelor şi notificarea bolilor;
- de la 1 ianuarie 2007 – bunăstarea animalelor.
Noua reformă a PAC continuă direcţiile generale stabilite de Agenda 2000,
revăzute şi îmbunătăţite de către Comisie prin Mid Term Review, în anul 2000, dar
urmăreşte şi realizarea unui cadru mai stabil al politicii pentru agricultură europeană în
condiţiile în care Uniunea s-a lărgit cu încă 10 state şi în perspectivă vor adera încă două
state (trei state)8. Acordul de la Luxemburg, din 2003, reînnoieşte spiritul trăsăturilor
fundamentale PAC şi stabileşte direcţiile de dezvoltare până în 2013. Acest acord a
decis noul cadru al PAC privind inovarea şi pieţele, sistemul de susţinere a
agricultorilor, formele de realizare a preferinţei comunitare, finanţarea fermelor şi
dezvoltarea rurală. La acestea se adaugă problemele principale ale ultimilor ani care
privesc obiectivele de mediu, peisajele rurale, viabilitatea economiei rurale, moştenirea
culturală, calitatea alimentelor, sănătatea animalelor şi standardele de bunăstare.
Agenda 2000 a elaborat cadrul de aplicare a Politicii Agricole Comune, care se
implementează până în anii 2005-2007. Noua reformă, începută în anul 2003, va
schimba fundamental sistemul de susţinere a fermelor şi a zonelor rurale, pentru
perioada 2007 - 2013.
În noua etapă a reformei s-a stabilit o singură politică agricolă, într-o corelare
strânsă cu politica de dezvoltare rurală, de mediu şi privind comerţul internaţional9.
Unificarea formelor de sprijin stabilit de PAC asigură simplificarea
mecanismelor de politică agricolă, dezvoltă responsabilitatea şi promovează
descentralizarea. Se poate asigura astfel un nou echilibru între managementul la nivelul
Comunităţii şi creşterea gradului de percepţie şi control la nivel local.
La începutul noului mileniu, Uniunea Europeană are nevoie de o nouă politică
agricolă care să facă faţă schimbărilor care se produc în competiţia de pe piaţă,
exigenţelor de calitate a produselor, de protecţie a mediului şi încurajarea de practici
rurale durabile.
Noua reformă PAC este o alegere politică a Uniunii Europene în contextul
globalizării şi al celei mai mari extinderi din istoria sa. În promovarea noului model
european de agricultură vor câştiga fermierii şi consumatorii, dar şi statele membre pe
ansamblul lor.
Principalele caracteristici ale noii reforme sunt10:
 Orientarea PAC către interesele consumatorilor, dar continuând să sprijine
fermierii.
 Protejarea economiei rurale şi a mediului.
 Menţinerea costurilor bugetare la un nivel stabil.
 Sprijinirea negocierilor în cadrul OMC în vederea încheierii unui acord
privind agricultura care să satisfacă nevoile agriculturii fiecărei ţări şi pe
ansamblul Uniunii.

8
J. Malone – The Common Agricultural Policy and Enlargement, Conference PAC, Sofia 14-15 March
2004
9
Dirk Ahher – The Future of European Agriculture Policy, Sofia, 2004
10
CAP Reform Newsletter, July 2004

54
 Reforma va continua procesul de implementare a mecanismelor PAC, de integrare
a agriculturii noilor state membre în PAC şi de asigurare a exigenţelor securităţii
alimentare.
Politica Agricolă Comună întotdeauna a evoluat pentru a răspunde nevoilor de
schimbare în societate. PAC nu este o politică a trecutului, ci este o politică modernă,
diferită de cea a anilor ‘60 şi ’80. Agricultura de azi are funcţii multiple, care le conferă
fermierilor rolul de a produce alimente şi fibre naturale, de a asigura gestiunea zonelor
rurale şi conservarea mediului natural.
Revizuirea radicală a PAC care se realizează începând cu anii 2003-2004 însemnă
nu numai transformarea sectorului fermelor într-o activitate economică competitivă şi
sustenabilă, ci şi supravieţuirea pe termen lung a spaţiului european ca urmare a
măsurilor de creştere a viabilităţii comunităţilor rurale.
Scopul reformei este realizarea unei economii europene mai dinamice şi
competitive. Principalele măsuri de politică agricolă urmăresc:
 Creşterea potenţialului agriculturii comunitare pentru a îmbunătăţi
nivelul calitativ al autosuficienţei alimentare, fără de care nu poate exista
o autonomie politică veritabilă, nu se poate menţine echilibrul teritorial
 Promovarea normelor de calitate privind produsele alimentare şi mediul
înconjurător.
 Scăderea preţurilor instituţionale ale produselor agricole şi reducerea
costurilor de producţie în exploataţiile agricole din Comunitate.
 Diversificarea activităţii economice în diferite regiuni ale UE pentru a se
obţine o valoare adăugată ridicată care să sporească veniturile fermierilor
şi ale locuitorilor rurali.
Elementele cheie ale noii reforme a PAC vizează:
 Piaţa şi politica de preţuri.
 Schema de plată unică pe exploataţie.
 Cross compliance (reguli de condiţionalitate sau de eco-condiţionalitate).
 Modularea şi disciplina financiară.
 Dezvoltarea rurală durabilă.

3.1.1 Piaţa şi politica de preţuri

Noua reformă PAC urmăreşte îmbunătăţirea mecanismelor de piaţă în vederea

creşterii competitivităţii agriculturii şi a liberalizării treptate a pieţelor agricole. Evoluţia
agriculturii europene spre un nou model economic viabil este legată de liberalizarea
pieţei. În acest sens negocierile care au loc în cadrul OMC sunt privite diferit. După unii
experţi, liberalizarea totală a pieţei agricole este o greşeală şi ar fi suficient să existe o
stabilitate a preţurilor pentru ca agricultura să se menţină viabilă. Alţii consideră
necesară eliminarea subvenţiilor la export (măsură aflată în proces de finalizare în
cadrul negocierilor OMC) şi retragerea progresivă a ajutoarelor directe pentru
eliminarea excedentelor. Aceasta din urmă se regăseşte între măsurile noii reforme a
PAC, dar se va produce treptat, iar fondurile vor fi redirecţionate spre mediu şi
dezvoltarea rurală. Fermierii nu vor fi însă abandonaţi, întrucât prezenţa lor în mediul
rural este vitală, iar agricultura este „coloana vertebrală” a acestuia.
Prin particularităţile şi rolul său esenţial pentru viaţă şi securitatea popoarelor,
agricultura nu poate să desfăşoare activităţi durabile fără sprijinul contribuabililor. Noua
reformă are în vedere o deplasare a acestui sprijin de la producţie spre dezvoltarea rurală

55
complexă şi agricultura multifuncţională. O astfel de dezvoltare poate spori autonomia
financiară a locuitorilor din zonele rurale şi asigurarea capacităţii de a investi şi concepe
proiecte în acest scop.
Susţinerea pieţei a avut loc, până la noua reformă, prin următoarele mecanisme:
 Preţuri de intervenţie şi stocuri de intervenţie (publice şi private).
 Restituiri la export.
 Prime de orientare.
 Ajutoare de transformare şi comercializare.
 Ajutoare de consum.
 Retrageri şi operaţii asimilate.
 Alte măsuri care generează cheltuieli pentru piaţă.
Mecanismele de politică agricolă care se utilizează în cadrul reformelor din
deceniul ‘90 sunt:
 Plăţile directe.
 Prime de calitate.
 Alocaţii pentru extensificarea şi pentru producţia ecologică
 Sprijin pentru dezvoltarea rurală şi protecţia mediului etc.
Ajutoarele pentru reformă au devenit cele mai importante forme de sprijin în
agricultură, în baza măsurilor stabilite de reforma PAC din 1992 şi de Agenda 2000.
aceste ajutoare se vor redirecţiona spre creşterea competitivităţii agricole, a dezvoltării
durabile a zonelor rurale.
Intervenţiile pe piaţă prin susţinerea preţurilor au influenţat creşterea producţiei şi
productivităţii, în primele etape, dar au avut ulterior efecte negative asupra echilibrului
pieţelor agricole. Au crescut excedentele greu vandabile, precum şi costurile stocării de
intervenţie şi ale susţinerii exporturilor. Totodată s-au produs distorsiuni ale pieţelor pe
plan mondial, ceea ce a determinat măsuri noi în cadrul OMC. În etapele precedente ale
noii reformei PAC s-au stabilit măsuri de reducere treptată a preţurilor de intervenţie.
Această reducere a fost resimţită abia după punerea în aplicare a măsurilor de reformă
prevăzute de Agenda 2000. Sistemul preţurilor de intervenţie s-a simplificat şi în
prezent preţurile sunt îngheţate sau supuse unei noi reduceri, s-a redus numărul de
produse la care se aplică intervenţii prin preţuri şi stocarea producţiei, s-a eliminat
stocarea publică etc.
Plăţile directe au devenit principalul mecanism prin care agricultorii primesc
sprijin pe hectar şi animal pentru stabilizarea veniturilor, inclusiv ca urmare a reducerii
preţurilor de intervenţie la produsele la care se menţin.
Plăţile directe la hectar şi pe animal introduse în vederea susţinerii veniturilor sunt
formate din subvenţii pentru producţie, întrucât decuplarea este doar parţială şi plăţi
compensatorii care acoperă reducerile de venituri datorate reducerii şi eliminării unor
preţuri de intervenţie.
Preţurile de intervenţie sunt îngheţate şi apropiate de preţurile pieţei şi ca urmare
pierderile de venituri se acoperă mai ales prin sprijin direct acordat pentru produsele de
bază în alimentaţie şi suprafeţele retrase din cultură.
Esenţa noii reforme a pieţei agricole constă în:
 Facilitarea accesului la pieţe prin măsuri interne de diversificare a
activităţii şi creşterea competitivităţii produselor şi reducerea taxelor
vamale.
 Reducerea susţinerii interne în vederea eliminării surplusurilor greu
vandabile şi creşterea competitivităţii, în condiţiile concurenţei dure de
pe pieţele internaţionale.

56
  Reducerea exporturilor subvenţionate şi a altor forme mascate de
susţinere care distorsionează comerţul internaţionale (credite de export,
ajutor alimentar etc.).
 Reducerea şi eliminarea subvenţiilor la export.
Uniunea Europeană susţine actualizarea regulilor de bază ale OMC şi întărirea
comerţului internaţional ca instrument important al dezvoltării. Totodată, UE asigură o
integrare complexă a statelor membre în Piaţa Unică pe baza Tarifului Vamal Comun.
Finanţarea politicii de piaţă se va face, din anul 2007, din Fondul Agricol
European de Garantare, rezultat din FEOGA – garantare.

3.1.2. Schema de plată unică pe exploataţie

În noua etapă a reformei PAC, mecanismul plăţilor directe la hectar şi pe animal

folosit în prezent se va înlocui treptat cu “schema de plată unică pe exploataţie”. Acest
mecanism s-a introdus parţial, începând cu anul 2005, în majoritatea vechilor state
membre.
Noile şi viitoarele state membre (UE10, România şi Bulgaria) vor introduce plata
unică pe exploataţie treptat, previzibil până în anul 2010. Până atunci se va aplica
mecanismul plăţilor directe la hectar şi pe animal, în variante adaptate la situaţia
agricolă din fiecare ţară în ceea ce priveşte decuplarea acestui sprijin de producţie.
Nivelul plăţilor va fi acelaşi, stabilit de Comunitate, indiferent dacă se utilizează plata
directă la hectar şi pe animal sau plata unică pe exploataţie.
Plata unică pe exploataţie, ca mecanism de sprijinire a veniturilor agricole,
reuneşte toate tipurile de ajutorare directe acordate în prezent şi va simplifica gestiunea
acestora. Se urmăreşte ca, treptat, sprijinul alocat să fie decuplat de producţie la nivelul
întregii Comunităţi.
Decuplarea completă a plăţii unice de producţie va deveni operaţională la 1
ianuarie 2007, în vechile state membre. Totuşi, statele membre pot menţine, limitat,
unele elemente de cuplare a plăţilor directe de producţie, pentru a evita dezechilibrele
majore ale pieţei şi abandonarea terenurilor.
Decuplarea parţială se va menţine, în forma existentă, la anumite culturi şi în
proporţii limitate în perioada de tranziţie la produsele sensibile şi după 2007, în UE15.
Sunt admise şi plăţile suplimentare cuplate pentru sprijinirea unor activităţi
agricole importante în scopul protecţiei mediului sau a creşterii şi îmbunătăţirii
marketingului produselor agricole. Aceste plăţi trebuie să se încadreze în limitele
generale stabilite pentru activităţile respective.
În noul sistem de plăţi, calculul sumelor se face având ca bază de referinţă
istorică suprafeţele şi nivelurile de producţie, pentru toate statele membre, media anilor
2000, 2001 şi 2002. Se stabileşte o singură plată pe exploataţie, iar sprijinul se acordă
în funcţie de suprafaţă (numărul de hectare eligibile ale unei exploataţii). Pot fi
convertite în hectare eligibile şi efectivele de animale (bovine, ovine, caprine) pentru
care se alocă sprijin, ca şi cantităţile maxime garantate pentru unele produse (lapte,
carne etc.).
Se stabilesc condiţii comune pentru aplicarea plăţilor unice prin includerea
diferitelor tipuri de sprijin. Aceste condiţii vizează integrarea în sistemul Organizărilor
Comune de Piaţă a unor norme fundamentale privind mediul înconjurător, siguranţa
alimentelor, bunăstarea şi sănătatea animalelor.
Pentru evitarea abandonării terenurilor şi menţinerea în bune condiţii agricole şi de
mediu a acestora se instituie, de asemenea, un cadru comunitar, dar care va permite să

57
se ţină cont de caracteristicile zonale, în special de condiţiile pedoclimatice, de sistemul
de cultură al plantelor şi de structura de producţie din exploataţie.
Sunt prevăzute măsuri pentru menţinerea păşunilor permanente existente şi
evitarea transformării lor în terenuri arabile, întrucât acestea au efecte pozitive asupra
mediului.
În perioada 2005-2012, măsurile care vizează agricultura durabilă şi dezvoltarea
rurală cuprind şi un sistem de reducere progresivă a plăţilor directe (plăţi unice).
Sumele rezultate vor fi utilizate pentru dezvoltarea rurală şi vor fi repartizate între
statele membre, pe baza unor criterii definite. Un procent din aceste sume vor rămâne
însă statului membru care le-a generat.
Pentru ca agricultorii să respecte normele de practicare a agriculturii moderne şi
de calitate, statele membre vor organiza un sistem de consultanţă pentru exploataţiile
agricole comerciale. Pentru a introduce acest sistem, bazat pe voluntariat, vor avea
prioritate agricultorii care primesc plăţi directe peste o anumită sumă anuală. Începând
cu 1 ianuarie 2007, statele membre pot înfiinţa acest sistem de consultanţă în vederea
mai bunei administrări a terenurilor exploataţiilor, pentru respectarea unui număr de
condiţii obligatorii privind bunele practici agricole şi de mediu. Sistemul de consultanţă
menţionat va fi obligatoriu, din anul 2010.
Pentru întărirea eficacităţii mecanismelor de gestiune şi control s-a creat Sistemul
Integrat de Administrare şi Control, pe baza Reglementării Consiliului (CEE) nr.
3508/1992. Fiecare stat membru a înfiinţat un asemenea organism.
Sistemul Integrat de Administrare şi Control asigură:
- o bază de date informatizată;
- un sistem de identificare a parcelelor agricole;
- un sistem de identificare şi înregistrare a drepturilor de plată;
- gestionarea cererilor de plată;
- un sistem unic de identificare a fiecărui agricultor care a depus cererea de
plată.
Comisia Europeană este periodic informată cu privire la funcţionarea Sistemului
Integrat de Administrare şi Control. Statele membre aplică reglementările comunitare şi
controlează în teren aplicarea acestora. Identificarea parcelelor agricole este un element
cheie pentru aplicarea corectă a plăţii unice. Sistemul de identificare a parcelelor se
bazează pe tehnici de teledetecţie.
Mecanismele promovate prin PAC prevăd un sprijin direct al veniturilor în scopul
asigurării unui mod de viaţă echitabil agricultorilor. Acest obiectiv este legat strict de
conservarea zonelor rurale şi de aceea plăţile trebuie atribuite cu respectarea condiţiilor
stabilite. În care scop este necesară monitorizarea realizării obligaţiilor asumate.
Sistemul de sprijin va regrupa într-o “schemă de plată unică” diferitele forme de
sprijin introduse de Agenda 2000 şi ţine seama de modificările plafoanelor de ajutor
stabilite prin noile reglementări.
Plata unică nu trebuie să fie condiţionată de realizarea unei anumite producţii.
Agricultorii sunt liberi să-ai aleagă produsele care doresc să le producă, inclusiv
produsele care sunt încă susţinute în sistem de sprijin cuplat de producţie. Se aşteaptă ca
acest mecanism să apropie agricultorii de cerinţele consumatorilor şi să evite
excedentele produse ca urmare a sprijinului direcţionat.
Pentru asigurarea sprijinului în noul sistem de susţinere, sumele se acordă ţinând
seama de perioada de referinţă aleasă (2000-2002). Totodată, se va constitui o rezervă
naţională pentru situaţii specifice, care poate fi utilizată şi pentru sprijinirea noilor
agricultori.

58
 Plata unică va fi fixată la nivelul exploataţiei, în funcţie de numărul hectarelor
eligibile.
Prin hectarul eligibil pentru sprijin se înţelege suprafaţa agricolă a exploataţiei,
formată din teren arabil sau pajişti permanente. Nu sunt incluse suprafeţele ocupate cu
culturi permanente (culturi horticole), păduri, terenuri destinate unor activităţi
neagricole.
Dreptul de plată unică pe suprafaţă
Calculul dreptului de plată unică (DPU) se bazează pe nivelul “sumelor de
referinţă” atribuite fiecărui stat membru.
Toţi agricultorii beneficiază de drept de plată pe hectar eligibil. Numărul total de
drepturi de plată este egal cu numărul de hectare admise (eligibile), în care se includ şi
ajutoarele pentru: amidon din cartof, furaje uscate, seminţe, toate suprafeţele furajere
destinate creşterii animalelor în perioada de referinţă. Nu se includ în numărul de
hectare eligibile suprafeţele utilizate pentru producerea furajelor uscate, care intră în alt
regim de sprijin, precum şi suprafeţele supuse unui program naţional sau comunitar
anterior, de retragere din cultură (sit-aside).
Sumele globale pe exploataţie sunt divizate în “drepturi de plată” Prin includerea
în acest sistem a hectarelor eligibile, a animalelor şi cantităţilor garantate, numărul
„drepturilor de plată unică” este mai mare ca numărul hectarelor deţinute de către un
fermier.
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782/2003 privind regimul de susţinere
directă în cadrul PAC stabileşte normele şi cadrul de acordare a sprijinului comunitar
din anul 2005, pentru UE15. Aplicarea treptată a noului mecanism de susţinere directă a
agriculturii denumit „plata unică pe exploataţie”, se face cu perioade de tranziţie,
decuplarea extinsă a sprijinului de producţie urmând a se realiza până în anul 2007, dar
se pot menţine şi forme de sprijin nedecuplat, la anumite produse, până în anul 2010.
Mecanismul decuplării se aplică pentru vechile state membre , noile state membre
îl pot introduce treptat şi flexibil. Plăţile directe pentru noile state membre (UE10) se
vor acorda etapizat, într-o perioadă de 10 ani de la aderare. Sumele acordate în procente
anuale, prevăzute în Tratatul de Aderare, se calculează în funcţie de suprafeţele şi
producţiile referinţă (media anilor 2000 – 2002). Aceeaşi metodologie se aplică şi în
cazul României şi Bulgariei, începând cu anul 2007.
După cum rezultă din tabelul 4.1, sistemul de sprijin rămâne complicat în vechile
state membre şi după generalizarea regimului de plată unică, din 2007. Se păstrează
numeroase alte forme de sprijin în perioada de tranziţie de la plăţile directe pe hectar şi
animal la plata unică pe exploataţie. Se păstrează diferite forme de sprijin şi după 2010.
Faptul că noile state membre şi candidate vor avea perioade diferite de introducere a
plaţii unice şi că impactul nu este previzibil ridică semne de întrebare, în special cu
privire la abandonarea producţiei, mai ales în sectorul zootehnic.
La nivelul comunitar, naţional, regional (dacă este cazul) se fixează plafoane
maximale ale ajutoarelor, calculate prin însumarea fondurilor care revin fiecărui stat
membru în cadrul mecanismului de sprijin pe durata perioadei de referinţă şi în funcţie
de ajustările ulterioare. Dacă se depăşesc plafoanele maximale, se aplică reduceri
proporţionale ale sprijinului.
Utilizarea mecanismului “plăţii unice pe exploataţie” presupune flexibilitatea
plăţilor pentru a se menţine un echilibru între plăţile directe actuale care se menţin în
anumite situaţii şi perioada de tranziţie şi plata unică. Există şi o interdicţie de includere
a legumelor, fructelor şi cartofului de consum în sistemul, plăţii unice întrucât, din
cauza regionalizării acestor culturi, s-ar putea produce distorsiuni ale pieţei acestor
produse.

59
 Tabelul nr. 3.1
Lista regimului de susţinere directă a veniturilor agricultorilor în sistemul de
„plată unică pe exploataţie” alte forme de sprijin
Sector/produs Forme de sprijin Sector/produs Forme de sprijin
A. Plăţi unice pe Plăţi decuplate pentru C. Alte forme de sprijin Sprijin pe suprafaţă
exploataţie 1 culturi în arabil, lapte oi - Regim de sprijin pentru agricultorii care
şi capre pentru micii producători primesc mai puţin de
3
1250 Euro/fermă
B. Forme de sprijin - Sprijin pe suprafaţă - Ulei de măsline - Sprijin de producţie
stabilite conform (primă de calitate) - Viermi de mătase - Sprijin pentru
Reglementării creşterea viermilor de
Consiliului nr - Banane mătase
1252/1999 privind - Stafide - Sprijin de producţie
plăţile directe 2 - Tutun - Sprijin la suprafaţă
- Grâu dur - Hamei - Sprijin de producţie
- Sprijin pe suprafaţă.
Plăţi pentru scoaterea
temporară din cultură
- Orez - Sprijin pre suprafaţă Agromediu Ajutor pe suprafaţă
- Fructe tip nucă - Sprijin pre suprafaţă
- Culturi energetice - Sprijin pre suprafaţă
- Cartofi pentru - Sprijin de producţie
amidon
- Lapte şi produse Prime la produse lactate Silvicultura 4 conform Ajutor pe suprafaţă
lactate şi plăţi suplimentare R. nr. 1257/1999 privind
zonele defavorizate
- Seminţe - Sprijin de producţie Zone defavorizate Ajutor pe suprafaţă
conform R. nr.
1257/1999
- Cultura mare - Sprijin pre suprafaţă - Ulei de măsline Ajutor pe producţie
(cereale, oleaginoase, inclusiv plăţi pentru conform R. nr.
culturi proteice, in, suprafeţele retrase din 1257/1999 Ajutor pe producţie
cânepă) cultură, plăţi - Bumbac
suplimentare şi ajutoare
pentru grâu dur
- Ovine şi caprine Prime la oi şi capre, - Furaje uscate Ajutor pe producţie
plăţi suplimentare, alte - Citrice pentru Ajutor pe producţie
plăţi suplimentare procesare
- Carne de bovine - Prime speciale, prime - Tomate pentru Ajutor pe producţie
extrasezon, prime la procesare
vaci de lapte, prime
pentru abatorizare, plăţi
pentru extensificare,
plăţi suplimentare
- Leguminoase boabe - Sprijin pre suprafaţă Vin conform Ajutor restructurat
(linte şi mazăre de Reglementării
consum) 1493/1999
- Agricultură biologică – Sprijin suplimentar
şi producţie de calitate
- Furaje uscate - Se poate aplica plata
unică
1
A. Plăţile unice pe exploataţie introduse din 2005, conform Reglementării 1782/2003 generalizată în
2007, în UE15. Noile state membre pot introduce plata unică din 2009-2010 sau pot să introducă înainte
de 2009
2
B. Pot fi menţinute tranzitoriu la unele produse, după care R 1252/1999 va fi abrogată
3
C. Forme de sprijin acordate pe baza altor Reglementări decât R 1251/1999, care de asemenea sunt
abrogate. Se menţin tranzitoriu însă unele forme de sprijin.
4
Reglementarea va rămâne în vigoare pentru unele zone defavorizate.

60
 Statele membre pot prevedea, de asemenea, o perioadă de tranziţie pentru
aplicarea plăţilor unice în cazul unor grave distorsiuni pe piaţă sau dacă se impune
respectarea unor obligaţii internaţionale ale Comunităţii.
În cazul aplicării facultative sau tranzitorii a mecanismului plăţii unice trebuie
fixată din timp perioada şi respectate condiţiile de atribuire a drepturilor de plată.
Stabilirea modalităţilor de aplicare acestui mecanism revine Comisiei. Plăţile sunt
administrate de către un Comitet care asistă Comisia Europeană, compus din
reprezentanţii statelor membre şi prezidat de un reprezentant al Comisiei.
Pentru facilitarea tranziţiei între actualele regimuri de plăţi directe pentru culturile
în arabil şi prime pentru animale, pe de o parte, şi noul mecanism de plăţi unice pe
exploataţie, pe de altă parte, sunt necesare ajustări ale sistemului actual de plăţi directe
pe hectar şi pe animal în aceste sectoare.
Agricultorul declară parcelele de teren ca suprafaţă eligibilă pentru un drept de
plată pe o perioadă de 10 ani, începând de la o dată stabilită de statul membru. Cu un
an înainte de obţinerea acestui drept, agricultorul introduce o cerere de participare la
regimul de plăţi unice.
Toate drepturile de plată neutilizate timp de trei ani se atribuie pentru rezerva
naţională. Sunt atribuite drepturile de plată pentru rezerva naţională şi în caz de forţă
majoră sau circumstanţe excepţionale (decesul agricultorului, incapacitate profesională,
epizootie, etc.).
Transferul dreptului de plată nu se poate face decât unui agricultor din acelaşi
stat membru, în caz de moştenire sau moştenire anticipată. În caz de moştenire sau
moştenire anticipată, drepturile de plată nu pot fi utilizate decât în statul membru unde
au fost stabilite.
Transferul drepturilor de plată, cu sau fără teren, se poate face prin vânzare sau
cesiune definitivă. Arendarea sau alte tranzacţii similare sunt autorizate în condiţia în
care transferul drepturilor de plată este însoţit de transferul unui număr echivalent de
hectare eligibile care beneficiază de sprijin. Un agricultor nu poate transfera drepturile
sale de plată fără teren (cu excepţia cazurilor de forţă majoră), după ce au fost utilizate
în proporţie de 80%, în cursul unui an sau după ce a cedat terenul la rezerva naţională.
Atunci când un agricultor beneficiază de sprijin suplimentar, valoarea fiecărui
drept de plată unică în posesia sa în anul 2007 creşte cu aceste sume suplimentare.
Utilizarea terenurilor în cadrul regimului de plată unică
Agricultorii pot utiliza parcele declarate pentru întreaga activitate agricolă, cu
excepţiile menţionate.
Pentru suprafaţa retrasă din cultură, agricultorul primeşte “drept de teren lăsat
necultivat”, care se calculează ca o medie a suprafeţelor necultivate timp de trei ani. Pentru
terenul lăsat necultivat, agricultorul beneficiază de sprijin sub forma unei sume fixe. În
această categorie de terenuri poate intra: suprafeţe arabile lăsate necultivate, suprafeţe
împădurite, alte suprafeţe care nu sunt utilizate în scop lucrativ. Suprafeţele lăsate necultivate
nu pot fi mai mici de 0,1 hectare şi de o lăţime mai mică de 10 metri. Obligaţia de lăsare a
terenurilor necultivate se va aplica şi pentru drepturile care sunt transferate.
În cazul unei ferme biologice, agricultorul este scutit de obligaţia de a lăsa
teren necultivat.
Un stat membru din UE15 poate decide ca sumele provenind de la produsele
lactate şi plăţile suplimentare să fie incluse, total sau parţial, în regimul de plăţi unice,
începând din 2005. Suma de referinţă pentru aceste plăţi se calculează pe baza
„cantităţii individuale de referinţă” pentru lapte de care dispune exploataţia la 31 martie
a anului în care aceste plăţi vor fi incluse, total sau parţial, în regimul de plăţi unice.

61
 Toţi agricultorii unei regiuni beneficiază de dreptul de a lăsa teren necultivat.
Suprafaţa lăsată necultivată se stabileşte pe baza unui procent decis la nivel comunitar
(de 10% în prezent).
Nu beneficiază de dreptul de a lăsa terenuri necultivate agricultorii care produc
sub 92 tone cereale, care sunt scutiţi de această obligaţie.
Regionalizarea plăţilor
Terenurile lăsate necultivate trebuie să fie menţinute în bune condiţii agricole şi
de mediu. Ele pot fi utilizate pentru producţia de biomasă în care scop se poate acorda
un sprijin naţional de circa 50% din costul de înfiinţare a culturilor.
Statele membre pot decide împărţirea terenurilor în regiuni, conform unor
criterii obiective şi ca urmare sprijinul se poate regionaliza. Statele membre cu mai
puţin de 3 milioane hectare eligibile pot fi considerate o singură regiune.
Numărul mediu de hectare la nivel naţional şi numărul de hectare la nivel
regional se fixează de Comisia Europeană, pe baza datelor stabilite de statele membre
Schema de plată unică poate fi regionalizată. În acest cadru, statele membre pot
face opţiuni cu privire la redistribuirea sumelor pentru fermieri, astfel:
- pot aloca în mod uniform dreptul de plată unică (DPU) în cadrul unei regiuni, în
limita plicului financiar regional (sumele pe regiuni);
- pot să stabilească nivelul plăţilor diferit pentru terenuri arabile şi fâneţe, fără a
aduce prejudicii formei actuale de utilizare a pământului;
- pot să aloce unele sume sau părţi din plicul financiar regional pentru diferite
sectoare (produse) pe baza nivelurilor de referinţă individuală;
- pot să redistribuie fondurile între regiuni după ce va fi stabilit plicul financiar
regional.
Rezerva naţională
Statele membre aplică un procentaj de reducere liniară a sumelor de referinţă, cu
respectarea planului stabilit, pentru constituirea unei rezerve naţionale. Această reducere
nu poate fi mai mare de 3%.
Rezerva naţională cuprinde diferenţa între plafonul stabilit şi totalul sumelor de
referinţă acordate agricultorilor cu titlu de regim de plată unică înainte de aplicarea
reducerii liniare.
Rezerva naţională poate fi utilizată de statele membre pentru a acorda cu
prioritate sumele de referinţă agricultorilor care încep să exercite o activitate agricolă
după 31 decembrie 2002 sau 2003, care au o situaţie specială: pentru a fi evitate
distorsiunile de piaţă şi de concurenţă, pentru agricultorii din zonele supuse programelor
de restructurare sau dezvoltare, pentru intervenţii publice în vederea evitării abandonării
terenurilor agricole, etc.

3.1.3 Cross-compliance (reguli de condiţionalitate sau ecocondiţionalitate)

Acest mecanism va deveni obligatoriu în condiţiile noii etape a reformei pentru

toţi beneficiarii de plăţi cuplate şi decuplate.
Cross-compliance este o abordare încrucişată a sistemului de sprijin acordat
fermierilor care se bazează pe încredere şi pe îndeplinirea riguroasă a condiţiilor pentru
a primi ajutoarele solicitate.
Toţi fermierii care beneficiază de plăţi directe trebuie să îndeplinească “o listă
de priorităţi” care cuprinde diferite standarde europene în următoarele domenii:
- protecţia mediului;
- securitatea alimentară;

62
 - sănătatea şi bunăstarea animalelor.
Neîndeplinirea standardelor prevăzute în legătură cu aceste domenii determină
aplicarea de sancţiuni fermierilor, în plus faţă de sancţiunile generale aplicate în cazul
neândeplinirii condiţiilor de acordare a plăţilor directe. Sancţiunile constau în aplicarea de noi
reduceri a plăţilor directe. Controlul cerinţelor privind regulile de condiţionalitate (eco-
condiţionalitate) în cazul anumitor tipuri de ajutoare comunitare se desfăşoară prin
intermediul Sistemului Integrat de Administrare şi Control creat în fiecare stat membru.
Comisia Europeană stabileşte indicatorii pentru fiecare obligaţie legată de aplicarea
regulilor de condiţionalitate, cuprinsă în standardele europene pe domenii.
Dacă fermierii nu îndeplinesc indicatorii cuprinşi în standarde, statele membre pot
reţine 25% din sumele colectate ca urmare a nerespectării acestora. Beneficiarii de sprijin sunt
obligaţi să protejeze terenul agricol şi mediul, să nu abandoneze terenurile şi să nu reducă
semnificativ suprafeţele de păşune.
Modalităţile de reducere a sprijinului sau de excludere de la sprijin sunt stabilite de
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782/2003. Aceasta stabileşte măsuri de supraveghere de
către statele membre a tuturor fermelor agricole, în special cele neexploatate şi care trebuie
menţinute în condiţii agricole şi de mediu corespunzătoare.
Introducerea regulilor de condiţionalitate se face din anul 2005 şi până în 2007. Noile
state membre pot introduce aceste reguli din 2005, cu respectarea unor perioade de tranziţie
negociate. Statele candidate la aderare au stabilit deja o serie de reguli de condiţionalitate,
pentru altele au stabilit perioade de tranziţie. Din 2007 noile reguli vor fi aplicate integral sau
cu perioade de tranziţie. România adaptează aceste măsuri, iar Ministerul Agriculturii
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a elaborat deja o listă a condiţiilor de bune practici agricole şi
de mediu pentru agricultură, şi a stabilit priorităţile privind securitatea alimentelor, sănătatea şi
bunăstarea animalelor.
Regulile de condiţionalitate legate de ajutoarele cuplate şi decuplate în favoarea
agricultorilor urmăresc să încurajeze aplicarea unor “bune practici agricole”.
În Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1782/2003 s-a stabilit cadrul comun privind
criteriile care trebuie respectate pentru a se asigura integral plata unică decuplată şi a plăţilor
directe nedecuplate sau parţial decuplate. Aceste reguli se adaptează de către fiecare stat
membru la condiţiile specifice (figura 3.1).

Condiţiile de bune practici agricole şi de mediu

- Cadru stabilit de R.C. 1782/2003 –
Figura nr. 3.1
Eroziunea solului Norme
- protejarea solului prin măsuri specifice - acoperirea minimală a solului;
- întreţinerea minimală a solului;
- terasarea pentru conservarea solului.
Materia organică din sol - norme privind rotaţia culturilor;
- menţinerea nivelului materiei organice în sol - îngroparea miriştei.
prin metode specifice
Structura solului - utilizarea măsurilor adecvate.
- menţinerea structurii solului prin metode
specifice
Nivelul minim de întreţinere a solului - densitatea minimă a animalelor şi/sau
- asigurarea unui nivel minim de întreţinere şi practicarea unor sisteme de creştere adecvate;
evitarea deteriorării habitatului - protejarea pajiştilor permanente;
- menţinerea particularităţilor topografice;
- evitarea instalării vegetaţiei dăunătoare pe
terenurile agricole.

63
 3.1.4 Modularea sprijinului

Instrumentele şi mecanismele care vizează promovarea agriculturii durabile la

nivelul Uniunii, ca şi ajutoarele pentru agromediu şi pentru zonele defavorizate, vor
avea o importanţă crescândă în noua etapă a reformei PAC.
Prim acest mecanism se urmăreşte o mai bună repartizare a sprijinului
comunitar între politica de piaţă şi politica de dezvoltare rurală, pentru a răspunde
cerinţelor consumatorilor şi preocupărilor privind mediul, securitatea alimentelor,
sănătate şi confortului animalelor. Pentru aceasta s-a decis ca plăţile pentru fermele mari
să fie reduse prin mecanismul “modulării” şi deci sumele respective să se finanţeze
suplimentar măsurilor de finanţare rurală.
Mecanismul modulării a fost stabilit de Agenda 2000 şi s-a îmbunătăţit în urma
noilor decizii privind reforma PAC.
Mecanismul de modulare constă în reducerea sumelor cuvenite unui stat
membru, anual, până la sfârşitul anului 2012, cu următoarele procente (tabelul nr. 3.3).

Tabelul nr. 3.2

Evoluţia pe ani a reducerii plăţilor alocate agricultorilor în urma
modelării
Anul bugetar 2005 2006 2007 2008-2013
Ferme cu plăţi 0 0 0 0
directe sub 5000
Euro/an
Ferme cu peste 5000 3% 4% 5% 5%
Euro/an
Sursa:Prevederile Reglementării Consiliului (CE) nr. 1782/2003

Aceste reduceri se aplică în cazul fermelor care primesc plăţi directe de peste
5000 Euro/an. Sumele rezultate în urma aplicării reducerilor, după deducerea
plafoanelor stabilite pentru statele membre, vor fi utilizate pentru susţinerea
suplimentară a programelor comunitare de dezvoltare rurală finanţate din FEOGA –
garantare (conform R. Nr. 1257/1999).
Un procent din suma disponibilă statelor membre rămâne la dispoziţia statului
membru în cauză, iar sumele în plus se alocă statelor interesate, în funcţie de:
- suprafaţa agricolă;
- forţa de muncă din sectorul agricol;
- PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare (PPC).
Statele membre primesc cel puţin 80% din sumele totale rămase disponibile, în
urma modulării.
Finanţarea PAC din bugetul anului 2007 pentru măsuri de piaţă şi ajutorare
directe trebuie să respecte plafoanele maximale anuale stabilite prin decizia
reprezentanţilor fiecărui Guvern al statului membru.
Ajutorul suplimentar rezultat din modulare se acordă agricultorilor care
beneficiază de plăţi directe pe baza normelor stabilite de Reglementarea nr. 1782/2003.
Acesta este egal cu suma rezultată din aplicarea procentelor de reducere prevăzute anual
pentru agricultorii care primesc plăţi directe de peste 5000 Euro/an.
Suma suplimentară acordată ca sprijin unui stat membru pe parcursul unui an
calendaristic nu poate depăşii însă plafonul fixat şi eventual modificat în funcţie de
structurile exploataţiilor.

64
 Aplicarea modulării şi a condiţionalităţii (Cross-compliance) pentru zonele
defavorizate (Reglementarea nr. 1259/1999 privind zonele defavorizate) are în vedere
situaţiile în care producţia agricolă a fost grav afectată. Astfel, agricultorii pot cere
sprijin în cazul în care în cursul perioadei de referinţă, printr-un caz de forţă majoră sau
circumstanţe excepţionale survenite înainte sau în timpul perioadei de referinţă, pot cere
ca sumele de referinţă să fie calculate pe baza anului (anilor) din perioada de referinţă
care nu a fost afectat de asemenea situaţii. Dacă întreaga perioadă de referinţă a fost
afectată de un caz de forţă majoră sau circumstanţe excepţionale statul membru
calculează sumele de referinţă ca o medie a anilor 1997-1999.
Cazurile de forţă majoră pot fi:
- decesul agricultorului;
- incapacitatea profesională pe termen lung a agricultorului;
- o catastrofă naturală grava care afectează o parte importantă a suprafeţei
agricole a exploataţiei;
- distrugerea accidentală a adăposturilor de animale;
- o epizooţie care afectează total sau parţial şeptelul.
Aceste prevederi se aplică şi agricultorilor care în perioada de referinţă au avut
angajamente de agromediu sau privind zonele defavorizate.
Pentru fiecare stat membru, totalul sumelor de referinţă nu poate fi superior
plafonului naţional stabilit de Comisia Europeană.
Reducerea plăţilor directe pentru fermele mari în cazul ţărilor nou intrate în
Uniunea Europeană nu se va aplica până când acestea nu vor atinge un nivel de
dezvoltare apropiat de cel comunitar.
În urma aplicării mecanismului de modulare a plăţilor directe cuplate şi
decuplate de producţie se estimează ca efecte pozitive:
- îmbunătăţirea echilibrului între cheltuielile destinate pieţei şi dezvoltării
rurale;
- creşterea alocaţiilor destinate exploataţiilor mici care primesc ajutoare mai
reduse. În acest fel se stimulează dezvoltarea durabilă a zonelor rurale, întrucât
exploataţiile mici au mai multă forţă de muncă şi practică sisteme de producţie mai
extensive faţă de marile întreprinderi agricole, care practică sisteme intensive şi au
economie de scală, cu efecte negative asupra mediului;
- statele membre pot utiliza sume mai mari pentru dezvoltarea rurală,
folosindu-le pentru cofinanţarea programelor comunitare. De asemenea pot să acorde şi
sprijin unui număr mai mare de beneficiari.

3.1.5 Întărirea politicii de dezvoltare rurală

După măsurile de reformă fundamentală al primului pilon al PAC, din 2003 şi

2004, Consiliul a adoptat, în septembrie 2005, reforma fundamentală a politicii de
dezvoltare rurală pentru perioada 2007 – 2013. Politica de dezvoltare rurală
completează şi acompaniază politica de piaţă.
Pentru armonizarea politicii de dezvoltare rurală cu priorităţile Comunităţii,
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltarea
rurală prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltarea Rurală (FEADR) a adoptat
„Liniile strategice ale Comunităţii pentru dezvoltarea rurală în perioada 1 ianuarie 2007
– 31 decembrie 2013”, care vizează:
- identificarea zonelor unde sprijinul comunitar va asigura obţinerea celei mai
mari valori adăugate;

65
 - coordonarea priorităţilor Uniunii Europene şi transpunerea lor în politici de
dezvoltare rurală;
- asigurarea concordanţei între politica de dezvoltare regională, politica de
coeziune şi mediu;
- abordarea unitară a Politicii Agricole Comune privind piaţa şi dezvoltarea
rurală, atât în vechile cât şi în noile state membre, pe baza concluziilor Consiliului
European de la Goteborg şi Agenda Lisabona.
Politica de piaţă şi politica de dezvoltare rurală pot să asigure îmbunătăţirea
competitivităţii şi dezvoltarea durabilă a spaţiului comunitar. Abordarea unitară a
acestor două politici asigură cadrul pentru continuarea procesului de reformă.
Noua reformă a PAC asigură aplicarea unei strategii integrate pentru
dezvoltarea rurală, bazată pe patru principii cheie:
 Multifuncţionalitatea agriculturii;
 Integrarea zonelor rurale în economie prin dezvoltarea complexă;
 Flexibilitatea asistenţei pentru zonele rurale;
 Transparenţă în stabilirea şi implementarea programelor de sprijin.
Aceste principii contribuie la întărirea responsabilităţii şi flexibilitatea măsurilor
de sprijin, atât în noile cât şi în vechile state membre. Acestea vor putea decide care sunt
cele mai potrivite măsuri ce pot fi selectate şi zona geografică unde vor fi implementate.
Politica de dezvoltare rurală a Uniunii Europeane a intrat într-o fază superioară
în ceea ce priveşte gradul de extindere şi finanţare, în noua etapă a reformei PAC.
Politica de dezvoltare rurală completează şi acompaniază politica de piaţă şi
promovează caracterul multifuncţional al agriculturii. Totodată, politica de dezvoltare
rurală este şi parte a politicii de integrare regională şi asigură măsuri de armonizare
teritorială şi promovează coeziunea economică şi socială.
Prin aplicarea noilor măsuri de politică de dezvoltare rurală se facilitează procesul
de integrare a noilor state membre şi candidate în economia Uniunii Europeane.
Întrucât PAC are ca direcţie de acţiune liberalizarea pieţelor în contextul
globalizării, pregătirea acestei evoluţii economice necesită un proces de educare a
agricultorilor pentru accesul la pieţe şi creşterea competitivităţii produselor lor.
Creşterea preocupărilor pentru dezvoltarea unei agriculturi multifuncţionale în întregul
spaţiu european este relevantă în noua etapă a reformei.
Dezvoltarea rurală influenţează pozitiv creşterea competitivităţii agriculturii
europene pe pieţele interne şi externe, iar aceasta va depinde tot mai mult de
promovarea unei agriculturi multifuncţionale (figura nr. 3.2).

Figura nr. 3.2. - Agricultura multifuncţională

Primul pilon al PAC Al doilea pilon al
PAC

Politica de piaţă Politica de

dezvoltare rurală

Funcţia de producere Funcţia de protecţie Funcţia rurală

a alimentelor a mediului
Sursa: J.M. Courades, Rural Development Measures, Sofia 2004. Preluat după Zahiu Letiţia şi
colab. Politici şi pieţe agricole. Ed. CERES, 2005.

66
 Măsurile de dezvoltare rurală sunt finanţate din Fondurile structurale ale Uniunii
Europeane (din 2007 din Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală) şi din
resursele proprii ale statelor membre şi candidate la aderare.
Noile state membre şi candidate sunt orientate şi sprijinite financiar să-şi
restructureze sectorul agricole şi să dezvolte activităţi economice şi sociale diversificate
în zonele rurale, astfel încât să se realizeze scopurile şi obiectivele stabilite pe
ansamblul Comunităţii.
Reforma Politicii Agricole Comune decisă în iunie 2003 şi aprilie 2004 a
introdus schimbări majore în dezvoltare zonelor rurale europene. Politica de dezvoltare
rurală se stabileşte în consens cu obiectivele generale ale politicii de coeziune
economică şi socială stabilite în Tratat dar integrează şi alte priorităţi majore stabilite de
Consiliul Uniunii Europene, privind competitivitatea şi dezvoltarea durabilă la Goteborg
şi la Lisabona.
Consiliul de la Goteborg (2001) a făcut precizări cu privire la necesitatea unei
noi abordării a creşterii performanţei economice în strânsă legătură cu utilizarea
durabilă a resurselor naturale, menţinând biodiversitatea şi păstrând ecosistemele pentru
a evita deşertificarea. De asemenea, Politica Agricolă Comună viitoare are ca obiective
realizarea dezvoltării durabile, bazată pe obţinerea unor produse sănătoase şi de calitate
superioară. Produsele alimentare deţin o pondere covârşitoare în consumul uman şi ca
urmare trebuie obţinute prin aplicarea unor metode viabile din punct de vedere a
mediului înconjurător, să se asigure protejarea biodiversităţii şi obţinerea unor cantităţi
sporite de produse organice.
Agenda Lisabona (2000) a stabilit obiective noi pentru tranziţia spre o economie
şi societate bazate pe cunoaşterea şi dezvoltarea durabilă. Liniile directoare ale Agendei
Lisabona direcţionează dezvoltarea economiei Uniunii Europene în perioada 2007 –
2013.
Realizarea acestor obiective majore ale Uniunii Europeane necesită mobilizarea
tuturor resurselor la nivel naţional şi comunitar. Între aceste resurse, un loc deosebit de
important revine resurselor naturale, de forţă de muncă şi economice din zonele rurale.
Ca urmare, folosirea fondurilor destinate dezvoltării rurale, care au valori mari, trebuie
să se utilizeze cu maximă eficienţă.
Dezvoltarea parteneriatelor cu statele membre şi candidate este un obiectiv al
Comunităţii, care are drept scop perfecţionarea modelelor de producţie agricolă, a
managementului terenurilor şi extinderea activităţilor socio-economice în zonele rurale,
participarea partenerilor vest-europeni în diverse programe ale noilor state membre.
Reglementarea Consiliului (CE) nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru
dezvoltare rurală acordat prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală
contribuie la intrarea noii PAC. Măsurile stabilite ţin seama de particularităţile
agriculturii rezultate din structura socială a agriculturii fiecărui stat membru, din
diferenţele structurale şi naturale din diversele zone rurale.
Comunitatea poate lua măsuri şi aproba programe de dezvoltare rurală în
concordanţă cu “principiul subsidiarităţii”, pe baza căruia se acordă prioritate zonelor
cu cele mai bune condiţii de realizare a unor produse şi servicii în condiţii de
performanţă ridicată. La nivelul Comunităţii, în limitele admise de alocările financiare
pentru diferite state membre, pot fi concentrate sumele alocate şi stabilii mai bine
priorităţile şi aplicarea principiului proporţionalităţii.
Programele de dezvoltare rurală din statele membre sunt coordonate, conform
priorităţilor Comunităţii şi celor naţionale, şi completează politica de piaţă, politica de
coeziune economico-socială şi politica comună privind pescuitul.

67
 Noua reformă asigură o mai strânsă complementaritate a celor doi piloni ai
Politicii Agricole Comune prin transferul fondurilor de la pilonul I (politica de
piaţă), la pilonul II (politica de dezvoltare rurală) prin aplicarea mecanismului de
decuplare a sprijinului direct de producţia agricolă, a măsurilor cross compilance (reguli
de condiţionalitate) şi prin mecanismul modulării.
Primul pilon al PAC vizează asigurarea stabilizării veniturilor de bază pentru
fermieri, ca urmare a unei mari libertăţi de a produce în funcţie de cerinţele pieţei. Al
doilea pilon sprijină agricultura ca furnizor de bunuri publice, prin funcţiile acesteia
legate de mediul natural, precum şi de dezvoltarea zonelor rurale.

3.2. Perspectivele dezvoltării agricole şi rurale a României în procesul de

implementare a Politicii Agricole Comune

Noile state membre (UE10) aplică din anul 2005 instrumente şi mecanisme de
Politică Agricolă Comună, în baza prevederilor din tratatele de aderare. După aderarea
României şi Bulgariei se asigură convergenţa măsurilor de politică agricolă naţională cu
cea comunitară, cu derogări acceptate bilateral şi ca urmare a flexibilităţii admise prin
reglementările Consiliului şi Comisiei Europene.
Ţările candidate (România şi Bulgaria) pentru care este previzibilă aderarea la
1 ianuarie 2007 se află într-o fază de apropiere a mecanismelor de politică agricolă
naţională de PAC, asistate logistic şi financiar de Comunitate. Pregătirea implementării
măsurilor de Politică Agricolă Comună are loc prin armonizarea legislativă şi crearea
cadrului instituţional, astfel încât să se respecte acordurile negociate cu Uniunea
Europeană şi prevederile Tratatului de Aderare privind convergenţa măsurilor de
politică agricolă naţională cu cea comunitară, la 1 ianuarie 2007. Într-o perioadă
previzibilă, cu termene negociate şi unele derogări care pot fi încă posibile, România şi
Bulgaria vor aplica aceeaşi Politică Agricolă Comună ca şi celelalte state membre.
Schimbările fundamentale din Politica Agricolă Comună avantajează
România, în special cu privire la perspectivele dezvoltării zonelor rurale. Există însă
rămâneri în urmă în procesele de restructurare a sectorului agroalimentar, în dezvoltarea
capacităţii administrative necesare implementării PAC. Absorbţia fondurilor comunitare
de pre-aderare, alegerea măsurilor potrivite de politică agricolă privind piaţa şi
dezvoltarea rurală şi îndeplinirea obligaţiilor asumate prin Tratatul de Aderare, astfel
încât la 1 ianuarie 2007 să funcţioneze cadrul instituţional şi sistemul legislativ
armonizat, sunt aspecte esenţiale ale procesului de pregătire a aderării, dar şi a
diminuării decalajelor faţă de „modelul agricol european”. După aderare, România va
beneficia de un important sprijin comunitar în acest scop.
In Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană, sunt precizate
următoarele forme de sprijin comunitar, pentru perioada 2007 - 2009:
 Plăţi directe şi alte sume alocate pentru agricultură;
 Măsuri temporare suplimentare privind dezvoltarea rurală, care se referă la:
- sprijin pentru fermele de semi-subzistenţă în curs de restructurare;
- sprijin pentru grupurile de producători;
Sprijinul pentru fermele de semi-subzistenţă va putea fi de 1000 euro / an /
fermă, iar sprijinul pentru grupurile de producători recunoscute oficial între data aderării
şi 31 decembrie 2009 va fi de:
- primul an …………………………………… 100 mii Euro
- al doilea an …………………………………… 100 mii Euro
- al treilea an…………………………………… 80 mii Euro

68
 - al patrulea an ………………………………… 60 mii Euro
- al cincilea an ………………………………… 50 mii Euro
Sprijinul temporar pentru fermele de semisubzistenţă şi pentru grupurile de
producători va fi acordat din sumele destinate dezvoltării rurale. Acest sprijin va fi
acordat atât României cât şi Bulgariei, astfel.
- sprijin pentru măsurile de tip LEADER;
- sprijin pentru serviciile de consultanţă agricolă şi informare
publică;
- suplimente la plaţi directe;
- asistenţă tehnică.
Alte forme de sprijin pentru dezvoltarea rurală, vizează:
- investiţiile în agricultură, care se alocă în conformitate cu
reglementările privind dezvoltarea rurală;
- sprijin pentru pensionarea anticipată, acordat pentru perioada
2007 – 2013, din Fondurile structurale.
- alte măsuri pentru dezvoltarea durabilă.
Conform Tratatului de Aderare, sprijinul comunitar total estimat, pentru
perioada 2007 – 2009, este de 3,921 mld. Euro, din care pentru agricultură 1613 mil.
Euro (881 milioane Euro pentru plăţi directe şi 733 milioane Euro pentru măsuri de
piaţă) şi pentru dezvoltarea rurală 2308 mil. Euro. La aceste sume se mai adaugă o
creştere de 800 milioane Euro din Fondurile Structurale şi de Coeziune. Conform
procedurilor din Acordul negociat, suma totală destinată agriculturii şi dezvoltării
rurale, în perioada 2007-2009, se ridică la cca 4,7 miliarde (figura 3.3). vor fi unele
modificări ale sumelor în funcţie de noile direcţii ale Comisiei Europene, la sfârşitul
anului 2006. recent Comisia Europeană a anunţat creşterea sprijinului comunitar pentru
România şi Bulgaria, în anul 2007, dacă decizia finală privind termenul de 1 aprilie
2007 va fi luată în toamnă. Cea mai mare parte din sprijin va fi alocată pentru plăţile
directe. Dar, repartizarea finală va fi anunţată la sfârşitul anului 2006.

Figura 3.3 - Structura alocărilor bugetare pentru România în perioada

2007-2009 (mld. Euro)
Structura alocarilor bugetare comunitare propuse pentru
Romania in perioada 2007 - 2009 (mld. Euro)

Plati directe
0.881

Dezvoltare rurala,
2.308
Masuri de piata
0.732

La 15 mai va fi prezentat Raportul final de evaluare asupra îndeplinirii de către

România şi Bulgaria a angajamentelor stabilite şi se aşteaptă o decizie pozitivă privind
aderarea de la 1 ianuarie 2007.

69
 În urma negocierilor, din 2004, s-a obţinut suplimentarea plăţilor directe
alocate de la bugetul Comunitar, prin mecanismul „top-up”, cu până la 30% din bugetul
naţional.
Sprijinul comunitar pentru perioada 2007-2009 este de 3921 milioane Euro,
dintre care pentru agricultură 1613 milioane Euro (881 milioane Euro pentru plăţi
directe şi 732 milioane Euro pentru măsuri de piaţă) şi pentru dezvoltarea rurală 2308
milioane Euro. La aceste sume se mai adaugă o creştere a sumelor pentru dezvoltare
rurală, de 800 milioane Euro din Fondurile Structurale şi de Coeziune. Conform acestor
evaluări, suma totală destinată agriculturii şi dezvoltării rurale negociată pentru perioada
2007-2009 se ridică la peste 4,7 miliarde Euro (figura 3.2).
Dacă folosim cheia de repartizare pe ani, procentele de 25%, 35% şi 40%
rezultă următoarea structură estimată a sprijinului total (fig.3.4.)

Figura 3.4. - Estimarea sprijinului comunitar alocat României

0.537
1.5 0.469
0.292
0.336 0.256
1
0.183

0.926 1.058
0.5
0.662

Dezvoltare rurala Masuri de piata Plati directe

Bugetul Uniunii Europene pentru întreaga perioadă 2007-2013 (aprobat în

aprilie 2006) prevede pentru România o alocaţie totală pentru agricultură şi dezvoltare
rurală de cca. 12 miliarde Euro. Nu s-a decis încă repartizarea sumei pe destinaţii.
In Tratatul de Aderare, suma prevăzută pentru plăţi directe, în perioada 2007-
2009, este de 4776,5 mil. Euro. din suma totală, o parte revine măsurilor de piaţă, cea
mai mare parte va fi destinată dezvoltării rurale. Această sumă va fi suplimentată, după
ultimele decizii ale Comisiei. Măsurile de dezvoltare rurală vor fi finanţate din Fondul
European de Dezvoltare Rurală, la care se vor adăuga şi alte sume din Fondul de
Coeziune.
Dacă în perspectivă, sumele alocate pentru susţinerea pieţei se vor reduce treptat,
ca urmare a reducerii şi a eliminării unor subvenţii (preţurile de intervenţii, subvenţii la
export etc.), sprijinul acordat pentru dezvoltarea rurală durabilă se va extinde.
În urma ultimelor informaţii oficiale, rezultă că totalul alocaţiilor bugetare
prevăzute pentru România din bugetul comunitar pentru 2007-2013, este de cca. 30
miliarde Euro, agriculturii revenindu-i peste 40%.
Alocarea unor sume suplimentare din bugetul naţional va continua şi susţinerea
măsurilor începute prin Programul Fermierul. Cadrul legislative al acestui program s-a
asigurat pe baza Legii nr.231/2005, Hotărârea Guvernului nr.934/2005 şi Ordinul
Ministrului nr.979/2005 care asigură modalităţile de realizare şi finanţare a investiţiilor
în exploataţiile agricole pentru absorbţia sumelor şi a extinderii programului SAPARD,

70
în masa exploataţiilor agricole, în vederea formării sectorului commercial viabil,
precum şi pentru punerea bazelor viitorului cadru legislative de creare a Caselor de
Credit Rural.
Datorită numărului excesiv de mare al gospodăririi ţărăneşti de subzistenţă şi
semisubzistenţă, care nu pot fi finanţate decât selective în viitor, este necesară
accelerarea procesului de formare a grupurilor de producători în vederea concentrării
suprafeţelor mici pentru alocarea sumelor necesare investiţiilor.
Din estimările MAPAR rezultă că actuala structură agricolă din România, cu
peste 97% din totalul exploataţiilor agricole care fac parte din categoria celor de
subzistenţă şi semisubzistentă, crează mari dificultăţi creşterii performanţei după
aderare (tabelul nr.3.3.)

Tabelul nr.3.3.
Structurile de exploatare din agricultura României în preajma
aderării la UE
Structurile de Numărul exploataţiilor Pondere în Suprafaţa medie
exploatare mii % din total SAU(%) pe exploataţie
(ha)
Exploataţii de 3400,89 76,3 28,8 1,117
semisubzistenţă
Exploataţii de 947,48 21,2 22,4 3,3
semisubzistenţă
Exploataţii agricole 92,65 2,0 4,1 6,17
comerciale
Societăţi comerciale 22,67 0,5 44,7 274
şi societăţi agricole
Total unităţi 4463,69 100,0 100,0 -
agricole
Sursa: MAPDR

Definitivarea numărului exploataţiilor de semisubzistenţă care pot fi finanţate

este o decizie importantă înainte de aderare întrucât Comunitatea nu asigură decât
finanţarea celor care obţin venituri provenite din activitatea agricolă, în proporţie de
peste 50%.
Pentru sprijinirea exploataţiilor mici şi mai ales mijlocii care produc pentru
piaţă şi au şanse să devină viabile trebuie să se aibă în vedere stimularea instalării
tinerilor agricultori (în vârstă de până la 40 de ani), care pot beneficia de sprijin
comunitar de instalare, de 15.000 Euro, şi care fac parte din grupuri de producători.
Din estimările MAPDR, circa jumătate de cele 4,5 milioane gospodării se
înscriu în categoria subzistenţă agricolă şi semisubzistenţă. Dintre acestea însă doar
circa 100.000 exploataţii agricole îşi desfac la piaţă majoritatea producţiei şi pot
constitui nucleul de bază al viitorului sector al fermelor familiale viabile. Marile
societăţi comerciale şi societăţile agricole formate în baza Legii nr.36/1991, în număr de
circa 23.000 trebuie sprijinite să se restructureze şi să devină performante în concurenţa
dură de pe piaţa comună. Treptat, numărul exploataţiilor mici va scădea, majoritatea vor
dispărea atât în urma dispariţiei fizice a proprietarilor de terenuri, dar şi în procesul de
încurajare a asocierii, arendării, şi vânzării terenurilor.
Exigenţele noii reforme PAC faţa utilizarea resurselor financiare provenite de
la bugetul comunitar, schimbarea mecanismelor de susţinere a producţiei agricole cu
mecanisme de sprijin a producătorilor pentru a se apropia de piaţă, ca şi măsurile de
liberalizare a pieţei agricole în consens cu acordurile OMC şi deciziile luate de

71
Comunitate, impun accelerarea integrării agricole pe baza unor măsuri care să asigure
obţinerea de avantaje după aderare. Agricultura românească va trebui să se dezvolte pe
aceleaşi coordonate cu agricultura europeană. Alegerea celor mai potrivite căi,
instrumente şi mecanisme, acceptate şi de comunitate, depinde de deciziile de politică
agricolă şi de gradul de pregătire necesară implementării adecvate şi corecte.
Introducerea din 2006 a unor mecanisme noi de politică agricolă, apropiate de
PAC, are ca scop pregătirea trecerii fără şocuri puternice la noul sistem, care va fi
implementat şi în România după aderare. Chiar daca agricultura României se află în alte
faze de dezvoltare economică şi ajustare structurală, politicile agricole aplicate au
aceleaşi scopuri, ca şi în restul statelor membre. De aceea, este necesară pregătirea
agricultorilor pentru o nouă eră şi pentru dezvoltarea unui nou model agricol.
Planul Naţional Strategic de dezvoltare rurală 11 a României în perioada 2007-
2013, care va trebui aprobat de organismele comunitare, este în curs de definitivare şi
cuprinde:
 Analiza spaţiului rural românesc
 Strategia generală de dezvoltare rurală în perioada 2007-2013.
Prevederile acestui plan se încadrează în liniile directoare strategice ale Uniunii
Europene şi vizează ansamblul, zonelor rurale, în cadrul cărora sectorul agricol ocupă
un loc esenţial.
Măsurile de organizare a pieţelor agricole, în consens cu exigenţele comunitare
şi cu luarea în considerare a unor particularităţi naţionale, constituie o preocupare
importantă în procesul de pregătire a aderării. Implementarea acestor măsuri se
realizează prin crearea cadrului instituţional, pe baza principiilor şi regulilor comunitare
şi a armonizării legislaţiei privind Organizările Comune de Piaţă. Aceste pregătiri
trebuie să respecte regulile prevăzute în Acordul dintre România şi Uniunea Europeană,
negociate şi prezentate în „Documentul de Poziţie – capitolul 7 Agricultura” încheiat la
4 iunie 2004.
Domeniile de importanţă strategică cuprinse în Capitolul 7 – Agricultura, care
au fost negociate, sunt:
 Dezvoltarea rurală;
 Culturile de cereale şi oleaginoase;
 Sectorul viti-vinicol;
 Sectorul agroindustrial, cu accent pe producţia de lactate şi zahăr.
Realizarea convergenţei în domeniile menţionate între România şi Uniunea
Europeană are loc treptat şi se bazează pe legislaţia armonizată şi implementarea acquis-
ului comunitar. În anul 2006 aceste acţiuni trebuie terminate, astfel încât la 1 ianuarie
2007 să funcţioneze structurile instituţionale create şi să se facă progrese în ajustarea
structurală a agriculturii pentru a permite accesul la fondurile comunitare.
În baza prevederilor, Documentului de Poziţie nr. 7 – Agricultură” România s-a
angajat să adopte şi să implementeze acquis-ul comunitar în vigoare în UE. Principalele
angajamente instituţionale prevăd ca, până în 2007, să se înfiinţeze şi să fie funcţionale:
 Agenţia de Plăţi şi Intervenţie care va gestiona fondurile PAC, începând
din 2007.
 Sistemul Integrat de Administrare şi Control.
 Reţeaua de Informaţii Contabile în Agricultură.

11
Sursa: MAPDR, Direcţia Generală de Dezvoltare Rurală.

72
 Aceste instituţii fundamentale au fost deja create şi se află în proces de
consolidare. Rolul lor esenţial constă în implementarea PAC.
Totodată, s-au creat şi sunt în curs de funcţionare şi alte instituţii care asigură
implementarea măsurilor PAC privind piaţa şi dezvoltarea rurală, ca: Autoritatea
Naţională a Produselor Agricole şi Alimentare; Sistemul Informaţional Privind Piaţa
Agricolă; Autoritatea de Management privind Programul Operaţional Sectorial pentru
Agricultură, Dezvoltare Rurală şi Pescuit; Autoritatea Naţională a Produselor Ecologice;
Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi Siguranţă Alimentară; Agenţia de Plăţi
pentru Dezvoltare Rurală ş.a.
Procesul de pregătire şi evaluarea din partea organismelor comunitare se află în
curs. Există însă rămâneri în urmă şi o slabă cunoaştere a acestor procese în masa
specialiştilor şi a agricultorilor. Unele mecanisme de politică agricolă aplicate din anul
2006, cu scopul apropierii de cele comunitare, nu sunt adecvate pentru România şi este
necesară corectarea lor. Trebuie modificate unele prevederi legislative şi elaborate legi
noi, unele instituţii nu funcţionează sau funcţionează cu dificultăţi.
Aportul specialiştilor agricoli din teritoriu şi al agricultorilor la procesul de
pregătire legislativă şi instituţională în vederea aderării este încă insuficient, cu impact
negativ asupra implementării acestor măsuri. Procesul de formare şi consolidare a
cunoştinţelor de politică agricolă, de elaborare a proiectelor de investiţii, de
management al pieţelor agricole şi finanţare comunitară, este rămas în urmă. Pregătirea
pentru aderare constă nu numai în crearea sistemului, în alocarea fondurilor comunitare
şi din bugetul naţional, ci în mod special în înţelegerea, acceptarea şi aplicarea eficientă
a măsurilor de reformă în sectorul agricol şi zonele rurale de către masa producătorilor.
Implementarea cu succes a măsurilor de politică agricolă şi rurală depinde de
implicarea a numeroase organisme şi organizaţii naţionale (Agenţia de Plăţi şi
Intervenţie, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală, Agenţia Naţională de
Consultanţă Agricolă, institutele de cercetare agricolă, organizaţiile profesionale şi
interprofesionale, şcoli şi alte organisme de formare etc).

73
 CAPITOLUL IV
ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND ORGANIZĂRILE COMUNE DE
PIAŢĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

4.1. Conceptul şi conţinutul Organizărilor Comune de Piaţă în Uniunea

Europeană

Uniunea Europeană, în forma sa actuală, este rezultatul unui îndelungat proces

de integrare, care a durat mai mult de o jumătate de secol.
Misiunea fundamentală a Uniunii Europene asumată prin Tratatul de constituire
este aceea de a organiza relaţiile dintre statele membre şi dintre popoarele lor într-o
manieră coerentă şi bazată pe solidaritatea dintre ele. Activitatea Uniunii Europene se
bazează pe trei obiective fundamentale, respectiv: unitatea economică şi monetară, piaţa
comună, Ia care se adaugă coeziunea şi solidaritatea dintre ţările membre. Pentru a
realiza aceste obiective fundamentale, încă de la început s-a acţionat pe baza unor
politici economice comune, acceptate de toate statele membre. Una dintre aceste politici
economice este şi Politica Agricolă Comună. Din punct de vedere istoric, aceasta este
prima politică integrată la nivel european. De Ia fondarea sa, în anul 1962, şi până în
prezent, Politica Agricolă Comună a influenţat şi chiar a determinat modul de viaţă al
milioanelor de agricultori europeni, dar şi al sutelor de milioane de consumatori. Pe tot
parcursul acestei perioade, Politica Agricolă Comună s-a bazat pe trei principii
fundamentale precum: unicitatea pieţei şi a preţurilor, preferinţa comunitară în
aprovizionarea statelor membre cu produse agricole şi solidaritatea financiară.
Obiectivele iniţiale ale Politicii Agricole Comune au vizat asigurarea securităţii
alimentare şi eliminarea diferenţelor de dezvoltare dintre ţările membre prin creşterea
competitivităţii agriculturii pe calea modernizării, în vederea creşterii veniturilor
producătorilor şi stabilizării pieţelor agricole. Pentru realizarea acestor obiective au fost
create şi utilizate instituţii şi mecanisme economico-financiare în cadrul sistemului
Organizărilor Comune de Piaţă. Dacă la început, Comunitatea Europeană a trebuit să
gestioneze deficitele agroalimentare postbelice şi sărăcia generalizată, ca urmare a
aplicării Politicii Agricole Comune, într-un timp nu prea îndelungat, a ajuns în situaţia
de a gestiona excedentele de produse. In acest răstimp, Politica Agricolă Comună a fost
reformată de mai multe ori pentru a fi adaptată la condiţiile şi cerinţele concrete ale
pieţei comunitare şi mondiale. De fiecare dată, au rămas valabile principiile
fundamentale şi s-au schimbat instrumentele folosite şi î mecanismele de aplicare a
Politicii Agricole Comune.
Încă de la constituirea Comunităţii Europene, prin tratatul de la Roma (1957),
ţările semnatare s-au angajat să realizeze, integrarea economică, politică şi socială pe
principiul unicităţii pieţei. Rolul de a crea instituţiile şi mecanismele care să asigure
funcţionarea pieţei unice agricole, a revenit Politicii Agricole Comune. Politica Agricolă
Comună a creat un sistem de gestionare a resurselor şi produselor agricole prin
intermediul Organizărilor Comune de Piaţă.
Gestionarea resurselor comunitare prin intermediul Organizărilor Comune de
Piaţă, are la bază „modelul european de agricultură" şi mecanismele Politicii Agricole
Comune. Modelul european de agricultură asigură păstrarea şi stabilitatea nivelului
veniturilor agricultorilor prin promovarea diversităţii activităţilor economice şi protecţia
mediului înconjurător pentru a se conserva modul european de viaţă rurală şi a proteja
peisajele. Pentru aceasta, în concepţia Uniunii Europene, agricultura trebuie să fie un

74
sector economic sănătos şi competitiv, în acest context noul model european de
agricultură este axat pe agricultura multifuncţională şi răspunde mai bine cerinţelor
pieţei şi dezvoltării rurale. El vizează o serie de aspecte dintre care noi considerăm că
cele mai importante sunt:
a). Formarea unui sector agricol viabil şi competitiv care să producă la
standardele cele mai ridicate de pe piaţa mondială, fără subvenţii şi în condiţii de
eficienţă economică ridicată.
b). Promovarea modelelor de producţie sănătoase şi respectuoase faţă de mediu
în vederea asigurării unor produse de calitate şi la preţuri accesibile, care să satisfacă
cerinţele consumatorilor privind securitatea alimentelor şi confortul animalelor.
c). Diversitatea sistemelor de producţie agricolă prin stimularea metodelor
tradiţionale şi dezvoltarea agriculturii ecologice care să contribuie la dezvoltarea
durabilă a spaţiului rural comunitar."
d). Dezvoltarea unui sector agricol competitiv şi performant care prin calitatea şi
eficienţa produselor să contribuie la revitalizarea lumii rurale.
e). Diversificarea economiei rurale pentru crearea de noi locuri de muncă şi a
unor surse alternative de venituri în vederea stabilizării zonelor rurale prin menţinerea
populaţiei în interiorul acestora, precum şi pentru protecţia mediului înconjurător şi a
peisajelor.
f). Promovarea unor politici economice care să contribuie la reducerea costurilor
susţinerii agriculturii.
Modul de aplicare a Politicii Agricole Comune şi mai ales, esenţa şi rezultatul
utilizării instrumentelor şi mecanismelor specifice se regăsesc în Organizarea Comună a
Pieţei fiecărui produs sau grupe de produse agricole.
În acest context, din punct de vedere conceptual, Organizarea Comună a Pieţei
reprezintă un cadru instituţionalizat de organizare a pieţelor agricole care asigură
implementarea Politicii Agricole Comune şi urmăreşte funcţionarea mecanismelor
specifice pieţei fiecărui produs, în drumul acestuia de la agricultură la prelucrare si
comercializare (pe piaţa internă şi externă).
În mod oficial, în România conform prevederilor articolului 2 din Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului, nr. 103/2008 privind înfiinţarea organizaţiilor interprofesionale
pentru produsele agroalimentare, prin Organizarea Comună a Pieţelor Agricole se
înţelege un „sistem de reguli şi mecanisme obligatorii la nivelul statelor membre care
reglementează producţia, comerţul şi procesarea produselor agricole".
În conformitate cu prevederile articolului nr. 32 din Tratatul de constituire a
Comunităţii Europene, Organizările Comune de Piaţă pot lua forme variate în funcţie de
caracteristicile produsului sau grupei de produse, în prezent, aproape toată producţia
agricolă a Uniunii Europene face obiectul Organizărilor Comune de Piaţă.
Din punctul de vedere al Dreptului Comunitar, Organizarea Comună a Pieţelor
agricole (OCP) „reprezintă un ansamblu de Regulamente, prevederi valabile la nivel
comunitar, care guvernează producţia şi comerţul produselor agricole în toate statele
membre ale Uniunii Europene". De la introducerea Politicii Agricole Comune,
Organizările Comune de Piaţă au înlocuit treptat organizaţiile naţionale de piaţă în
sectoarele în care acest lucru a fost necesar. Organizarea Comună a Pieţelor Agricole
are menirea de a îndeplini obiectivele Politicii Agricole Comune şi prin aceasta
contribuie la stabilizarea pieţei şi a veniturilor agricultorilor, controlul outputurilor
agricole, garantarea securităţii alimentare, protejarea mediului înconjurător şi
minimizarea costurilor suportate de la bugetul Uniunii Europene. O analiză atentă a
conţinutului tuturor regulamentelor Organizărilor Comune ale Pieţelor agricole ne
relevă faptul că acestea conţin, în esenţa lor, prevederi cu privire la:

75
 a) Stabilirea unor reguli la nivel comunitar în ce priveşte nivelurile de producţie,
calitatea şi modul de comercializare;
b) Stabilirea sprijinului financiar, care este acordat din bugetul comunitar
producătorilor pentru susţinerea veniturilor şi evitarea excedentelor de produse agricole.
Principalele responsabilităţi ale Organizării Comune de Piaţă se rezumă la:
a) Fixarea unor preţuri unice pentru produsele agricole, valabile în toată Uniunea
Europeană;
b) Acordarea de ajutoare financiare producătorilor sau operatorilor din sectorul
agricol;
c) Stabilirea unor mecanisme pentru controlul producţiei şi organizarea
comerţului cu statele membre dar şi cu terţe ţări.
Prin Organizarea Comună de Piaţă se urmăresc o serie de obiective, dintre care,
în opinia noastră, cele mai importante sunt: controlul outputurilor agricole şi stabilizarea
pieţei, asigurarea unui nivel stabil al veniturilor agricultorilor, garantarea securităţii
aprovizionării populaţiei comunitare" şi minimizarea costurilor suportate de la bugetul
Uniunii Europene şi al statelor membre.
Organizarea Comună de Piaţă la nivel comunitar a fost, este şi cu siguranţă va
rămâne o necesitate pentru funcţionarea pieţei agricole unice astfel încât statele membre
să-şi poată asigura securitatea alimentară, la nivelul întregii Uniuni Europene.
De aceea Organizarea Comună de Piaţă se realizează la nivel comunitar, iar la
nivelul fiecărui stat membru se aplică şi se respectă regulile şi mecanismele comunitare
specifice fiecărei etape istorice de dezvoltare a agriculturii. Pe baza acestui cadru de
funcţionare, stabilit la nivel comunitar, la nivel naţional statele membre îşi armonizează
permanent legislaţia şi îşi creează şi adaptează sistemul instituţional pentru a putea
implementa aquis-ul comunitar şi a transpune în practică Politica Agricolă Comună.
Organizarea Comună a Pieţei se realizează, aşa cum am văzut, Ia nivel comunitar iar la
nivel naţional se reglementează drumul parcurs de produsul agroalimentar de la
producător la consumator. Reglementarea şi descrierea acestui drum şi a sistemului
specific de organizare şi funcţionare se face pe filiera fiecărui produs. Organizarea şi
funcţionarea filierei fiecărui produs se bazează pe respectarea regulilor comunitare dar
şi a multitudinii de detalii şi reglementări naţionale şi locale.
Aplicând prevederile comunitare din cadrul Regulamentelor specifice
Organizărilor Comune de Piaţă, statele membre îşi organizează filierele produselor
agricole în funcţie de particularităţile naţionale şi zonale. Organizarea filierelor
naţionale se realizează prin mecanisme specifice pieţei concurenţiale dar ţinând cont de
prevederile comunitare şi ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Organizările
Comune de Piaţă au creat cadrul instituţional necesar funcţionării pieţei fiecărui produs
sau grupă de produse la nivel comunitar iar filierele pe produs au contribuit şi contribuie
în mod hotărâtor Ia formarea şi funcţionarea pieţei locale (naţionale) din cadrul fiecărui
stat membru. Formarea cadrului instituţional de funcţionare a Organizărilor Comune de
Piaţă intră în responsabilitatea Consiliului de miniştrii al Uniunii Europene. De
asemenea Consiliul decide şi asupra modalităţilor de aplicare a diferitelor reglementări
de susţinere a Organizărilor Comune de Piaţă. Comisia Europeană este asistată de către
un comitet de gestiune pentru fiecare Organizare Comună de Piaţă.
Comitetul de gestiune este compus din reprezentanţii statelor membre şi este
prezidat de către un reprezentant al Comisiei Europene şi are în preocupările sale
avizarea măsurilor de reglementare.
De asemenea, organizarea şi funcţionarea filierei fiecărui produs presupune şi
crearea organismelor profesionale şi interprofesionale care să apere interesele agenţilor
economici implicaţi, în relaţiile acestora cu statul şi guvernul fiecărei ţări. Cu alte

76
cuvinte, am putea spune că organizarea filierelor pe produs se realizează pe baza unui
cadru legislativ şi instituţional comunitar dar şi naţional, care respectă specificul fiecărei
ţări membre şi evoluţia pieţei, şi care se adaptează permanent la noile situaţii cu scopul
de a menţine echilibrul pieţei, de a evita crizele şi de a facilita liberalizarea schimburilor
în vederea creşterii competitivităţii şi a eficienţei economice.
Procesul de organizare a pieţelor agricole comune a început în luna ianuarie
1967, cu cerealele şi a continuat, încât în prezent, în mod practic, aproape toate
produsele agricole fac obiectul a 21 de Organizări Comune de Piaţă.
Piaţa comună agricolă a fost reglementată continuu dea lungul timpului. In
momentul de faţă Uniunea Europeană se află într-un stadiu, apreciem noi, destul de
avansat de simplificare şi reducere a măsurilor de intervenţie în vederea creşterii
competitivităţii agriculturii pentru a face faţă concurenţei cu cea americană şi procesului
de accelerare a liberalizării comerţului internaţional, impus de Organizaţia Mondială a
Comerţului. Printre instrumentele şi mecanismele utilizate de Organizările Comune de
Piaţă, de-a lungul timpului menţionăm: sistemul preţurilor agricole; sistemul stocurilor
de intervenţie (la cereale, zahăr, carne de bovine şi ovine, lapte praf, etc.); subvenţiile
acordate producătorilor agricoli prin diferite mecanisme (criterii de calitate, cote de
producţie, impozite, etc.); ajutoare de producţie şi transformare; subvenţii acordate
procesatorilor în cazuri speciale (ex. produse perisabile, etc.); subvenţii acordate sub
forma plăţilor compensatorii pentru susţinerea directă a veniturilor agricultorilor;
limitarea producţiei agricole prin diferite reglementări privind retragerea din cultură a
unor suprafeţe sau cultivarea unor plante care nu se subvenţionează; limitări directe prin
introducerea sistemului cotelor (la lapte, zahăr, tutun, etc.); protecţia externă (prin
practicare unor taxe vamale ridicate pentru produsele importate) în vederea asigurării
preferinţei comunitare; subvenţii la exportul produselor agricole comunitare (ale căror
preţuri interne sunt mai mari decât cele de pe piaţa mondială); etc.
Unele din aceste instrumente şi mecanisme au fost utilizate mai mult, iar altele
mai puţin, în funcţie de etapa istorică parcursă, în etapa actuală, spre exemplu, se
înlocuiesc unele instrumente şi mecanisme devenite tradiţionale (preţul de intervenţie,
plăţile compensatorii directe, etc.) cu altele noi (schema de plată unică pe exploataţie,
etc.), mai adaptate exigenţelor fa care Uniunea Europeană trebuie să facă faţă în
perioada următoare. Procesul de înlocuire şi simplificare a mecanismelor şi
instrumentelor de Politică Agricolă Comună este însoţit, în mod firesc, de un proces de
schimbare şi de simplificare a Organizărilor Comune ale Pieţelor agricole.
Acest proces este ilustrat şi de apariţia Regulamentului (CE) nr. 1234/2007 de
instituire a unei organizări comune a pieţelor agricole („Regulamentul unic OCP") prin
care se unifică toate Organizările Comune ale Pieţelor produselor agricole, într-un cadru
general, comun iar regulamentul (CE) nr. 73/2009 stabileşte norme comune pentru
sistemele de ajutor direct care se vor acorda agricultorilor.

4.2. Scurt istoric al Organizărilor Comune ale Pieţelor Agricole din

Uniunea Europeană

Crearea şi dezvoltarea pieţelor agricole comune în Uniunea Europeană a fost un

proces de durată şi destul de dificil de realizat. Pentru realizarea acestui deziderat,
Uniunea Europeană, a cheltuit importante sume de bani la început pentru crearea
instituţiilor şi mecanismelor care să asigure funcţionarea pieţelor agricole iar după aceea
pentru adaptarea acestora la exigenţele diferitelor etape de dezvoltare şi la evoluţiile
pieţei concurenţiale de pe plan intern şi extern.

77
 Dacă la început, Comunitatea Europeană s-a confruntat cu o penurie accentuată
de produse agroalimentare, într-un timp nu prea îndelungat, ca urmare a măsurilor luate,
s-a trezit în situaţia de a avea o producţie agricolă excedentară care a creat şi mai
creează încă probleme greu de rezolvat.
În aceste condiţii, gestionarea pieţei agricole unice a devenit una din cele mai
importante sarcini ale Comisiei Europene.
Gestiunea pieţei agricole unice a avut obiective diferite în funcţie de etapa de
dezvoltare în care se afla Comunitatea Europeană. Astfel, la început, după constituirea
Comunităţii Europene s-a pus problema gestionării unor deficite de alimente existente
pe piaţa agroalimentară. Prin măsurile şi politicile agricole comune s-au pus bazele unui
alt mod de gestionare a resurselor prin Organizarea Comună a Pieţei, în acest context,
includerea agriculturii în procesul de integrare europeană era necesară pentru asigurarea
securităţii agroalimentare; reechilibrarea balanţei de plăţi; eradicarea sărăciei lumii
rurale; contextul internaţional existent după război care menţinea riscul dependenţei
Europei Occidentale de importul de alimente din SUA şi din Europa de Est; importanţa
economică a agriculturii ca sector strategic pentru orice ţară; etc.
În această primă etapă, gestionarea resurselor din cadrul pieţei unice agricole a
vizat în principal utilizarea tuturor instrumentelor şi mecanismelor de funcţionare pentru
asigurarea securităţii alimentare a populaţiei comunitare, în special prin creşterea
producţiei agricole şi sporirea eficienţei economice, într-un timp relativ scurt, ca urmare
a măsurilor întreprinse, agricultorii comunitari au fost stimulaţi să producă tot mai mult
încât la un moment dat au apărut excedentele de produse agroalimentare pe piaţa
comunitară. Gestionarea acestor excedente s-a făcut diferit de la o etapă de dezvoltare la
alta, în concordanţă cu procesul de reformare a Politicii Agricole Comunitare pentru
adaptarea permanentă la cerinţele pieţei.
După apariţia excedentelor de produse cele mai importante măsuri de reformă a
pieţei au vizat reducerea garanţiilor agricole şi îmbunătăţirea sistemului de subvenţii
pentru limitarea producţiei.
Pentru reducerea excedentelor agricole s-au practicat o serie de măsuri de
reducere (îngheţare) a preţurilor şi de limitare a producţiei achiziţionate de către
organismele de intervenţie. Primele măsuri de reducere au fost luate în anul agricol
1985/1986, când Consiliul a îngheţat preţurile la produsele principale. Măsurile de
reducere a preţurilor nu au dat însă rezultatele aşteptate, deoarece nu s-au menţinut o
perioadă mai lungă de timp, nu au vizat toate pieţele excedentare şi nu au fost corelate
cu alte măsuri complementare.
După anul 1988, preţurile au scăzut uşor, ca urmare a reformei Fondurilor
structurale şi a introducerii „liniei directoare agricole în buget". Reformele politicilor de
piaţă au început în anul 1984. Ca mecanisme de limitare a producţiei şi de reducere a
excedentelor s-au utilizat „sistemul cotelor" şi „sistemul stabilizatorilor bugetari".
Piaţa care a pus cele mai multe probleme în aplicarea Politicii Agricole Comune
a fost piaţa produselor lactate . Organizarea Comună a Pieţei laptelui şi produselor
lactate a fost realizată în anul 1968, sub forma unei pieţe cu intervenţie prin preţ
garantat. Dificultăţile au apărut din cauza dimensiunilor reduse ale exploataţiilor
agricole, care nu permiteau obţinerea unor venituri satisfăcătoare, iar laptele fiind un
produs de bază în alimentaţie avea preţuri ridicate şi a absorbit peste 30% din resursele
FEOGA - garanţii.
Excedentele au apărut în cursul deceniului '70, astfel încât în anul 1982 rata de
autoaprovizionare cu lapte şi produse lactate era de 122%.
În anul 1984 au fost introduse cotele la lapte în vederea limitării producţiei. La
zahăr, acest sistem funcţiona din anul 1967, dar avea rolul de diferenţiere a

78
intervenţiilor în funcţie de cantităţile fixate pe producător. Cotele ce reveneau fiecărui
stat membru ca şi fiecărui producător se stabileau pe baza unor mecanisme care luau în
calcul producţiile unui an de referinţă teoretic, la care se aplicau coeficienţi de creştere
şi se făceau diferenţieri pe ţări.
În această perioadă s-au practicat diferite programe şi măsuri de gestionare a
pieţelor. Astfel, din anul 1977 s-au introdus „taxele de coresponsabilitate" pentru lapte,
iar în anul!986 pentru cereale. Aceste taxe urmăreau de fapt participarea agricultorilor la
finanţarea cheltuielilor de garantare printr-o prelevare percepută asupra cantităţilor
totale de lapte, în cazul depăşirii cotelor, producătorii erau supuşi unor prelevări
suplimentare. Principiul coresponsabilităţii pe piaţa produselor lactate a acţionat ca o
amendare administrativă a producătorilor care depăşeau cotele, prin reducerea
permanentă a cantităţilor globale garantate, acordarea unor indemnizaţii pentru
producătorii care îşi încetau activitatea, suspendarea temporară a compensaţiilor, etc.
Cu toate că sistemul de cote nu a avut efectele scontate, datorită lipsei
posibilităţilor de compensare integrală a reducerii de venituri, s-a reuşit o anumită
limitare a producţiei şi stabilizarea pieţei. Ca urmare a scăderii producţiei de lapte,
preţul de piaţă s-a apropiat de preţul indicativ, au scăzut stocurile publice de lapte praf şi
unt, s-au redus efectivele de vaci şi au scăzut cheltuielile garantate de FEOGA.
Pentru reducerea excedentului şi limitarea producţiei în sectorul culturilor de
câmp s-au stabilit la început „praguri de garanţie". Astfel, în 1982 s-au stabilit plafoane
de producţie pentru transformare, iar în 1984 s-au aplicat la nivel comunitar pentru grâul
dur, floarea-soarelui, stafide, etc.
Începând cu anul agricol 1985/1986, pentru gestionarea crizei agrobugetare s-au
introdus „stabilizatori agricoli", ca mijloc de diminuare a cheltuielilor de garantare,
concretizaţi în „cantităţi maxime garantate". Acest sistem s-a aplicat în contextul
reformei fondurilor structurale şi a instituirii liniei bugetare agricole din 1986.
„Stabilizatorii agricoli" au acţionat diferenţiat pe pieţe şi au produs efecte
pozitive asupra pieţei cerealelor şi oleaginoaselor.
O altă măsură de limitare a producţiei a fost „retragerea facultativă din cultură a
unor suprafeţe", încă din anul 1968, S. Mansholt a propus „programul de reformă
structurală" în care figura această măsură, dar care a fost transpusă abia din anul 1988.
Sistemul de retragere din cultură a unor terenuri a fost împrumutat din Statele
Unite ale Americii şi s-a aplicat în regim facultativ încă din anul 1988. Producătorilor
agricoli li se ofereau \ drept compensaţii, prime forfetare anuale sau scutiri de prelevări
de coresponsabilitate. Efectul acestor măsuri a fost limitat, sistemul fiind rigid,
compensaţiile erau insuficiente, iar percepţia agricultorilor era negativă.
O altă măsură de limitare a producţiei a fost „extensificarea". Aceasta a fost
promovată prin Regulamentul nr. 1094/1988 pentru unele culturi vegetale (cereale,
oleaginoase, tutun, bumbac, legume, vin, ulei de măsline, fructe) şi pentru sectoarele
bovin şi ovin, dar s-a dovedit insuficientă, pentru stimularea producătorilor să treacă la
agricultură extensivă.
Susţinerea veniturilor în urma măsurilor de reducere a garanţiilor nu era
suficientă pentru acoperirea pierderilor de venit pentru micii agricultori. Pe de altă parte,
în condiţiile specifice de constituire a Organizărilor Comune de Piaţă pentru grâul dur,
ulei de măsline, tutun, seminţe oleaginoase s-a adoptat un sistem de preţuri care nu era
stimulativ pentru agricultori. De aceea s-a introdus sistemul de „subvenţii directe", ca
un venit suplimentar faţă de preţul de intervenţie.
După anul 1989 au beneficiat de acest sistem carnea de bovine şi ovine, iar din
1992 cerealele şi stafidele, dar nu s-a mai aplicat la tutun şi seminţe oleaginoase.

79
 Reforma Politicii Agricole Comune, care a avut loc până în anul 1992, nu a
rezolvat dezechilibrele pieţei şi nu a avut efectele scontate asupra veniturilor, care erau
nesatisfăcătoare. Aproape 80% din sprijinul acordat ajungea la numai 20% din
agricultori. Pe de altă parte, Politica Agricolă Comună era puternic contestată în cadrul
Rundei Uruguay, din cauza subvenţiilor ridicate care provocau distorsiuni pe piaţa
mondială. A fost nevoie de o nouă reformă, mai radicală a Politicii Agricole Comune,
cunoscută sub denumirea de „Reforma Mac Sharrz". Esenţa reformei era stabilizarea
pieţei agricole, impusă de stadiul de dezvoltare a agriculturii şi de presiunile exercitate
de Organizaţia Mondială a Comerţului cu privire la extinderea liberalizării schimburilor
internaţionale şi asupra produselor agricole.
În ce priveşte gestiunea pieţelor agricole reforma „Mac Sharry" a avut ca
obiective principale: reducerea şi eliminarea treptată a preţurilor garantate ridicate care
au generat excedente şi costuri bugetare mari; ajustarea producţiei agricole sub forma
unor reorientări, prioritară fiind susţinerea veniturilor prin „sistemul de plăţi
compensatorii". Măsurile centrale ale acestei etape a reformei constau în reducerea
preţurilor de intervenţie la produsele-cheie, concomitent cu „îngheţarea terenurilor"
pentru limitarea producţiei, introducându-se obligativitatea retragerii din cultură cel
puţin pentru două culturi a căror piaţă era puternic dezechilibrată (cereale şi
oleaginoase); corelarea măsurilor de extensificare a producţiei cu măsuri de protecţie a
mediului şi de conservare a peisajelor.
Extensificarea producţiei a fost promovată şi în sectorul zootehnic. Astfel, în
sectorul creşterii bovinelor, nivelul compensaţiilor a depins de efectivele de animale şi
sistemele de creştere. Reforma Politicii Agricole Comune din 1992 a avut efecte
pozitive privind echilibrul pieţei, deoarece: s-au redus stocurile de cereale, cerealele
comunitare au devenit mai competitive, comerţul cu cereale în interiorul Uniunii
Europene s-a dezvoltat, iar cantităţile exportate în afară s-au diminuat, etc.
Pe ansamblul Uniunii Europene, în perioada 1994-1996, a avut loc o tendinţa de
creştere a veniturilor ca urmare a conjuncturii internaţionale mai favorabile. In anii
următori însă a apărut o tendinţă de scădere a veniturilor, întrucât nu s-a reuşit o
reducere semnificativă a costurilor de producţie, în special a furajelor, energiei şi
îngrăşămintelor.
Reforma „Mac Sharry" din anul 1992 a contribuit şi la reducerea subvenţiilor la
export, ceea ce a permis Uniunii Europe să facă faţă negocierilor din cadrul Rundei
Uruguay. Reducerea subvenţiilor la export şi a volumului exporturilor subvenţionate,
între 1994-2000, a contribuit la crearea unul mediu comercial mai stabil şi aceste măsuri
erau în consens cu reformele intervenite în cadrul Uniunii Europene.
În acest răstimp Uniunea Europeană a promovat o politică de finanţare cu
prioritate a veniturilor agriculturilor în locul finanţării excedentelor greu vandabile. În
urma acestor măsuri, ponderea cheltuielilor bugetare în P1B şi a cheltuielilor pe locuitor
s-au redus treptat de la 0,65% la 0,50% respectiv, de la 63,2% (în 1988) la 52,4% în
(1997). Cu toate aceste evoluţii favorabile, totuşi cheltuielile bugetare se menţineau la
un nivel destul de ridicat iar veniturile agricultorilor continuau să scadă iar excedentele
de produse agricole persistau. A fost nevoie de o nouă reformă a Politicii Agricole
Comune şi implicit a Organizărilor Comune de Piaţă. Măsurile noii reforme au fost
cuprinse în documentul intitulat „Agenda 2000".
Prin măsurile de reformă cuprinse în Agenda 2000 s-a urmărit înlăturarea
dezechilibrelor pieţei prin reducerea preţurilor instituţionale la principalele produse de
bază, pentru menţinerea competitivităţii agriculturii în contextul liberalizării
exporturilor, a limitării şi eliminării exporturilor subvenţionate, a reducerii subvenţiilor
agricole interne.

80
 Noile măsuri de reformă a pieţei agricole au vizat: redefinirea rolului
mecanismelor de intervenţie; retragerea opţională din cultură a suprafeţelor; prelungirea
sistemului de cote până în 2006; reducerea progresivă a preţului de intervenţie (garantat)
în perioada 2000-2006 cu 15% în sectorul culturilor de câmp şi cu 20% la carnea de
bovine în vederea apropierii de preţurile mondiale; menţinerea angajamentului de
garantare a veniturilor agricole prin intermediul plăţilor garantate; simplificarea
Organizărilor Comune ale Pieţelor Agricole şi asigurarea unei mai mari supleţe a
mecanismelor de funcţionare etc.
Intervenţiile pe pieţe au avut ca scop reducerea producţiei până la nivelul cererii,
reducerea costurilor, creşterea calităţii produselor, reducerea nivelului garanţiilor. In
aceste condiţii au fost şi sunt necesare măsuri de acoperire a pierderilor de venit şi de
limitare a exodului rural.
Măsurile de creştere a veniturilor populaţiei, de încurajare a stabilităţii rurale şi
de protecţie a mediului au vizat diversificarea economică prin dezvoltarea unor activităţi
generatoare de venituri alternative.
În acord cu prevederile din Agenda 2000, Consiliului European a hotărât, în luna
decembrie 1997, la Luxemburg, promovarea „agriculturii multifuncţionale" în Europa,
inclusiv în regiunile care se confruntă cu dificultăţi deosebite (prin dezvoltarea
serviciilor agricole şi a altor servicii rurale).
Gestiunea pieţelor agricole a avut loc în condiţii diferite, iar tendinţele de
liberalizare şi presiunile internaţionale privind eliminarea subvenţiilor erau tot mai
puternice.
Mecanismele generale de intervenţie prin intermediul preţurilor şi a ajutoarelor
comunitare aplicate după anul 1992 la produsele agricole au rămas în continuare destul
de complicate şi s-au referit la sistemul preţurilor agricole (preţuri ţintă, preţuri
garantate sau de intervenţie şi preţuri de intrare la frontieră), plăţile compensatorii
(pentru retragerea unor suprafeţe din cultură şi reducerea numărului animalelor),
precum şi alte ajutoare directe şi modalităţi noi de gestiune a pieţelor agricole.
Cu toate eforturile depuse, efectele pachetului de reformă cuprins în „Agenda
2000" nu au fost cele aşteptate. S-au menţinut o serie de dezechilibre, excedentele de
produse agricole au persistat iar Uniunea Europeană a fost supusă unor presiuni
crescânde din partea Organizaţiei Mondiale a Comerţului în vederea reducerii
subvenţiilor şi liberalizării comerţului cu produse agricole.
La aceste presiuni s-au adăugat şi efectele aderării a încă 12 state provenite, în
cea mai mare parte din rândul fostelor ţări socialiste din Europa de est. în acest context,
au fost hotărâte noi măsuri de reformare a Politicii Agricole Comune pentru a fi aplicate
în perioada 2007-2013.

4.3. Tipurile Organizărilor Comune de Piaţă.

În primele etape ale implementării Politicii Agricole Comune, Organizările

Comune de Piaţă cuprindeau aproximativ 60% din produsele agricole ale Comunităţii
Europene iar în prezent procentul a crescut la peste 90%. La început cadrul general al
Organizărilor Comune ale Pieţelor Agricole a fost comun pentru toate produsele iar mai
târziu acesta s-a diferenţiat pe specii sau grupe de specii agricole. Ca urmare a acestui
proces de diferenţiere, de-a lungul timpului, numărul Organizărilor Comune ale Pieţelor
agricole a crescut la 21.
Fiecare produs implică un anumit mod de organizare comună a pieţei. Acest
lucru a dus la utilizarea unor instrumente şi mecanisme de reglementare adecvate şi

81
specifice. Dea lungul reformării Politicii Agricole Comune, în funcţie de modul în care
s-au folosit instrumentele de intervenţie, s-au conturat mai multe categorii ale
organizărilor comune de piaţă. Astfel până la reforma cuprinsă în Agenda 2000 au
existat următoarele tipuri ale Organizărilor Comune ale Pieţelor Agricole:
a) Organizarea comună a Pieţei cu intervenţie internă şi protecţie faţă de
exterior s-a caracterizat prin faptul că organismele de intervenţie au intrat în acţiune
atunci când preţul comunitar a coborât până la nivelul preţului de intervenţie, în această
situaţie, aceste organisme au preluat la preţul de intervenţie şi au stocat producţia
excedentară până la ameliorarea condiţiilor de comercializare.
Dacă produsele agricole comunitare au fost exportate şi preţurile interne erau
mai mari decât cele de pe piaţa mondială s-a aplicat sistemul „restituţiilor la export", în
situaţia importurilor de produse agricole la preţuri mai mici decât cele comunitare,
pentru protejarea pieţei interne s-a intervenit cu o serie de măsuri precum: drepturile
vamale, clauza de ocrotire, sumele compensatorii, etc.
Acest tip de Organizare Comună a Pieţei s-a folosit pentru cereale, orez, zahăr,
produse lactate, carne de bovine şi ovine, vin de masă şi unele fructe şi legume.
b) Organizarea Comună a Pieţei fără intervenţie pe piaţa internă şi cu
protecţie faţă de exterior a fost utilizată pentru produsele cu un grad ridicat de
competitivitate şî care nu necesitau susţinerea internă a preţurilor ci doar asigurarea
protecţiei faţă de exterior prin mecanisme similare cu cele aplicate în cazul primei
categorii.
Produsele care au făcut obiectul acestei categorii de Organizare Comună a Pieţei
sunt: păsările, ouăle, vinurile de calitate, florile, unele legume şi fructe, etc.
c) Organizarea Comună a Pieţei susţinută prin ajutoare complementare
preţurilor s-a folosit pentru seminţele oleaginoase, unele produse utilizate în
alimentaţia animalelor şi pentru unele produse de importanţă regională (ulei de măsline
şi grâu tare). Pentru aceste produse, Acordul GATT/OMC a interzis utilizarea
mecanismelor de protecţie faţă de exterior, atât la import cât şi la export. De aceea, la
aceste produse, taxele de import s-au menţinut cel mult constante, având însă tendinţa
de reducere la zero. Totuşi pentru a proteja piaţa internă de importurile la preţuri mai
mici decât cele comunitare, Organizarea Comună a Pieţei a utilizat sistemul accizelor în
industriile de prelucrare care folosesc asemenea produsele extra comunitare.
d) Organizarea Comună a Pieţei cu ajutor forfetar la producători a fost
aplicată în cazul produselor care aveau o importanţă deosebită în regiunile de origine
precum inul, cânepa, hameiul, viermii de mătase, anumite seminţe. Pentru aceste
produse au fost acordate ajutoare mai mari, drept sume forfetare pe hectar sau în funcţie
de cantitatea obţinută. Aceste categorii ale Organizărilor Comune ale Pieţei au fost
puternic influenţate de măsurile de reformă ale Politicii Agricole Comune care au
produs schimbări importante în sistemul de intervenţii şi de asigurare a sprijinului
fermierilor pe produse sau grupe de produse. Aceste schimbări majore au intervenit mai
ales datorită măsurilor de reformă radicală a Politicii Agricole Comune cuprinse în
Agenda 2000 şi în pachetele ulterioare acestora. Ca urmare a acestui fapt, în funcţie de
sistemul de intervenţie şi de sprijinul acordat fermierilor, în anul 2005, în Uniunea
Europeană se distingeau 5 tipuri de Organizare Comună a Pieţei. Acestea sunt:
a) Organizarea Comună a Pieţei cu preţuri garantate şi intervenţie
automată care s-a bazat pe sistemul preţurilor garantate şi intervenţie automată asupra
pieţei dacă preţurile scădeau sub preţul de intervenţie. Prin măsurile de reformă,
preţurile garantate au fost reduse treptat şi s-a trecut la susţinerea veniturilor prin
intermediul plăţilor directe. Procesul de liberalizare a pieţelor agricole se realizează prin
eliminarea preţurilor de intervenţie şi alinierea la preţurile de pe piaţa mondială.

82
Constatăm că acest proces este foarte avansat la cereale iar la alte produse precum
legumele, fructele, vinul, etc., intervenţiile pe piaţă s-au practicat şi se practică doar în
situaţiile de criză majoră.
b) Organizarea Comună a Pieţei cu preţuri garantate şi intervenţie condiţionată a
fost utilizată doar în cazul unor crize majore la vin, carne de porc, fructe şi legume
proaspete.
c) Organizarea Comună a Pieţei - mixtă - cu preţuri garantate şi ajutoare directe
complementare producţiei s-a bazat pe aplicarea în anumite limite a sistemului de
preţuri garantate la care s-au adăugat ajutoare directe şi intervenţii condiţionate. Acest
sistem a fost aplicat la cereale, orez şi carnea de ovine doar pentru 33% din producţia
Uniunii Europene.
d) Organizarea Comună a Pieţei numai cu plăţi directe s-a bazat pe plata
directă pe hectar sau animal a unei sume fixe stabilită în funcţie de suprafeţele şi
randamentele istorice la diferite culturi. In cazul culturilor oleaginoase, proteice şi de
tutun, prin acest sistem se susţine doar 10% din producţia finală a Uniunii Europene.
e) Organizarea Comună a Pieţei fără susţinere directă a fost folosită doar
pentru protecţia vamală. Astfel la carnea de pasăre, cartofi, şi derivate de cartofi prin
acest sistem a fost susţinută numai 25% din producţia finală a Uniunii Europene.
Aceste tipuri ale Organizărilor Comune de Piaţă au fost iar în prezent nu mai
există, în ultimii ani asistăm la un proces de revenire la un cadru comun de organizare a
pieţelor tuturor produselor agricole. Edificator în acest sens este Regulamentul
Consiliului (CE) nr. 1234/2007 care stabileşte modalităţile de instituire a unei singure
Organizări Comune de Piaţă şi care cuprinde regulile generale care trebuie respectate
pentru toate produsele agricole.
Aceste reguli generale se completează cu prevederile specifice ale
Regulamentelor Consiliului pentru fiecare produs sau grupe de produse după cum
urmează:
1) Regulamentul (CE) nr. 234/68 al Consiliului din 27 februarie 1968 de
stabilire a organizării comune a pieţei în sectorul plantelor vii şi al produselor de
floricultură cu modificările ulterioare.
2) Regulamentul (CE) nr. 827/68 al Consiliului din 28 iunie 1968 privind
organizarea comună a pieţelor pentru anumite produse enumerate în anexa II din tratat,
cu modificările ulterioare.
3) Regulamentul (CEE) nr. 2759/75 al Consiliului din 29 octombrie 1975
privind organizarea comună a pieţei în sectorul cărnii de porc, cu modificările
ulterioare.
4) Regulamentul (CEE) nr. 2771/75 al Consiliului din 29 octombrie 1975
privind organizarea comună a pieţei în sectorul ouălor, cu modificările ulterioare.
5) Regulamentul (CEE) nr. 2777/75 al Consiliului din 29 octombrie 1975
privind organizarea comună a pieţei în sectorul cărnii de pasăre, cu modificările
ulterioare.
6) Regulamentul (CEE) nr. 2075/92 al Consiliului din 30 iunie 1992 privind
organizarea comună a pieţei în sectorul tutunului brut, cu modificările ulterioare.
7) Regulamentul (CEE) nr. 404/93 al Consiliului din 13 februarie 1993 privind
organizarea comună a pieţei în sectorul bananelor, cu modificările ulterioare.
8) Regulamentul (CE) nr. 2200/96 al Consiliului din 28 octombrie 1996 privind
organizarea comună a pieţei în sectorul fructelor şi legumelor, cu modificările
ulterioare.
9) Regulamentul (CE) nr. 2201/96 al Consiliului din 28 octombrie 1996 privind
organizarea comună a pieţei în sectorul fructelor şi al produselor vegetale transformate.

83
 10) Regulamentul (CE) nr. 1254/1999 al Consiliului din 17 mai 1999 privind
organizarea comună a pieţei în sectorul cărnii de vită şi mânzat.
11) Regulamentul (CE) nr. 1255/1999 al Consiliului din 29 aprilie 2008 privind
organizarea comună a pieţei în sectorul laptelui şi al produselor lactate.
12) Regulamentul (CE) nr. 1673/2000 al Consiliului din 27 iulie 2000 privind
organizarea comună a pieţei în sectorul inului şi al cânepei destinate producţiei de fibre.
13) Regulamentul (CE) nr. 2529/2001 al Consiliului din 19 decembrie 2001
privind organizarea comună a pieţei în sectorul cărnii de oaie şi de capră.
14) Regulamentul (CE) nr. 1784/2003 al Consiliului din 29 septembrie 2003
privind organizarea comună a pieţei în sectorul cerealelor.
15) Regulamentul (CE) nr. 1785/2003 al Consiliului din 29 septembrie 2003
privind organizarea comună a pieţei orezului.
16) Regulamentul (CE) nr. 1786/2003 al Consiliului din 29 septembrie 2003
privind organizarea comună a pieţei în sectorul furajelor uscate.
17) Regulamentul (CE) nr. 865/2004 al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind
organizarea comună a pieţei în sectorul uleiului de măsline şi al măslinelor de masă.
18) Regulamentul (CE) nr. 1947/2005 al Consiliului din 23 noiembrie 2005
privind organizarea comună a pieţei în sectorul seminţelor.
19) Regulamentul (CE) nr. 1952/2005 al Consiliului din 23 noiembrie 2005
privind organizarea comună a pieţei în sectorul hameiului.
20) Regulamentul (CE) nr. 318/2006 al Consiliului din 20 februarie 2006
privind organizarea comună a pieţei în sectorul zahărului.
21) Regulamentul (CE) nr. 479/2008 al Consiliului din 29 aprilie 2008 privind
organizarea comună a pieţei în sectorul vitivinicol, cu modificările ulterioare.
În plus, Consiliul a adoptat trei regulamente conţinând norme specifice privind
anumite produse tară a înfiinţa, cu toate acestea, o Organizaţie Comună de Piaţă pentru
aceste produse, respectiv:
1) Regulamentul (CE) nr. 670/2003 al Consiliului din 8 aprilie 2003 de stabilire
a măsurilor specifice privind piaţa alcoolului etilic de origine agricolă, cu modificările
ulterioare.
2) Regulamentul (CE) nr. 797/2004 al Consiliului din 26 aprilie 2004 privind
măsurile de ameliorare a condiţiilor de producţie şi de comercializare a produselor
apicole, cu modificările ulterioare.
3) Regulamentul (CE) nr. 1544/2006 al Consiliului din 5 octombrie 2006 care
prevede măsuri speciale în vederea favorizării creşterii viermilor de mătase, cu
modificările ulterioare.

4.4. Organizările Comune de Piaţă în noua etapă a Politicii Agricole

Comune (2007-2013)

Procesul de reformare a Politicii Agricole Comune a cuprins şi Organizările

Comune ale Pieţelor diferitelor produse sau grupe de produse agricole. Reforma
Organizărilor Comune ale Pieţelor agricole, vizează în esenţa sa simplificarea
mecanismelor de intervenţie. Măsurile de reformă a Politicii Agricole Comune
prevăzute de Agenda 2000 au simplificat şi mai mult mecanismele de intervenţie,
readucându-le la: plăţi compensatorii stabilite în funcţie de „suprafeţele de bază
regionale" şi randamente; scoaterea din cultură a unor suprafeţe agricole care vor fi
folosite pentru împăduriri, crearea de parcuri şi rezervaţii naturale; măsuri de susţinere a
pieţei interne; stabilirea cotelor de lapte; regimul frontierelor şi protecţia pieţei interne;

84
un mecanism simplificat de susţinere pentru micii fermieri; stabilirea unui nivel de preţ
de intervenţie cât mai apropiat de preţul pieţei mondiale; etc.
Noua etapă de reformă (2007 - 2013) a Politicii Agricole Comune simplifică şi
mai mult mecanismele de intervenţie în sensul înlocuirii subvenţionării prin plăţile
compensatorii şi alte măsuri de susţinere a pieţei interne cu un sistem nou, cel al
schemei de plată unică pe exploataţie, dublat cu reguli de condiţionalitate sau eco-
condiţionalitate (cross-compliance), modulare financiară, dezvoltare rurală etc.
Simplificarea mecanismelor de intervenţie este însoţită, în mod raţional şi de
simplificarea Organizărilor Comune ale Pieţei produselor agricole. Această simplificare
a Organizărilor Comune de Piaţă a fost hotărâtă prin Regulamentul (CE) nr. 1234/2007
de instituire a unei organizări comune a pieţelor agricole şi privind dispoziţii referitoare
la anumite produse agricole („Regulamentul unic OCP"). Prin acest regulament, în mod
practic s-au pus bazele unei singure Organizări Comune de Piaţă pentru toate produsele
agricole. Crearea unei singure Organizări Comune de Piaţă pentru toate produsele
agricole se justifică şi prin faptul că anterior a fost creat cadrul juridic orizontal pentru
toate plăţile directe care a regrupat un ansamblu de sisteme de sprijin într-un regim de
plată unică, introdus prin adoptarea Regulamentului (CE) nr. 1782/2003 al Consiliului
de stabilire a normelor comune pentru schemele de sprijin direct în cadrul Politicii
Agricole Comune şi de stabilire a anumitor scheme de sprijin pentru agricultori. Nu
trebuie să se înţeleagă că prin aprobarea Regulamentului (CE) nr. 1234/2007,
regulamentele de bază ale Organizărilor Comune ale Pieţei fiecărui produs agricol sau
grupe de produse agricole au fost abrogate şi înlocuite cu regulamentul unic. Prin
Regulamentul (CE) nr. 1234/2007 a fost creat doar cadrul general comun aplicabil
tuturor produselor agricole prevăzute în anexa l la Tratatul Comunităţii Europene cu
privire la piaţa internă, schimburile comerciale cu ţările terţe, regulile de concurenţă,
dispoziţii speciale aplicabile anumitor sectoare, dispoziţii generale şî norme de punere
în aplicare tranzitorii şi finale. Pentru reglementarea problemelor specifice fiecărui
produs sau grupe de produse agricole au rămas valabile şi regulamentele de bază ale
fiecărei Organizări Comune de Piaţă. Acest lucru scoate în evidenţă faptul că însăşi
conceptul de Organizare Comună de Piaţă este într-o permanentă schimbare
pentru a se adapta la condiţiile concrete ale fiecărei etape de dezvoltare.
Regulamentul (CE) nr. 1234/2007 al Consiliului este structurat în 7 părţi după
cum urmează: I - Dispoziţii preliminare, II - Piaţa internă, III - Schimburile comerciale
cu ţări terţe, IV - Reguli de concurenţă, V - Dispoziţii speciale aplicabile anumitor
sectoare, VI - Dispoziţii generale şi VII - Norme de punere în aplicare, tranzitorii şi
finale.
În partea I - Dispoziţii preliminare - se precizează faptul că regulamentul
stabileşte Organizarea Comună a Pieţelor pentru produsele primare care aparţin
sectoarelor următoare: cereale, orez, zahăr, furaje uscate, seminţe, hamei, ulei de
măsline şi măsline de masă, in şi cânepă, fructe şi legume, fructe şi legume
transformate, banane, vin, plante vii şi produse de floricultură, tutun brut, came de vită
şi mânzat, lapte şi produse lactate, carne de porc, came de oaie şi de capră, ouă, carne de
pasăre şi alte produse prevăzute în anexa I partea XXI la Tratatul Comunităţii Europene.
De asemenea, acest regulament stabileşte măsurile specifice pentru sectoarele
următoare: alcool etilic de origine agricolă, produse agricole şi viermi de mătase.
În înţelesul acestui regulament, anii de comercializare a produselor agricole sunt
stabiliţi astfel: l ianuarie-31 decembrie, pentru sectorul bananelor; l aprilie-31 martie al
anului următor pentru sectorul furajelor şi al viermilor de mătase; l iulie-30 iunie al
anului următor pentru sectorul cerealelor, seminţelor, uleiului de măsline şi măslinelor

85
de masă, inului şi cânepei; I septembrie-31 august al anului următor pentru sectorul
orezului şi l octombrie-30 septembrie al anului următor pentru sectorul zahărului.
În partea a II-a - Piaţa internă - sunt reglementate problemele referitoare la:
intervenţie asupra pieţei (Titlul 1) şi a regulilor privind comercializarea şi producţia
(Titlul II).
În Titlul I - Intervenţia asupra pieţei - sunt stabilite reguli pentru: intervenţia
publică şi depozitarea privată, măsurile speciale de intervenţie (Capitolul I), sistemele
de limitare a producţiei (Capitolul II) şi regimul de ajutor financiar (Capitolul III).
a) Intervenţia publică şi depozitarea privată - este reglementată în Capitolul I
şi se poate face, alunei când situaţia o impune doar pentru produsele originare din
Uniunea Europeană. Cu respectarea regulilor stabilite prin acest regulament pot fi
cumpărate în cadrul intervenţiei publice sau pot beneficia de un ajutor pentru
depozitarea privată, produsele din următoarele sectoare: cereale, orez, zahăr, ulei de
măsline şi măsline de masă, carne de vită şi mânzat, lapte şi produse lactate, carne de
porc, carne de oaie şi de capră.
Din cadrul acestor sectoare pot fi eligibile pentru intervenţia publică următoarele
produse: grâul comun, grâul dur, orzul, porumbul, sorgul, orezul nedecorticat, zahărul
alb sau brun cu condiţia de a fi sub cotă şi sa fie fabricat din sfeclă sau trestie de zahăr
recoltată din comunitate, carne proaspătă şi congelată de vită şi mânzal, unt produs
direct şi exclusiv din smântână pasteurizată într-o întreprindere desemnată din cadrul
Comunităţii cu un conţinut minim de grăsimi butirice de 82% grăsime şi maxim 16%
apă din greutate şi laptele praf degresat de calitate superioară fabricat în interiorul
Comunităţii. Intervenţia publică poate fi extinsă şi la carnea de porc sub rezerva
îndeplinirii condiţiilor stabilite de către Comisia Europeană. Pentru aceste produse
agricole sunt prevăzute preţurile de preferinţă şi cantităţile maxime care pot fi
achiziţionate de pe piaţă prin intervenţia publică, precum şi regulile privind deschiderea
şi suspendarea achiziţiei şi desfacerea stocului de intervenţie.
Ajutorul pentru depozitarea privată poate fi obligatoriu sau facultativ. Cel
obligatoriu poate fi acordat cu respectarea anumitor condiţii pentru următoarele
produse: smântână, untul nesărat produs din smântână sau lapte într-o întreprindere
agreată cu un conţinut de 82% grăsime şi 16% apă, untul sărat produs din smântână sau
lapte cu un conţinut de 80% grăsime, 16% apă şi maxim 2% sare şi brânzeturi învechite
de 3-15 luni (brânza Gana Padano - 9 luni, brânza Parmigiano Reggiano - 15 luni şi
Provolone - 3 luni).
Ajutorul facultativ se acordă în anumite condiţii şi situaţii pentru: zahăr alb,
ulei de măsline, carne proaspătă congelată de bovine adulte, lapte praf degresat,
brânzeturi cu păstrare îndelungată de oaie şi de capră mai veche de 6 luni, carne de porc,
carne de oaie şi de capră.
b) Măsurile speciale de intervenţie sunt reglementate în capitolul II şi se
referă la: măsurile excepţionale de sprijinire a pieţei, măsurile din sectoarele cerealelor
şi orezului, măsurile din sectorul zahărului şi adaptarea ofertei.
c) Sistemele de limitare a producţiei sunt reglementate în capitolul III şi se
referă la regimul de cote aplicabil laptelui şi produselor lactate precum şl zahărului,
izoglucozei şi siropului de inulină. Pentru aceste produse sunt stabilite reguli cu privire
la repartiţia şi gestionarea cotelor, depăşirea cotelor şi dispoziţii procedurale.
d) Regimul de ajutor financiar este reglementat în capitolul IV - în care sunt
stabilite reguli cu privire la: ajutorul financiar pentru transformare (furaj uscat şi inul
destinat producţiei de fibre), restituirile la producţie, ajutorul financiar pentru sectorul
laptelui şi al produselor lactate, ajutorul financiar pentru sectorul uleiului de măsline şi

86
al măslinelor de masă, fondul comunitar de tutun, dispoziţii speciale privind sectorul
agricol si ajutorul financiar pentru sectorul viermilor mătase.
Titlul II Reguli privind comercializarea şi producţia cuprinde Capitolul I -
Standarde de comercializare şi condiţii aplicabile producţiei şi Capitolul II -
Organizaţiile producătorilor, organizaţiile interprofesionale şi organizaţiile de
operatori.
a) Standardele privind comercializarea cuprind condiţii minime obligatorii
pentru următoarele produse destinate vânzării pe piaţă: ulei de măsline şi măsline de
masă, banane, plante vii, lapte şi produse lactate, căpşuni, ouă şi păsări de curte. De
asemenea produsele din sectorul hameiului sunt supuse unei proceduri de atestare, în ce
priveşte condiţiile aplicabile producţiei, este reglementată utilizarea cazeinei şi
cazeinatului la fabricarea brânzeturilor precum şi metodele de producere a alcoolului
etilic de origine agricolă precum şi normele de procedură.
b) Organizaţiile producătorilor, organizaţiile interprofesionale şi
organizaţiile de operatori fac obiectul capitolului II care cuprinde reguli cu privire la:
principiile generala; la organizaţiile interprofesionale din sectorul tutunului şi uleiului
de măsline şi măslinelor de masă; organizaţiile de producători din sectorul hameiului,
sectorul uleiului de măsline şi al măslinelor de masă şi sectorul viermilor de mătase;
organizaţiile de operatori din sectorul uleiului de măsline şi al măslinelor de masă.
Partea a III-a - Schimburile comerciale cu ţări terţe cuprinde capitolele:
Capitolul I - Dispoziţii generale, Capitolul II - Importurile şi Capitolul III -
Exporturile.
În Capitolul I - Dispoziţii generale se precizează faptul că daca nu există alte
prevederi legale contrare acestui regulament sau adoptate în conformitate cu acesta,
atunci sunt interzise în schimburile comerciale cu ţările terţe: perceperea oricărei taxe cu
efect echivalent unei taxe vamale şi aplicarea de restricţii cantitative sau de măsuri cu
un caracter echivalent.
În Capitolul II - Importuri regăsim reguli cu privire la: licenţele de import,
taxele şi prelevările la import (calcularea taxelor la import pentru cereale, orez
decorticat, orezul basmati decorticat, orezul albit, brizura de orez, taxe suplimentare la
import, suspendarea taxelor la import în sectorul zahărului şi norme de aplicare),
gestionarea contingentelor la import (contingente tarifare, deschiderea contingentelor
tarifare, contingente tarifare în cazul bananelor, inclusiv normele de aplicare) şi
dispoziţii speciale privind anumite produse care Ia rândul lor Cuprind: dispoziţii
speciale aplicabile importurilor în sectorul cerealelor şi orezului (importuri de
amestecuri de cereale diverse, importuri de amestecuri de cereale şi orez, importuri de
amestecuri de orez şi aplicabilitatea clasificării tarifare); regimurile preferenţiale pentru
importul de zahăr (necesarul tradiţional de aprovizionare cu zahăr pentru rafinare, preţul
garantat, angajamentele luate conform protocolului privind zahărul şi normele de
aplicare); dispoziţiile speciale pentru importul de cânepă; dispoziţiile speciale pentru
importul de hamei. De asemenea în acest capitol mai sunt reglementate şi măsurile de
protecţie şi perfecţionare activă împotriva importurilor în Comunitate.
Capitolul III - Exporturi conţine reguli cu privire Ia: licenţele de export
(pentru cereale, orez, zahăr, ulei de măsline şi măsline de masă, carne de vită şi mânzat,
lapte si produse lactate, carne de porc, carne de oaie şi de capră, ouă, păsări de curte,
alcool etilic agricol); restituirile Ia export (pentru cereale, orez, zahăr, carne de vită şi
mânzat, lapte şi produse lactate, carne de porc, ouă şi păsări de curte; repartiţia
restituirilor la export, stabilirea restituirilor la export, restituirile la export pentru malţul
aflat în stoc, adaptarea restituirilor la export pentru cereale, acordarea restituirilor la
export, restituirile la export pentru animalele vii din sectorul cărnii de vită şi mânzat,

87
limitele la export şi normele de aplicare): gestionarea contingentelor la export pentru
sectorul laptelui şi al produselor lactate (gestionarea contingentelor tarifare deschise
de către ţările terţe); tratamentul special la import în ţările terţe (certificatele pentru
produsele care beneficiază de un tratament special la importul dintr-o (ară terţă);
dispoziţii speciale pentru plante vii (preţuri minime la export) şi perfecţionarea
pasivă (suspendarea regimului de perfecţionare pasivă).
Partea a IV-a - Reguli de concurenţă - cuprinde reguli aplicabile
întreprinderilor (Capitolul I) şi reguli în materie de ajutor financiar de stat
(Capitolul II).
Astfel, în cadrul Capitolului I - Reguli aplicabile întreprinderilor se face
referire la: aplicarea articolelor 81-86 din Tratatul Uniunii Europene, excepţii, acorduri
şi practici concertate în sectorul tutunului, efectul obligatoriu al acordurilor şi practicilor
comune asupra terţilor în sectorul tutunului şi normele de aplicare în privinţa acordurilor
şi practicilor concertate în sectorul tutunului.
În Capitolul II - Reguli în materie de ajutor financiar de stat se regăsesc
prevederi cu privire la: aplicarea articolelor 87, 88 şi 89 din Tratatul Uniunii Europene;
dispoziţiile specifice privind sectorul laptelui şi al produselor lactate şi dispoziţiile
naţionale specifice.
Partea a V-a - Dispoziţii speciale aplicabile anumitor sectoare cuprinde
reglementările cu privire la: prelevările promoţionale în sectorul laptelui şi produselor
lactate; raportarea cu privire la anumite sectoare, înregistrarea contractelor în sectorul
hameiului, perturbarea preţurilor pe piaţa internă, perturbări cauzate de cotaţii sau
preţuri de pe piaţa internaţională; condiţii privind măsurile care trebuie aplicate în caz
de perturbări şi norme de aplicare şi comunicările privind sectorul alcoolului etilic.
În Partea a VI-a - Dispoziţii generale - regulamentul conţine prevederi cu privire
la: dispoziţiile financiare; urgenţe; schimbul de informaţii între statele membre; clauza
privind frauda; controalele şi sancţiunile administrative şi raportarea acestora.
Partea a VII-a - Norme de punere în aplicare, tranzitorii şi finale conţine
dispoziţiile de punere în aplicare în Capitolul I (comitetul, organizarea comitetului,
interpretarea trimiterilor, normele tranzitorii şi data intrării în vigoare) şi dispoziţii
tranzitorii şi finale în Capitolul II (modificări ale Regulamentului nr. 1493/1999. nr.
2200/1996, nr. 2201/1996, nr. 1184/2006 şi abrogări ale mai multor regulamente).

4.5. Formele de sprijin şi mecanismele de intervenţie în cadrul

Organizărilor Comune de Piaţă din Uniunea Europeană şi impactul lor asupra
agriculturii româneşti
Aşa cum am văzut, Regulamentul (CE) nr. 1234/2007 a creat un cadru general,
comun, pentru toate Organizările Comune de Piaţă şi a pus bazele unei Organizări
Comune de Piaţă unice pentru toate produsele sau grupele de produse. Ca urmare a
acestui fapt s-a simţit nevoia de stabilire a unor norme comune, pentru sistemele de
ajutor direct acordat agricultorilor. Ca urmare a acestui fapt a fost aprobat Regulamentul
(CE) nr. 73/2009 al Consiliului de stabilire a unor norme comune pentru toate sistemele
de ajutor direct pentru agricultori în cadrul Politicii Agricole Comune şi de instituire a
anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr.
1290/2005; (CE) nr. 247/2006; (CE) nr. 378/2007 şi de abrogare a Regulamentului (CE)
nr. 1782/2003.
Acest regulament este structurat pe titluri după cum urmează:
- Titlul I - Domeniul de aplicare şi definiţii;
- Titlul II - Dispoziţii generale privind plăţile directe;
- Titlul III - Schema de plată unică;

88
 - Titlul IV - Alte scheme de ajutor;
- Titlul V - Punerea în aplicare a plăţilor directe în noile state membre;
- Titlul VI - Transferurile financiare;
- Titlul VII - Norme de punere în aplicare şi dispoziţii fiscale.
În Titlul I - Domeniul de aplicare - se precizează faptul ca Regulamentul nr.
73/2009 stabileşte: normele care reglementează plăţile directe; schema de plată unică pe
exploataţie, schema de plată unică pe suprafaţă, scheme de sprijin pentru agricultorii
care produc orez, cartofi pentru amidon, plante proteaginoase, fructe cu coaja tare,
seminţe, bumbac, zahăr, fructe şi legume, carne de oaie, carne de vită şi mânzat; un
cadru care să permită noilor state membre completarea plăţilor directe.
Titlul II - Dispoziţii generale privind plăţile directe conţine reglementări cu
privire la: ecocondiţionalitatea, modularea şi disciplina financiară, sistemul de
consultanţă agricolă, .sistemul integrat de administrare şi control şi alte dispoziţii
generale.
În ce priveşte ecocondiţionalitatea este stabilită regula că orice agricultor care
primeşte plăţi directe trebuie sa respecte cerinţele legale în materie de gestionare
precum şi bunele condiţii agricole şi de mediu. Pentru aceasta, autoritatea competentă
naţională are obligaţia de a furniza agricultorilor prin mijloace electronice, lista cu
cerinţele legale în materie de gestionare şi cu bunele condiţii agricole şi de mediu care
trebuie îndeplinite. Cerinţele legale în materie de gestiune se referă la: sănătatea publică,
sănătatea animalelor şi a plantelor, mediul înconjurător şi bunăstarea animalelor. In ce
priveşte bunele condiţii agricole şi de mediu statele membre trebuie sa se asigure că
terenurile agricole, mai ales cele nefolosite în scopul producţiei, sunt menţinute în bune
condiţii agricole şi de mediu, în acest scop, fiecare stat membru îşi stabileşte cerinţele
minime pentru bunele condiţii agricole şi de mediu.
Modularea şi disciplina financiară reprezintă un mecanism prin care se reduce
sprijinul financiar pentru exploataţiile mari. Astfel, prin modulare se instituie regula că
toate plăţile directe mai mari de 5000 euro acordate într-un an calendaristic, unui
agricultor se reduc, în fiecare an până în 2012 cu următoarele procente: 7% în 2009; 8%
în 2010; 9% în 2011 şi 10% în 2012. Dacă suma acordată depăşeşte 300.000 euro atunci
procentele de reducere anuală se (majorează cu 4% Este necesar ca sumele totale anuale
acordate prin sprijinul direct într-un stat membru să se încadreze în plafonul naţional
anterior stabilit. Sumele rezultate în urma reducerilor prin mecanismul de modulare sunt
redistribuite la nivelul Uniunii Europene sub forma ajutorului comunitar suplimentar
pentru dezvoltarea rurală, în ce priveşte disciplina financiară, se instituie regula că
pentru a se asigura că sumele destinate finanţării cheltuielilor de piaţă şi a plăţilor
directe se poate face o ajustare a plăţilor directe la nivel comunitar ţinându-se seama de
o marjă de 300 milioane euro sub plafonul naţional aprobat. De asemenea, statele
membre au obligaţia să instituie în favoarea agricultorilor un sistem de consultanţă
agricolă în domeniul administrări terenurilor şi exploataţilor, gestionat de una sau mai
multe autorităţi desemnate sau de organisme private. De asemenea pentru a se asigura
gestiunea transparentă a fondurilor de bani şi a evita fraudarea bugetului comunitar,
statele membre au obligaţia de a institui un sistem integrat de administrare şi control
care să conţină următoarele elemente: o bază de date electronică, un sistem de
identificare a parcelelor agricole, cererile de ajutor, un sistem integrat de control şi un
sistem de identificare a fiecărui agricultor care depune o cerere. Statele membre verifică
eligibilitatea cererilor şi întreprind controale privind corectitudinea datelor înscrise în
cerere precum şi respectarea regulilor de ecocondiţionalitate. În situaţia în care se
constată abateri de la regulile stabilite se operează reduceri sau chiar excluderi de la
plata directă. Sumele rezultate în urma reducerilor şi a excluderilor se returnează Ia

89
FEGA însă statele membre pot păstra 25% din ele. De asemenea, statele membre au
obligaţia să se asigure de existenţa compatibilităţii dintre schemele de sprijin şi sistemul
integrat de control în ce priveşte: baza de date electronică, sistemele de identificare a
parcelelor agricole şi controalele administrative, la care se adaugă şi obligaţia de a
informa periodic Comisa Europeană cu privire la aplicarea sistemului integrat.
Celelalte dispoziţii generale se referă Ia cerinţele minime pentru a primi plăţi
directe, forţa majoră şi circumstanţele excepţionale şî posibilitatea de reexaminare a
plăţilor directe în funcţie de evoluţia pieţei şi de situaţia bugetului.
Titlul III - Schema de plată unică - instituie o serie de reguli cu privire la:
punerea generală în aplicare, aplicarea regională şi parţială, punerea în aplicare în noile
state membre care au aplicat schema de plată unică pe suprafaţă, integrarea ajutorului
cuplat în plata unică şi ajutorul specific.
Regulile stabilite pentru punerea în aplicare a schemei de plată unică se referă la
drepturile de plată, activarea drepturilor de plată pe hectarul eligibil, declararea
hectarelor eligibile, modificarea drepturilor de plată, solicitările multiple, utilizarea
terenurilor în caz de integrare amânată a sectorului legume fructe, utilizarea sectorului
pentru producţia de cânepă, plafoanele naţionale, rezerva naţională, drepturile de plată
nefolosite, transferul drepturilor de plată, condiţiile pentru drepturile speciale şi
reexaminarea drepturilor de plată.
Conform prevederilor regulamentului, ajutorul din cadrul schemei de plată unică
este disponibil pentru agricultori daca aceştia deţin drepturi de plată unică pe care le-au
obţinut anterior sau obţin drepturile de plată unică în temeiul prezentului regulament
prin: transfer de la rezerva naţională, în conformitate cu anexa IX pentru legume şi
fructe, cartofi de consum şi pepiniere şi sectorul vinului (defrişare, transfer în cadrul
programelor de sprijin) precum şi dacă le-au fost alocate sau transferate definitiv
drepturi de plată. Ajutorul se acordă agricultorilor la activarea drepturilor de plată pe
hectarul eligibil. Prin „hectarul eligibil" se înţelege orice suprafaţă agricolă a
exploataţiei şi orice suprafaţă plantată cu specii forestiere cu ciclu scurt de producţie
care este utilizată total sau predominant pentru activităţi agricole.
Agricultorul are obligaţia să declare hectarele eligibile iar cererea sa este supusă
verificărilor şi controlului şi apoi se stabilesc drepturile de plată unică. Modificarea
acestuia se poate face doar în conformitate cu normele stabilite de Comisia Europeană.
Suprafaţa de teren corespunzătoare numărului de hectare eligibile poate face obiectul şi
a altor cereri pentru orice plată directă precum şî pentru orice alt ajutor neprevăzut în
acest regulament. Aplicarea schemei de plată unică pe exploataţie se poate face şi pentru
producţia de legume si fructe, producţia de cartofi pentru consum şi pepiniere doar după
data de 31 decembrie 2010. Pot fi eligibile pentru schema de plată unică şi suprafeţele
cultivate cu cânepă doar în cazul în care conţinutul de letrahidrocanabinol nu depăşeşte
0.2%. Pentru fiecare stat membru este stabilit un plafon naţional pentru drepturile de
plată unică în limita căruia trebuie să se încadreze. De asemenea, statele membre au
obligaţia să-şi creeze o rezervă naţională de drepturi de plată unică pe care s-o utilizeze
în conformitate cu regulile comunitare şi în mod transparent. In acest context, orice
drept de plată care nu a fost activ cel puţin 2 ani este trecut la rezerva naţională.
Drepturile de plată nu pot fi transferate decât unui agricultor stabilit în acelaşi stat
membru, cu excepţia moştenitorilor. De asemenea drepturile de plată pot fi reexaminate
în circumstanţe justificate. Se instituie regula că schema de plată unică poate fi
regionalizată în concordanţă cu normele în vigoare.
Statele membre care au acordat plăţi pentru sectorul cărnii de oaie şi de capră şi
pentru sectorul cărnii de vită şi de mânzat până la data de l august 2009 pot decide să
acorde în continuare aceste plăţi. Dacă însă nu iau această decizie, atunci din anul 2010

90
aceste plăţi vor fi integrate în schema de plată unică. De asemenea se acordă plăţi
suplimentare tranzitorii pentru legume şi fructe până Ia 31 decembrie 2011 pentru
tomatele destinate industrializării şi până la 31 decembrie 2012 pentru smochine
proaspete, citrice proaspete, struguri de masă, piersici, nectarine, pere şi prune „d'Ente".
Statele membre au obligaţia de a integra ajutorul cuplat în schema de plată
unică. De asemenea, statele membre pot acorda ajutoare specifice agricultorilor pentru
tipuri specifice de agricultură importante pentru protecţia şi ameliorarea mediului
înconjurător, îmbunătăţirea calităţii produselor agricole, realizarea unor standarde
sporite de bunăstare a animalelor, îmbunătăţirea comercializării produselor agricole şi
activităţii agricole specifice care conduc la beneficii suplimentare de agromediu. Statele
membre pot contribui financiar la plata primelor de asigurare a culturilor şi animalelor
împotriva pagubelor provocate de calamităţi naturale, boli ale plantelor şi animalelor
sau de infestarea parazitară. De asemenea, satele membre pot acorda compensaţii
financiare pentru pagubele create de bolile plantelor şi animalelor sau de incidentele de
mediu.
Titlul IV - Alte scheme de ajutor - reglementează schemele comunitare de
ajutor (plata specifică pentru culturile de orez, ajutorul pentru cultivatorii de cartofi de
amidon, prima pentru plantele proteaginoase, plata pe suprafaţă pentru fructe cu coaja
tare, plăţi specifice culturii de bumbac, ajutorul pentru seminţe, ajutorul pentru
producătorii de sfeclă de zahăr şi trestie de zahăr, plăţile tranzitorii pentru fructe şi
legume, plăţile tranzitorii pentru fructele tip bacă, primele pentru sectoarele ovinelor şi
caprinelor, plăţile pentru carnea di vită şi de mânzat) şi ajutoarele naţionale (ajutorul
naţional pentru fructele cu coaja tare: migdale, alune, nuci, fistic şi roşcove).
Titlul V - Punerea în aplicare a plăţilor directe în noile state membre
instituie regulile cu privire la introducerea plăţilor directe în noile state membre
astfel: noile state membre, altele decât România şi Bulgaria vor introduce plăţile directe
în procent de 60% în anul 2009, 70% în anul 2010, 80% în anul 2011, 90% în 2012 şi
100% începând din 2013. România şi Bulgaria vor introduce plăţile directe în procent
de 35% în 2009, 40% în 2010, 50% în 2011, 60% în 2012, 70% în 2013, 80% în 2014,
90% în 2015 şi 100% începând din 2016.
De asemenea schema de plată unică pe suprafaţă este disponibilă până în anul
2013, iar noile state membre au obligaţia să notifice Comisiei Europene intenţia de a
încheia aplicarea schemei până la l august a ultimului an de aplicare. Pentru România şi
Bulgaria, schema de plată unică pe suprafaţă (SAPS) poate fi aplicată până Ia 31
decembrie 2012. De asemenea, noile state membre pot acorda plăţi separate (pentru
zahăr, legume şi fructe şi pentru fructe tip bacă) şi ajutoare specifice.
Noile state membre au posibilitatea să acorde plăţi naţionale complementare
directe în limita unor plafoane stabilite.
Titlul VI - Transferuri financiare reglementează transferurile financiare pentru
restructurarea regiunilor producătoare de bumbac, de tutun precum şi transferurile către
FEADR.
Titlul VII - Norme de punere în aplicare şi dispoziţii finale cuprinde prevederi
cu privire la punerea în aplicare, conformarea drepturilor de plată, cererile pentru
regiunile ultraperiferice, ajutorul de stat, transmiterea informaţiilor către Comisie,
Comitetul de gestionare a plăţilor directe şi dispoziţii finale şi tranzitorii.
La măsurile de piaţă reglementate de Regulamentul nr. 1234/2007, formele de
sprijin reglementate de Regulamentul nr. 73/2009 se adaugă şi sprijinul din cadrul
măsurilor de dezvoltare rurală reglementat de Regulamentul (CE) nr. 1689/2005 al
Consiliului.

91
 România, ca stat membru al Uniunii Europene are obligaţia să aplice aceste
scheme şi mecanisme de intervenţie pe piaţă în cadrul Organizărilor Comune ale
Pieţelor agricole. începând cu anul 2007, în România se aplică următoarele forme de
sprijin:
A) Plăţile directe sub forma schemei de plată unică pe suprafaţă (SAPS) şi a
ajutoarelor suplimentare pentru sfecla de zahăr şi culturi energetice.
B) Măsurile de piaţă care constau în:
1. măsuri de intervenţie
2. Depozitare - stocuri de intervenţie (intervenţie de stat)
Intervenţia este o măsură adoptată de Comisia Europeană pentru a stabiliza
piaţa şi a asigura un nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole care lucrează în sectorul
respectiv. Măsurile de intervenţie includ achiziţionarea, depozitarea, transportul şi
transferul stocurilor, precum şi vânzarea şi alte comercializării ale produselor agricole în
condiţiile prevăzute de legislaţia agricolă aplicabilă. Măsurile de intervenţie se aplică
pentru următoarele produse: cereale şi orez, alcool, unt şi lapte praf, carne de vită şi
viţel, zahăr. Pentru achiziţionarea acestor produse se "36 utilizează preţurile de
intervenţie care sunt stabilite de Comisia Europeană.
3. Măsurile de piaţă operabile în anul 2007, altele decât intervenţia au fost:
ajutorul comunitar pentru furnizarea laptelui în instituţiile şcolare, sprijinul pentru
restructurarea şi reconversia plantaţiilor viticole, ajutorul pentru procesarea primară a
inului şi cânepei pentru fibre.
- Măsura de acordare a ajutorului comunitar pentru furnizarea laptelui şi a
anumitor produse lactate în instituţiile şcolare are drept obiectiv favorizarea
consumului de lapte în instituţiile şcolare. Prin această măsură se distribuie gratuit sau la
preţ redus lapte sau anumite produse lactate copiilor din instituţiile şcolare.
Ajutorul este plătit prin Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură în
limita a maximum 0,25 l lapte/copil beneficiar înscris/zi de şcoală/instituţie şcolară.
Sunt excluse de la acest sprijin comunitar produsele lactate distribuite în timpul
vacanţelor şcolare. Beneficiază 1.200.000 mii de copii (6 milioane euro), conform
Regulamentului nr. 2707/2000 şi OMADR. 697/2007 iar fondul alocat a fost de 6
milioane de euro.
- Sprijinul pentru restructurarea şi reconversia plantaţiilor viticole este o
măsură de administrare a potenţialului productiv viticol constituită pentru întărirea
echilibrului pieţei vitivinicole. Măsura vizează anumite suprafeţe viticole a căror
producţie nu este adaptată cererii ţi urmăreşte îmbunătăţirea calitativă a producţiei
acestor plantaţii prin programe de reconversie a soiurilor, replantare sau îmbunătăţire a
tehnicilor de conducere.
- Ajutorul pentru procesarea primară a inului şi cânepei pentru fibre se
acordă pentru cantităţile naţionale garantate negociate de ţara noastră şi anume 42 to
fibre lungi de in şi 921 to fibre scurte de in şi fibre de cânepă. Nivelul ajutorului este de
160 euro/to fibre lungi de in şi de l>0 euro/to fibre scurte de in şi fibre de cânepă.
Pot beneficia de acest ajutor comunitar procesatorii primari autorizaţi pe
teritoriul UE cure au încheiat contracte de procesare primară a inului şi cânepei pentru
fibre cu fermieri români.
- Prin Programul naţional de dezvoltare a apiculturii din România,
conform Regulamentului nr. 797/2004, a fost alocată suma de 1.985.267 euro,
aprobat prin Decizia (CE) nr. 31372/2007
- Acordarea ajutorului financiar comunitar destinai Grupurilor de producători
din sectorul legume-fructe, conform Regulamentului n r, 1182/2007 şi a Ordinului
Ministrului Agriculturii nr. 694/2008

92
 - Acordarea ajutorului financiar comunitar destinat finanţării programelor
operaţionale ale Organizaţiilor de producători, conform Regulamentului nr. 1182/2007
şi a Ordinului Ministrului agriculturii nr. 694/2008
4. Alte măsuri de piaţă (export): Restituţii Ia export; Taxe de import
5. Alte măsuri de sprijin: Depozitarea brânzeturilor cu perioadă de maturare
îndelungată; Sprijin prin alocarea unor cantităţi de unt destinate persoanelor
defavorizate
6. Produse notificate pentru 2007: cereale - 1500 mii; lapte praf; unt; orez; zahăr;
alcool.
C) Măsurile de dezvoltare rurală cuprinse în Programul Naţional de Dezvoltare
Rurală (2007-2013)
D) Măsurile cuprinse în programul Naţional pentru Pescuit şi Acva cultură
Pentru finanţarea acestor forme de sprijin se utilizează fonduri comunitare,
fonduri de la bugetul naţional şi fonduri de cofinanţare din partea beneficiarilor.
Finanţarea agriculturii şi dezvoltării rurale în România din fondurile
Uniunii Europene are următoarea repartizare anuală a sumelor (tabelul 4.1)

Tabelul 4.1
Repartizarea fondurilor alocate României de la bugetul UE pentru agricultură,
dezvoltarea rurală şi pescuit în perioada 2007-2013
- mu euro -
Specificare 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
Total 2007-2013
Mil euro %
Plaţi di rec le 447,291 530,681 621,636 710,441 888,051 1064,662 1243,272 5501,67 39,29
{ din FEAG), din
care;
SAPS 440,6 527,9 618,1 706,4 883,0 1059,6 1236,2 5471,2 39,00
Sfecla de zahăr 1,93 2,78 3,56 4.04 5,05 6,06 7,07 3,47 0,21
Culturi 4,27 4,27 0,26
energetice
Măsuri de piaţa 6,89 27,05 44,06 44,07 42,1 42,1 42,1 248,37 1,77
(din FEAG)
Dezvoltarea 786,87 1064,19 1349,40 1175,57 1193,6 1212,77 1230,80 8022,0 57,29
Rurala (din
FEADR)
Pescuit (din 14.28 21,22 29,22 37.36 39,03 39,82 40.61 239,0 1,65
FEP)
Total general 1255.32 1643,14 2044,32 1967,43 2162,79 2360,35 2556,79 14002,04 100
Sursa: Calculat după Tratatul de aderare al României la UE, ED. Monitorul Oficial al României, 2005, est
i mar M ADR

România trebuie să profite la maximum de aceste fonduri comunitare pentru a le

accesa şi folosi în vederea restructurării sectorului agroalimentar pentru al face
compatibil cu cel din Uniunea Europeană şi competitiv pentru a face faţă concurenţei de
pe piaţa comunitară şi mondială. Pentru aceasta este nevoie de o politică naţională
consecventă şi coerentă care să stimuleze formarea exploataţiilor comerciale de
dimensiuni optime, de creştere a randamentelor medii şi a producţiilor totale de
modernizare a capacităţilor de procesare şi nu în ultimul rând de constituirea grupurilor
de producători. Toate acestea trebuie să aibă ca scop formarea şi consolidarea filierelor
agroalimentare care au un rol hotărâtor în funcţionarea pieţei agricole naţionale.

93
 CAPITOLUL V
POLITICA DE PROTECŢIE A MEDIULUI ÎN
UNIUNEA EUROPEANĂ

Efectele pozitive sau negative ale agriculturii asupra mediului natural multă
vreme au fost considerate ca un dat asupra căruia nu se putea face nimic; activitatea
agricolă era, în general, prin natura sa, în armonie cu mediul înconjurător.
Conştientizarea problemelor legate de intensificarea producţiei agricole sau din contră
restrângerea agriculturii din anumite zone a dus la dezvoltarea unor reflecţii economice,
cu rezonanţe politice încă limitate. Analiza micro-economică permite sezonabilitatea
unei părţi din aceste probleme, propunând intervenţii utile, foarte puţin utilizate.

5.1. Obiectivele şi principiile politicilor comunitare în domeniul mediului

Integrarea preocupărilor de mediu în PAC este recentă; ca şi pentru multe alte

politici este vorba mai întâi de o punere a problemei şi apoi extinderea în toate ţările a
măsurilor deja puse în practică în forme diferite în majoritatea ţărilor.
Problema politicii de mediu s-a pus pentru prima dată în anii’70, devenind una din
priorităţile Uniunii europene, prevăzute în Actul unic european (1987), bazele juridice fiind
date de articole 130 R – 130 T din tratatul de la Roma, tratatul de la Maastricht afirmând ca
o condiţie esenţială: “integrarea exigenţelor din domeniul protecţiei mediului în definirea şi
punerea în practică a celorlalte politici ale comunităţii”. Aceste preocupări ale Uniunii
Europene în materie de mediu au fost amplificate prin lărgirea sferelor de competenţă a
Parlamentului european şi în acest domeniu, unde aprobarea diverselor programe se face
prin codecizii (cu procedură decizională legală).
Excepţie fac măsurile fiscale, ocuparea solului, gestiunea resurselor de apă,
aprovizionarea cu energie, unde procedura decizională este unanimitatea dacă Consiliul
Europei nu optează pentru majoritatea calificată.
Principiile politicilor de mediu trebuie integrate în toate celelalte politici comunitare.
Aceste principii reţinute pentru politicile de protecţia mediului înconjurător sunt:
- precauţia
- prevenirea
- corectarea la sursă
- principiul “cel care poluează este şi cel care plăteşte”
Obiectivele politicilor comunitare din domeniul protecţiei mediului înconjurător
sunt:
- Prezervarea, protecţia şi ameliorarea calităţii mediului înconjurător;
- Protecţia sănătăţii umane;
- Utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
- Încurajarea măsurilor din acest domeniu la nivel internaţional.
Tendinţa Uniunii Europene de reîntărire a protecţiei mediului s-a pus cu ocazia
revizuirii Tratatului de la Maastricht prilejuită de Conferinţa Interguvernamentală a
celor 15 (Consiliul Europei, reuniunea de la Amsterdam iunie 1997).
Totodată s-a constatat că agricultura europeană se găseşte prinsă într-un “context
contradictoriu”:
- Uniunea Europeană dezvoltă (pune în practică) constrângeri legate de mediu
(prezervarea mediului natural, apărarea animalelor) care duc la creşterea costurilor de
producţie agricole. Or, această tendinţă este mai puţin dezvoltată în alte ţări caracterizate prin
vaste spaţii agricole şi printr-o scăzută densitate demografică (SUA, Argentina, Australia).

94
 - Pe de altă parte ţările exportatoare şi Organizaţia Mondială a Comerţului
exercită o presiune din ce în ce mai puternică în favoarea liberalizării schimburilor
agricole (liberalizarea comerţului agricol) care implică căutarea celor mai mici costuri
în agricultură.
Uniunea Europeană trebuie deci:
- să valorifice funcţiile pozitive ale agriculturii în ceea ce priveşte mediul
(gestiunea spaţiului, a peisajului, biodiversitatea) evitând reportarea problemelor unui
sector asupra altuia (cazul deşeurilor urbane de exemplu);
- să ţină cont de realitatea mediului înconjurător comunitar în toate negocierile
internaţionale;
- să prevadă, în cadrul discuţiilor asupra evoluţiei viitoare a PAC (vezi Agenda
2000) susţinerea financiară a măsurilor specifice de protecţie a mediului în mod distinct
faţă de ajutoarele economice acordate producţiilor vegetale şi animale.

5.2. Măsurile naţionale, regionale şi locale de protecţie a mediului

Este în vigoare al cincilea Program de acţiune asupra mediului 1993-2000 “Spre

o dezvoltare durabilă”, adoptat de către Consiliul de Miniştri al U.E. care, plecând de la
situaţia dificilă a stării mediului comunitar, estimează necesitatea unei schimbări
radicale a sistemului de măsuri şi mijloace avute în vedere. Cinci sectoare economice au
fost identificate cu prioritate: industria, energia, transporturile, turismul şi agricultura.
În ceea ce priveşte agricultura, Comisia europeană constată într-adevăr în
raportul său, “Spre o dezvoltare durabilă” (martie 1992) următoarele: mecanismele
PAC au permis atingerea mai multor obiective economice dar producând efecte mai
puţin pozitive în materie de mediu: hiperintensificarea, degradarea resurselor naturale,
eroziunea solurilor, uniformitatea genetică în creşterea animalelor, consecinţele negative
din creşterea animalelor, rolul nefast al drenajului în zonele umede, fenomenul de
eutrofizare legat de folosinţa exclusivă şi excesivă a îngrăşămintelor cu azot şi fosfor.
Orientările generale ale Uniunii Europene în favoarea mediului au dat naştere la
nenumărate directive sau reglementări comunitare în ceea ce priveşte agricultura, printre
care amintim:
- reglementarea agro-mediu care a însoţit reforma PAC (1992): încurajarea
practicării extensificării, reconversiei la agricultura biologică, protecţia speciilor de
animale ameninţate.
Astfel aproape 150.000 agricultori francezi au semnat contractul agro-mediu
pentru cinci ani. Această politică de contractualizare (vezi tabelul 5.1.) este destinată
dezvoltării în anii viitori în măsura în care ele constituie o manieră eficace de îmbinare
la nivel local a imperativelor economice cu necesităţile de protejare a mediului.
 lupta contra poluării prin nitraţi. În aplicarea Directivei europene asupra
nitraţilor (1991), Franţa a delimitat un ansamblu de zone aşa zis “vulnerabile”,
reprezentând aproape 30 % din teritoriul naţional francez în care agricultorii sunt
incitaţi să-şi modifice practicile de fertilizare având în vedere obiectivul protecţiei
apelor subterane şi superficiale, camerele pentru Agricultură jucând un rol esenţial prin
sfaturile date agricultorilor în cadrul acestei acţiuni, ca şi pentru programul naţional de
standardizare a construcţiilor din creşterea animalelor etc.
 interdicţia de descărcare a deşeurilor. Directivele comunitare vizând epurarea
apelor uzate, interzicând în paralel şi descărcarea deşeurilor staţiilor de epurare, doresc
să conducă colectivităţile locale să

95
 Programele regionale de protecţia mediului în Franţa
Tipurile de operaţii, obiectivele şi impactul cantitativ (la data de 30 mai 1997)
Tabelul 5.1

Tipurile de operaţii Obiectivele Număr de contracte Impactul (număr de ha sau UVM)

Reducerea intranţilor protecţia captărilor 2202 52.750 ha
(îngrăşăminte, produse fitosanitare)
Reconversia terenuri arabile în păşuni protecţia cursurilor de apă 2024 10.870 ha
extensive lupta contra eroziunii
protecţia cursurilor de apă 21 101 ha
Retragerea din circuitul agricol pe termen protecţia şi gestiunea florei şi 45 188 ha
lung (20 ani) a terenurilor faunei
Conversii la agricultura biologică reducerea poluărilor 1659 41.197 ha
diversificarea
Diminuarea încărcăturii la şeptelul ovin şi extensificarea prin volum 1149 21.014 UVM
bovin
Protecţia raselor locale ameninţate menţinerea biodiversităţii 1678 11.076 UVM
genetice
Operaţiuni locale şi alte priorităţi regionale probleme specifice (biotipuri, 23.979 488.261 ha
peisaje)
Total X 32.755 593.368 ha
32.090 UVM
Sursa: G. Miclet, 1998

96
caute a utiliza căi de folosire a acestora pe terenurile agricole. În faţa unei insuficiente
armonizări a legislaţiilor naţionale, ca şi în lipsa organizării filierei în domeniu, profesiunea
agricolă a făcut propuneri pentru îndulcirea
 reglementărilor franceze, pentru ameliorarea relaţiilor între principalii actori şi
transparenţa schimbărilor.
Conţinutul politicii de protecţia mediului comunitar (Regulamentul 2078/92) cuprinde
o serie întreagă de măsuri care se iau la nivel naţional, regional sau local. Prezentăm în
continuare măsurile respective cu aplicabilitate în Franţa:
Măsuri naţionale (se aplică pe tot teritoriul francez în aceleaşi condiţii).
 Prima de înnierbare a terenurilor arabile
Măsuri regionale (pentru anumite zone delimitate):
 Conversia la agricultura biologică;
 Salvarea raselor locale în pericol;
 Extensificarea furajării (diminuarea încărcăturii în animale la unitatea de
suprafaţă) ;
 Reconversia terenurilor arabile în păşuni;
 Reducerea intranţilor;
 Retragerea pe termen lung a terenurilor din circuitul agricol (pentru protecţia
apelor sau prezervarea faunei şi florei).
Măsuri locale (conform “art. 19” din regulamentul 2078/92 de asemenea pentru
anumite zone delimitate)
Obiective:
 prezervarea biotipurilor;
 întreţinerea peisajelor;
 prevenirea riscurilor (incendierea pădurilor, eroziune etc.);
 lupta contra poluării.
Depărtându-se de abordările paleative iniţiale a problemelor de mediu, actuala politică
comunitară vizează promovarea unei dezvoltări durabile integrând politicile de mediu în
diferitele politici sectoriale, modificarea comportamentelor economice şi sociale cu ajutorul
unui mare evantai de instrumente şi prin promovarea principiului responsabilităţii împărţite.
Pentru trecerea de la o politică de “reducere a poluării” la o politică de “gestiune a poluării”
este important de dezvoltat cercetarea şi cooperarea între politici.

97
 CAPITOLUL VI
AGRICULTURA, GATT ŞI OMC

6.1. Prezentarea generală a GATT

6.1.1. Scurt istoric al apariţiei G.A.T.T.

După al doilea război mondial, conducătorii marilor puteri, începând cu responsabilii

americani, au putut înţelege că dezastrul războiului a rezultat dintr-o insuficientă coordonare
internaţională şi absenţa unui cadru instituţional internaţional între cele două războaie
mondiale. În iulie 1944, acordurile de la Bretton Woods au stabilit principiile de reorganizare
a economiei mondiale. Negociatorii au admis că diferitele aspecte ale relaţiilor economice
formează un tot, că moneda şi aspectele financiare nu se disociază în producţie şi schimb.
Noua ordine ar trebui să fie fondată pe trei piloni: FMI (Fondul Monetar Internaţional)
tratând probleme de monedă, Banca Mondială cu finanţarea marilor proiecte şi Organizaţia
Internaţională de comerţ, producţie şi schimburi. Această ultimă organizaţie nu va vedea
lumina zilei, numai un acord tranzitoriu va fi aplicat sub forma GATT (General Agreement
on Tariffs and Trade), limitat strâns numai la relaţiile comerciale internaţionale.
Agricultura este cuprinsă în acest acord general , dar apare ca un sector cu prevederi
derogatorii largi. Agricultura nu va cunoaşte mişcarea de liberalizare a bunurilor
manufacturiere, aşa că GATT nu va împiedica proliferarea susţinerilor guvernamentale.
GATT este prezentat în general ca o mare organizaţie de liber schimb, controlând
regulile care regizează marea majoritate a schimburilor comerciale internaţionale. Este totuşi
o prezentare mult prea schematică (simplistă) care nu permite înţelegerea crizei acestei
instituţii, care va dispare în cele din urmă.
GATT s-a perenizat deci ca o organizaţie cu rol esenţial în reglementarea comerţului
internaţional. Împovărat de statute şi de reguli ale majorităţii, toate deciziile trebuie luate prin
consens, ceea ce împiedică practic GATT de a impune sancţiuni ţărilor care încalcă hotărârile
sale. La origine, voinţa de promovare a unei ordini economice mondiale a răspuns dorinţei de
împiedicare a întoarcerii politicilor “egoismului sacru” din perioada anilor 1930, considerate
responsabile de criza economică a acelor ani şi deci şi a celui de-al doilea război mondial.
Keynes a întrevăzut bine această stare de spirit: promovarea unui sistem internaţional
cooperant care să permită împiedicarea ca acţiunile fiecăruia să se realizeze în detrimentul
interesului general, contribuind astfel la derularea unei spirale depresive.
În opinia curentă, GATT reprezintă un liber schimb doctrinar, inspirat din tradiţia
ricardiană, incapabil de a sesiza constrângerile şi specificitatea unei lumi complexe,
imperfecte şi instabile. Liberalismul “instrumental” mai mult decât doctrinal al GATT se
explică prin respingerea vechilor politici. Trebuie ca prin cooperare şi fixarea de reguli
internaţionale – multilateralism– să se evite situaţii ca “dilema prizonierului”. Lumea ideală a
GATT ar trebui să fie cea a suprimării barierelor comerciale destinate să stimuleze comerţul
internaţional şi, printr-un efect multiplicator, creşterea economică şi a folosirii forţei de
muncă. Pentru aceasta, modificarea structurilor economice a naţiunilor nu este indispensabilă.
GATT-ul a fost prevăzut să funcţioneze ca o “maşină de cooperare”, deci negociere. Dacă
prioritatea a fost acordată tarifelor vamale, este pentru că ele constituie un instrument
transparent supus negocierii.
Acordul general este dominat de trei mari principii:
- nediscriminarea între partenerii economici care se traduce în special prin extensia
“clauzei naţiunii cele mai favorizate” la ansamblul partenerilor contractanţi;

98
 - eliminarea restricţiilor cantitative în ceea ce priveşte schimburile şi a celei mai mari
părţi a subvenţiilor la export, reglementând practicile neloiale (dumping, subvenţii);
- reducerea progresivă şi negociată la nivel multilateral (Round) a barierelor vamale
pe baza avantajelor reciproce consimţite şi nu pe baza egalizării nivelurilor de protecţie.
În realitate, la ora actuală aceste mari principii nu sunt operaţionale decât pentru o
parte a rarelor conflicte arbitrate de către GATT. Acordul însuşi prevede un anumit număr de
excepţii. Aşa este articolul XXIV, care recunoaşte că bunurile din zonele de liber schimb
constituie o excepţie importantă a aplicării clauzei naţiunii celei mai favorizate. Apoi, în
continuare, derogările au multiplicat excepţiile legale: acordurile multifibre – care restaurează
barierele cantitative şi bilaterale – sistemul generalizat de preferinţe, multiplicarea codurilor
de interpretare a aderării facultative…
Într-adevăr, tarifele vamale au fost în medie puternic diminuate, dar au lăsat să
continue un mare număr de “vârfuri”-uri, în special în agricultură. Această mişcare este de
altfel compensată prin multiplicarea barierelor aşa zise nontarifare, cantitative, fitosanitare,
administrative sau de altă natură. Astfel, interdicţia barierelor cantitative este astăzi
nerespectată fără ca, pentru acestea, GATT-ul să intervină. Acordurile de autolimitare a
exporturilor, asimilabile cu cele de cote, acoperă astăzi cea mai mare parte a sectoarelor
deschise comerţului internaţional (agricultura, textilele, automobilele, produsele electronice).
Totodată, chiar dacă intervenţia guvernelor se face practic la vedere, aceste acorduri sunt
oficial de natură privată.
Este inexact să afirmăm că acordurile GATT nu acoperă comerţul agricol. Nici textele
şi nici practica nu exclud acest sector. O mare parte din arbitrajele GATT se referă la
agricultură sau la ramurile care-i sunt apropiate (pescuit, băuturi). Anumite dispoziţii de
excepţie sunt conţinute de Acordul general: autorizarea barierelor cantitative şi subvenţiile la
export.
Punerea în practică a Politicii Agricole Comunitare la începutul anilor ’60 a influenţat
în mod considerabil peisajul agricol mondial. Instalarea unei protecţii comune la frontierele
Comunităţii (care va fi numită în continuare “preferinţa comunitară”), care prevedea
reîntărirea protecţiei pentru anumite produse faţă de alte ţări, a implicat articolul XXIV.6 al
GATT, negocierea de compensaţii. Problema a fost tranşată atunci în Dillon Round din 1962.
CEE a acceptat în contrapartidă, liberalizarea unui anumit număr de produse agricole
(oleaginoase, produsele de substituire a cerealelor). În mod nediscriminatoriu, de aceste
măsuri a profitat în mod esenţial SUA. Aceste concesii au fost rediscutate cu fiecare nouă
lărgire a Comunităţii.
Criza profundă a GATT este legată de obiectivele sale: încadrarea negocierilor şi
aprecierea respectării acordurilor trecute. Instituţie cu finalitate economică prin excelenţă,
singura doctrină veritabilă a GATT este …….. juridică. Concluziile grupurilor speciale ale
GATT nu se bazează deci pe criterii de eficacitate sau echitate economică, ci numai pe
respectul formal al Acordului general sau al textelor anexe (derogări, protocoale de accedere,
concesii mutuale negociate în Round-urile precedente, codurile Round-ei Tokyo etc…).
GATT consideră astfel că dacă acordurile trecute nu satisfac părţile, nu rămâne altceva de
făcut decât renegocierea în cadrul unei noi Runde sau în cadrul procedurii de reglementare a
divergenţelor. Astfel GATT, instituţie unde singurele texte de reglementare ţin loc de statute,
nu are de ales. El pierde toată legitimitatea sa nerespectând propriile sale texte.
Organizarea de cicluri de “negocieri comerciale multilaterale” – Rounds – la iniţiativa
părţilor contractante, constituie una din misiunile GATT-ului. Runda Uruguay, deschisă în
1986, este cea de-a 8-a după negocierile de la Geneva (1947), Annecy (1949), Torquay (1950-
1951), Geneve (1955-1956), Runda Dillon (1961-1962), Runda Kennedy (1963-1967), Runda
Tokyo (1973-1979).
Aceste runde au cunoscut o serie de evoluţii istorice:

99
 - prelungirea duratei de negociere, de la câteva luni la 2 ani, 4 ani, 6 ani şi apoi 7 ani
pentru runda Uruguay;
- lărgirea sferei de negocieri la probleme nontarifare, ca cele legate de codul “anti
dumping” (Runda Kennedy) şi multiplicarea diferitelor coduri şi aranjamente ale Rundei
Tokyo;
- o concentrare de concesii privind produsele neagricole. Astfel, Runda Dillon, axată
asupra consecinţelor comerciale ale creerii CEE nu a repus în discuţie protecţia agricolă
globală. Negocierile ulterioare nu au marcat nici o mişcare semnificativă a liberalizării în
agricultură.
Redeschiderea unei noi runde de negocieri multilaterale răspunde la o problemă reală:
criza multilateralismului. Multiplicarea zonelor gri (acordurile de autolimitare a exporturilor)
persistenţa derogărilor ascunse, consolidarea barierelor netarifare, generalizarea conflictelor
pentru cauze de neloialitate (subvenţii, dumping), funcţionarea inadecvată a GATT şi
insuficienţele statutare, cer repunerea lor în discuţie.
Punerea în discuţie a politicilor agricole este fără îndoială riscantă, dar nu lipsită de un
anumit bun sens. Inadecvarea vechilor regimuri derogatorii sau speciale a fost deja
demonstrată. Astfel, după cum am văzut, franciza acordată în 1962 de CEE importurilor de
oleaginoase şi de produse de substituire a cerealelor a devenit incoerentă cu excedentul
cerealier al Comunităţii pentru că produsele sunt substituibile în alimentaţia animală. La fel,
legitimitatea derogărilor americane, negociabile în Runda Uruguay, pot fi puse în discuţie.
Agricultura se pretează bine logicii multilateralismului în special în domeniul
subvenţiilor la export în măsura în care cresc costurile de intervenţie, anulând astfel efectele
subvenţiilor. Cadrul multilateral ar putea permite tratarea problemelor fundamentale, până
acum ignorate, ale repercusiunilor politicilor agricole asupra ţărilor din lumea întreagă şi a
unei organizaţii necesare de producţie şi de pieţe agricole.
Dar SUA ca şi CEE îşi urmăresc obiectivele lor proprii în continuare, nu se împiedică
de efectele lor asupra marilor pieţe agricole de export. Comunitatea Europeană a reuşit până
în prezent să armonizeze interesele divergente ale ţărilor membre referitoare la baza politicilor
de susţinere ridicate, favorabile ţărilor unde agricultura este mai puţin competitivă, dar şi
susţinerea exporturilor, dând astfel satisfacţie ţărilor cu agricultură excedentară, în special
Franţei. Reformele PAC-ului au deplasat acest echilibru, susţinerea veniturilor compensând
scăderea preţurilor, iar practicarea sistemului de pârloagă a pământurilor exploatabile vizând
stăpânirea excedentelor.
Dar privilegiind, în final, reducerea susţinerii exporturilor şi accesul pe piaţa
comunitară , se aduce atingere intereselor Franţei care a devenit astfel ţinta presiunilor
americane. Pentru alte ţări din Comunitate (ex. Germania) un eventual acord care practic nu
pune în discuţie susţinerea directă a agricultorilor va deveni acceptabil.
Ca urmare a faptului ca cel de-al doilea Război Mondial a afectat profund întreaga
economie mondiala şi relaţiile economice internaţionale, ONU a iniţiat încă din primii ani de
activitate, o amplă acţiune menită să ducă în final la crearea unei organizaţii Mondiale a
comerţului care să-şi aducă contribuţia la eliminarea treptată a barierelor şi restricţiilor din
calea comerţului internaţional.
În acest scop, din însărcinarea ECOSOS, o comisie pregătitoare formată din
reprezentanţii a 23 de state, a trecut încă din 1945 la elaborarea unei carte a viitoarei
organizaţii Mondiale a comerţului, aceasta fiind prima încercare de codificare a unor reguli
fundamentale care să guverneze relaţiile economice internaţionale. Comisia pregătitoare a
hotărât că, paralel cu activitatea de elaborare a Cartei pentru viitoarea OMC şi până la
ratificarea ei, să iniţieze şi primele negocieri cu privire la reducerea taxelor vamale şi a altor
restricţii din calea comerţului internaţional. Aceste negocieri au avut loc în perioada aprilie -
octombrie 1947 şi rezultatele lor au fost incorporate intr-un tratat multilateral, denumit

100
Acordul General pentru Tarife şi comerţ, care constituie baza oficiala, juridică a concesiilor
tarifare convenite. Totodată în acest tratat, care urma să fie o anexa la Carta pentru OMC, au
fost înscrise şi o serie de reguli, principii şi discipline după care să se călăuzească statele
semnatare în desfăşurarea schimburilor comerciale reciproce. Tratatul a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1948.
A fost elaborata şi Carta proiectata pentru OMC, cunoscuta sub denumirea de Carta de
la Havana (1948), dar, nefiind ratificata de statele semnatare, n-au putut să fie puse bazele
OMC, rămânând în vigoare GATT care nu a avut statut juridic de organizaţie internaţională,
dar a întreţinut legături cu organizaţii specializate ale ONU

6.1.2. Obiectivele şi structura Acordului General pentru Tarife şi comerţ

Acordul General pentru Tarife şi comerţ a fost un tratat multilateral -

interguvernamental, ce reglementa cele mai importante aspecte ale cooperării economice şi
comerciale intre statele semnatare.
Principalul obiectiv al GATT este crearea şi implementarea unui sistem comercial
liberalizat şi deschis în cadrul căruia întreprinderile comerciale din ţările membre pot face
comerţ unele cu altele în condiţiile de competiţie imparţiala. Din textul Acordului mai pot fi
deduse următoarele obiective: liberalizarea comerţului; aplicarea clauzei naţiunii celei mai
favorizate, fapt ce presupune nediscriminarea; respectarea obligaţiilor asumate; micşorarea
tarifelor; un regim comun pentru statele în curs de dezvoltare; politica antidumping etc.
Aceste obiective îşi păstrează valabilitatea şi în prezent. În ultimii 15-20 de ani, ca urmare a
faptului ca a crescut numărul ţărilor membre şi, în special, al ţărilor în curs de dezvoltare,
atribuţiile şi obiectivele GATT s-au lărgit.
Structurile organizatorice ale GATT sunt următoarele:
- Sesiunea părţilor contractante;
- Consiliul Reprezentanţilor;
- Comitete şi grupuri de lucru specializate;
- Secretariatul.
Sesiunea părţilor contractante - (membrii cu drepturi depline), este alcătuită din
delegaţiile tuturor ţărilor membre şi este forul suprem al GATT. Se întruneşte, de obicei, o
data pe an (sesiune ordinara) sau de mai multe ori pe an, la cererea părţilor contractante
(sesiuni extraordinare). Atribuţiile sale de bază:
- dreptul şi obligaţia de a veghea la respectarea prevederilor GATT;
- aproba modificările şi completările aduse textului GATT;
- aproba prin vot primirea de noi membri;
- aproba crearea de noi organe în structura organizatorica a GATT şi le direcţionează
activitatea.
Consiliul reprezentanţilor - alcătuit din reprezentanţii tarilor membre cu drepturi
depline, începe să funcţioneze în 1960 şi îşi exercită atribuţiile între sesiunile părţilor
contractante, îndeplinind rolul de organ executiv. Are următoarele atribuţii :
- îndrumă activitatea organelor din subordine ( comitete, comisii);
- organizează negocierile pentru primirea de noi membri în GATT;
- organizează consultări cu părţile contractante asupra diverselor aspecte ale evoluţiei
schimburilor comerciale reciproce;
Secretariatul - în frunte cu Director General efectuează activitatea tehnico-
organizatorica. Personalul numără 350 de membri. El desfăşoară şi o activitate publicistica
foarte bogată. Sprijină derularea rundelor de negocieri organizate de GATT şi publica
rezultatele acestora. Acorda asistenta de specialitate tarilor în curs de dezvoltare.

101
 Comitetele şi grupurile de lucru specializate pe probleme - asigura activitatea
permanenta a Acordului General, studiind problemele ce le-au fost încredinţate.
În afara comitetelor specializate permanente pot fi create comitete cu activitate temporală, a
căror misiune încetează odată cu terminarea acţiunii pentru care au fost create.
Dintre comitetele specializate pe probleme permanente, se remarca îndeosebi activitatea
următoarelor opt:
a. Comitetul pentru comerţ ul cu produsele industriale;
b. Comitetul pentru agricultura şi comerţ ul cu produsele agricole;
c. Comitetul pentru comerţ şi dezvoltare;
d. Comitetul balanţelor de plăti;
e. Comitetul pentru practicile antidumping;
f. Comitetul pentru textile;
g. Comitetul pentru buget, finanţe şi administraţie.
Din 1964, mai face parte din structura organizatorica a GATT şi Centrul de comerţ
Internaţional, care din 1968 a devenit Centrul comun de comerţ internaţional GATT-
UNCTAD.

6.1.3. Principalele prevederi ale GATT-ului.

Textul Acordului a suferit pe parcursul existentei sale o serie de revizuiri şi completări

impuse de condiţiile internaţionale postbelice. Începând din 1995 când a fost actualizat,
Acordul General pentru Tarife Vamale şi comerţ a devenit principalul Acord al OMC pentru
comerţul cu mărfuri. Principiile ce stau la baza GATT au fost preluate de sistemul OMC.
Întregul sistem GATT se bazează pe patru reguli de baza:
1. Protejarea industriei naţionale prin taxe vamale. Deşi GATT are ca scop
liberalizarea progresiva a comerţului, recunoaşte ca ţările membre pot fi în situaţia de-aşi
proteja producţia internă faţă de competiţia străină. Totuşi, le cere ţărilor să asigure protecţia
prin taxe vamale. Utilizarea restricţiilor cantitative este interzisă, cu excepţia unui număr
limitat de situaţii.
2. Plafonarea tarifelor. Ţărilor li se cere ca, ori de câte ori este posibil, să reducă sau să
elimine protecţia producţiei interne, prin reducerea taxelor vamale şi înlăturarea celorlalte
bariere din calea comerţului , în cadrul negocierilor comerciale multilaterale. Concomitent,
regula prevede plafonarea tarifelor reduse, adică excluderea majorării lor ulterioare.
3. Clauza naţiunii celei mai favorizate. Aceasta regulă importantă a GATT prevede
principiul nediscriminării. Astfel, daca o ţară membră acordă altei ţări orice tarif sau orice
beneficiu pentru anumite produse, ea trebuie imediat şi necondiţionat să îl extindă asupra
produselor asemănătoare ale altor ţări. Aceasta obligaţie se aplică atât importurilor, cât şi
exporturilor. Dacă o ţară percepe taxe pentru exportul către o anumită destinaţie, ea trebuie să
perceapă taxe cu aceeaşi rată pentru exporturile către toate destinaţiile. Există şi unele
derogări. Comerţul între membrii Acordurilor Generale de comerţ, care este supusă la taxe
vamale preferenţiale sau exceptat de aceste taxe, este una dintre excepţii. O altă excepţie o
constituie Sistemul Generalizat de Preferinţe acordat ţărilor în curs de dezvoltare de către
ţările dezvoltate.
4. Tratamentul naţional. Conform acestui principiu, un produs importat care a trecut
graniţa după plata taxelor vamale şi a altor taxe trebuie să beneficieze de un tratament egal cu
cel aplicat produselor autohtone.
GATT mai conţine un şir de anexe care vizează agricultura, textilele, comerţ ul de stat,
produsele standard, subvenţiile şi acţiunile împotriva practicilor de dumping. Ţările îşi iau
angajamente pe categorii de mărfuri. Acestea includ angajamente de a reduce şi limita tarifele

102
vamale la importarea mărfurilor. În unele cazuri tarifele sunt reduse la zero, în altele ele sunt
limitate. Deci sunt luate angajamente faţă de OMC ca unui produs i se va aplica o anumita
rata care nu va fi mărit.

6.1.4. Rundele comerciale

Negocierile comerciale iniţiate de către GATT se desfăşoară în cadrul unor conferinţe,

denumite şi runde de tratative. Practica acestor conferinţe a consacrat respectarea câtorva
principii în desfăşurarea negocierilor tarifare şi netarifare, şi anume:
a. Fiecare parte contractantă are dreptul de a decide dacă participă sau nu la
negocierile iniţiate în cadrul GATT;
b. Nici uneia dintre părţile contractante nu i se poate cere să facă concesii unilaterale,
între părţi contractante trebuind să se acorde concesii de egala valoare. Fac excepţie ţările în
curs de dezvoltare care beneficiază de principiul nereciprocităţii concesiilor în raporturile cu
ţările dezvoltate.
c. Toate părţile contractante beneficiază de rezultatele negocierilor tarifare, în virtutea
aplicării reciproce a MFN, indiferent daca participa sau nu la negocieri. Cât priveşte alte
acorduri negociate-n cadrul GATT, acestea nu se extind asupra părţilor contractante decât în
măsura în care aderă la ele.
În perioada 1947 - 1990, în cadrul GATT, au avut loc opt runde de negocieri, care s-au
soldat cu rezultate importante pe linia creării condiţiilor favorabile dezvoltării comerţului
internaţional.
1. Runda de la Geneva (aprilie-octombrie 1947).
Aceasta runda s-a soldat cu crearea Acordului GATT şi cu 45 000 concesii tarifare
vizând peste 50% din valoarea comerţului mondial din acea perioada. S-au pus bazele unei
noi tehnici de negocieri cunoscuta sub denumirea de „ţară cu ţară şi produs cu produs”. Prin
protocolul de la Geneva se stabileşte reducerea taxelor vamale la importul în tarile dezvoltate
cu 35% în medie pentru produse industriale şi cu 15% pentru produse agricole, iar la importul
în unele ţări în curs de dezvoltare, cu până la 40% pentru unele produse industriale.
2. Runda de la Annecy (Franta-1949)
Această rundă de negocieri comerciale a condus, pe lângă aderarea a 11 noi ţări la
GATT, la 5000 de concesii tarifare.
3. Runda de la Torguay (Anglia-1950-1951)
Această rundă a fost organizată cu prilejul aderării R.F.G la GATT. Numărul
concesiilor tarifare negociate a fost de 8700, iar reducerea medie a taxelor vamale a fost de
25% faţă de nivelul practicat în 1948.
4. Runda de la Geneva (Elvetia-1955-1956)
Această rundă s-a soldat cu rezultatele cele mai modeste - 4300 de concesii tarifare,
alcătuite în principal din consolidări de taxe vamale.
5. Runda Dillon-Geneva (1960-1962)
A fost numita aşa după numele subsecretarului de stat American care a propus-o. Deşi
nu a dus decât la realizarea unui număr de 4400 concesii tarifare, a marcat totuşi un pas
înainte faţă de rundele precedente prin faptul ca s-a folosit tehnica reducerii lineare şi
reciproce a taxelor vamale cu un anumit procent convenit.
6. Runda Kennedy-Geneva (1964-1967)
Runda a fost lansată din iniţiativa SUA şi CEE. La aceasta runda s-a convenit
reducerea taxelor vamale la 6300 poziţii tarifare, în medie cu 35%, în timp de 5 ani. Pentru
prima oara au fost abordate la aceasta runda şi alte trei probleme : obstacolele netarifare,

103
liberalizarea comerţului cu produse agricole şi luarea în considerare a situaţiei ţărilor în curs
de dezvoltare. În domeniul obstacolelor netarifare s-a elaborat şi adoptat un Cod antidumping.
7. Runda Tokyo (1973-1979)
A fost organizată din iniţiativa SUA, CEE şi a Japoniei. Pe parcursul acesteia au
continuat eforturile GATT de a reduce în mod treptat tarifele. Rezultatele s-au soldat cu o
reducere de 1/3 din plăţile vamale în cele 9 mari ţări industrializate, ceea ce a făcut ca tariful
mediu la produsele industriale să se reducă cu 4.7%. Micşorarea tarifelor, eşalonată pe
parcursul unei perioade de peste opt ani, a implicat şi un element de „armonizare”, şi anume
cu cât mai mare era tariful, cu atât mai mare era diminuarea acestuia, în mod proporţional. Au
fost semnate un şir de acorduri privitoare la obstacolele de alta natura decât cele tarifare, care
în unele cazuri ţineau de modalitatea de interpretare a regulilor existente GATT, iar în altele
s-au pus fundamente cu totul noi. Dat fiind faptul ca nu au fost acceptate de toţi membrii
GATT; deseori erau numite neoficial „coduri”. Astfel, în domeniul netarifar au fost negociate
sase acorduri; Acordul cu privire la evaluarea vamală; Acordul cu privire la comerţul de stat;
Acordul privind procedurile în materie de licenţe de import; Acordul privind subvenţiile de
export şi taxele compensatorii; Codul Antidumping; Acordul privind obstacolele tehnice în
calea comerţului. Aceste Acorduri nu erau multilaterale, dar constituiau totusi un inceput.

6.1.5. Acordurile conexe

În Conţinutul „Rezultatelor Negocierilor în cadrul Rundei Uruguay privind comerţ ul

multilateral”, textele juridice includ o lista de aproape 60 de acorduri, anexe, decizii şi
înţelegeri. Prin intermediul acestor acorduri a fost instituit un sistem mondial comercial
nediscriminatoriu care reglementează în mod expres drepturile şi obligaţiile membrilor OMC.
Pe lângă Acordurile ce cuprind principiile de baza (GATT, TRIPS, GATS), au fost negociate
şi o serie de Acorduri adăugătoare care se referă la clauze speciale cu privire la sectoare
specifice, şi anume:

1. Acordul privind evaluarea bunurilor în vamă (art. VII al GATT)

Acest Acord conţine reguli de evaluare care concentrează şi, simultan, extind clauzele privind
evaluarea în vama stabilite în textul original al GATT. Sistemul de evaluare a Acordului este
bazat pe criterii simple şi echitabile, urmărind asigurarea uniformităţii în aplicarea regulilor,
astfel incit importatorii să poată evalua în avans cu certitudine suma taxelor de plătit la
importuri.
Principala regula a acestui Acord este acea ca valoarea pentru scopuri vamale trebuie
să se bazeze pe preţul real plătit sau plătibil pentru bunul de export, destinat unei tari
importatoare (adică preţul de factură), ajustat, daca este cazul, pentru a include unele plăţi
suportate de cumpărători, cum ar fi costul ambalării, taxele pentru obţinerea licenţei, etc.
Articolul enumeră taxele sau costurile care nu trebuie adăugate la valoarea în vamă, daca nu
pot fi evidenţiate separat din preţul real sau plătibil, şi anume: cheltuielile de transport, după
importul în teritoriul vamal al ţării importatoare; costul construcţiei, asamblării, întreţinerii
după efectuarea importului.
Pentru a proteja interesele importatorilor şi a asigura o baza imparţială şi neutră pentru
determinarea valorii, Acordul mai conţine alte cinci reguli care limitează discreţia autorităţilor
vamale şi stabilesc o consecutivitate stricta a etapelor evaluării. Numai în cazul în care vama
considera ca valoarea nu poate fi determinata conform primei reguli, se va aplica regula
imediat următoare.

104
 a) Valoarea de tranzacţie a mărfurilor identice - daca valoarea nu poate fi determinata
pe baza valorii tranzacţiei, ea se va stabili folosind valori de tranzacţie deja determinate pentru
bunurile identice (art. 2).
b) Valoarea de tranzacţie a mărfurilor similare - Daca nu este posibila determinarea
valorii pe baza metodei de mai sus, ea trebuie determinata pe baza valorii de tranzacţie la
bunuri similare. În cadrul celor două metode, tranzacţia selectata trebuie să se refere la bunuri
importate care au fost vândute la export către tara importatoare aproximativ în acelaşi timp ca
şi cele a căror valoare se evaluează.
c) Valoarea deductivă - Valoarea dedusă este determinată pe baza preţului unitar de
vânzare pe piaţa internă a mărfurilor importate care sunt evaluate, sau a mărfurilor identice
sau similare, după efectuarea deducţiilor pentru astfel de elemente ca profitul, taxele vamale şi
alte taxe, transportul, asigurarea şi alte cheltuieli în ţara importatoare (art.5).
d) Valoarea calculata - Valoarea calculată se determina prin adăugarea la costul
producerii al bunurilor evaluate „a unei sume pentru profit şi cheltuieli generale egale cu cele
care, de obicei, se reflecta în vânzarea bunurilor din aceeaşi clasa sau gen ca mărfurile
evaluate care sunt produse de către producători în ţara exportatoare pentru export către ţara
importatoare” (art.6).
e) Metoda continuării - în cazul în care valoarea în vama nu poate fi evaluata prin una
din cele patru metode descrise mai sus, ea poate fi determinata prin utilizarea oricărei metode
anterioare într-o manieră flexibilă cu condiţia ca criteriile utilizate să corespunda Art. VII al
GATT.
Obiectivul de bază a acestui Acord este de a proteja interesele comercianţilor oneşti,
cerând organelor vamale să accepte pentru determinarea valorii impozabile preţul real, plătit
de importator într-o anumită tranzacţie.
Înainte de 1 ianuarie 1995, numai 11 ţări aplicau sistemul de evaluare prevăzut de
Acord. Perioada de implementare a prevederilor Acordului a expirat în anul 2000. Orice
extindere a perioadei de tranziţie trebuie să fie adresata şi aprobată de Comitetul de Evaluare
în Vamă.

2. Acordul privind Inspecţia Înainte de Expediţie (PSI).

PSI consta în angajarea unor companii private specializate din străinătate pentru a
verifica detaliile expediţiei - preţul, cantitatea şi calitatea bunurilor, etc.
Acordul privind Inspecţia Înainte de Expediţie recunoaşte ca principiile şi obligaţiile GATT
se aplică activităţilor agenţilor de inspecţie înainte de expediţie împuterniciţi de către guverne.
În prezent, 5 companii de PSI oferă servicii de inspecţie înainte de expediţie: cea mai mare
dintre ele este Société Generale du Surveillance (SGS) din Geneva, ea are peste 130 de filiale
în peste 140 de ţări (inclusiv şi în Republica Moldova); altele sunt BIVAC internaţional din
Paris; COTECNA din Geneva, Inchape Testing Services Internaţional (ITSI) din Londra şi
Inspectoratele din SUA.
Scopul PSI este salvgardarea intereselor naţionale financiare prin prevenirea ieşirilor
de capital, fraudelor comerciale şi eschivării de la plata taxelor vamale, compensarea
insuficienţilor din infrastructurile administrative. PSI, de asemenea prezintă avantajul
accelerării vămuirii bunurilor, reducerii corupţiei vamale, etc.
Obligaţiile pe care Acordul le impune ţărilor care folosesc sistemul PSI vizează:
a) Nediscriminarea - procedurile şi criteriile vor trebui aplicate pe o baza egala tuturor
exportatorilor. Toţi importatorii trebuie să efectueze inspecţia în mod uniform (Acordul PSI,
art.2.1).
b) Tratamentul naţional - ţările care utilizează serviciile de PSI nu trebuie să aplice
reglementările naţionale într-o asemenea maniera încit să aplice un tratament mai puţin

105
favorabil pentru bunurile care au fost inspectate faţă de produsele naţionale similare (Acordul
PSI, art.2.2).
c) Locul inspecţiei - inspecţia fizică trebuie să fie efectuată în ţara exportatoare şi, doar
dacă acest lucru nu este posibil, în ţara producătoare (Acordul PSI, art.2.3).
d) Standardele - inspecţia cantităţii şi calităţii trebuie să fie realizată în conformitate cu
standardele convenite reciproc între cumpărător şi vânzător sau, în absenţa acestora, cu
standardele internaţionale (Acordul PSI, art.2.4).
e) Transparenta - transparenta trebuie să fie asigurată prin furnizarea de informaţii
exportatorilor, între altele, cu privire la legile şi reglementările din ţara utilizatorului
referitoare la activităţile de PSI şi privind procedurile şi criteriile folosite pentru inspecţie
(Acordul PSI, art.2.5-2.8).
f) Protecţia informaţiilor confidenţiale - informaţiile confidenţiale nu trebuie divulgate
terţilor (Acordul PSI, art.2.5-2.13).
g) Întârzierile - întârzierile fără motiv trebuie evitate(Acordul PSI , art.2.15-19).
h) Verificarea preţurilor - membrii utilizatori vor face astfel încât, pentru a evita
suprafacturarea sau subfacturarea şi frauda, entităţile de inspecţie înainte de expediţie să
efectueze o verificare a preţului (Acordul PSI, art.2:20).
Acordul stabileşte o procedură independentă de revizuire - administrată în comun de
către o organizaţie care reprezintă agenţiile PSI şi o organizaţie care reprezintă exportatorii
pentru a reglementa diferendele intre un exportator şi o agenţie PSI.

3. Acordul privind Barierele Tehnice în Calea comerţului (TBT).

Scopul fundamental al Acordului este de a asigura ca regulamentele şi standardele
tehnice, ce includ cerinţe pentru împachetare, marcare şi etichetare şi proceduri utilizate
pentru evaluarea conformităţii cu aceste regulamente, cerinţe şi standarde să nu fie formulate
şi aplicate astfel incit să creeze obstacole inutile în calea comerţului . Scopul menţionat poate
fi realizat în cazul în care ţările utilizează, atunci când este adecvat şi posibil, standardele
internaţionale pentru formularea regulamentelor lor tehnice sau pentru elaborarea standardelor
naţionale voluntare. Acordul cuprinde termenul „regulament tehnic” referitor la standardele
cu care conformitatea este obligatorie. Termenul „standard” este utilizat referitor la
standardele folosite pe o baza voluntară.
Regulamentele tehnice şi standardele industriale pot varia de la ţară la ţară. În cazul în
care există prea multe standarde diferite, acestea pot crea dificultăţi producătorilor şi
exportatorilor. Daca standardele sunt stabilite în mod arbitrar, ele pot fi utilizate ca scuza
pentru protecţionism. Astfel de standarde pot deveni obstacole în calea comerţului .
Evaluarea conformităţii - acordul referitor la TBT defineşte procedurile de evaluare a
conformităţii ca fiind „orice procedură utilizată, direct sau indirect, pentru a determina dacă
cerinţele pertinente, cuprinse în reglementările tehnice sau standarde sunt îndeplinite”.
Evaluarea conformităţii cu standardele, prin intermediul utilizării unei terţe părţi neutre, la
următoarele forme:
1. Testarea produselor;
2. Certificarea produselor, în urma inspecţiei;
3. Evaluarea sistemelor de management al calităţii;
4. Proceduri de acreditare.
Reglementari tehnice şi standarde - pentru ca regulamentele tehnice care impun
standarde obligatorii sau standarde voluntare să nu creeze obstacole tehnice inutile în calea
comerţului , Acordul stabileşte anumite principii şi reguli care cer ca agenţiile cu rol de
reglementare corespund cerinţelor (Acordul privind TBT, art.2.1-2.2). Principalele organizaţii
care redactează standardele internaţionale sunt: organizaţia Internaţională pentru

106
standardizare(ISO); Comisia Electrotehnica Internaţională(CEI); Uniunea Internaţională a
Telecomunicaţiilor (ITU); şi Comisia Codex Alimentarius.

4. Acordul privind aplicarea masurilor sanitare şi fitosanitare (SPS).

Masurile sanitare şi fitosanitare ţin de securitatea alimentara şi standardele pentru
protecţia plantelor şi animalelor. Acordul SPS încurajează ţările membre să utilizeze
standarde stabilite de organizaţii internaţionale, dar mai permite tarilor să stabilească propriile
standarde care pot fi doar mai înalte decât cele internaţionale. Aceste masuri nu vor admite
discriminări în mod arbitrar sau nejustificat între tarile membre unde prevalează condiţii
identice sau similare.
Conform Acordului SPS se considera masuri sanitare şi fitosanitare toate masurile ce
pot fi aplicate:
a. pentru protecţia vieţii şi sănătăţii oamenilor împotriva riscurilor cauzate de
alimentele care conţin aditivi, substanţe contaminante, toxine sau organisme ce provoacă boli;
b. pentru protecţia vieţii şi sănătăţii oamenilor împotriva plantelor sau animalelor
purtătoare de boli;
c. pentru protecţia vieţii şi sănătăţii animalelor şi plantelor împotriva paraziţilor,
bolilor sau organismelor ce provoacă boli; s.a.
Acordul SPS cere ţărilor ca, la adoptarea măsurilor sanitare şi fitosanitare, să se
călăuzească de standardele, directivele sau recomandările elaborate de: Comisia Codex
Alimentarius; Biroul internaţional al Epizootiilor; organizaţii internaţionale şi regionale
competente care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Convenţiei Internaţionale privind protecţia
Plantelor; şi orice alta organizaţie care poate fi desemnata de Biroul OMC privind SPS:
Măsurile SPS reduc riscurile consumatorilor, animalelor sau plantelor până la niveluri
acceptabile. Masurile diferite pot fi echivalente în asigurarea aceluiaşi nivel de protecţie a
sănătăţii contra riscurilor apariţiei unor boli sau contaminări. Art.4 al Acordului SPS cere
statelor membre, sub anumite condiţii, recunoaşterea măsurilor echivalente al altor ţări.
Membrii OMC sunt încurajaţi să acorde asistenţă tehnică şi financiară pentru ţările cel
mai puţin dezvoltate pentru ca ele să fie în stare să facă faţă problemelor specifice.

6.2. Runda Uruguay

Istoria negocierilor agricole din cadrul Rundei Uruguay se prezintă astfel:

1986: deschiderea oficială a Rundei Uruguay;
Iulie 1987: prezentarea planului american care prevede eliminarea progresivă pe o
perioadă de 10 ani a tuturor subvenţiilor agricole, aici intrând şi subvenţiile la export;
eliminarea progresivă a obstacolelor referitoare la importuri, angajând unele acţiuni şi în ceea
ce priveşte normele sanitare. Această “opţiune zero”, cum a fost calificată la ora aceea, viza
deci eliminarea tuturor formelor de ajutor ale statului, cu excepţia veniturilor directe sau alte
plăţi separate de producţie. Acest program viza ansamblul produselor agricole, incluzând şi
produsele forestiere, peştele şi produsele din peşte.
Octombrie 1987: contra proiectului american se prezintă proiectul grupului Cairns şi
al Canadei. Grupul Cairns, care grupa atunci 13 state (Argentina, Australia, Brazilia, Canada,
Chile, Columbia, Ungaria, Indonezia, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipinele, Thailanda,
Uruguay), răspunde destul de bine logicii programelor americane, care viza eliminarea
obstacolelor la importuri prin consolidarea unor taxe vamale reduse sau chiar zero,
reglementarea ajutoarelor de la stat, “îngheţarea” imediată a nivelurilor de acces pe pieţele
interne şi a subvenţiilor. Canada a propus definirea şi cuantificarea măsurilor care dau naştere
unor distorsiuni în privinţa schimburilor CEE, fără să se pronunţe direct asupra dispoziţiilor

107
americane şi adoptarea de măsuri imediate pentru zahăr, cereale şi produse lactate, propunând
şi o reducere concertată a susţinerilor, însoţită şi de o reaşezare a măsurilor de protecţie
exterioare;
Decembrie 1988: reuniunea de la Montreal constată persistenţa dezacordurilor
profunde în agricultură, în special referitoare la obiectivul eliminării tuturor subvenţiilor care
au efecte de distorsiune, La această reuniune s-a difuzat ideea după care încheierea unu acord
în ceea ce priveşte agricultura constituie un element indispensabil pentru acordul general, ceea
ce a contribuit la polarizarea negocierilor asupra problemelor agricole. Declaraţia finală
integrează în negociere susţinerea veniturilor şi ajutorul alimentar, ceea ce nu apărea evident
în propunerile americane. Toate ţările (cu excepţia celor în curs de dezvoltare) se angajează să
“îngheţe” imediat susţinerea agriculturii lor;
Octombrie-decembrie 1989: sunt formulate noi propuneri americane având ca
obiectiv transformarea tuturor barierelor la importuri în tarife de vamă consolidate
(“tarificarea”), reduse sau chiar nule, ceea ce implică dispariţia sistemului de prelevări –
restituţii al CEE. Derogările şi excepţiile prevăzute în Acordul general vor fi suprimate.
Statele Unite propun să se distingă trei tipuri de susţineri interne: cele care influenţează
schimburile şi care trebuie eliminate; politici de susţinere a veniturilor nelegate de producţie
sau de comercializare care vor fi autorizate şi ansamblul celorlalte măsuri care vor fi
subordonate unei discipline stricte. CEE reafirmă ataşamentul său la sistemul preţurilor duble
şi se pronunţă pentru o reducere regulată şi echilibrată a susţinerilor. Plecând de la diferitele
propuneri, negocierile s-au articulat atunci în jurul următoarelor trei puncte: clasificarea
susţinerilor (autorizată ? interzisă ? reglementată ?), clasificarea tarifară, volumul şi sistemul
de diminuare al susţinerilor. Primele două urmăresc propunerile americane, cea de-a treia se
apropie de punctul de vedere al CEE atunci când el marchează abandonul “opţiunii zero”;
Decembrie 1991: în faţa impasului negocierilor, directorul general al GATT, Arthur
Dunkel, prezintă un proiect de act final care reprezintă situaţia concesiilor realizate şi tranşate
asupra cazurilor în suspensie. Acest raport prezintă patru categorii de susţineri :”cutia verde”
care grupează susţinerile autorizate care nu includ distorsiuni; “cutia galbenă” care este
dedicată susţinerilor ce urmează a fi reduse progresiv; “cutia roşie” care se aplică susţinerile
interzise şi în sfârşit “cutia bleu” care cuprinde susţinerile acceptate temporar. El propune o
reducere cu 24 % a volumului exporturilor subvenţionate şi cu 20 % cea a susţinerii interne;
Noiembrie 1992: urmare a dorinţelor părţilor contractante, SUA şi Comisia
comunităţii europene finalizează la 20 noiembrie acordul zis şi Acordul de la Casa Albă,
deblocând negocierile agricole şi prezentând şi starea discuţiilor referitoare la celelalte
domenii. Aranjamentele precizează păstrarea subvenţiilor la export: acordul vizează reducerea
cu 21 % la fiecare produs a volumului de exporturi subvenţionate (în raport cu media pe
perioada 1986-1990) şi de 35 % începând cu 1999 (în raport cu aceeaşi perioadă 1986-1990).
Acordul prevede un acces minimal pe piaţa internă pentru un volum de importuri
reprezentând 3 % apoi 5 % din consumul intern. Calculul ecartului dintre preţul interior şi
preţul mondial va permite calcularea sumei globale de susţinere care va trebui redusă cu 20 %
în 1999 în raport cu nivelul său din 1986-1988. Sunt excluse din aceste susţineri ajutoarele
acordate pentru “îngheţarea” suprafeţelor cultivate sau cele referitoare la ieşirile la pensie şi
cheltuielile referitoare la protecţia mediului (“cutia verde”). Susţinerile neproporţionale cu
volumul producţiei (“cutia bleu”) sunt în mod egal excluse, dar nu definitiv. Franţa consideră
acest acord ca fiind incompatibil cu PAC reformulată;
14-15 decembrie 1993: acordul final de închidere a negocierilor Rundei Uruguay.
Acordul de la Blair House este amendat şi precizat. Perioada de referinţă pentru reducerea
exporturilor subvenţionate şi a subvenţiilor la export va putea în anumite condiţii, să fie mai
recentă ca media 1986-1990 prevăzută iniţial. Accesul minimal pe pieţele interne va fi
calculat pe grupe de produse. Clauza de pace trece de la 6 la 9 ani.

108
 În cadrul Rundei Uruguay (1986-1993) au avut loc ultimele negocieri ale GATT-ului.
Ele au sfârşit prin semnarea Tratatului de la Marrakech (15 decembrie 1994).
După 1995 Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) a succedat GATT-ului,
urmând ca în 2000 să înceapă o nouă rundă de negocieri pentru care cei doi parteneri (lideri în
domeniul agriculturii dar nu numai) SUA şi UE şi-au pregătit “temele”, abordând astfel din
timp mai mult problematica complexă a agriculturii (vezi Agenda 2000 şi Legea agricolă
americană din aprilie 1996).
Runda Uruguay (La Punta del Este-1986-1993)
Negocierile în cadrul Rundei Uruguay s-au soldat cu elaborarea Actului Final (la 15
decembrie 1993 ) ce a fost supus aprobării guvernelor celor 117 ţări participante la negocieri.
Rezultatele rundei au fost puse în aplicare la 1 ianuarie 1995. Prin Actul Final s-a convenit:
a) Acordul privind crearea Organizaţiei Mondiale a comerţului. OMC este conceputa
ca o organizaţie independentă, în afara ONU. Reuniunea de la Marrakech a Comitetului de
negocieri comerciale, care a marcat oficial finalizarea Rundei Uruguay, a confirmat, la nivel
oficial, actul de naştere a Organizaţiei Mondiale a comerţului , al III-lea pilon al economiei
mondiale (pe lângă FMI şi BM).
b) OMC înlocuieşte structura juridică şi instituţională a GATT. Ea are o sferă de
cuprindere mai largă decât GATT, incluzând pe lângă comerţul cu mărfuri şi comerţul cu
servicii şi aspectele drepturilor de proprietate intelectuala;
c) Acordul General pentru comerţul cu Servicii;
d) Acordul referitor la Aspectele Drepturilor de Proprietate Intelectuala legate de
comerţ.
Printre rezultatele vizând liberalizarea, incluse în Actul Final, sunt de menţionat:
a) Reducerea cu 40 a taxelor vamale de import pentru produsele industriale şi agricole;
b) Reducerea progresiva, pe o perioada de şase ani, a sprijinului intern acordat
agriculturii, în medie cu 20% în ţările industrializate, şi cu 13,3% în ţările în curs de
dezvoltare;
c) Liberalizarea pe parcursul unei perioade de 10 ani a exporturilor de produse textile
prin creşterea progresiva a nivelului cotelor de acces, precum şi reducerea, în paralel, a taxelor
vamale la importul acestor produse;
d) Liberalizarea comerţului cu servicii , prin convenirea acordării multilaterale a
regimului clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a regimului naţional;
e) Consolidarea regulilor de acţiune împotriva practicilor de concurenta neloiala în
comerţul internaţional;
f) Extinderea principiului tratamentului diferenţiat şi mai favorabil pentru ţările în curs
de dezvoltare.
Principalele date referitoare la Runda Uruguay
Septembrie 1986 Punta del EEste Lansarea
Decembrie 1988 Montreal Revizuirea la jumătate de termen de către miniştri
Aprilie 1989 Geneva Finalizarea la jumătate de termen
Decembrie 1990 Bruxells „Finalizarea conferinţei ministeriale cu un impas
Decembrie 1991 Geneva Finalizarea primului proiect al Actului Final
Iulie 1993 Tokio Soluţionarea impasului privind accesul pe piaţa de către Quad la
Sumitul G7
Decembrie 1991 Geneva Încheierea majorităţii negocierilor (mai continuă unele
negocieri cu privire la accesul pe piaţă)
Aprilie 1994 Marrakesh Semnarea Acordurilor
Ianuarie 1995 Geneva Constituirea OMC, intrarea în vigoare a Acordurilor
6.3. O.M.C. – Baza noului sistem comercial multilateral

109
 Tendinţa către sistemul comercial multilateral este determinată de evoluţia adâncirii
proceselor economice internaţionale, a interdependente lor în producţia şi circulaţia
mărfurilor, în cadrul diviziunii internaţionale a muncii, sub incidenta şi impactul progresului
tehno-ştiinţific. În aceste condiţii, politicile comerciale promovate de diverse state dobândesc
forme, dimensiuni şi valenţe noi.
Primul mare efort de adoptare a regulilor care să guverneze relaţiile comerciale
internaţionale a fost făcut de unele tari imediat după cel de-al doilea război mondial, când a
apărut necesitatea creării unui organism care să vegheze, să controleze şi să se implice direct
în desfăşurarea comerţului internaţional. Aceste eforturi au condus la adoptarea în 1948 a
Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), regulile sale aplicându-se comerţului
internaţional cu bunuri. În decursul timpului, textul GATT a fost modificat pentru a include
noi prevederi, în special pentru a trata problemele comerciale ale tarilor în curs de dezvoltare.
în plus, a fost adoptat un număr de Acorduri conexe care detaliază câteva din prevederile
principale ale GATT. Regulile GATT şi Acordurile conexe au fost în continuare revizuite şi
îmbunătăţite în timpul mai multor runde de negocieri, cea mai importantă fiind Runda de la
Uruguay care a durat din 1986 până în 1994.
Unul dintre rezultatele Rundei Uruguay a fost crearea Organizaţiei Mondiale a
Comerţului la 1 ianuarie 1995. GATT, sub auspiciile căruia au fost lansate aceste negocieri, a
fost inclus în cadrul OMC. Organizaţia Mondiala a Comerţului (OMC) este responsabila
pentru supravegherea sistemului comercial multilateral, care a evaluat treptat în ultimii 50 de
ani. De asemenea, OMC constituie un forum pentru continuarea negocierilor privind
liberalizarea comerţului cu bunuri şi servicii, prin desfiinţarea barierelor şi elaborarea de noi
reguli în domeniile legate de comerţ . Acordurile OMC prevăd un mecanism comun de
reglementare a diferendelor, prin care membri îşi apără drepturile şi reglementează
divergentele care apar intre ei.
La ora actuala în afara sistemului OMC au rămas doar unele tari care în trecut aveau
economii planificate şi o parte din tarile în curs de dezvoltare. Tarile cu economiile în
tranziţie privesc la OMC ca la o structura ce oferă o posibilitate importanta de integrare în
economia mondiala şi de perfecţionare a bazei legislative naţionale în domeniile economic şi
comercial.

6.3.1. Organizaţia Mondiala a comerţului, obiectivele, funcţiile şi rolul ei în

economia mondială

La 1 ianuarie 1995, după îndelungate şi complexe negocieri, a luat fiinţă Organizaţia

Mondiala a comerţului, exponenta noului set de principii, reguli şi discipline care urmează a
asigura comerţului internaţional un cadru îmbunătăţit de desfăşurare, adaptat cerinţelor
actuale şi de perspectiva. OMC reprezintă baza instituţional-juridică a sistemului comercial
multilateral, fiind unica organizaţie internaţională care tratează regulile globale ale comerţului
dintre tari.
Ideea creării OMC a fost avansata pentru prima data în 1990, de către Comunităţile
Europene şi Canada şi avea în vedere ca noua organizaţie să se constituie într-un mecanism
eficient şi pragmatic pentru:
1. implementarea rezultatelor Rundei Uruguay;
2. incorporarea în cadrul multilateral de drepturi şi obligaţii comerciale a rezultatelor
obţinute în noile domenii de reglementare (servicii, masuri investiţionale, drepturi de
proprietate intelectuala);
3. aplicarea amendamentelor aduse unor articole ale G.A.T.T;
4. eliminarea caracterului provizoriu prelungit al existentei şi funcţionari GATT.

110
 Acordul de la Marrakesh privind înfiinţarea OMC, în preambulul sau prevede
obiectivele de baza, similare cu cele ale G.A.T.T.- ului, dar care au fost extinse pentru a
acorda OMC mandatul de a trata comerţ ul cu servicii. Acestea sunt:
· ridicarea standardelor de viata şi a veniturilor;
· utilizarea deplina a forţei de munca;
· expansiunea producţiei şi a comerţului ;
· utilizarea optima a resurselor mondiale.
Aceste obiective au fost completate cu domeniul serviciilor şi cu noţiunea de
„dezvoltare durabila”, referitoare la utilizarea optima a resurselor mondiale şi la necesitatea
protecţiei şi conservării mediului înconjurător, corespunzător diferitelor niveluri de dezvoltare
economica ale tarilor.
Organizaţia Mondiala a comerţului serveşte drept forum pentru continuarea
negocierilor privind liberalizarea comerţului cu servicii prin desfiinţarea barierelor şi
elaborarea de reguli în noi domenii legate de comerţ. Pe lângă aceasta, ea îndeplineşte
următoarele funcţii:
· facilitarea implementării, administrării şi aplicării instrumentelor juridice ale Rundei
Uruguay şi ale oricăror noi acorduri ce vor fi negociate în viitor;
· soluţionarea diferendelor comerciale;
· examinarea politicilor comerciale naţionale;
· cooperarea cu alte instituţii internaţionale în formularea politicilor economice la
scara mondiala.
Astfel, în scopul asigurării unei mai mari coerente în elaborarea politicilor economice
la nivel mondial, OMC va coopera, după cum va fi adecvat, cu FMI şi cu BIRD.
Organizaţia pune un accent deosebit pe necesitatea eforturilor de a fi sprijinita
participarea tarilor în curs de dezvoltare şi, în special, a celor mai puţin dezvoltate state - la
creşterea comerţului mondial.

6.3.2. Principiile Organizaţiei Mondiale a comerţului

Acordurile OMC sunt voluminoase şi complexe din considerente ca acestea reprezintă

texte juridice ce cuprind o gama larga de activităţi, care se refera la agricultura, industria
textila şi îmbrăcăminte, sistemul bancar, standarde industriale, proprietatea intelectuala şi
multe alte domenii şi totuşi, la baza tuturor acestor documente stau un sir de principii care
constituie fundamentul sistemului comercial multilateral.
Aceste principii sunt:
a) acordarea reciproca şi necondiţionată, în relaţia dintre statele părţi, a clauzei naţiunii
cele mai favorizate (NMF). în conformitate cu acordurile OMC, tarile nu trebuie să manifeste
discriminare fata de partenerii lor comerciali. în cazul în care se acorda unui partener o
favoare speciala (cum ar fi o taxa vamala mai redusa pentru un produs oarecare), acest lucru
urmează să fie aplicat şi fata de toţi ceilalţi membri ai OMC. Importanta acestui principiu este
aşa de mare incit constituie primul articol al GATT-ului, el fiind prioritar şi în GATS
(Articolul II), şi în TRIPS (Art.4). Totuşi, regulile GATT permit, ca taxele vamale şi alte
bariere în calea comerţului să fie reduse în mod preferenţial, în cadrul aranjamentelor
regionale. Reducerea taxelor vamale, aplicabile în relaţiile dintre membrii în cadrul unor
aranjamente regionale nu trebuie să fie extinse şi altor tari. Aranjamentele preferenţiale
regionale constituie astfel o importanta excepţie de la regula clauzei naţiunii celei mai
favorizate. Asemenea aranjamente pot lua forma uniunilor vamale sau a zonelor de comerţ
liber.

111
 În vederea protejării intereselor comerciale ale tarilor terţe, sunt prevăzute condiţii
extrem de stricte cu privire la formarea unor asemenea aranjamente.
b) acordarea clauzei tratamentului naţional, fapt ce presupune o atitudine egala fata de
bunurile de import şi cele autohtone, cel puţin după momentul pătrunderii bunurilor de import
pe piaţă. Nu este permis unei ţări să impună asupra unui produs importat, după ce acesta a
intrat în teritoriul vamal şi s-au plătit taxele vamale la frontiera, taxe interne (cum ar fi taxele
asupra vânzării) la nivele mai ridicate decât produsele interne similare. Acelaşi lucru trebuie
să se aplice atât faţă de serviciile acordate de străini şi cele acordate de naţionali, cât şi faţă de
mărcile naţionale şi cele străine, dreptul de autor şi brevete. Acest principiu la fel este
prevăzut în toate trei acorduri principale ale OMC, deşi el este abordat un pic diferit în fiecare
din ele.
c) Eliminarea restricţiilor cantitative şi aplicarea acestora intre tarile membre numai în
situaţii de excepţie, admise de acord pe o baza nediscriminatorie, avându-se în vedere ca
protejarea economie naţionale faţă de concurenta străină să se facă în exclusivitate pe calea
tarifelor vamale. Regula este supusa totuşi unor excepţii specificate. O excepţie importantă
permite ţărilor care întâmpină dificultăţi ale balanţei de plăţi să restricţioneze importurile
pentru a-şi salvgarda poziţia financiara externa. Aceasta excepţie acorda o flexibilitate mai
mare tarilor în curs de dezvoltare fata de tarile dezvoltate, în utilizarea restricţiilor cantitative
la importuri, daca aceste restricţii sunt necesare pentru prevenirea unui declin serios al
rezervelor monetare.
d) Neadmiterea concurentei neloiale, constând din practicarea de subvenţii şi preturi
de dumping la export. Regulile nediscriminatorii - NMF şi tratamentul naţional - sunt
elaborate în aşa fel ca să asigure condiţii loiale pentru comerţ . Multe dintre acordurile OMC
au scopul să susţină concurenta loiala. De exemplu, în domeniul agriculturii, proprietăţii
intelectuale, serviciilor. Acordul privind achiziţiile publice contribuie la extinderea regulilor
referitoare la concurenta şi asupra achiziţiilor efectuate de mii de instituţii publice în multe
ţări.
e) Utilizarea unei metodologii de evaluare vamala care să reflecte valoarea reala a
mărfurilor, în scopul de a realiza funcţionarea corecta a taxelor vamale rezultate din
negocierile multilaterale.
f) Previziune: prin intermediul îndeplinirii obligaţiilor. în cadrul OMC, când tarile sunt
de acord să deschidă pieţele lor pentru bunuri şi servicii, este ca şi cum îşi asuma unele
angajamente obligatorii. O ţară poate să-şi modifice angajamentele sale obligatorii, dar doar
după negocierea cu partenerii săi comerciali, ceea ce poate însemnă ca aceştia să primească
compensaţii pentru prejudiciul ce-l suporta în urma pierderii comerţului . Deci, sistemul
comercial multilateral constituie o încercare a guvernelor de a asigura un anturaj stabil şi
previzibil.
g) Instituirea angajamentului ţărilor-părţi de a negocia pe plan multilateral reducerea şi
eliminarea taxelor vamale şi a altor obstacole din calea comerţului internaţional. Tarilor li se
cere ca, ori de câte ori este posibil, să reducă sau să elimine protecţia producţiei interne, prin
reducerea taxelor vamale şi înlăturarea celorlalte bariere din calea comerţului . Taxele vamale
astfel reduse sunt consolidate împotriva unor majorări posibile şi sunt cuprinse în listele
naţionale ale ţărilor membri.
h) Încurajarea reformei de dezvoltare şi reformei economice. Este bine cunoscut faptul
ca sistemul OMC contribuie la dezvoltare. Ţările mai puţin dezvoltate au nevoie de
flexibilitate pe parcursul perioadei când acestea încearcă să implementeze acordurile. Iar
acordurile, ca atare, au moştenit prevederile anterioare ale GATT, care permit acordarea unei
asistente speciale şi a unor concesiuni comerciale tarilor în curs de dezvoltare.
Abateri de la principii:

112
 Atât prin textul Acordului, cât şi prin activitatea desfăşurată de la înfiinţare şi până în
prezent, GATT a admis unele adaptări şi modificări de reguli şi principii, pe calea indirecta a
excepţiilor, impuse de evoluţia conjuncturii comerciale internaţionale si, mai ales, de evoluţia
relaţiilor politice dintre statele participante:
a) Admiterea creării de zone de comerţ liber şi de uniuni vamale. Aceasta măsură a
diminuat importanta clauzei naţiunii celei mai favorizate. Ţările dintr-o regiune pot constitui
un acord de comerţ liber, care nu se va aplica fata de bunurile provenite din tari ce nu fac
parte din grupul dat. Astfel, s-a ajuns ca tratamentul aplicat în relaţiile comerciale dintre tarile
Uniunii Europene să nu poată fi aplicat în relaţia ţărilor aparţinând acestei grupări regionale
cu ţările extra comunitare.
b) Instituirea sistemului generalizat de preferinţe vamale în favoarea ţărilor în curs de
dezvoltare, pe baza de nereprocitate. Acest sistem s-a dovedit a fi pozitiv asupra promovării
exportului tarilor în curs de dezvoltare către tarile dezvoltate. Obiectivul SGP consta în
facilitarea diversificării producţiei în ţările în curs de dezvoltare, intensificarea procesului de
industrializare şi sporirea încasărilor din export. SGP vamale consta în acordarea de către
tarile donatoare (ţările dezvoltate) scutire integrala sau parţială de taxe vamale la importul de
produse manufacturate provenind din tarile beneficiare de preferinţe. Acordarea de preferinţe
vamale este efectuat în mod unilateral, ele nu constituie obiectul negocierii. Desigur ca nu se
poate trece cu vederea faptul ca tarile dezvoltate au acceptat acest sistem preferenţial nu
numai din dorinţa de a sprijini tarile în curs de dezvoltare în efortul lor de achiziţionare de
mijloace valutare de plata, dar şi din interese proprii, daca se tine seama ca în structura
exportului tarilor în curs de dezvoltare predomina materiile prime minerale şi alte produse de
baza provenind din domeniul agricol, forestier, acvatic etc.
Un sistem uniform de preferinţe care să fie aplicat în aceleaşi condiţii de către toate
ţările dezvoltate n-a fost adoptat, dar s-au aplicat scheme individuale de preferinţe care diferă
de la o ţară la alta.
c) Acceptarea unui grad sporit de protecţie în favoarea tarilor în curs de dezvoltare. S-a
admis ca tarile membre în curs de dezvoltare să poată să-şi protejeze economia naţională faţă
de concurenta străină prin instituire de taxe vamale protecţioniste adecvate, precum şi pe calea
introducerii altor masuri protecţioniste.

6.3.3. Structura instituţională a Organizaţiei Mondiale a comerţului

Organul suprem din cadrul OMC, responsabil pentru luarea deciziilor este Conferinţa
Ministerială, care se reuneşte la fiecare doi ani. Ea va exercita funcţiile OMC şi va lua masuri
necesare în acest scop. Ea va fi abilitata să ia decizii cu privire la toate aspectele ţinând de
orice Acord comercial multilateral daca un Membru solicita aceasta . De la înfiinţarea OMC
au avut loc patru Conferinţe Ministeriale :
1. Singapore (1996) - în cadrul acestei Conferinţe au fost examinate evoluţiile în
cadrul comerţului internaţional precum şi problemele şi aspectele de implementare a
diverselor Acorduri OMC. Miniştrii tarilor participante au decis includerea în programul de
lucru al OMC sase noi subiecte care au impact asupra dezvoltării comerţului internaţional, şi
anume:
- comerţul şi mediul înconjurător;
- comerţul şi politica concurentei;
- facilitarea comerţului ;
- transparenta achiziţiilor guvernamentale;
- comerţ ul electronic;
- comerţ ul şi investiţiile.

113
 Referitor la ultimul domeniu menţionat, investiţiile au fost permanent în atenţia
OMC. Astfel, GATS a stabilit o serie de standarde privind prezenţa unui furnizor de servicii
în alta ţară membră GATS, iar acordul TRIPS abordează aspecte legate de condiţiile ce se pot
impune unui investitor de ţara gazda. Acest ansamblu de măsuri se dovedeşte a fi
nesatisfăcător în ceea ce priveşte realizarea şi protejarea investiţiilor străine. OMC poate
constitui un instrument util în rezolvarea acestor probleme, prin faptul ca este o instituţie cu
vocaţie universala, precum şi prin relaţia indisolubila existenta intre comerţ ul mondial şi
fluxurile de investiţii străine.
2. Geneva (1998) - conferinţa Ministerială de la Geneva a autorizat Consiliul General
al OMC să stabilească un program de activităţi şi negocieri ulterioare în cadrul OMC luând
în consideraţie şi alte câteva aspecte importante:
- problemele apărute în urma implementării Acordurilor OMC;
- prevederile agendei incorporate în diferite Acorduri;
- de a face o retrospectiva a evoluţiei comerţului internaţional.
La Geneva a fost instituit un Grup de Lucru pentru studierea problemei ce tine de
interacţiunea dintre comerţ şi politica concurenţială în cadrul OMC. Grupul de Lucru creat,
începând din anul 1999, examinează în special trei probleme relevante:
- pertinenţa pentru politica concurenţială la principiile fundamentale ale OMC
( tratamentul naţional, transparenta, clauza naţiunii cele mai favorizate );
- cooperarea între ţările membre în domeniul cooperării tehnice;
- contribuţia politicii concurenţiale la realizarea obiectivelor OMC.
3. Seattle (1999) - la Seattle miniştrii si-au propus ca scop lansarea unei noi runde de
negocieri dedicata reducerii de mai departe a barierelor în calea comerţului. Cu toate ca
Consiliul General al OMC a stabilit programul de lucru cu mult înainte de începerea
Conferinţei, din păcate aceasta nu s-a soldat cu succes.
4. Doha (2001) - conferinţa Ministeriala de la Doha poate fi considerată un succes
atât pentru ţările membre cât şi pentru OMC. S-a depus o muncă enormă atât de Secretariatul
OMC, cât şi de ţara gazdă. În acest sens trebuie să reţinem trei evenimente importante care s-
au derulat la Doha:
- au fost obţinute rezultate excelente în cea ce tine de Acordul TRIPS (s-au dus
negocieri în vederea creării unui sistem multilateral de notificări şi înregistrare a indicaţiilor
geografice pentru vin şi băuturi spirtoase, în conf. Cu art. 23.4 al TRIPS etc.);
- s-au obţinut rezultate semnificative în domeniul agriculturii (principalul subiect în
acest domeniu a fost sprijinul producătorilor interni şi promovarea exportului, tot aici au fost
propuse negocieri de extindere a accesului pe piaţa, reducerea tuturor formelor de
subvenţionare a exportului, reducerea sprijinului intern ce afectează negativ comerţul, etc.);
- aderarea Chinei şi a Taiwanului la OMC (China a devenit cea de-a 143 ţară membră
a OMC după 15 ani de negocieri. Pe 12 noiembrie ,2001, cu o zi după semnarea Protocolului
de Aderare a Chinei la OMC, Taiwan-ul, ţară rivală Chinei, a devenit formal cea de-a 144-a
membră a OMC).
La conferinţa Ministeriala de la Doha s-au dus dezbateri şi negocieri şi-n alte domenii
ca: securitatea alimentara şi protecţia sănătăţii; comerţul cu servicii; comerţ ul electronic;
domeniul investiţiilor; problemele cu care se confrunta tarile în curs de dezvoltare în
implementarea acordurilor curente ale OMC, etc.
După sase zile de negocieri, pe 14 noiembrie, miniştrii au aprobat o Declaraţie privind
lansarea noilor negocieri comerciale multilaterale. Programul stabileşte trei ani de negocieri
care vor fi finalizate în 2005, acoperind diferite domenii care vor viza comerţul internaţional,
în special agricultura, serviciile, tarifele industriale, investiţiile, etc.
Declaraţia Ministeriala de la Doha prevede înfiinţarea de către membrii OMC a
Comitetului de Negocieri Comerciale (CNC) până la data de 31 ianuarie 2002. CNC este

114
condus ex officio de Directorul General al OMC, fiind sub autoritatea şi supravegherea
Consiliului General. Se reuneşte o dată în fiecare 2-3 luni. Prima întrunire a Comitetului a
avut loc în perioada 28 ianuarie - 1 februarie la care s-au luat decizii de ordin organizaţional.
CNC a fost creat cu scopul de a monitoriza toate întâlnirile de negociere a condiţiilor
de aderare la OMC a statelor candidate, precum şi de a decide care Grupuri de Lucru din
cadrul OMC se vor ocupa cu implementarea prevederilor paragrafului 12 al Declaraţiei de la
Doha.
Comitetul de Negocieri Comerciale şi Grupurile de Lucru nu sunt structuri paralele.
Consiliul General rămâne a fi responsabil pentru întregul program negociat în cadrul
Conferinţei Ministeriale de la Doha, precum şi pentru pregătirile pentru Conferinţele
Ministeriale care vor avea loc în viitor. A cincea conferinţă Ministerială se va desfăşura în
2003 în Mexic.
Consiliul General este cel mai înalt organ de luare a deciziilor din cadrul OMC, sediul
său aflându-se la Geneva. El este compus din reprezentanţi ai tuturor guvernelor membre şi
are autoritatea de a acţiona în numele Conferinţei Ministeriale a OMC în perioadele dintre
reuniunile acesteia, trimiţându-le în mod direct rapoarte. Este, de asemenea, responsabil
pentru examinarea politicilor comerciale ale ţărilor membre, pe baza rapoartelor pregătite de
Secretariatul OMC. Consiliul General este asistat în activitatea sa de:
1. Consiliul pentru comerţul cu bunuri, care supraveghează implementarea şi
funcţionarea GATT 1994 şi a acordurilor conexe.
2. Consiliul pentru comerţul cu Servicii, care supraveghează implementarea şi
funcţionarea GATS;
3. Consiliul pentru TRIPS, care supraveghează funcţionarea acordului TRIPS.
De asemenea, Consiliul General se întruneşte ca Organ de Reglementare a Diferendelor
(DSB), pentru a exercita funcţiile stabilite în Memorandumul de Acord privind
Reglementarea diferendelor.
Consiliul General se mai poate întruni şi pentru a examina politicile şi practicile
comerciale ale membrilor în calitate de Organ de Examinare a Politicilor Comerciale, aşa
cum este prevăzut în Mecanismele de Revizuire a Politicilor Comerciale. În prezent,
Consiliul General este condus de Stuart Harbinson.
Comitete şi alte organe subsidiare: Prin Acordul OMC au fost constituite: Comitetul
pentru comerţ şi Dezvoltare ; Comitetul pentru restricţii din motive de balanţă de plăti,
Comitetul pentru Buget, Finanţe şi Aderare. Consiliul General al OMC a constituit alte doua
comitete care se raportează la el: Comitetul pentru comerţ şi Mediu şi Comitetul pentru
Acordurile Comerciale Regionale.
OMC dispune de un Secretariat, condus de un director general, care este asistat de trei
directori generali adjuncţi. Conferinţa Ministerială numeşte Directorul General pe o perioada
de 4 ani şi adopta regulile referitoare la puterile, atribuţiile, condiţiile de lucru şi durata
mandatului. Secretariatul OMC are un personal de 500 de angajaţi, de naţionalităţi diferite. În
îndeplinirea sarcinilor lor, atât Directorul General, cât şi personalului OMC li se solicita ”să
nu ceară sau să accepte nici un fel de instrucţiuni de la vre-un Guvern sau de la vre-o
Autoritate din afara OMC”, menţinându-se astfel caracterul internaţional al Secretariatului. În
prezent, Director General este Mike Moore.

Votarea.
Acordul stipulează ca OMC va continua practica GATT a luării deciziilor prin
consens. Se considera ca s-a ajuns la consens, atunci când în momentul luării unei decizii,
nici o ţară membră nu se opune adoptării ei. Când consensul nu este posibil, Acordul prevede
luarea deciziei cu majoritatea de voturi, fiecare stat având un singur vot. Exista, totuşi, câteva
cazuri în care cerinţele speciale de votare sunt prescrise:

115
 a) interpretarea prevederilor oricăruia dintre Acorduri cere o majoritate de ¾ din voturi
(Acordul OMC, Art. 9:2);
b) amendamentele cer, în general, o majoritate de 2/3, totuşi amendamentele la:
Prevederile din Acordul OMC cu privire la amendamentele şi luarea deciziilor, Prevederile
MFN din GATT 1994, GATS, şi acordul TRIPS - pot fi adoptate numai cu acordul tuturor
membrilor (Acordul OMC, Art. X:1,2);
c) cererile depuse de către o ţară membra pentru a deroga temporar de la obligaţiile
sale de membru OMC; cer o majoritate de ¾ (Acordul OMC,Art.IX:2).
Iniţierea amendamentelor poate fi făcută de orice membru al OMC, sau de Consiliul care
gestionează un acord multilateral, care trebuie apoi înaintate Conferinţei Ministeriale. Aceasta
supune amendamentele respective spre decizie prin consens a membrilor intr-un interval de
90 de zile.
Deciziile în domeniul relaţiilor comerciale sau în stabilirea proiectelor de investiţii
sunt influenţate de o multitudine de factori. În orice caz, stabilitatea, transparenta cadrului
economic, politic, juridic şi instituţional dintr-o ţară pot crea un climat favorabil atragerii
investiţiilor străine directe. Practica a demonstrat ca masurile luate de guverne în domeniul
investiţiilor străine directe sunt adesea influenţate de tradiţii, structuri economice şi
administrative, orientări politice. Dar, diversitatea de masuri politice şi administrative ce
reglementează domeniul investiţiilor străine directe fac, de multe ori, foarte dificilă luarea
unei decizii de către potenţialul investitor străine. Aceste aspecte pot fi reglementate prin
acorduri bilaterale de garantare a investiţiilor .
Uniunea Europeana sprijină activitatea unui grup de lucru al OMC în domeniul
comerţului şi investiţiilor, solicitând şi corelarea cu activităţile care se desfăşoară în cadrul
altor instituţii, în special UNCTAD.

6.3.4. Beneficiile sistemului comercial OMC

OMC şi sistemul sau comercial oferă multiple beneficii, unele bine cunoscute, altele -
mai puţin evidente. Obiectivul acestui sistem bazat pe reguli este de a asigura ca pieţele rămân
deschise şi de a evita întreruperea acestui acces prin impunerea brusca şi arbitrara a unor
restricţii asupra importurilor.
Într-un număr de tari în curs de dezvoltare, comunităţile de afaceri continuă totuşi să
nu conştientizeze pe deplin avantajele sistemului comercial OMC. Cu toate acestea, acest
sistem juridic nu numai că oferă beneficii producătorilor industriali şi întreprinderilor, dar şi
creează drepturi în favoarea lor . Daca ar fi să sistematizam aceste beneficii, atunci ele ar
putea fi prezentate astfel:
a) Sistemul contribuie la menţinerea păcii internaţionale.
În particular, pacea este un rezultat al aplicării celor mai importante principii ale
sistemului comercial.
b) Sistemul permite soluţionarea constructiva a diferendelor.
Sistemul OMC oferă modalităţi eficiente de rezolvare paşnică şi constructivă a
diferendelor aferente activităţii comerciale. Mai mult comerţ înseamnă mai multe
eventualităţi de apariţie a diferendelor. Faptul ca ţările pot apela la OMC pentru a-şi
reglementa diferendele, contribuie substanţial la diminuarea tensiunilor internaţionale din
sfera comerciala.
c) comerţul stimulează creşterea economică.
Comerţul este potenţialul de a crea locuri de muncă. Practica arata că diminuarea
numărului obstacolelor comerciale influenţează pozitiv asupra numărului locurilor de muncă.

116
O politică bine gândită înlesneşte soluţionarea problemelor de angajare în câmpul muncii,
rezultatul final fiind mai bun anume în condiţii mai libere de comerţ .
d) comerţul liber reduce cheltuielile de trai.
Există o mulţime de studii cu privire la impactul dintre protecţionism şi comerţul
liber. Protecţionismul este scump, el întotdeauna ridică preţurile. Sistemul OMC are ca scop
reducerea barierelor comerciale prin intermediul regulilor convenite de comun acord şi se
bazează pe principiul nediscriminării. Rezultatul - reducerea costurilor de producere şi
reducerea preţurilor la mărfuri finite şi la servicii.
e) comerţul sporeşte veniturile.
Analizele şi estimările impactului Rundei Uruguay (deci a formarii OMC), sau ale
creării pieţei comune a UE, au demonstrat ca aceste procese s-au soldat cu venituri
suplimentare considerabile, ceea ce a impulsionat serios procesele de dezvoltare economica.
Comerţul comportă provocări şi unele riscuri - producătorii interni trebuie să ofere produse
de aceeaşi calitate cu cele importate, însă nu toţi reuşesc. Dar faptul ca exista venituri
suplimentare, înseamnă ca exista resurse pentru ca guvernele să poată redistribui beneficiile
disponibile, spre exemplu, pentru a ajuta agenţii economici să devina mai competitivi.
f) Sistemul încurajează guvernarea bună.
Deseori guvernele folosesc cadrul OMC în calitate de restricţie internă utilă la
elaborarea politicilor economice, argumentând, ca “nu putem proceda astfel, deoarece acest
fapt vine în contradicţie cu prevederile acordurilor OMC”. Pentru afaceri, asumarea acestor
angajamente înseamnă o mai mare certitudine şi claritate în condiţiile de comerţ; pentru
guverne aceasta înseamnă mai multă disciplină şi corectitudine.

6.3.4.1. Beneficiile pentru exportatorii de bunuri şi servicii

1. Securitatea accesului. în comerţ ul cu bunuri, aproape toate taxele vamale ale

tarilor dezvoltate şi o proporţie mare a celor în curs de dezvoltare au fost consolidate în
cadrul OMC împotriva creşterilor. Consolidarea asigură faptul că accesul îmbunat atât pe
piaţă, obţinute prin reduceri tarifare incluse în listele de concesii ale fiecărei ţări să nu fie
întrerupt prin creşteri bruşte ale taxelor sau impunerea altor restricţii de către ţările
importatoare. În domeniul serviciilor, ţările şi-au luat angajamente de a nu restricţiona
accesul produselor din domeniul serviciilor peste condiţiile şi limitările specificate în listele
lor naţionale.
2. Stabilitatea accesului. Sistemul asigura, de asemenea, stabilitatea accesului pe
pieţele de export, solicitând tuturor ţărilor să aplice un set de reguli uniform, elaborat în
cadrul diverselor acorduri. Ţările au obligaţia de a asigura conformitatea cu prevederile
acordurilor pertinente a regulilor privind determinarea valorii în vamă, inspectarea produselor
în vederea stabilirii conformităţii cu standardele obligatorii de calitate sau eliberarea
licenţelor de import.

6.3.4.2. Beneficiile pentru importatorii de materii prime

Adeseori întreprinderile sunt obligate să achiziţioneze din import materii prime,

produse intermediare şi servicii necesare producţiei de export. Regula de baza care cere ca
exporturile să fie permise, fără restricţii suplimentare, după plata taxelor şi obligaţia de a
asigura conformitatea celorlalte reguli naţionale, aplicate la frontiere cu reguli uniforme din
cadrul Acordurilor, facilitează importurile. Ele acordă industriilor exportatoare o anumită
garanţie că îşi procură cele necesare fără întârzieri şi la costuri competitive. În plus,

117
consolidările tarifare servesc la asigurarea importatorilor ca costurile de import nu vor fi
mărite prin impunerea unor taxe vamale mai mari.

BIBLIOGRAFIE

118