Anton CARPINSCHI
desfig-urează imaginea acestora" 1 . Pe lângă idolii tribului desemnând erorile comune
I. Despre ideologie
În majoritatea dezbaterilor privind problemele teoretice şi metodologice ale
filosofiei sau ştiinţelor sociale se pune în discuţie şi problema ideologiei. În orizontul
sociologiei, de pildă, ideologia este frontal abordată de sociologia cunoaşterii care
consideră problematica ideologiei legată de "cadrele sociale", de condiţionarea socială a
cunoaşterii umane. În politologie şi în toate celelalte ştiinţe sociale, problematica
ideologiei este, de asemenea, prezentă atunci când se discută aspecte precum: angajarea
sau neangajarea cercetătorului, obiectivitatea şi partinitatea cunoaşterii sociale, raportul
dintre judecăţile de constatare şi cele de evaluare, dintre adevărul obiectiv şi interesul
personal sau de grup, etc. În cunoaşterea umană, elaborarea unui nou concept presupune
deschiderea unui nou câmp epistemic însoţit de întreaga sa preistorie.
Astfel, contribuţii importante în studierea problematicii ideologiei pot fi semnalate
încă înaintea apariţiei conceptului de ideologie de la începutul secolului al XIX-lea,
deoarece existenţa fenomenului ideologic precede elaborarea conceptului de ideologie.
În acest context trebuie să remarcăm că forme ideologice ale conştiinţei umane au
apărut în zorii civilizaţiei umane, odată cu diviziunile sociale ale muncii şi, în special,
cu separarea muncii fizice de munca intelectuală. Dar, preocupările teoretice legate de
determinarea socială a ideilor, de structura şi funcţiile discursului ideologic, apar în
epoca modernă în contextul revoluţiei industriale şi a revoluţiilor politice, odată cu
intrarea în istorie a maselor umane din oraşe şi, mai ales, odată cu conştientizarea
rolului politic al noilor clase sociale.
Atât burghezia, cât şi proletariatul, clase caracteristice societăţii industriale
modeme, sunt corpuri sociale cu interese economice şi politice specifice a căror
motivare şi activare necesita un nou tip de discurs: ideologia politică.
11 O scurtă istorie a ideologiei
Identificarea idolilor, sau... in căutarea unei preistorii a ideologiei
Lui Francis Bacon (1561-1626) îi datorăm o preistorie a teoriei ideologiei sub
forma studiului idolilor. Astfel, idolii tribului ("idola tribus") semnificau natura
antropomorfică a simţurilor şi a intelectului uman ce denaturează realitatea. "Şi
intelectul omenesc, asemănător unei oglinzi cu suprafaţa inegală faţă de razele
lucrurilor, amestecând propria sa natură cu aceea a lucrurilor, răstălmăceşte şi
naturii umane, în general, există idolii peşterii ("idola specus"), căci fiecare individ are o
natură proprie, adică " o peşteră sau o vizuină a lui care refractă şi tulbură lumina
nattu-ii". O mai pronunţată determinare socială prezintă idolii forului ("idola fori"), care
se formează prin convieţuirea oamenilor, din cauza relaţiilor şi a asocierii prin vorbire.
"Cuvintele sunt impuse lucrurilor potrivit cu felul de a gândi al mulţimii" 2 . La aceştia se
adaugă idolii teatrului ("idola theatri"), înrădăcinaţi în spiritul oamenilor prin dogmele
diferiţilor filosofi acceptate necritic, prin tradiţie, credulitate sau neglijenţă.
Dacă prin ideologie înţelegem, în mare, ideile influenţate de factori sociali, concepţia
lui Bacon despre idolii care distorsionează cunoştinţele umane ne apare ca o primă
încercare de identificare a discursului ideologic prin critica concomitentă a gândirii de
factură ideologică şi a realităţii sociale. Identificarea tipurilor şi formelor de idoli apare
pentru noi, astăzi, ca un pas spre localizarea şi caracterizarea ideologiei ca gen de
gândire şi persuadare la nivel individual şi colectiv.
Ideologia intre ştiinţa ideilor şi "metafizica sinistră"
Termenul de "ideologie" a fost creat de filosoful francez Antoine Destutt de Tracy
(1754-1836), care, în cele cinci volume ale lucrării sale intitulate Elements crid6logie,
a considerat că ideologia trebuie să se ocupe cu studiul sistematic al originii, structurii
şi specializării ideilor.
Creatorul termenului proiecta ideologia ca o ştiinţă naturală a ideilor, fundament
al gramaticii, logicii, instrucţiei, educaţiei, moralei sau politicii. Reprezentată de un
grup cultural cuprinzând pe de Tracy, Cabanis, Volney, Garat, Daunou, Şcoala
ideologică a exercitat o mare influenţă la sfarşitul secolului al XVIII-lea şi începutul
secolului al XIX-lea, constituind un bastion al materialismului senzualist francez şi, în
acelaşi timp, un grup politic influent, iniţiator al reorganizării Invăţământului şi
instituţiilor ştiinţifice în cadrul Convenţiei naţionale care a fondat şi g-uvemat prima
Republică franceză. Termenul de ideologie a apărut în contextul politic al creşterii
îngrijorătoare a autorităţii şi prerogativelor lui Napoleon Bonaparte. Deziluzionaţi de
transformarea, sub Napoleon, a republicii democratice în dictatură imperială, o serie de
filosofi şi oameni de cultură grupaţi în jurul lui Destutt de Tracy s-au retras din viaţa
publică şi s-au dedicat meditaţiei. Exprimându-şi regretul că a fost părăsit de o parte din
filosofii şi intelectualii care în perioada ascensiunii îl sprijiniseră, ironizând retragerea
lor în sfere abstracte, Napoleon taxa ideologia drept "metafizică sinistră" folosită ca
mască în planurile politice subversive ale adversarilor săi.
Francis Bacon, Noul Organon, Editura Academiei, Bucureşti, 1957, p.42.
2
Ibidem.
 Ideologii politice moderne şi contemporane
Ideologia, doar o "falsă conştiinţa"?
Karl Marx (1818-1883) şi Friedrich Engels (1820-1895), creatorii materialismului
istoric şi întemeietorii socialismului revoluţionar, au preluat accepţiunea peiorativă a
termenului ideologie, aceea de gândire ruptă de realitate, şi au aplicat-o
sistemelor de idei politice, morale, filosofice sau religioase.
Distorsionare a realităţii sociale prin prisma intereselor specifice
claselor sociale angajate în lupta politică, ideologia este pentru
Marx şi Engels "o falsă. conştfinţă".
O formulare explicită a acestei afirmaţii apare într-o scrisoare a lui Engels în
care acesta vorbeşte despre ideologia juridică.
"Reflectarea relaţiilor economice ca principii juridice — scrie acesta răstoarnă, de
asemenea, în mod necesar lucrurile cu capul în jos: ea are loc fără ca cei în cauză să-şi dea
seama de acest proces; juristul îşi închipuie că operează cu teze apriorice, pe când acestea
nu sunt de fapt decât nişte reflectări economice, aşa că totul e răsturnat cu capul în jos. Şi
mi se pare de la sine înţeles că această răsturnare, care, atâta timp cât nu este descoperită,
constituie ceea ce noi numim concepţia ideologică, acţionează la rândul ei asupra bazei
economice şi o poate modifica în cadrul anumitor limite" 3 .
Aceasta înseamnă că elaboratele conştiinţei sunt condiţionate istoric, că ideologia
Într-o scrisoare către Franz Mehring, Engels este şi mai explicit:
poate fi văzută ca ansamblul "producţiei spirituale" cu caracter de clasă.
"Ideologia este un proces pe care aşa-numitul cugetător îl îndeplineşte, ce-i drept, în chip
conştient, dar fals conştient. Adevăratele forţe motrice care-1 pun în mişcare îi rămân
necunoscute, altfel n-ar fi un proces ideologic. Prin urmare, el îşi închipuie forţe motrice
false, aparente. Dat fiind că este un proces de gândire, el îi deduce şi conţinutul şi forma din
gândirea pură, fie din propria sa gândire, fie din aceea a premergătorilor săi. E1 operează cu
un material pur intelectual, pe care, fără să-1 privească mai de aproape, îl consideră ca
emanat din gândire şi nu-i mai caută vreo altă orgine mai îndepărtată, independentă de
gândire" 4 .
Rezultă din aceste texte că atunci când întemeietorii marxismului au definit
ideologia ca falsă conştiinţă, au avut în vedere ideologia burgheză,
acel sistem de idei a cărui funcţie era legitimarea conducerii sensul restrictiv
societăţii de către clasa dominantă, clasa care controlează forţele al ideologiei,
termenul
materiale, resursele producţiei şi reproducţiei sociale. "Ideile clasei
dominante — scriu Marx şi Engels sunt în fiecare epocă ideile referindu-se doar
la concepţia
dominante, ceea ce înseamnă că clasa care reprezintă forţa
despre lume a
materială dominantă a societăţii este totodată şi forţa ei spirituală clasei dominante
5
dominantă" . Observăm, aici, un sens restrictiv al ideologiei,
termenul referindu-se doar la concepţia despre lume a clasei dominante.
3
K. Marx, F. Engels, Opere alese în două volume, vol.2, Editura Politică, Bucureşti, 1967, ediţia a
pp.465-466.
4
Ibidem, p.469.
5
K. Marx, F. Engels, Ideologia germană, în K. Marx, F. Engels, Opere, vol.3, Editura Politică, Bucureşti,
1958, p.47.
Anton CARPINSCHI
Analiza genezei ideologiei realizată în Ideologia germană, se referă la procesul
coagulării ideologice a societăţii burgheze, văzut de Marx şi Engels ca un proces de
elaborare a iluziilor burgheziei, una dintre acestea fiind credinţa că lumea şi societatea
sunt guvernate de idei. De aceea, a vorbi despre critica ideologiei la Marx şi Engels
înseamnă a vorbi despre critica făcută de cei doi idealismului istoric, exacerbării rolului
ideilor şi ruperii planului ideilor de cel al existenţei sociale.
Totodată, experienţa activităţii ştiinţifice şi politice i-a îndreptat pe
Plecând de la teza Marx şi Engels spre acceptarea existenţei unei alte maniere de a
că producţia
concepe ideologia. Plecând de la teza că producţia materială a vieţii
materială a vieţii
nemijlocite constituie nemijlocite constituie baza reală a întregii istorii, Marx şi Engels au
baza reală a intregii adoptat un punct de vedere materialist asupra asupra ideologiei. "Nu
istorii, Marx şi
conştiinţa determină viaţa, ci viaţa determină conştiinţa. Primul fel
Engels au adoptat
un punct de vedere de a privi lucrurile porneşte de la conştiinţă ca de la un individ viu;
materialist asupra al doilea, care corespunde vieţii reale, porneşte de indivizii reali, vii,
asupra ideologiei.
considerând conştiinţa numai ca fiind conştiinţa lor" 6 . Producţia
materială a vieţii nemijlocite constituie baza reală a întregii istorii, dar producţia ca
activitate socială nu se reduce la crearea mijloacelor de producţie, ci desemnează orice
activitate creatoare de bunuri materiale sau spirituale.
"Ceea ce transformă o idee în ideologie este conexiunea ei cu natura conflictuală a
relaţiilor economice şi sociale ce caracterizează procesul muncii. (...). Această
conexiune cu lupta de clasă, împreună cu baza ei economico-socială este factorul care
conferă anumitor idei forţa lor ideologică" 7 .
Acest sens, mai larg al termenului de ideologie, poate fi întâlnit şi în Ideologia
germană, dar mai ales în "Prefaţă" la Contribuţii la critica economiei politice sau în
Ludwig Feuerbach şi sfarşitul filosofiei clasice germane.
Partinitatea şi obiectivitatea ideologiei autoproclamate ştiinţifice
După critica făcută de Marx şi Engels idealismului istoric şi ideologiei
burgheze şi după constituirea concepţiei materialiste asupra societăţii şi
istoriei, accepţia iniţială şi restrânsă a ideologiei ca "falsă conştiinţă" a
cedat locul accepţiei mai largi promovate de Vladimir Ilici Lenin (1870-
1924), pentru care ideologia este un fenomen suprastructural complex. La
Lenin şi, în general, în textele canonice ale marxism-leninismului,
termenul de ideologie desemnează totalitatea ideilor, concepţiilor unei
clase, ale unei pături sociale, ale unei comunităţi umane, ale unui grup
6
lbidem, p.27.
7
David McLelan, Ideologia, CEU, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p.36.
 Ideologii politice moderne şi contemporane
social. Cunoaşterea particular-clasială este, în general, o cunoaştere cu caracter
ideologic. Criteriul delimitării ideologiei este criteriul intereselor de clasă. "Există —
scrie Lenin o vorbă latinească: cui prodest, adică cui foloseşte? Când nu este limpede
ce grupuri, forţe, personalităţi politice sau sociale apără anumite propuneri, măsuri
etc..., trebuie să ne punem întotdeauna întrebarea: cui foloseşte?" 8 .
Aplicarea acestei reducţii sociologice pune în evidenţă corelaţia dintre poziţia şi
interesele de clasă şi producţiile ideatice care le exprimă şi le apără.
Referindu-se la concepţia materialistă asupra istoriei, pe care Marx şi Engels o
calificau drept ştiinţifică, Lenin comentează: "definindu-şi concepţia despre lume, ei au
denumit-o pur şi simplu materialism. Ideea lor fundamentală (...) e că raporturile
sociale se împart în raporturi materiale şi raporturi ideologice. Acestea din urmă nu
reprezintă decât o suprastructură a celor dintâi, care, la rândul lor, iau naştere
independent de voinţa şi conştiinţa omului, ca (rezultate) forme ale activităţii omului,
urmărind întreţinerea propriei lui existenţe" 9 .
În contextul polemicilor aprinse cu adversarii ideologici şi politici, Lenin a dezvoltat
latura pragmatică legată de organizarea clasei muncitoare şi a partidului comunist ca
avangardă politică a acesteia. E1 a accentuat rolul revoluţionar al partidului unic,
comunist, locul ideologiei în lupta de clasă şi în activitatea revoluţionară a partidului.
În acest cadru politico-ideologic, pentru Lenin a devenit foarte limpede distincţia
dintre ideologia progresistă şi cea reacţionară, dintre ideologia ştiinţific fundamentată
şi cea neştiinţifică.
De aceea, el putea să scrie în Materialism empiriocriticism: "condiţionată din
punct de vedere istoric este orice ideologie, dar necondiţionat e faptul că oricărei
ideologii ştiinţifice (spre deosebire, de pildă, de cea religioasă) îi corespunde adevărul
obiectiv, natura absolută" 1° . În ce constă obiectivitatea ideologiei?
Cercetătorul angajat partinic pe poziţia unui anumit grup social — distincţia între
răspunde Lenin se bucură de obiectivitate mai profundă decât a ideologia progresistă
şi cea reacţionară,
obiectivismului, întrucât nu se mărgineşte să arate necesitatea unui între cea ştiinţific
proces, ci lămureşte care anume formaţiune dă conţinut acestui
fundamentată şi cea
proces, care anume clasă dă sens respectivei mişcări. Nu numai că neştiinţifică
obiectivitatea şi partinitatea sunt compatibile, dar mai mult,
partinitatea condiţionează obiectivitatea şi ştiinţificitatea teoriei clasei muncitoare
pentru că interesele acestei clase coincid cu sensul istoriei, cu legea progresului social.
Operând o distincţie între ideologia progresistă şi cea reacţionară, între cea ştiinţific
fundamentată şi cea neştiinţifică, Lenin considera că irezistibila "putere de atracţie pe
V.I. Lenin, Opere complete, vol. 23, Editura politică, Bucureşti, 1963, p.6.
9
V. I. Lenin, Conţinutul economic al narodnicismului şi critica lui în cartea domnului Struve, în Opere,
Editura politică, Bucureşti, 1958, p.142.
V.I. Lenin, Opere complete, voll 8, Editura politică, Bucureşti, 1963, p.136.
11
Anton CARPINSCHI
care această teorie o exercită asupra socialiştilor din toate ţările constă tocmai în faptul
că ea îmbină un înalt şi riguros spirit ştiinţific (care constituie ultimul cuvânt al ştiinţei
sociale) cu spiritul revoluţionar, şi le îmbină nu în mod întâmplător, nu numai pentru
motivul că întemeietorul doctrinei întrunea calităţile unui om de ştiinţă şi pe acelea ale
unui revoluţionar, ci le îmbină chiar în cadrul teoriei într-un mod intrinsec şi
indisolubil" 11 . Încredinţat în posibilitatea elaborării unei ideologii ştiinţifice, Lenin a
militat pentru fundamentarea educaţiei ideologice concepute şi administrate de partidul
unic, educaţie capabilă să transforme proletariatul dintr-o clasă în sine într-o clasă
pentru sine.
În acest proces, ideologul este acela care "merge înaintea mişcării spontane, arătându-i
calea, (...) ştie să rezolve, înaintea altora toate problemele teoretice, politice, tactice şi
organizatorice de care se lovesc în mod spontan <elementele materiale> ale
MişCării" 12 .
"Ideologii particulare" şi "ideologii totale"
Dezvoltând concepţia sociologică max-weberiană conform căreia
ideologia este un
sistem de idei legat
ideologia este un sistem de idei legat de interesele unui grup economic,
de interesele unui politic, etnic, religios sau de alt gen, Karl Mannheim a analizat
grup economic, conceptele de ideologie şi utopie ca aspecte corelate ale dimensiunii
politic, etnic, religios teoretice a conştinţei sociale. În lucrarea sa, Ideologie utopie (1929),
sau de alt gen
Karl Mannheim prezintă ideologia şi raportul acesteia cu utopia din
perspectiva sociologiei cunoaşterii, ştiinţa menită să traseze originile şi
cadrele sociale ale ideilor şi credinţelor omenirii, să explice dinamica
socială a structurilor de gândire, mai precis, relaţia dintre structurile de
gândire şi situaţiile social-politice în schimbare. Odată cu "apariţia
formei generale a concepţiei totale asupra ideologiei — scrie Mannheim
simpla teorie a ideologiei se transformă în sociologie a cunoaşterii.
Ceea ce constituia odată armamentul intelectual al unui partid, devine o
metodă de cercetare în istoria socială şi intelectuală" 13 . Gânditorul
german considera că propria sa contribuţie constă în transformarea
teoriei ideologiei într-o sociologie a cunoaşterii, ceea ce a permis trecerea de la forma
specială, particulară, la forma generală a ideologiei.
Prin ideologii particulare, Mannheim înţelege ideologiile care servesc pentru inducerea
în eroare a grupurilor opuse, iar prin ideologii totale, totalitatea structurii gândirii unei
epoci, a unui grup social, a unei clase.
11
V.I.Lenin, Opere complete, voll, Editura politică, Bucureşti, 1960, p.329.
12
Vladimir Ilici Lenin, Opere complete, vol.5, Editura Politică, Bucureşti, 1961, p.363.
13
Karl Mannheim, Essays on the Sociology of Knowledge, Routledge, London, 1957, p.69.
 Ideologii politice moderne şi contemporane
În sensul "concepţiei particulare", ideologia este, în acord cu psihologia
intereselor, o armă în lupta de idei şi activitatea de propagandă. "Concepţia totală" se
referă la modalităţile de a gândi ale unei clase sau chiar a unei societăţi pe perioade
istorice determinate, cum ar fi de pildă, societatea medievală, epoca modernă, perioada
dintre cele două războaie mondiale etc. În acest sens larg, toate gândurile noastre despre
societate şi toate acţiunile colective prezintă un caracter ideologic. "Forma generală a
concepţiei totale cu privire la ideologie este este utilizată de analişti — subliniază
Mannheim —, atunci când aceştia au curajul de a supune unei analize ideologice nu doar
punctele de vedere ale adversarului, ci şi pe toate celelalte, inclusiv pe al lor propriu" 14 .
Asistăm, aici, la o extindere a conceptului de ideologie la "ceva de genul unui sistem de
credinţe despre lumea socială sau un Weltanschauung (perspectiva asupra lumii)" 15 ,
extindere ce i-a deschis posibilitatea conceperii ideologiei ca fiind "mai mult decât o
pledoarie pentru interesul clasei conducătoare" 16 . Istoricitatea şi caracterul social al
gândirii reprezintă pentru Mannheim sursele limitelor gândirii şi cunoaşterii sociale.
"Aparatele ideologice" şi ideologia ca "raport trăit al oamenilor
faţa de lumea lor"
Teoria aparatelor ideologice a fost susţinută de Louis Althusser 17 care a reluat o
idee a lui Antonio Gramsci despre hegemonia clasei la putere printr-un vast sistem civil
(şcoală, biserică) ce asigură supunerea "voluntară" a claselor exploatate.
Spre deosebire de Gramsci, Althusser a considerat că hegemonia clasei dominante şi
consensul nu se realizează, în principal, prin instituţii civile şi acţiuni private, ci prin
intermediul unor aparate ideologice de stat, printre care: aparatul religios, de
învăţământ, aparatul juridic, politic, sindical, de informaţie etc.
Gânditorul francez accentuează asupra rolului deosebit al aparatelor
ideologice în societatea contemporană. Asistăm, astăzi, la o adevărată
inserţie a ideologicului în toate structurile societăţii. De aici, strânsa
competiţie între grupuri, partide, indivizi pentru ocuparea poziţiilor de
comandă în aparatele ideologice, concurenţa dintre diferitele instituţii şi
aparate ideologice în dobândirea, transmiterea şi manipularea informaţiei.
Indispensabilă oricărei societăţi, ideologia rămâne, totuşi pentru Althusser, o
reprezentare falsificată a realului, pentru că este, în mod necesar, orientată şi
tendenţioasă, plină de enunţuri eronate ce se pretind adevărate. Ea nu oferă oamenilor o
cunoaştere obiectivă a sistemului social în care trăiesc, ci dimpotrivă o reprezentare
mistificată a acestui sistem social pentru a-i menţine "la locul lor" în sistemul
14
Ibidem, p.68.
15
Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Polirom, 2000, p.21.
16
Ibidem.
17
Louis Althusser, Id6logies et appareilles id6logiques dtat, în "La Pens&", nr.161/1970.
13
Anton CARPINSCHI
exploatării şi manipulării. Aşadar, Althusser, neagă orice conţinut obiectiv ideologiei,
definind-o ca "raportul trăit al oamenilor faţă de lumea lor" 18 , un "raport care exprimă
mai curând o voinţă (conservatoare, conformistă, reformistă sau revoluţionară), chiar o
speranţă sau o nostalgie, decât descrie o realitate" 19 .
Ideologia politică, un proiect intre cunoaştere şi acţiune
centrat pe interese de grup
O definire operaţională a ideologiei politice
Enciclopedia Blackwell a găndirii politice defineşte ideologiile drept
"modele ale credinţelor cu semnificaţie simbolică şi expresii ce prezintă, interpre-
tează şi evaluează lumea într-o manieră menită să mobilizeze, orienteze, organizeze şi
justifice anumite modalităţi sau cursuri ale acţiunii şi să anatemizeze altele" 20 .
Dicţionarul Oxford de politică defineşte, la rândul său, ideologia drept
"un ansamblu cuprinzător de idei prin care un grup social interpretează lumea în care
trăieşte. (...). O ideologie trebuie să ofere anumite explicaţii cu privire la desfăşurarea
lucrurilor şi la finalitatea lor (asigurând un ghid în planul acţiunii), criterii de
distingere a adevărului de fals, a raţionamentelor valide de cele invalide, precum şi o
credinţă precumpănitoare în Dumnezeu, Providenţă, sau Istorie, la care aderenţii să
poată apela în ultimă instanţă ori de câte ori sunt provocaţi de cei care nu împărtăşesc
aceeaşi ideologie" 21 .
În concepţia noastră22 ,
ideologia politică se prezintă sub forma unui proiect între cunoaştere şi acţiune centrat
pe interese şi idealuri de grup, vizând cucerirea şi exercitarea puterii, organizarea şi
conducerea societăţii prin elaborarea şi administrarea politicilor publice. Sau, într-o
altă formulare, o ideologie politică este un sistem de idei şi credinţe, valori şi
argumente ce exprimă interese de grup şi orientează acţiunea politică a acestuia.
18
Louis Althusser, Citindu - 1 pe Marx, Editura politică, Bucureşti, 1970, p.59.
19
Ibidem, p.60.
20
The Blackwell Encyclopaedia of Political Thought (edited by David Miller), Blackwell Reference,
1987.
21
Oxford Dicţionar de politică, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001.
22
Anton Carpinschi, Ideologicul - proiect socio - uman între cunoaştere şi acţiune, în: Cunoaştere,
Creativitate, Comunicare, voll, Universitatea "Al.I.Cuza" Iaşi, 1981, pp.39 -43; de asememea: Nivele ale
gândirii. Limbaj ideologic. Comunicare politică, în volumul: Anton Carpinschi, Deschidere şi sens în
găndirea politică, Institutul European, 1995, pp.41-60.
 Ideologii politice moderne şi contemporane
Idei, doctrine, ideologii
Generate de lupta pentru poziţii de conducere în societate şi de ciocnirea
intereselor divergente, ideile politice sunt elemente constitutive ale vieţii politice. În
raport cu termenii de doctrină şi ideologie, cel de idee politică are o sferă mai largă.
"Istoria doctrinelor — arăta Jean Touchard face parte din istoria
ideilor, dar ea nu reprezintă întreaga istorie a ideilor, ea nu este, ldeologiile şi
poate, nici chiar partea ei esenţială" 23 . Exegetul francez compara, de doctrinele se
constituie in
altfel, o idee politică cu o piramidă cu mai multe etaje: cel al
suporturi pentru
doctrinei, cel pe care marxiştii îl numesc praxis, cel al vulgarizării, acţiunea politică
cel al simbolurilor şi reprezentărilor colective.
Provenind din latinescul "docere" — învăţământ, ştiinţă, doctrină) termenul
"doctrină" desemnează un ansamblu de noţiuni şi idei coerente, despre care se afirmă
că sunt adevărate şi prin care se pretinde a se furniza o interpretare a faptelor, o
orientare a
Spre deosebire de ideologie, doctrina poate fi elaborată de un partid sau chiar de
o persoană (doctrina lui Richelieu, doctrina Monroe, doctrina Brejnev, doctrina lui Mao
etc.). Ideologia, în schimb, este o operă colectivă, prezintă un caracter mai larg, mai
plastic şi mai adaptabil la realitate. Ideologiile preiau din doctrinele politice valori,
concepte, argumente şi încearcă să le aplice diverselor familii politice angajate în praxis,
comportamentelor actorilor politici individuali şi colectivi. Ideologiile şi doctrinele se
constituie în suporturi pentru acţiunea politică.
Funcţiile ideologiilor politice
Plecând de la definirea ideologiei ca, "un set coerent şi comprehensiv de idei
care explică şi evaluează condiţiile sociale, ajută oamenii să-şi înţeleagă locul în
societate şi oferă un program pentru acţiune socială şi politică" 24 , Terence Ball şi
Richard Dagger sistematizează patru funcţii ale ideologiei: explicativă, evaluativă,
orientativă şi programatică (prescriptivă).
"O ideologie oferă o explicaţie asupra cauzelor care fac condiţiile sociale, politice şi
economice să fie aşa cum sunt, (...), oferă un mod de a privi la evenimente şi condiţii
pe care încearcă să le înţeleagă. Ideologii doresc, de obicei, să convingă cât mai mulţi
oameni şi această dorinţă îi conduce la a oferi explicaţii simple, uneori simpliste, ale
unor evenimente şi circumstanţe complicate"".
23
Jean Touchard (et les collaborateurs), Histoire des kMes politiques, (troisi me
Universitaires de France, Paris, 1967, pp.VI-VII.
24
Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice si idealul democratic, Polirom, 2000, p.22.
Ibidem, p.23.
Anton CARPINSCHI
Astfel, pentru liberali explicaţiile sunt tipic individualiste, condiţiile sociale fiind
rezultatul opţiunilor şi acţiunilor individuale. De pildă, liberalii consideră că apariţia
unei crize economice este rezultatul neintenţionat al deciziilor
Funcţia explicativă luate de indivizii raţionali care răspund circumstanţelor în care
lucrează sau, uneori, sunt opriţi să lucreze pe piaţa liberă. Pentru
conservatori, imperfecţiunea naturii umane, a cărei sursă se află în păcatul originar, este
baza explicaţiei condiţiilor sociale date. Pentru socialişti, condiţiile sociale se explică, în
general, prin relaţiile economice de clasă. În loc să apeleze la opţiunile indivizilor,
precum liberalii, sau la imperfecţiunea naturii umane, socialiştii consideră indivizii
prinşi în mecanismul relaţiilor sociale care îi modelează şi le structurează opţiunile.
Pentru ideologiile de factură fascistă, cauza relelor sunt străinii, indivizii taxaţi drept
anormali, oamenii sau popoarele considerate inferioare din punct de vedere rasial:
evreii, negrii, hispanicii, slavii, arabii etc. Ideologii şi propagandiştii fascişti, nazişti,
fundamentalişti caută, în permanenţă, "ţapul ispăşitor".
Pe lângă explicaţii, ideologiile oferă standarde de evaluare a
Functia evaluativă condiţiilor sociale. Dacă explicaţiile sunt cauzale sau
condiţionale, evaluările se referă la gradul de bine sau rău,
utilitate sau nonutilitate, justificare sau nonjustificabilitate a unui eveniment, persoane
politice sau proces social-istoric. Fiecare ideologie răspunde în funcţie de poziţia şi
interesele emitentului respectiv. "Dacă eşti un libertarian, de exemplu, este mai probabil
să evaluezi o anumită politică propusă întrebând dacă aceasta sporeşte sau nu rolul
g-uvernului în vieţile indivizilor. Dacă sporeşte rolul g -uvernului, aceasta este
indezirabilă. Dacă eşti feminist, te vei întreba probabil dacă politica propusă este sau nu
în interesul femeilor şi o vei aproba sau nu din acest motiv. Dacă eşti comunist, vei fi
îndreptăţit să întrebi cum va afecta această propunere clasa muncitoare şi dacă ea va
creşte sau descreşte şansele victoriei în lupta de clasă. Înseamnă că aceia care urmează
o ideologie pot evalua favorabil un anume fapt care displace adepţilor altei ideologii —
comuniştii privesc lupta de clasă ca pe un lucru bun, în timp ce fasciştii o văd ca pe ceva
rău. Oricare ar fi poziţia, este clar că toate ideologiile oferă standarde sau indicaţii care
îi ajută pe oameni să aprecieze, să judece, să evalueze politicile şi condiţiile sociale
astfel încât să poată decide dacă aceste politici sau condiţii sunt bune, rele sau neutre" 26 .
Precum hărţile şi busolele ce ajută călătorilor orientarea în teritorii necunoscute,
ideologiile oferă adepţilor lor orientarea în spaţiul social, localizarea pe eşicherul
politic. O ideologie poate ajuta pe cineva să-şi afle poziţia şi
Functia orientativă
identitatea politică, să-şi cristalizeze preferinţele şi antipatiile într-o
lume diversă, schimbătoare şi complicată. "Dacă eşti comunist, de
exemplu, probabil te percepi ca un membru al clasei muncitoare, care aparţine unui
partid devotat eliberării muncitorilor de exploatarea şi oprimarea capitalistă, şi deci
adversarul implacabil al clasei conducătoare capitaliste. Sau dacă eşti nazist, te percepi
Presses
probabil ca o persoană albă şi ca membru al unui partid dedicat prezervării purităţii
Ibidem.
 Ideologii politice moderne şi contemporane Anton CARPINSCHI

rasiale, supunând sau eliminând rasele inferioare. Sau dacă eşti feminist, eşti îndreptăţit mai accesibile, mai directe şi mai partizane. Lucrările de filosofie politică, în schimb,
să te autoevaluezi înainte de toate ca femeie (sau ca bărbat simpatizând cu problemele sunt mai elevate şi mai profunde, cu argumente mai abstracte şi mai pretenţioase. În
femeilor) aparţinând unei organizaţii al cărei scop este să elimine opresiunea şi pofida complexităţii şi complementarităţilor, o diferenţă importantă există şi între religie
exploatarea sexuală. Alte ideologii permit aderenţilor lor să se orienteze, să-şi cunoască şi ideologiile politice. Religiile sunt preocupate, în principal, de supranatural şi de divin,
situaţia sau poziţia în societate în alte moduri, dar toate ideologiile îndeplinesc funcţia de sacralitate şi metamorfozele umano-divinului, de mântuirea sufletească şi pacea
de orientare" 27 . veşnică a spiritelor în plan extramundan. Ideologiile, în schimb, se plasează în plan
În sfărşit, orice ideologie îndeplineşte o funcţie mundan, fiind centrate pe interesele materiale, profane, ale oamenilor în carne şi oase,
Funcţia programatică
programatică sau prescriptivă, stabilind un program general (prescriptivă) aici şi acurn.
de acţiune socială şi politică prin care indică adepţilor săi
Dincolo de aceste distincţii, este important să înţelegem că oamenii au nevoie de toate
strategia cuceririi şi exercitării puterii, precum şi modalităţile organizării şi conducerii
formele de manifestare ale gândirii umane şi că între ideologii, teorii ştiinţifice,
societăţii prin elaborarea şi aplicarea politicilor publice. "Dacă eşti un comunist, de
exemplu, ţi se pare important să întăreşti conştiinţa de sine a clasei muncitoare pentru a filosofie politică sau religii există o complementaritate şi o superbă conlucrare a
putea învinge capitalismul, a pune mâna pe puterea de stat şi, eventual, pentru a crea o spiritului.
societate cooperatistă, societatea comunistă. Dacă eşti un nazist, însă, ţi se pare
important ca <superioara rasă albă> să izoleze, să separe, să subordoneze şi poate chiar
să extermine evrei, negri şi alte rase inferioare. Dacă eşti un libertarian, programul tău Teme şi probleme
politic va include propuneri pentru a reduce sau elimina intervenţia guvernului în vieţile • 1 Identificarea idolilor, sau... în căutarea unei preistorii a ideologiei.
oamenilor. Dar dacă eşti conservator tradiţional, e posibil să doreşti ca statul sau
guvernul să intervină pentru a promova moralitatea şi valorile tradiţionale" 28 . Fiecare 2. Ideologia între ştiinţa ideilor şi "metafizica sinistră".
ideologie prezintă o imagine asupra lumii politice şi sociale, aşa cum este şi cum 3. Ideologia, doar o "falsă conştiinţă"?
intenţionează emitentul să o transforme cu ajutorul adepţilor şi simpatizanţilor.
4. Partinitatea şi obiectivitatea ideologiei autoproclamate ştiinţifice.
Ce nu este o ideologie politică 5. "Ideologii particulare" şi "ideologii totale".
6. "Aparatele ideologice" şi ideologia ca "raport trăit al oamenilor faţă de lumea lor".
Prin funcţiile îndeplinite, ideologiile politice leagă cunoaşterea şi acţiunea,
definindu-se ca ideologii, adică proiecte socio-umane centrate pe anumite interese de 7. Idei, doctrine, ideologii.
gruP• 8. Funcţiile ideologiilor politice.
Tocmai de aceea, o ideologie nu este o teorie ştiinţifică , nici o filosofie politică şi nici 9. Ce nu este o ideologie politică.
o religie. Deşi unele ideologii politice conţin elemente de cunoaştere şi de adevăr, sau
apelează la teoriile ştiinţifice, deşi unele dintre ele se pretind ştiinţifice, sau chiar
ştiinţe (socialismul ştiinţific, de ideologia politică, ca un gen anume de gândire,
nu se confundă cu teoria politică.
Teoriile ştiinţifice sunt explicative, se bazează pe cunoaşterea empirică şi
obiectivă; nu sunt prescriptive şi normative. Chiar dacă teoriile ştiinţifice au implicaţii
practice, acestea nu înseamnă că ele sunt ideologii. Spre deosebire de ideolog, omul de
ştiinţă nu este implicat direct în praxis-ul politic, În cazul distincţiei dintre filosofia
politică şi ideologia politică, trebuie spus că este vorba despre o diferenţă de nivel şi de
grad. Mult mai preocupate de legarea gândirii de acţiune, ideologiile sunt mai simple şi

27
Ibidem, p.24.
Ibidem.
17
 Anton CARPINSCHI

În Encyclopaedia Britanica, liberalismul este definit drept:

"credo-ul, filosofia şi mişcarea orientate spre libertatea văzută, ca metodă şi politică de guvemare,
II. De la liberalism principiu organizator al societăţii şi cale a vieţii pentru individ şi comunitate.(...). Liberalismul devine,
la neoliberalism astfel, un mod de abordare esenţial pentru individul şi colectivitatea lumii modeme. (...). În acest
condiţii, imaginea liberală a statului apare ca un reflex al echilibrului fizic pe care revoluţia stiintifica
îl făcuse deja familiar. În acelasi timp, modelul liberal al raţiunii umane pune accent pe primatul auto-
interesului ca impuls (egoism), primatul raţiunii ca instrument (intelectualism) şi valoarea finală a
eforturilor individuale spre auto-realizare (progres, fericire), or a lipsei de efort individual (laissez-
faire) în starea naturiala" 3° .

11 Cadru general: definiri şi sensuri

La rândul său, Encyclopedia Americana apreciază că:

"elementul constant în liberalism este atitudinea, mai degrabă decât doctrina. Liberalii au fost, în mod
Termenul "liberal", a fost folosit pentru prima
Apărut in Spania in anul 1812, constant, critici faţă de extinderea instituţiilor şi instituirea autorităţilor — politice sau religioase — ce
dată pentru a desemna o mişcare politică abia la
termenul liberales desemna restrâng libertatea individuală. Liberalii au încredere în bunătatea omenească şi în raţionalitatea
începutul secolului al XIX-lea. În acest context, el grupurile de burghezi, liber
acesteia. Ei cred, de asemenea, că puterea şi bogăţia tind să corupă omul, că egalitatea şanselor şi
profesionişti, intelectuali ce se
desemna un set de idei politice privind perfectibilitatea opuneau claselor privilegiate şi educaţia universală vor elimina relele sociale şi politice creînd, astfel, premisele unor societăţi a celor
naturii umane, libertăţi şi drepturi acordate individului, tradiţionaliste (clerul, nobilimea), aproximativ egali.(...). Liberalii au fost în permanenţă dispuşi să favorizeze reforma în aproape toate
favorabile monarhiei absolute. Sub
g-uvernare constituţională, instituţii democratice, progres influenţa revoluţiei burgheze din cazurile şi să privească cu optimism spre un viitor mai bun" 31 .
social. Ca şi conservatorismul sau socialismul, Franţa, Partidul Liberales se
pronunţa in favoarea ordinii Prin trecerea în revistă a unora din definiţiile de dicţionar, se poate observa că
liberalismul a apărut ca un produs ideologic al constituţionale şi a statului de liberalismul apare atât ca doctrină sau ideologie politică, economică, cât şi ca atitudine
modernităţii politice, ca un set de idei, valori şi drept, pentru drepturile naturale,
li bertăţile politice şi civile ale generală, credo filosofic, regim politic asumat de o societate globală.
argumente plămădite prin conjugarea efectelor individului. maximizarea
Ambele tipuri de ipostaze ale liberalismului sunt centrate, însă, pe
reformelor religioase, Iluminismului, revoluţiei libertătil individuale
prin minimizarea maximizarea libertăţii individuale prin minimizarea puterii statale.
industriale şi revoluţiilor politice desfăşurate pe
puterii statale Aceasta pare, pentru început, a fi şi esenţa doctrinei liberale. Dar,
parcursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea.
pentru a ajunge la un model cuprinzător şi mai profund de înţelegere a
Marile dicţionare surprind aspectele definitorii ale liberalismului. Astfel,
doctrinei liberale, este necesară comentarea unora din principalele modalităţi de
dicţionarul Lalande defineşte liberalismul în felul următor:
abordare, definire şi caracterizare a liberalismului existente în literatura de specialitate.
"A. Doctrină politică ce susţine creşterea pe cât posibil a independenţei puterilor legislativă şi Astfel, încă din anii '30, George H. Sabine arăta ca acest cuvânt a fost folosit,
judiciară în raport cu puterea executivă şi acordarea celor mai mari garanţii posibile cetăţenilor din raţiuni istorice, dar şi teoretico-metodologice, în două sensuri: unul mai restrîns şi
contra arbitrariului guvernământului. (...). Se opune autoritarismului. B. Doctrină politico-
altul mai general. "intr-un sens restrîns, <liberalismul> este întrebuinţat pentru a
filosofică conform căreia unanimitatea religioasă nu este o condiţie necesară pentru o bună
desemna poziţia politică plasată între conservatorim şi socialism, poziţie favorabilă
organizare socială şi care reclamă pentru toţi cetăţenii <libertatea de gândire>. C. Doctrină
reformei dar opusă radicalismului. În acest sens, el aparţine unei perspective asupra
economică conform căreia statul nu trebuie să exercite nici funcţii industriale nici funcţii
comerciale şi nici să intervină în relaţiile economice dintre indivizi, clase sau naţiuni. Se lumii, proprii clasei mijlocii mai degrabă decât celei a aristocraţiei interesată în
vorbeşte, în acest sens, despre liberalismul economic. Se opune etatismului sau chiar, într-o păstrarea status quo — ului, ori a clasei muncitoare preocupată de politica de reglare sau
manieră mai generală, socialismului. D. Respect pentru independenţa celuilalt; încredere în chiar înlocuire a afacerilor antreprenoriale. Acest sens restrâns al <liberalismului> este,
efectele fericite ale libertăţii"". probabil, mai caracteristic întrebuinţării sale pe continent decât celei anglo-americane;
marxiştii descriu în mod curent liberalismul ca o teorie politică capitalistă având ca scop
Se poate constata astfel că, dincolo de polisemia termenului, liberalismul desemnează,
economic laissez faire-ul sau cea mai apropiată poziţie de acesta. Într-un sens mai larg,
în principal, doctrinele ce urmăresc creşterea libertăţii individuale prin diminuarea
<liberalismul> a început să fie folosit ca echivalentul cel mai apropiat la ceea ce este
rolului statului.

29
Vocabulaire technique et critique de philosophie, (17 -e dition), Presses Universitaires de France, 30
Encyclopaedia Britanica, vol.13, Inc.William Benton, Publisher, 1972.
Paris, 1991. 31
Encyclopedia Americana, vol.17, Intemational Edition, New York, 1971.
19
 Ideologii politice moderne şi contemporane
denumit în mod popular <democraţie> în contrast, fie cu comunismul, fie cu fascismul.
La nivel politic, acest sens al <liberalismului> presupune apărarea instituţiilor populare
ale guvernării precum, votul universal, adunările reprezentative şi responsabilităţile
executive pentru electorat; aceasta înseamnă, de fapt, recunoaşterea existenţei institu-
ţiilor politice ca atare, mai mult decât cunoaşterea anumitor principii generale de
filosofie socială ori moralitate politică. În acest sens extins, liberalismul nu poate fi,
desigur, identificat cu ideologia unei anumite clase ori cu un anumit program al unei
reforme politice; el poate fi considerat ca o culminaţie a întregii <tradiţii politice
occidentale>, ori ca o <formă seculară a civilizaţiei occidentale>. Dar, ambele sensuri
ale <liberalismului> sunt corelate în mod natural cu istoria liberalismului în politica
modernă"32 .
Pornind de la sugestia lui George H.Sabine, putem accepta că termenul "liberalism"
desemneaza, stricto sensu, ideologia liberală o ideologie cu o identitate doctrinară
,
diferită de alte ideologii politice: conservatorismul, socialismul, comunismul, fascis-
mul etc. Lato sensu, acelaşi cuvânt se referă la regimurile politice democrat-liberale, la
instituţiile, normele, mentalităţile şi obiceiurile inculcate în diferitele societăţi
occidentale de-a lungul proceselor de dezvoltare economică şi modernizare politică.
Pentru John Gray, "liberalismul tradiţional, în toate variantele sale, este o teorie
politică universalistă. Conţinutul său este un set de principii care prescriu regimul cel
mai bun, instituţiile în mod ideal cele mai bune pentru întreaga umanitate. (...),
conţinutul liberalismului tradiţional este un sistem de principii care funcţionează ca
norme universale pentru evaluarea critică a instituţiilor umane" 33 . Dar, care ar fi acest
set de principii şi norme universale ce conferă specificitate tradiţiei liberale şi, în
particular, liberalismului modern "In toate formele sale convenţionale"?
În conceptia lui John Gray, paradigma liberala este "individualistă, în sensul că afirmă
primatul moral al persoanei în faţa revendicărilor oricărei colectivităţi sociale; este
egalitaristă, în măsura în care atribuie tuturor oamenilor acelaşi statut moral şi neagă
relevanţa meritului moral al indivizilor umani pentru orânduirea legală sau politică;
este universalistă, afirmând unitatea morala a speciei umane şi acordând o importanţă
secundară formelor culturale şi organizărilor istorice particulare; şi este melioristă în
convingerile privind corigibilitatea şi posibilitatea de a îmbunătăţi orice instituţie
socială şi orice tip de organizare politică.
Tocmai această concepţie despre om şi societate conferă liberalismului o
34
identitate clară, care transcende complexitatea şi varietatea sa internă" . Descinzând
dintr-o filosofie a istoriei şi din ideea de progres încorporate proiectului iluminist, acest
32
George H. Sabine, A History of Political Theory, (third edition), George G. Harap & Co. Ltd., London,
1963, (1937), p.741.
33
John Gray, Dincolo de liberalism si conservatorism, Editura A11, Bucuresti, 1998, p. 27.
34
John Gray, Liberalismul, ed.cit., p.24.
21
Anton CARPINSCHI
set de principii şi norme ce conferă o anumită consistenţă tradiţiei liberale desenează
conturul paradigmei liberale moderne ca civilizaţie universală, raţională şi cosmopolită.
În calitate de "orientare a spiritului, filosofie socială printre altele", liberalismul
este definit de Georges Burdeau prin contrast, adică prin raportarea libertăţii individuale
la opusele sale:
"in esenţă, el (liberalismul -n.n.) se bazează pe convingerea că omul este liber dar, de
fapt, această libertate se dezvăluie prin ceea ce i se opune. De aceea, cuvântul
liberalism nu-şi dobândeşte deplina semnificafie decât însoţit de antonimele sale:
despotism, totalitarism, autocraţie, absolutism, etatism, corporatism, dirijism,
colectivism. Toate aceste cuvinte care desemnează ceea ce liberalismul refuză,
conturează în negativ acel loc comun la care ele continuă să se raporteze: respingerea
constrângerilor prin care o autoritate exterioară, oricare i-ar fi originea sau finalitatea,
urmăreşte paralizarea determinărilor individuale" 35 .
Pe acest loc comun al libertăţii persoanei, al determinărilor individuale ferite de
constrângerile exterioare, în special etatice, s-a construit citadela individualismului
liberal, tema-forte a doctrinei politice liberale.
Din perspectiva raportului liberalism-democraţie, Norberto Bobbio arată că
"prin <liberalism> se înţelege o concepţie despre stat, şi anume aceea
conform căreia statul are puteri şi funcţii limitate; ca atare, el se opune fie
Un stat liberal statului absolut, fie statului numit, în zilele noastre, social. Prin
nu e neapărat
<democraţie> se înţelege în mod curent una dintre numeroasele forme de
democratic
guvernare, aceea în care puterea se află nu în mâinile unuia sau ale
câtorva, ci în mâinile tuturor, sau mai bine zis ale majoritătii; ca atare, ea
se opune formelor autocratice de guvernare, ca monarhia sau oligarhia.
0 guvernare Un stat liberal nu e neapărat democratic: dimpotrivă chiar, el a apărut,
democratică nu
conduce neapărat
din punct de vedere istoric, în societăti în care participarea la guvernare
la un stat liberal era foarte restrânsă, limitată la clasele înstărite. O guvernare democratică
nu conduce neapărat la un stat liberal: dimpotrivă, statul liberal clasic se
află în prezent în stare de criză, ca urmare a democratizării progresive
produse de extinderea treptată a sufragiului până la sufragiul universal" 36 .
Premisa filosofică esenţială a statului liberal, înţeles ca stat limitat în opoziţie cu
statul absolut, o constituie doctrina drepturilor omului, elaborată de şcoala dreptului
natural (sau jusnaturalism). "Fără această adevărată revoluţie copernicană — subliniază
Bobbio , pe baza căreia problema statului nu a mai fost văzută din perspectiva puterii
suverane, ci din aceea a supuşilor, nu ar fi fost posibilă doctrina statului liberal, care
este in primis doctrina limitelor juridice ale puterii statale. Fără individualism, nu există
liberalism" 37 .
Georges Burdeau, Le libb-alisme, Editions du Seuil, Paris, 1979, p.8.
36
Noiberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, Nemira, Bucuresti, 1998, p.27.
37
Ibidem, p.35.
 Ideologii politice moderne şi contemporane Anton CARPINSCHI

Produs spiritual al modemităţii, versiune a proiectului iluminist de justificare politice din secolul al XIX-lea, Jean Touchard sublinia prezenţa — pe fondul structurii de
raţională şi independentă a statusului individului, liberalismul tradiţional reprezintă clasă burgheze a dimensiunii naţionale în ideologia liberală.
ethos-ul capitalismului în ascensiune, paradigma căreia i-a revenit misiunea istorică de a "Liberalismul, naţionalismul, socialismul — scria el sunt cuvintele cheie ale
forja doctrina politică a burgheziei. În această calitate, în rezolvarea raporturilor dintre mişcarea liberală,
secolului al Liberalismul este ideologia clasei burgheze ce a profitat
societatea civilă, stat şi individ, liberalismul a pledat în favoarea libertăţii individului. in prima jumătate de Revoluţia franceză. Dar, în Germania, Italia, în Europa centrală şi orientală,
a secolului, se aristocraţia guvernează, iar unitatea naţională nu este încă realizată; liberalii
Pentru realizarea acestui scop, doctrina liberală a apelat la ideile individualismului şi
confruntă cu sunt în opoziţie şi mişcarea liberală, în prima jumătate a secolului, se
utilitarismului argumentate din perspectiva raţionalismului contractualist, constituţio- mişcarea naţională confruntă cu mişcarea naţională. Astfel, coexistă mult timp două forme
nalismului democratic, progresismului social optimismului istoric 38
distincte de liberalism: liberalismul confortabil, doctrina Manchester fiind cea
liberalismul
Liberalismul este principala mişcare politică şi intelectuală care, în perioada modernă, mai reuşită expresie a sa, şi liberalismul militant ce inspiră în Germania sau
confortabil
a luptat împotriva absolutismului politic şi a diverselor forme de autoritarism care Italia mişcările revoluţionare ce vor fi învinse în permanenţă. Unitatea
liberalismul germană, unitatea italiană nu sunt făcute de liberali ci, într-o anumită măsură,
afectează libertatea individuală. militant contra lor. Naţionalismul îşi schimbă natura; din liberal devine conservator,
iar uneori deschis reacţionar" 4o .
II Origini şi evoluţie
În tănâra societate americană, în schimb, — după cum observase încă de la
mijlocul secolului al XIX-lea Alexis de Tocqueville se produce concilierea cea mai
În ceea ce priveşte originile şi evoluţia liberalismului, semnalăm existenţa mai rapidă între liberalism şi democraţie, libertate şi egalitate, liberalism, grupurile de
multe concepţii importante 39 . Încercând o sistematizare, am putea remarca, de la imigranţi de diverse naţionalităţi şi construcţia naţiunii americane. Această conciliere
început, că fiecare dintre concepţiile avute în vedere aduce în prim plan — din raţiuni are la bază compromisul pragmatic dintre ideologia libertăţilor individuale şi regimul
ideologice şi/sau teoretice o anumită perspectivă analitică: dimensiunea naţională; democratic, în coordonatele guvernării federale.
modelul cultural; baza economică structura de clasă; fundamentele spirituale "Planeta liberală" a secolului al XIX-lea este, aşadar,
filiaţia ideatică. Înaninte de a le prezenta pe fiecare în parte, vom face menţiunea că Alexis de Tocqueville diversă şi plină de nuanţe sub aspectul evoluţilor naţionale
aceste perspective analitice pot constitui adevărate criterii pentru clasificarea şi (1805-1859), scriitor politic
francez, deputat, membru şi a drumului spre democraţie. Ea se prezenta sub forma
sistematizarea diferitelor variante şi orientări ale liberalismului. al Academiei, scurtă unei "ordini ce-şi caută calea", o ordine încă fragilă în
perioadă ministru al
afacerilor externe (iunie- prima jumătate a secolului al XIX-lea când se afla în
Apariţia liberalismului şi perspectiva naţională octombrie 1849). Autor al procesul tranziţiei spre democraţie 41 . Întărită în a doua
unor cărti de referinţă:
De la D&nocratie en Am&ique, jumătate a secolului al XIX-lea în urma revoluţiilor
Autorii care aduc în prim plan perspectiva naţională localizează apariţia L'Ancien Regime et la ~olution. burghezo-democratice de la 1848, ordinea liberală
Aristocrat lucid, Tocqueville
ideologiei liberale în contextul istoric occidental al emancipării naţiunilor-state. Limi- ajunge să se impună ca putere etatică. Dacă liberalismele
considera că umanitatea se
tându-ne la Europa Occidentală şi SUA, ştim că liberalismele britanic, francez, german, indreaptă, in mod inevitabil, spre secolului al XIX-lea prezentau o puternică dimensiune
epoca egalităţii şi democraţiei. De
italian sau nord-american s-au dezvoltat în condiţii specifice. Relativa izolare şi capaci- naţională, "liberalismul transformat" al secolului al XX-
aici, necesitateaa de a invăţa lecţia
tatea conservativă a Marii Britanii, efectele radicale ale revoluţiei de la 1789 în Franţa, democraţiei pentru a intimpina lea este, în schimb, cosmopolit şi globalizant. Rezolvarea
pregătit sufleteşte pasiunea
unificarea tardivă a Italiei şi Germaniei (de abia la mijlocul secolului al XIX-lea), democrat-liberală a problemelor de ordin naţional din
egaltară, tirania majorităţii şi alte
crearea SUA ca stat federal au imprimat anumite trăsături particulare liberalismelor din necunoscute ale unui viitor in care interiorul marilor puteri şi civilizaţii occidentale,
egalitatea democratică, dar şi
aceste ţări. Din acest punct de vedere, nu ar exista o unitate generală a liberalismului, ci aventura totalitară şi militară eşuată a nazsmului şi
posibilele derapaje ale democraţiei,
doar diferite evoluţii naţional-liberale. Extinzând observaţiile la Europa Centrală şi de riscă să anihileze libertatea fascismului, exacerbarea formei maligne a naţionalismelor
individului.
Est, constatăm decalajul de peste o jumătate de veac în raport cu Occidentul Europei. de factură etnică, tribală sau fundamentalistă explică,
Ţările central şi est-europene au prins trend-ul modemizării, în orizontul liberalismului, credem noi, această schimbare de temă şi de accent.
de abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Referindu-se la mişcarea ideilor
40
Jean Touchard (et les collaborateurs), Histoire des id&s politiques, T.2, (quatri me Presses
38
Cf. Anton Carpinschi, Doctrine politice contemporane. Tipodogii, dinamica, perspective, Editura Universitaires de France, Paris, 1967, p.511.
Moldova, Iasi, 1992, pp.91-96. 41
Nouvelle histoire des kMes politiques (ouvrage collectif sous la direction de Pascal Ory), Hachette,
39
Andrew Vincent, Modern Political Ideologies, Blackwell, Oxford and Cambridge, 1993, pp. 24 - 27. 1987, pp.177-226.
 Ideologii politice moderne şi contemporane
Cele două tradiţii liberale: continentală şi britanică
O altă perspectivă asupra devenirii ideologiei liberale pune în prim plan
distincţia dintre cele două modele culturale ce se află la originea a două tradiţii liberale
importante: continentală şi britanică. Cel care a deschis această perspectivă comparativă
este Alexis de Tocqueville. Prin analiza democraţiei americane — corolarul politic al
liberalsimului anglo-american şi a revoluţiei franceze — laboratorul politic al
liberalismului de extracţie iluministă şi raţionalistă Tocqueville a conturat, de fapt,
două modele culturale şi, implicit, cele două mărci ale tradiţiei liberale: liberalismul de
tip britanic şi liberalismul de tip continental (francez). Spre deosebire de liberalismul
britanic, mai vechi, mai practic şi mai temperat în ceea ce priveşte căile şi metodele
schimbării sociale, liberalismul continental este mai radical.
Tradiţia liberală britanică se bazează pe un model cultural empirist şi evoluţionist De
aici, caracterul reformist, legalist, anti-etatist al acestei tradiţii liberale.
Tradiţia liberală continentală se originează în modelul cultural al raţionalismului
constructivist cartesian. Descinzând din iluminismul francez, liberalismul continental
apelează pentru reglarea problemelor politice într-o mai mare măsură la "raţiunea
abstractă" şi determinismul raţionalist. De aici, voluntarismul constituţional ş i
radicalismul politic, atitudinea pro-etatică a liberalismului de tip francez.
Testul politic al celor două tradiţii liberale a fost întâlnirea istorică cu
democraţia. Explicarea celor două moduri de a fi liberal depinde, în mare măsură, de
felul în care sunt concepute şi practicate cele două moduri de a fi democrat: democrat-
raţional sau democrat-empiric.
Democraţiile raţionale sunt construite manieră deductivă din marile concepte ale
istoriei ideilor — Popor, Suveranitate, Voinţă generală etc.- , în timp ce democraţiile
empirice sunt efective, practice, concrete, preocupate de rezultatele guvernării şi nu de
concepte fondatoare sau principii ultime.
Plecând de la ideea că "democraţiile empirice sunt realiste în mod natural, în
timp ce democraţiile raţionale sunt apte pentru a fi anti-realiste"42 , Giovanni Sartori
asociază democraţia raţională cu democraţia de tip francez, apărută printr-o ruptură
revoluţionară, iar pe cea empirică cu democraţia de tip anglo-american, rezultat al unui
proces de dezvoltare istorică treptată. Liberalismul de tip anglo-american se manifestă
sub forma unei democraţii empirice, în timp ce liberalismul de tip continental este, cu
precădere, o democraţie raţională. Cele două tradţii liberale au forjat, în ultimele două
secole, universul liberalismului în toate colţurile lumii unde această ideologie a reuşit să
pătrundă.
42
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, 1999, p.69.
25
Anton CARPINSCHI
Apariţia liberalismului şi ascensiunea capitalismului
O altă modalitate de cercetare a originilor liberalismului corelează apariţia
acestei ideologii cu o serie de procese social-istorice importante legate de cristalizarea
sistemului capitalist; este vorba despre dezvoltarea capitalismului industrial şi a
spiritului întreprinzător în condiţiile funcţionării pieţei libere de mărfuri şi capital. În
acest context, are loc emanciparea politică a burgheziei, ideologiei liberale revenindu-i
misiunea conceperii discursului prin care această clasă viza metodele cuceririi şi
exercitării puterii politice de stat.
Capitalismul modern îşi are rădăcinile în comerţul practicat în Europa începând
din secolul al XI-lea, în perioada de pace relativă ce a urmat invaziilor normanzilor,
arabilor sau hunilor. Atunci, negustorii au început să croiască marile drumuri
comerciale, să construiască noile centre manufacturiere şi comerciale creând, astfel,
primele pieţe financiare şi de mărfuri, în special, în oraşele Italiei şi ale Ţărilor de Jos.
Avântul comerţului şi expansiunea economică a unor oraşe precum Florenţa, Genova,
Veneţia, Amsterdam sau Anvers au contribuit — începând din secolele al XIII-lea şi al
XIV-lea la erodarea feudalismului deoarece au introdus sistemul de schimb monetar
înlocuind, treptat, economia autarhică şi de subzistenţă praticată pe domeniile feudale.
Meşteşugarii şi ţăranii au început tot mai mult să lucreze contra plată pentru
comercianţii care îi aprovizionau cu materii prime şi care vindeau apoi produsele finite
pe pieţe aflate la distanţă. Dorinţa acumulării profitului, acuta competiţie pentru avuţie
fac din capitalism un adevărat mecanism de creştere economică în căutare permanentă
de pieţe de desfacere pe arii tot mai întinse şi îndepărtate. Exigenţele capitalismului
stimulează revoluţia industrială, iar performanţele sale economice contribuie la
edificarea civilizaţiei industriale.
Sintetizând, am putea afirma împreună cu Peter Saunders că:
"dreptul asupra proprietăţii private, producţia în vederea profitului şi schimbul
spiritul de mărfuri în funcţie de preţul pieţei — echivalează cu o explicaţie desfăşurată a
capitalismului capitalismului şi a modului în care el diferă de alte sisteme cum ar fi
feudalismul sau socialismul. Mai concis, am putea defini capitalismul ca un
sistem în care indivizi sau asociaţii de indivizi se află în competiţie reciprocă
încercând să acumuleze avuţie prin obţinerea dreptului de a exploata terenuri,
forţă de muncă şi capital pentru a produce bunuri, cu intenţia de a le vinde apoi
pe piaţă şi a obţine astfel un profit" 43 .
În contextul social-economic al ascensiunii capitalismului, ideile liberale au
contribuit la prăbuşirea rânduielilor şi mentalităţilor feudale şi, totodată, la emanciparea
"spiritului capitalismului". Deşi, ca ideologie politică deplin constituită liberalismul nu
a existat înaintea secolului al XIX-lea, apariţia sa a fost pregătită şi cerută de
importantele transformări social-economice declanşate prin apariţia germenilor
43
Peter Saunders, Capitalismul. Un bilanţ social, CEU, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p. 31.
 Ideologii politice moderne şi contemporane
capitalismului: producţia de mărfuri; circulaţia mărfurilor şi banilor; apariţia pieţelor,
băncilor, burselor de valori în oraşele modernităţii, şi implicit, a burgheziei industriale,
comerciale, financiare, precum şi a profesiunilor liberale, muncitorilor şi meşteşu-
garilor. Ideologia liberală a concentrat aspiraţiile clasei mijlocii în ascensiune, interesele
burgheziei aflate în conflict cu puterea monarhiilor absolute şi a aristocraţiei
latifundiare. Preconinzând schimbări revoluţionare la acea epocă, ideile liberale apăreau
ca radicale. Revoluţia burgheză din Anglia secolului al XVII-lea, revoluţiile din
America şi Franţa de la sfărşitul secolului al XVIII-lea au avut un caracter liberal în
pofida faptului că, în epocă, cuvântul "liberal" nu era încă folosit cu un sens politic.
Liberalii au răsturnat într-o serie de ţări importante (Ţările de Jos, Anglia, Franţa,
Spania), puterea absolută a monarhiei legitimată prin dreptul divin. În locul acesteia ei
au institut g-uvernări laice, constituţionale şi reprezentative.
Liberalii au criticat privilegiile economice şi politice ale aristocraţiei funciare şi
nedreptăţile sistemului feudal susţinând, în schimb, libertatea de conştiinţă şi expresie,
de deplasare şi participare la viaţa obştească.
Secolul al XIX-lea a fost în multe privinţe secolul liberalismului. Odată cu
extinderea industrializării în ţările occidentale, asistăm la triumful ideilor liberale.
Liberalii acestei perioade au susţinut ordinea pieţei libere bazată pe industrializarea
economiei şi absenţa intervenţiilor statului. Un asemenea sistem al capitalismului
industrial s-a dezvoltat mai întâi în Anglia, începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea.
După o perioadă de circa 100 de ani de acumulare primitivă a capitalului acest sistem
era deja bine reprezentat pe insulă. Rapid, capitalismul industrial s-a răspândit într-o
serie de ţări occidentale de pe vechiul continent, de asemenea în SUA şi, treptat, în
ţările Europei centrale şi de est. În secolul al XX-lea, capitalismul industrial a exercitat
o puternică influenţă în dezvoltarea unor ţări din Asia, Africa şi America Latină, în
multe cazuri, stilul occidental şi ideologia liberală fiind propuse ca modele culturale şi
politice. În ceea ce priveşte expansiunea modelului demo-liberal occidental aceasta
prezintă aspecte contradictorii. Japonia rămâne, desigur, exemplul de succes cel mai
concludent. Asistăm, la nivelul managementului economic, la o îmbinare a modelului
individualist-liberal cu unul corporatist. Economia japoneză este motivată de ideile
tradiţionale ale datoriei şi loialităţii de grup, ca şi de cele liberale ale interesului
individual. India oferă, pe de altă parte, exemplul unei democraţii liberale confruntată
cu mari probleme de decalaj economic şi social şi cu clivaje religioase şi culturale
deosebit de periculoase. Se observă faptul că sistemul democrat-liberal suferă colapsuri
acolo unde nu este susţinut economic prin dezvoltarea capitalismului. Se poate oberva,
de asemenea, că unele state în curs de dezvoltare au opus capitalismului liberal modele
culturale proprii, tradiţionale, comunitare şi anti-individualiste, favorabile implementării
unor ideologii concurente: naţionalismul, socialismul revoluţionar, fundamentalismul
religios.
Anton CARPINSCHI
După cum am arătat, liberalismul a devenit ideologia politică dominantă a
Occidentului industrializat după o lungă perioadă de acumulare a capitalurilor şi
polarizare socială. O serie de gânditori politici — adversari sau adepţi ai liberalismului
au argumentat asupra strânsei şi inevitabilei legături dintre liberalism şi capitalism.
Marxiştii, de pildă, susţin că ideile liberale reflectă pur si simplu interesele economice
ale clasei conducătoare deţinătoare a proprietăţii în cadrul societăţii capitaliste. Pentru
analiştii de factură marxistă, liberalismul este exemplul clasic al "ideologiei burgheze",
expresia ideologică a intereselor capitalului. Pe de altă parte, doctrinarii liberali au
încercat să argumenteze că principiile şi valorile liberale prezintă un caracter natural şi
universal. Friedrich Hayek, de pildă, a susţinut că libertatea economică — dreptul de a
folosi şi dispune de proprietatea particulară —, este un garant esenţial al libertăţii
politice. De aceea, un sistem politic demo-liberal grijuliu faţă de
li bertatea economică libertăţile civile se poate dezvolta numai în contextul ordinii
este un garant
esenţial al libertăţii economice capitaliste. Dezvoltată mai intâi în Europa Occidentală
şi America de Nord, democraţia liberală a pătruns şi a evoluat cu
politice
relativ succes în ţările Europei Centrale şi de Est începând cu a
doua jumătate a secolului al XIX-lea. Victoria Uniunii Sovietice după al II-lea război
mondial urmată de comunizarea forţată a acestei regiuni a Europei au stopat, însă,
pentru multe decenii dezvoltarea capitalistă ce începuse să fie resimţită în Cehoslovacia,
Polonia, Ungaria sau România anilor 30 ai secolului al XX-lea. Prăbuşirea
comunismului în Rusia, în centrul şi estul Europei a făcut ca această regiune să se
confrunte din nou, după 1989, cu marile dileme ale modernizării politice şi economice.
Transpus în fostele ţări comuniste, modelul demo-liberal occidental a relansat, cu un
preţ social deosebit de ridicat, aventura acumulării primitive a capitalului.
Oricum, devenirea istorică din secolele al XIX-lea şi al XX-lea a influenţat
substanţa ideologiei liberale. Caracterul liberalismului s-a schimbat în funcţie de
ascensiunea şi evoluţia generală a clasei mijlocii interesată în stabilizarea poziţiilor sale
economice şi politice. În acelaşi timp, sub influenţa amplificării proceselor de
industrializare şi a creşterii complexităţii mecanismelor de piaţă, se constată o revizuire
a concepţiei liberale în problema rolului statului în economie.
În timp ce liberalismul clasic al secolului al XIX-lea preconiza un stat minimal, o
intervenţie etatică cât mai mică în viaţa economică şi privată a cetăţenilor, "libera-
lismul transformat" al secolului al XX-lea se pronunţă în favoarea intervenţiei
guvernamentale moderate în viaţa economică.
După marea depresiune a anilor 1929-1933, sub influenţa intervenţionismului
etatic preconizat de John Maynard Keynes, statul devine responsabil pentru organizarea
şi impulsionarea economiei şi pentru furnizarea serviciilor bunăstării: locuinţe, sănătate,
educaţie. Această importantă transformare în strategia liberală a condus la conturarea a
două mari epoci în istoria liberalismului denumite, de obicei: liberalismul clasic, pentru
 Ideologii politice moderne şi contemporane
secolul al XIX-lea şi liberalismul transformat sau neoliberalismul secolului al XX-lea.
Conchizând, trebuie să remarcăm că
"realităţile capitalismului contemporan au determinat modificarea
concepţiei liberale asupra statalităţii. Dovedindu-şi, încă odată,
utilitarismul funciar, liberalismul a trecut de la concepţia statului
minimal la concepţia statului asistenţial-intervenţionist. in momentul în li beralismul a trecut de
care statul a devenit un factor politic necesar reglementării jocului pieţei, la concepţia statului
liberalii au trecut de la un antietatism orgolios la un etatism moderat, minimal la concepţia
funcţional. Etatismul neoliberal marchează noua atitudine a libera-
statului asistential-
lismului, favorabilă participării statului în condiţiile controlului demo- interventionist
cratic la organizarea vietii economico-sociale. Etatismul neoliberal este
moderat prin democraţia parlamentară, multiplicarea centrelor de decizie,
descentralizarea puterii, cultivarea dialogului şi compromisului politic" 44 .
Fundamente spirituale şi filiaţie ideatică in liberalism
În sfărşit, o altă concepţie privind originile şi evoluţia liberalismului explorează
filiaţia unor concepte si evoluţia unor teme majore în istoria ideilor politice: individ,
stare naturală, drepturile omului, libertate şi libertăţi, libertate şi legalitate, contract
social, constituţionalism, raţionalism etc. Aceste teme şi concepte furnizează
fundamentele spirituale şi armătura ideatică ideologiei liberale. Fundamentele spirituale
ale liberalismului sunt unitare, dar ele pot fi prezentate şi analizate din perspective
diferite. Una dintre acestea aparţine istoriei ideilor politice. Astfel, cele "zece lecţii" de
"istorie intelectuală a liberalismului" propuse de Pierre Manent 45 se constituie într-o
abordare polemică faţă de interpretarea economicistă de sorginte marxistă. "Perspectiva
din care Manent reconstruieşte genealogia liberalismului este şocantă — subliniază Sorin
Antohi -; el îşi propune să demonstreze, împotriva unui clişeu tenace,
ceea ce este central
că nu avem de-a face cu o doctrină preponderent economică, nici in constituirea
măcar cu una dominată de combinaţia celor două invenţii liberale — li beralismului nu
g-uvernul reprezentativ şi economia de piaţă. Istoria intelectuală a este economia, ci
problema religioasă
liberalismului e construită pe o teză neaşteptată: ceea ce este central în
46
constituirea liberalismului nu este economia, ci problema religioasă" .
În contextul spiritual generat de problema teologico-politică, Pierre Manent
prezintă cititorului o suită de micro-monografii dedicate celor mai importanţi gânditori
politici care au pregătit apariţia ideologiei liberale. Astfel, primul apare Machiavelli 47 cu
44
Cf. Anton Carpinschi, Doctrine politice contemporane. Tipologii, dinamică, perspective, Editura
Moldova, Iaşi, 1992, p. 96.
45
Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, Humanitas, Bucuresti, 1992.
Sorin Antohi, Introducere, la volumul: Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, ed.cit., p.6.
47
Niccolo Machiavelli (1469-1527), om de stat, istoric şi gânditor italian născut la Florenţa. Secretar al
Cancelariei din Florenţa, Machiavelli a îndeplinit numeroase misiuni diplomatice. Operele sale politice, Id
Principe şi Discorsi sopra la prima Deca di Tito Livio (publicate postum, în 1532), au devenit tratate
clasice pentru studierea politicii, teoriei puterii şi artei guvemării. inchinată creării statului naţional italian
prin unificarea statelor-oraşe, inspirată de p bogată experienţăpolitică şi diplomatică, opera lui
Machiavelli este expresia realismului politic în acţiune. Pentru Machiavelli, politica este arta guvemării,
conservării şi dezvoltării statelor în dinamismul lor natural. Prin forţa analitică a gândirii, prin opţiunea
politică laică, raţională şi naţională, Machiavelli s-a impus ca unul din fondatorii gândirii politice
modeme.
29
Anton CARPINSCHI
ideea fecundităţii politice a răului. Secretarul florentin este unul dintre primii moderni
care are curajul să scrie despre convertirea politică a răului prin "transmutarea răului
individual în bine comun", idee ce anticipează principiul "mâinii invizibile" din
mecanismul autoreglării spontane a pieţei libere. Urmează Hobbes 48 şi "noua artă
politică". Aceasta este o "mecanică politică" bazată pe ideea că ordinea socială se naşte
din frica şi neputinţa individului uman obligat, prin aceasta, să semneze contractul cu
Leviathan-ul, adică cu puterea absolută a statului ordonator. Spre deosebire de Hobbes,
Locke 49 - " arhitectul liberalismului clasic" elaborează ideile individualismului liberal
exprimând poziţia indivizilor liberi şi raţionali, stăpâni pe viaţa, munca si proprietatea
lor. Spre deosebire de autoritarismul etatic hobbesian, individualismul liberal preconizat
de Locke viza limitarea puterilor statului monarhic prin normele şi legile dreptului
natural. Filosoful englez a contrapus, astfel, absolutismului monarhic, dreptul absolut al
individului liber."Retras în citadela drepturilor omului şi ale cetăţeanului, ale cărei baze
le-a pus Locke, individul tratează cu statul de la suveran la suveran" 5o .
În spiritul raţionalismului propriu Iluminismului, Montesquieu m propune
contracararea abuzului de putere prin principiul separării puterilor legislativă, executivă
şi judecătorească. Regula generală este aceea că nici o putere nu poate îndeplini mai
mult de o singură funcţie. Libertatea pentru Montesquieu nu este independenţa
individului în faţa statului, ci dreptul de a face ceea ce legea permite. Preocuparea
gânditorului francez nu este direct aceea de a proteja individul în faţa intervenţiilor
statului, ci de a identifica acele legi pe care autorităţile trebuie să le respecte şi care pot
oferi cetăţenilor "siguranţa juridică". Odată cu apariţia primelor semne ale opoziţiei
48
Thomas Hobbes (1588-1679), filosof politic englez a cărui operă cardinală, Leviathan (1651), a fost
concepută într-o perioadă istorică plină de frământări sociale şi politice pentru Asnglia: războiul civil,
revoluţia şi răstumarea monarhiei absolute. Hobbes este primul gânditor după Aristotel care dezvoltă o
nouă teorie a asupra naturii şi comportamentului uman. Fiinţa umană nu mai este concepută a sociabilă de
la natură; oamenii sunt, prin natura lor, fiinţe egoiste urmărind în permanenţă conservarea vieţii,
procurarea binelui şi evitarea răului pentru ei înşişi. Metodologia individualistă şi teoria contractului
social fac din Hobbes unul din premergătorii liberalismului timpuriu.
49
John Locke (1632-1704), filosof şi om politic englez, Locke a studiat medicina la Oxford înainte de a
deveni secretarul lui Anthony Ashley Cooper, prim conte de Shafisbury. Vederile sale politice s-au
dezvoltat şi au fost modelate în contextul Revoluţiei engleze. Adversar al absolutismului, apreciat ca
filosof al "glorioasei revoluţii" de la 1688 prin care s-a instituit monarhia constituţional-parlamentară,
Locke este, totodată, "gânditorul-cheie" al liberalismuli timpuriu. Deşi a acceptat că, prin natura lor,
oamenii sunt liberi şi egali, prioritatea pe care a acordat-o dreptului la proprietate îl apără de sensurile pe
care le-au căpătat mai târziu egalitatea şi democraţia sub influenţa curentelor socialiste. Cele mai
importante opere politice ale lui Locke sunt: A Letter Concerning Toleration (1689) şi Two Treatises of
Government (1690).
50
Jean-Jacques Chevallier, Les grandes doctrines politiques, în: Encyclopffie politique de la France et
du monde, Paris, 1951, p.80.
51
Charles -Louis de Secondat, baron de Montesquieu (1689-1755), filosof, jurist, personalitate publică
implicată în viaţa politică a epocii sale, membru al Academiei franceze. Unul dintre cei mai studiaţi
gânditori politici ai Iluminismului, ale cărui idei raţionaliste şi anti-absolutiste au contribuit la declanşarea
Revoluţiei franceze şi au influenţat concepţiile politice ale Părinţilor fondatori ai SUA. Lucrarea sa
monumentală - De l'esprit des lois (1748) -, în pofida extinderii şi diversităţii, are drept obiect "spiritul
legilor", adică regulile sociale ale dreptului politic, sistemul raţional al legilor, principiilor şi procedurilor
vieţii politice. Clasificarea regimurilor politice şi teoria separării puterilor în stat sunt alte două mari
realizări ale lui Montesquieu şi, implicit, ale filosofiei politice pregătitoare a ideologiei liberale.
 Ideologii politice moderne şi contemporane
dintre burghez şi cetăţean, Rousseau 52 se impune ca unul din primii critici ai
individualismului liberal. E1 susţine că puterea legislativă nu poate fi exercitată decât pe
calea directă, prin votul întregii naţiuni. Inspirat de pasiunea pentru unitate şi totalitate,
Rousseau consideră "voinţa generală", adică suveranitatea poporului, ca indivizibilă,
aparţinând întregului social. Spre deosebire de individualismul lui Locke, în care fiecare
individ este liber să facă contractul social, Rousseau vede în "voinţa generală"
contracararea voluntarismului întreprinzătorilor particulari şi a intereselor egoiste.
Benjamin Constant 53 este, la rândul său, un apărător al liberalismului de opoziţie, ivit
atunci când libertatea individuală începea să fie ameninţată în numele suveranităţii
poporului, mult lăudată şi susţinută de Rousseau. Francois Guizot 54 susţine liberalismul
de guvernământ sau arta de a guverna prin puterea reprezentativă, adică nu prin
aproprierea întregii forţe, ci prin folosirea integrală a celei existente. În sfărşit,
Tocqueville, vizionarul liberalismului confruntat cu problemele şi provocările
democraţiei, închide seria gânditorilor "monitorizaţi" de Pierre Manent.
Din această serie a iluştrilor "părinţi spirituali" ai ideologiei liberale nu poate
lipsi, însă, Immanuel Kant. O abordare alternativă a justificării drepturilor liberale ce
evită orice referinţă la drepturile naturale, la natura şi bunăstarea umană provine din
filosofia lui Immanuel Kant, mai precis, din "metafizica moravurilor" înţeleasă ca un
sistem al conceptelor pure şi universale. Conceptul kantian de "metafizica a mora-
vurilor" cuprinde în sine atât teoria asupra virtuţii cât şi teoria asupra dreptului, pe
temeiul că atât dreptul cât şi virtutea implică obligativitatea; obligativitatea supunerii
faţă de o lege exterioară în cazul dreptului, obligativitatea supunerii faţă de legea morala
interioară în cazul virtuţii. "Unirea virtuţii cu dreptul explică viziunea lui Kant asupra
întregului social; atât una cât şi cealaltă reglează comportamentul fiinţei sociale — faţă
de sine şi de semeni, ca şi faţă de formele instituţionalizate ale existenţei. Dualitatea
socială dată de drept şi de moralitate reproduce, în planul socialului, dualitatea
filosofică fenomenal-noumenal a umanului: ca fiinţă fenomenală, omul este supus
normei juridice, dar e sancţionat de legea morală interiorizată sau de justiţia divină.
Aşadar, <metafizica moravurilor> are sensul extins de sistem al principiilor raţionale
52
Jean -Jacques Rousseau (1712-1778), gânditor cu putemică influenţă asupra asupra vieţii politice
modeme, precursor al liberalismului social, dar şi al socialismului. Postularea "bunului sălbatic" şi
idilizarea stării naturale, sugerarea ideii că proprietatea privată este sursa răului social, critica radicală a
relelor societăţii, preferinţa pentru egalitatea socială şi "reconstrucţia socială completă" pregătesc ideile
stângii politice şi ale tradiţiei revoluţionare. Opere politice principale: Discours sur l'origine et les
fondements de (1755), Le contrat social (1762).
53
Benjamin Constant (1767-1830), scriitor, gânditor şi om politic francez. Influent membru al partidului
liberal; "principalul reprezentant al liberalismului sub Restauraţie" (Jean Touchard) şi "unul dintre autorii
care au expus în modul cel mai profund lecţia eşecului Revoluţiei de a se stabiliza într-o formă politică
solidă, unul dintre gânditorii cei mai pătrunzători ai tranziţiei democratice" (Marcel Gauchet). Este unul
dintre criticii cei mai lucizi ai "suveranităţii poporului" în numele libertăţii individului. Principalele opere
politice sunt reunite în: Collection compkte des ouvrages pubdies sur le gouvernement reprentatif et la
constitution actuelle, formant une espke de cours de politique constitutionnelle (1818) şi în Mlanges de
litt&ature et de politique (1829).
54
Francois Guizot (1787-1874), om de stat şi istoric francz. Ca ministru al instrucţiunii
publice, a admis prinmcipiul libertăţii învăţământului primar. Ca şef al guvemului (1847-
1848) a practicat o politică conservatoare care a favorizat declanşarea revoluţiei de la 1848.
31
Anton CARPINSCHI
care întreţin viaţa socială a indivizilor. De aceea, ei au datoria să cultive şi să
desăvărşească metafizica, întrucât omul este, prin natura sa, o fiinţă metafizică ale cărei
potenţe — spune Kant — se manifestă în dovezile de decizie şi acţiune conforme unei
legislaţii universale, chiar şi în lipsa unor principii morale a priori deprinse expres" 55 .
Din această filosofie morală concepută ca "metafizică a moravurilor" decurge
definirea kantiana a dreptului ca "totalitatea condiţiilor, conform cărora liberul arbitru al
unui om se poate uni cu liberul arbitru al altui om, conform unei legi universale a
libertăţii" 56 . La baza definirii kantiene a dreptului, stă principiul universal al dreptului
care stipulează că
„libertatea liberului arbitru al unui om poate coexista cu libertatea tuturor, după o lege
universală. (...). Legea juridică universală este: acţionează în exterior în aşa fel, încât
intrebuinţarea liberă a liberului tău arbitru să poată coexista cu libertatea tuturor,
conform unei legi universale, ceea ce este o lege care îmi impune obligativitatea" 57 .
Din "metafizica moravurilor" şi "principiul universal al dreptului" decurge ideea
conform căreia oamenii sunt posesori ai unor drepturi fundamentale la libertate şi
dreptate deorece ei sunt întotdeauna scopuri în sine şi niciodată numai mijloace în slujba
scopurilor altora.
Numai un principiu care conferă maximum de libertate egală tuturor oamenilor —
adică principiul clasic al liberalismului — ar putea satisface cerinţa universalităţii cerute
de imperativul categoric kantian. Societatea liberală apare, astfel, drept singura ordine
socială acceptabilă pentru persoanele ce se consideră agenţi raţionali autonomi şi
scopuri în sine.
Pronunţându-se asupra capacităţii argumentelor formal-universale kantiene de a
justifica principiile liberale ca singurele potrivite pentru fiinţele umane, John Gray se
arăta extrem de rezervat. "Este discutabil dacă argumentele lui Kant — scria el — reuşesc
să justifice principiile liberale. Într-adevăr, în măsura în care ele sunt pur formale şi fac
apel exclusiv la presupoziţiile raţiunii practice, este rezonabil să presupunem că vor
realiza cu mult mai puţin decât sperau Kant şi neo-kantienii în încercarea de a întemeia
principii substanţiale. În măsura în care argumentul lui Kant apelează în mod tacit la
presupoziţii antropologice, atunci el se abate de la propria metodă de a justifica etica.
Concepţia despre noi înşine ca agenţi autonomi şi raţionali şi ca autori ai propriilor
noastre valori poartă semnul modernităţii şi al individualităţii europene, şi nu este o
imagine universalizabilă a vieţii morale. În cazul lui Kant, ideea autonomiei este
fundamentată pe concepţia metafizică a eului noumenal, în care se recunoaşte cu
usurinţă umbra emaciată a sufletului nemuritor din tradiţia creştină. O dată abandonată
55
Rodica Croitoru, Studiu introductiv la volumul: Immanuel Kant, Scrieri moral-politice, Edirura
Stiintifica, Bucuresti, 1991, pp. 35-36.
56
Immanuel Kant, Introducere la teoria dreptului, în volumul Scrieri moral-politice, ed.cit., p.87.
57
Ibid., pp. 87-88.
 Ideologii politice moderne şi contemporane
metafizica kantiană a eu-lui, nu mai rămâne nimic în argumentul acestuia care să
impună principiile liberale drept singurele potrivite pentru fiinţele umane" 58 .
În consecinţă, problema liberalismului analizat prin intermediul istoriei sale
intelectuale, este una de reconstrucţie democratică a corpului social prin
recunoaşterea valorii centrale a libertăţii individuale. Doctrina liberală întemeiază, în
fond, legitimitatea politică pe drepturile individului.
În aceste condiţii, putem aprecia că "proiectul liberal" îşi află, în mod paradoxal,
fundamentele spirituale în raportul, mereu dinamic, deseori fragil, dintre libertate şi
lege: libertatea individului trebuie garantată prin lege, legea este opera autorităţii statale,
iar neutralitatea statului depinde, la rândul său, de respectarea unor reguli, norme şi legi.
Proiectul liberal se profilează pe fundalul tabloului spiritual al modernităţii europene în
care principalele tuşe pun în lumină emanciparea spirituală a credincioşilor creştini prin
Reforma religioasă din secolul al XVI-lea, avântul capitalismului ca practică a libertăţii,
"filosofia reuşitei" ca esenţă a liberalismului, noul spirit al modernităţii bazat pe
laicizare, legi naturale şi raţionalism, drepturile omului ca drepturi universale ale
persoanei umane.
Liberalismul, ideologia politică a modernităţii burgheze
Poziţia noastră în problema originilor şi evoluţiei liberalismului se ataşează unei
concepţii de sinteză. Din această perspectivă, apreciem că prin evaluarea şi combinarea
unor modele explicative provenind din planuri diferite — economico-sociologic,
cultural-ideatic, politic şi al construcţiei naţionale —, putem tinde spre înţelegerea
procesului de importanţă istorică care este:
apariţia şi evoluţia liberalismului ca filosofie şi ideologie politică în contextul moder-
nităţii şi a sistemului capitalist.
Ca ideologie politică, liberalismul nu poate fi înţeles în afara cunoaşterii
1 contribuit la prăbuşirea rânduielilor şi mentalităţilor feudale şi, totodată, la emanciparea
originilor spirituale, coordonatelor filosofice, religioase, ştiinţifice, dar şi a circumstan-
ţelor politice, sociale, economice în care a apărut şi a evoluat "Căci, deşi liberalismul nu
are o natură sau o esenţă unică şi neschimbatoare, el este totuşi definit de un set de
trăsături distinctive care poartă marca modemităţii şi care, în acelaşi timp, îl distinge de
celelalte tradiţii intelectuale modeme şi de curentele politice care le sunt asociate. Toate
aceste trăsături sunt complet inteligibile numai în perspectiva istorică oferită de câteva
din crizele modernităţii — disoluţia ordinii feudale în Europa în secolele al XVI-lea si al
XVII-lea, evenimentele din preajma Revoluţiei franceze şi a Revoluţiei americane din
ultima decadă a secolului al XVIII-lea, emergenţa mişcărilor de masă democratice şi
socialiste din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi eclipsarea aproape totală
om
58
John Gray, op.cit., pp.78-79.
Anton CARPINSCHI
a societăţii liberale de către regimurile totalitare din zilele noastre. Astfel, trăsăturile
distinctive ce caracterizau concepţia liberală despre om şi societate la începuturile
acesteia, în Anglia secolului al XVII-lea, au fost alterate şi redefinite, fără a deveni
totuşi de nerecunoscut, pe măsură ce societăţile individualiste care au dat naştere ideilor
liberale au fost obiectul unor provocări înnoite şi variate" 59 .
Printre provocările şi înnoirile la care au fost supuse societăţile occidendale,
există anumite creaţii şi dezvoltări istorice care au influenţat profund şi decisiv filosofia
morală şi politică, dreptul, precum şi paradigma ştiinţifică a modemităţii pregătind,
totodată, apariţia liberalismului. Una dintre acestea este Reforma protestantă din secolul
al XVI-lea care a antrenat spiritul de toleranţă şi pluralismul religios cu toate
consecinţele sale. O alta este dezvoltarea statelor moderne şi a administraţiei centrale
prin monarhiile absolute. În sfărşit, progresul ştiinţei, de la astronomia lui Copernic şi
Kepler la fizica lui Newton şi analiza matematică a lui Newton şi Leibniz. Aceste
dezvoltări istorico-spirituale şi politico-administrative au introdus în modernitatea
Europei Occidentale un set de idei, principii şi valori care au schimbat faţa lumii:
➢ pluralismul spiritual proiectat în spaţiul social;
➢ toleranţa religioasă împletită cu laicitatea civilă si emanciparea individului;
➢ echilibrarea raportului dintre credinţa religioasă şi raţionalitatea stiinţifică;
➢ organizarea statului centralizat şi administraţia publică;
➢ proprietatea, productivitatea muncii şi economia de piaţă.
Acestea sunt ideile, principile şi valorile care au familiarizat mentalul individual
şi colectiv al europenilor secolelor al XVII-lea — al XVIII-lea cu paradigma liberală.
În contextul social-economic al ascensiunii capitalismului, ideile liberale au
"spiritului capitalismului". Deşi, ca ideologie politică deplin constituită, liberalismul nu
a existat înaintea secolului al XIX-lea, apariţia sa a fost pregătită din punct de vedere
spiritual prin o serie de idei şi teorii începând cu secolul al XVI-lea. În multe privinţe,
ideologia liberală a concentrat aspiraţiile clasei mijlocii în ascensiune, interesele
burgheziei aflate în conflict cu puterea monarhiilor absolute şi a aristocraţiei
latifundiare. Preconinzând schimbări revoluţionare la acea epocă, ideile liberale apăreau
ca radicale. Revoluţia burgheză din Anglia secolului al XVII-lea, revoluţiile din
America şi Franţa de la sfărşitul secolului al XVIII-lea au avut un caracter liberal în
pofida faptului că, în epocă, cuvântul "liberal" nu era încă folosit cu un sens politic.
Liberalii au răsturnat într-o serie de ţări importante (Ţările de Jos, Anglia, Franţa,
Spania), puterea absolută a monarhiei legitimată prin dreptul divin. În locul acesteia ei
au institut guvernări laice, constituţionale şi reprezentative. Liberalii au criticat
privilegiile economice şi politice ale aristocraţiei funciare şi nedreptăţile sistemului
59
John Gray, Liberalismul, CEU, Editura Du Style, Bucuresti, 1998, pp. 23-24.
 Ideologii politice moderne şi contemporane Anton CARPINSCHI

feudal susţinând, în schimb, libertatea de conştiinţă şi expresie, de deplasare şi Francis Fukuyama să proclame în anul 1989, sfărşitul istoriei 62 , victoria democraţiei
participare la viaţa obştească. În pofida celor două războaie mondiale şi a dictaturilor liberale occidentale concepută ca forma finală a g -uvernării umane. Acest triumfalism
totalitare de extremă stângă si extremă dreaptă, sfarşitul secolului al XX-lea a marcat liberal trebuie, însă, temperat prin recunoaşterea provocărilor interne şi ameninţărilor
triumful mondial al democraţiei liberale. Modelul liberal al g-uvernării reprezentative şi externe cu care se confruntă, în continuare, democraţia occidentală. În interior,
economiei pieţei libere ce se impusese încă din secolul al XIX-lea în Occident a civilizaţia occidentală şi ideologia liberală trebuie să găsească un răspuns fezabil
cunoscut o răspândire mondială. Comunitarismul este credinţa conform
criticilor la adresa consumatorismului hedonic,
căreia persoana se formează in comunitate individualismului cinic, depersonalizării umane,
Liberalismul rămâne, aşadar, principala mişcare politică şi intelectuală care a luptat în şi depinde de aceasta. Indivizii sunt modelaţi
atomizării individului şi masificării societăţii.
mod consecvent, în perioada modernă dar şi în cea contemporană, împotriva in comunităţile cărora le apartin şi de aceea
ei trebuie să le datoreze respect şi Unul din răspunsurile aşteptate a venit din
absolutismului politic şi a tuturor formelor de dictatură şi autoritarism ce afectează abnegaţie. Deşi opus individualismului
direcţia liberalismului comunitar. Replicând
li beral, comunitarismul a imbrăcat o varietate
libertatea individului. de forme politice. Astfel, aripa de stânga a individualismului exacerbat, comunitarismul a
comunitarismului susţine că viaţa comunitară
"Ceea ce este comun tuturor ofensivelor anti-autoritariste declanşate de liberali — din solicită intr-o manieră nelimitată libertatea şi
redescoperit în ultimele decenii importanţa
secolul al XVII-lea şi până astăzi, subliniază Adrian-Paul Iliescu —, este respingerea egalitatea indivizilor in efortul de a anihila comunităţii, valoarea morală şi socială a vieţii în
ordinea etatică şi de status (anarhismul).
etatismului, adică a concentrării exagerate a puterii în mâinile aparatului de stat şi deci a
Comunitarismul de centru consideră
colectivităţile sudate.
conducerii statului. Ei au înţeles foarte devreme că, indiferent dacă puterea este exercitată comunitatea drept entitatea socială bazată Doi dintre cei mai importanţi gânditori
de un monarh absolut, de o elită oligarhică (...), de reprezentanţi aleşi (chiar de majoritate) pe recunoaşterea reciprocă a drepturilor şi
responsabilităţilor indivizilor, grupurilor sau
aparţinând familiei spirituale comunitariste —
sau de un partid <popular> (ca cel comunist), exercitarea nelimitată a acestei puteri duce la instituţiilor (social-democraţia, "Tory Alisdair Maclntyre 63 şi Michael Sande1 64 au
despotism; în consecinţă, firul rosu al politicii liberale 1-a constituit totdeauna combaterea paternalism"). Conform comunitarismului de
dreapta, comunitatea solicită fiecărui individ
atras atenţia asupra vacuum-ului moral pe care-1
puterii nelimitate a autorităţii (de stat), limitarea strictă a influenţei acesteia şi apărarea
respectarea puterii şi autorităţii etatice, prespune individualismul liberal în formele sale
libertăţilor individuale. Respectul contemporan pentru drepturile şi libertăţile omului, cultivarea valorile şi instituţiilor tradiţionale:
familia, proprietatea, biserica, etnia, naţiunea
radicale si extreme. Consecinţele acestei situaţii
recunoaşterea autonomiei cetăţenilor în sfera vieţii private şi suspiciunea generală faţă de
etatism sunt achiziţii moderne pentru care meritul principal, în măsura în care poate ("noua dreapta"). Comunitarismul se nu pot conduce decât la periclitarea coeziunii şi
constituie, aşadar, intr-o adevărată critica"
aparţine unei mişcări politice anume, revine liberalismului" 6° . normalităţii sociale şi, în cele din urmă, la
morală a liberalismului clasic.
dezintegrare socială. În exterior, după ce a
Liberalismul modern şi provocarea postmodernă contribuit din plin la prăbuşirea fascismului şi apoi a comunismului, democraţia liberala
trebuie să facă faţă unor noi provocări: incertitudinile postcomunismului, resurecţia
Liberalismul este, dintr-un anumit punct de vedere, ideologia hiper-naţionalismelor degenerate în mişcări de purificare etnică, decalajele nord-sud,
ideologia est-vest, fundamentalismul islamic şi terorismul de stat.
occidentului industrializat secularizat. Pe de altă parte, ideile
occidentului
liberale au pătruns atât de profund în viaţa politică, economică şi industrializat şi Departe de a se îndrepta spre unificare, lumea liberală şi devenirea politică în secolul
culturală a ţărilor industrializate, încât unii autori consideră secularizat
al XXI-lea par a fi caracterizate prin creşterea diversităţii ideologice şi ascuţirea
liberalismul mai mult decât o ideologie. Faptul că liberalismul acordă
meta-ideologie luptelor politice. Fundamentalismul religios şi naţionalismul autoritar apar ca adversari
prioritate "dreptului" asupra "binelui" il face pe Andrew Heywood să-1
imediaţi în calea universalismului liberal-democrat şi a raţionalismului iluminist
definească ca "meta-ideologie, adică un corp de reguli ce furnizează cadrele în care au
propriu ideologiei liberale.
loc dezbaterile politice şi ideologice (...) Cu alte cuvinte, liberalismul încearcă stabilirea
condiţiilor unei vieţi cât mai bune, aşa cum este aceasta înţeleasă de fiecare, neurmărind În acest context post-liberal, unii gânditori politici apreciază că transformările
impunerea nici unei noţiuni particulare asupra binelui" 61 . Datorită acestei neutralităţi mondiale din ultimele decenii nu confirmă fezabilitatea fundamentelor spirituale ale
morale, ideile şi valorile liberale au căpătat, potenţial, deschidere universală, iar liberalismului clasic. Apărut ca paradigmă raţionalistă a modernităţii bazată pe
liberalismul a putut fi considerat o meta-ideologie. Avântul democraţiei liberale în convingerea că omul este o fiinţă perfectibilă, funciarmente progresistă, liberalismul se
contextul geopolitic creat de căderea comunismului 1-a făcut pe teoreticianul american
62
"Suntem martorii sfărşitului istoriei, adică al punctului final al evoluţiei ideologice al omenirii şi al
universalizării democraţiei liberale occidentale ca formă finală a guvemării umane", Francis Fukuyama,
The End of History, in National Interest, Summer, 1989.
60
Adrian-Paul Iliescu, Liberalismul între succese şi iluzii, Editura A11, Bucureşti, 1998, p. 12. Alisdair Maclntyre, After Virtue, Duckworth, London, 1981.
61
Andrew Heywood, Political Ideologies. An Introduction, Macmillan Press Ltd., 1998, p. 27. Michael Sandel, Liberalism and the Limits ofJustice, Cambridge University Press, Cambridge, 1982.
35
 Ideologii politice moderne şi contemporane Anton CARPINSCHI

aflăacum, la începuturile post-modemităţii, în faţa unor grave provocări şi conflicte de

anvergură malthusiană, etnică sau fundamentalistă. În aceste condiţii se ridică Intre-
barea, dacă şi cum ar putea reacţiona liberalismul — ideologie a modernităţii politice
burgheze —, în noul context istoric al începuturilor postmodemităţii? Unul din
răspunsurile rezonabile la această întrebare ni se pare a fi acela dat de John Gray:
9• I Teme şi probleme

Liberalismul: definiri şi sensuri.

"Sarcina gândirii politice postliberale este să găsească termenii unei coexistenţe paşnice a
diferitelor forme culturale fără a face apel la beneficiile — care s-au dovedit îndoielnice — ale 2. Liberalismul: origini şi evoluţie
unei perspective universaliste şi la o concepţie a alegerii raţionale pe care Hobbes a putut-o
3. Apariţia liberalismului şi perspectiva naţională.
elabora în calitate de gânditor al Iluminismului timpuriu. În epoca post-modernă, culturile şi
statele liberale trebuie să renunţe la orice pretenţie de autoritate universală şi să înveţe să 4. Cele două tradiţii liberale: continentală şi britanică.
trăiască în armonie cu alte culturi şi tipuri de politică, neliberale. Provocarea adresată gândirii
5. Apariţia liberalismului şi ascensiunea capitalismului.
postliberale este aceea de a găsi instituţiile care pot ocroti diversitatea culturală, atât în
relaţiile dintre state cât şi în interiorul acestora" 65.
6. Fundamente spirituale şi filiaţie ideatică în liberalism.
Pentru a supravieţui trebuie să învăţăm, aşadar, lecţia coexistenţei în lumea relativistă,
schimbătoare şi derutantă a pluralismului valorilor, deseori, incomensurabile.
Dar, există vreo specie de liberalism capabilă să proiecteze şi să implementeze
1 7. Liberalismul, ideologia politică a modernităţii burgheze.
8. Liberalismul modern şi provocarea postmodernă.

instituţiile diversităţii rezonabile în lumea pluralismului şi conflictului valorilor? Ce

specie de liberalism — de liberalism post-iluminist —, ar putea, oare, supravieţui într-o
astfel de lume a post-modemităţii? Răspunsul aceluiaşi John Gray, inspirat de filosofia
lui Isaiah Berlin, este unul deschis, un răspuns deschis la care subscriem şi noi:
"liberalismul agonistic este acea specie a liberalismului care este întemeiată nu pe alegerea
raţională, ci pe limitele alegerii raţionale — limite impuse de alegeri radicale pe care suntem
adesea constrânşi să le facem, între anumite bunuri care sunt deopotrivă într-o inerentă
rivalitate, iar adeseori într-o imposibilitate constitutivă de a fi combinate, şi uneori
incomensurabile sau raţional incomparabile. Liberalismul agonistic este o aplicaţie în
filosofia politică a teoriei morale a pluralismului valorilor (subl. aut.), teoria conform căreia
există o diversitate ireductibilă a valorilor ultime (bunuri, perfecţiuni, opţiuni, motive ale
acţiunii ş.a.m.d.) şi care susţine că atunci când aceste valori intră în conflict sau competiţie
una cu cealaltă nu există nici un standard sau principiu global, nici o monedă sau măsură
comună cu ajutorul căreia astfel de conflicte să poată fi arbitrate sau rezolvate" 66 .

Condiţia postmodernă se manifestă prin înmulţirea centrelor de putere şi disoluţia

oricărui gen de naraţiune totalizatoare care pretinde să domine integral domeniul
complex al activităţii şi reprezentării sociale. Liberalismul agonistic este acela care se
pliază pe una din temele preferate ale postmodernismului: pluralismul şi incomen-
surabilitatea valorilor.

65
John Gray, Liberalismul, ed.cit., p. 132.
" John Gray, Dincolo de liberalism şi conservatorism, ed.cit., p. 33.
37

III. Conservatorismul
intre tradiţie şi modernitate
Multe cărţi şi studii dedicate conservatorismului încep prin a afirma că termenii
de "conservatorism", "conservator" nu se bucură de o imagine prea bună şi nici de una
corectă. Supus unor critici şi denigrări atât din partea ideologiei liberale, cât şi din aceea
a ideologiei socialiste, conservatorismul a trebuit mereu să-şi clarifice, în replică,
doctrina. O dificultate în plus pe drumul reabilităr' doctrinare se datorează şi polisemiei
termenilor de "conservatorism", "conservator", ambiguităţii şi confuziei, uneori special
întreţinute, în utilizarea sensurilor acestora. Se vorbeşte, de pildă, despre existenţa aripei
conservatoare opuse celei liberal-reformiste din conducerea unor partide comuniste:
autorii programului reformist al "Primăverii de la Praga", grupaţi In jm-ul lui Aleksandr
Dubcek erau apreciaţi drept "liberali" în raport cu "conservatorii" anti-reformişti din
jurul lui Gustav Husak, susţinuţi de PCUS şi tancurile sovietice. Reformiştii
"perestroikăi" iniţiate de Mihail Sergheevici Gorbaciov erau opuşi, la rândul lor,
conservatorilor duri şi anti-reformişti grupaţi în jurul lui Leonid Ilici Brejnev şi a
urmaşilor acestuia. În aceste condiţii, înainte de prezentarea conservatorismului ca
ideologie, o precizare a sensurilor termenilor "conservatorism", "conservator", se
impune cu necesitate.
II Cadru general: definiri şi sensuri
În opinia noastră, trebuie operată o primă distincţie semantică importantă care
delimitează două sensuri:
sensul primar, substantival, al conservatorismului, ce desemnează un curent ideologic
specific apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu o tematică, un
conţinut şi o finalitate proprie,
sensul derivat, secundar al termenului conservator asociat, ca adjectiv, unor fracţiuni
din interiorul unor partide, sau unor comportamente, atitudini, mentalităţi şi
personalităţi ce pot aparţine şi altor familii ideologico-doctrinare — liberale,
socialiste, comuniste sau unor oameni şi colectivităţi a căror identitate
politică nu interesează.
39
Anton CARPINSCHI
Persistenţa acestor două sensuri — denumite de noi, primar şi secundar, sau
derivat se datorează problematicii complexe şi sferei largi de cuprindere a
mentalităţilor şi comportamentelor conservatoare ce nu se suprapun curentului
CONSERVATORISM
ideologico-politic denumit conservatorism. Conservatorismul, ca
ideologie politică, este un fenomen specific modern, o structură
ideologie politică ideatică cu o identitate proprie, în timp ce fracţiunile, comporta-
apărută ca reacţie la mentele, atitudinile şi mentalităţile conservatoare sunt caracteristici
procesele de moder-
general umane ce pot fi întâlnite în instituţii şi organizaţii politice de
nizare declanşate în
Occident de revoluţiile diverse orientări ideologico-politice. Atitudinile sau opţiunile
burgheze şt revoluţia conservatoare dintr-o instituţie de altă coloratură politică denotă, nu
industrială
o strategie şi un program conservator ci, mai de grabă, o preferinţă
conservatoare de ordin tactic şi de metodă. De aceea, pot exista comportamente şi
preferinţe conse rvatoare, în grade variate, în organizaţii şi instituţii declarat liberale,
socialiste sau co muniste. Obiectul analizei noastre este, însă, conservatorismul în sensul
său primar, pro priu, de ideologie politică apărută ca reacţie la procesele de
modernizare dec lanşate Occident de revoluţiile burgheze revoluţia industrială.
În discu tarea sensurilor conservatorismului, o contribuţie interesantă a adus
Clinton Rossiter. Conferind conservatorismului patru sensuri — temperamental, posesiv,
practic şi fi/os ofic profesorul american a deschis o perspectivă analitică
cuprinzătoare 67 .
Primul sens indică un temperament sau o atitudine bazate, în mod
conservatorism
preponderent, pe obişnuinţă, frica de necunoscut şi de schimbare, de
temperamental
aici decurgând, inerţia, dorinţa naturală de securitate şi pace.
Conservatorismul temperamental este acea dispoziţie naturală a omului
de a se opune or icărei schimbări în modul său de a trăi şi de a munci, de a se bucura de
viaţă sau de a r ezista diverselor încercări. Psihologii sunt de acord că toate fiinţele
umane posedă tr ăsături conservatoare, în ponderi diferite în anumite perioade ale vieţii
lor, şi că la mulţi oameni acestea apar ca dominante.
Conservatorismul posesiv desemnează acea trăsătură a naturii umane
conservatorism prin care o persoană se auto-percepe prin proprietatea, puterea şi
posesiv status-ul deţinut în societate. În această ipostază, fiinţa umană
acţionează pentru conservarea puterii şi averii sale.
Conservatorismul practic îşi propune armonizarea conservatorismului
conservatorism temperamental şi a celui posesiv la nivelul comunităţii rezultând, de
practic aici, o nouă conjunctură în care omul începe să vadă, în calitate de
membru al comunităţii, dincolo de proprietatea particulară şi interesul propriu. În felul
acesta, conservatorismul practic, un conservatorism prin excelenţă politic, încearcă să
protejeze ordinea comunitară şi să se adapteze cât mai bine la situaţiile diverse
preîntâmpinând, totodată, schimbările imprevizibile, revoluţionare, pline de riscuri şi de
necunoscute.
67
Clinton Rossiter, Conservatism in America (second edition revised), Alfred A. Knopf, New York,
1968, pp.6-10.
 Ideologii politice moderne şi contemporane
Conservatorismul filosofic este sinteza principiilor şi valorilor conservatoare.
Centrate pe ordine, autoritate, tradiţie, principiile şi valorile conservatorismului se
constituie într-un sistem cu iradieri în orizonturile existenţei, cunoaşterii sau acţiunii.
Din această perspectivă, conservatorismul poate fi definit ca o
conservatorism
concepţie asupra naturii umane şi vieţii sociale, ansamblu de credinţe filosofic
şi valori în conformitate cu anumite modele culturale şi metode de
cunoaştere, materializate într-un anumit stil de viaţă şi într-un anumit regim politic.
Dintr-o enumerare sumară a trăsăturilor "stilului conservator" nu ar putea lipsi:
➢ neîncrederea în perfectibilitatea naturii umane;
➢ preferinţa pentru ordinea socială pre-existentă, capabilă de continuitate şi,
implicit, preţuirea stabilităţii şi tradiţiei mai curând decât a inovaţiei;
➢ cunoaşterea practică a naturii lucrurilor pe baza "instinctului educat"
neîncrederea în reflecţiile abstracte şi deliberate;
➢ cultivarea responsabilităţii şi loialităţii faţă de familie, comunitate, breaslă,
naţiune, biserică, stat.
"A fi conservator — arăta Michael Oakeshott înseamnă a prefera familiarul necunoscutului,
a prefera ceea ce s-a încercat neîncercatului, faptul misterului, realul posibilului, limitatul
nemărginitului, ceea ce este aproape îndepărtatului, ceea ce este îndeajuns supra-
abundentului, acceptabilul perfecului, râsul de azi beatitudinii utopice. Legăturile şi
fidelităţile familiare vor fi preferate seducţiei unor ataşamente mai profitabile; a dobândi şi a
amplifica va fi mai puţin important decât a păstra, a cultiva şi a te bucura de ceea ai; durerea
unei pierderi va fi mai acută decât atracţia unei noutăţi sau promisiuni. Înseamnă a fi pe
potriva soartei pe care o ai, a trăi la nivelul propriilor mijloace, a te mulţumi cu acea nevoie
de mai multă perfecţiune care este pe măsura omului şi a imprejurărilor în care trăieşte" 68 .
Plasându-se tot într-un orizont filosofic, Adrian-Paul Iliescu optează pentru
înţelegerea conservatorismului ca un tip de raţionalitate. "Conservatorismul nu este o
doctrină printre altele, ci un mod de a vedea lumea; nu este (doar) o practică politică, ci
este un tip de atitudine faţă de viaţă. (...) de fapt, conservatorismul este un tip de
raţionalitate" 69 , o raţionalitate prin adecvare.
Revenind în planul ideologico-politic corelat, de altfel, cu celelalte menţionate
până acum, vom prezenta câteva definiţii şi caracterizări ale conservatorismului.
În sens restrâns, conservatorismul este o ideologie politică, adică un set de concepte,
teme, argumente cu o anumită fmalitate politică: conservarea ordinii sociale existente,
apărarea valorilor tradiţionale, respingerea schimbărilor sociale bruşte şi incontrolabile.
Ca ideologie, conservatorismul este situaţional şi reactiv, el apărând ori de câte
ori ordinea socială este ameninţată. Enciclopedia Britanică defineşte termenul de
conservatorism ca: "un termen întrebuinţat îndeobşte în politică pentru a desemna
preferinţa pentru ceea ce este vechi şi încercat deja de ordinea socială civilă, mai
Michael Oakeshott, Raţionalismul în poditică , Editura A11, Bucureşti, 1995, p.79.
69
Adrian-Paul Iliescu, Conservatorismul anglo -saxon, Editura A11, Bucureşti, 1994, p. 8.
41
Anton CARPINSCHI
degrabă decât pentru ceea ce este nou şi neincercat" 70 . Enciclopedia Americană
apreciază, la rândul său, că, "punctul de plecare al teoreticienilor conservatori a fost
întotdeauna protestul împotriva pericolelor declanşate de inovaţiile excesive. Într-o
formă sau alta, credinţa în progres a fost iradierea ideologică a tuturor revoluţiilor
modeme. Împotriva acestei credinţe, conservatorii au găsit de cuviinţă să apere ordinea
existentă prin accentuarea caracterului organic şi gradual al evoluţiei sociale. Modul lor
tipic de argumentare a fost acela de a accentua cerinţele simţului comun şi ale
experienţei şi de a minimiza potenţialul creativ al teoretizărilor abstracte" 71 .
Spre deosebire de definiţiile de dicţionar, preponderent tehnice şi neutre,
abordările exegeţilor conservatorismului sunt mai ample şi mai complexe, încercând să
surprindă, din unghiuri diferite, teme, sensuri şi semnificaţii ale acestei ideologii. Astfel,
pentru Robert Nisbet, esenţa conservatorismului constă, pe de o parte, în protejarea în
raport cu voluntarismul etatic, a drepturilor şi intereselor "grupurilor şi asociaţiilor care
mediază între individ şi stat" 72 iar, pe de altă parte, în apărarea drepturilor şi intereselor
aceloraşi grupuri şi asociaţii "Impotriva pretenţiilor ridicate de teoria drepturilor
naturale, ca şi împotriva nou apărutei doctrine utilitariste" 73 .
Exegetul american scoate în evidenţă, aşadar, poziţia anti-centralistă şi anti-etatistă dar
şi anti-individualistă şi non-liberală, în egală măsură, a conservatorismului.
Terence Ball şi Richard Dagger definesc, la rândul lor, conservatorismul prin
grila interpretativă a explicaţiei, evaluării, orientării şi programului.
"Pentru cei mai mulţi dintre conservatori — arată autorii americani imperfecţiunea umană este
baza explicaţiei de ce condiţiile sociale sunt aşa cumn sunt. (...). Conservatorii apreciază, de
obicei, condiţiile sociale făcând apel la pace şi stabilitate. (...). Conservatorismului îi spune
individului că el sau ea nu este doar un individ. Fiecare dintre noi este parte dintr-un întreg mult
mai mare şi fiecare trebuie să-şi dea seama că este nevoie să acţioneze pentru binele comun.
(...). Programul politic pe care îl urmează conservatorii variază, desigur, de la o epocă la alta şi
de la un loc la altul. Însă mesajul general al conservatorilor spune că lucrurile trebuie luate
încet, trebuie procedat cu grijă, pe motiv că este mai bine să faci binele câte puţin decât să
provoci foarte mult rău" 74 .
Este instructiv de amintit, în finalul acestei prime părţi, şi definirea doctrinei
conservatoare făcută de un lider al Partidului Conservator din perioada modemizării
capitaliste a României. "Doctrina conservatoare — arăta Alexandru Marghiloman într-o
conferinţă susţinută în 1923 sub auspiciile Institului Social Român —, este aceea care
ţine drept un adevăr istoric că progresul real, durabil, nu se poate face prin salturi; că el
nu poate fi decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul. Instituţiile
viabile ale unei societăţi se dezvoltă prin ele înseşi, prin traiul normal al societăţii.
Encyclopaedia Britanica, vol., 6, Inc. William Benton, Publisher, 1972.
71
Encyclopedia Americana, vol.7, Intemational Edition, New York, 1971.
72
Robert Nisbet, Conservatorismul, CEU, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p.45.
73
Ibidem, p.46.
74
Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Polirom, 2000, pp.122-123.
 Ideologii politice moderne şi contemporane
Dezvoltarea lor este înţelept s-o ajuţi, s-o îndrumi către progres. (...), doctrina
conservatoare este o doctrină care, în mersul înainte al unui stat, nu pierde din vedere
două lucruri: întâi, Invăţământul trecutului: tradiţia, şi al doilea, starea reală a ţării:
realitatea. Deci, doctrina conservatoare, care nu admite progresul prin salturi, este
doctrina eminamente a realităţilor pe care o opui doctrinei visătoare a teoriilor şi
utopiilor" 75 . Tradiţională şi realistă, doctrina conservatoare era încă, pentru unii lideri şi
gânditori politici români la începutul secolului al XX-lea, o alternativă viabilă în raport
cu discursurile teoretizante şi viziunile ideologiste, nu rareori marcate de fantezii utopice.
II Fundamentele spirituale ale conservatorismului
Atunci când vorbim despre fundamentele spirituale ale conservatorismului avem
în vedere, pe de o parte, descifrarea originilor ideatice şi filiaţia temelor conservatoare
în istoria gândirii politice iar, pe de altă parte, identificarea sincronică a principiilor
conservatorismului. Fundamentele spirituale ale conservatorismului constituie, de altfel,
premisele de la care pornesc temele ideologiei conservatoare.
Filiaţia ideilor conservatoare: de la Platon la Edmund Burke
Deşi ideologia conservatoare apare în jurul anilor 1820-1830, originile ideatice
ale conservatorismului sunt mult mai vechi, ele întinzându-se — după Morton Auerbach
pe un lung traseu spiritual ce pleacă de la conservatorismul "autoritar" al lui Platon,
trece prin conservatorismul "alienat" al stoicilor, prin cel "radical" al Sfântului Augustin
şi prin cel "pur" al lui John din Salisbury, pentru a se încheia în conservatorismul post-
revoluţionar al lui Edmund Burke. "Valoarea transcendentă a ideologiei conservatoare
este ideea platonică a armoniei, idee ce a cunoscut o largă varietate de forme istorice.
(...). Pentru Platon ca şi pentru Edmund Burke, <viaţa cea bună> este una a armoniei şi
liniştii. Armonia descrie o condiţie de coeziune în care fiecare parte a întregului are
propriul său loc, fără a se simţi ameninţată de vreo forţă exterioară. Liniştea este
<testul> armoniei, (...). Este absenţa sau minimizarea tensiunilor şi conflictelor, căci
conflictul este esenţa răului pentru un conservator 76 .
Platon, armonia socială şi restaurarea autoritară a "cetătii ideale"
Inspirat de modelul ordinii cosmice, Platon a imaginat ordinea cetăţii ideale pe
baza armoniei sociale. Cetatea s-a clădit printr-o convenţie cauzată de imperfecţunea
funciară a indivizilor izolaţi. Incompleţi şi fragili, indivizii s-au asociat în stat, entitate
autosuficientă menită să confere un anumit grad de stabilitate şi securitate socială. O
astfel de armonie este posibilă prin minimizarea dorinţelor individuale şi maximizarea
Al. Marghiloman, Doctrina conservatoare, în volumul: Doctrinele partidelor politice, Editura
75
Garamond, Bucureşti, f.a., p.157.
I
M. Morton Auerbach, The Conservative Illusion, Columbia University Press, New York, 1959, pp.6-7.
76
Anton CARPINSCHI
principiilor şi valorilor comunitare. Cu cât pragul dorinţelor personale şi, în special al
celor materiale, este mai mic, cu atât vor fi mai puţine motivele de dezamăgire şi
tensiune pentru individ şi, totodată, mai puţine conflicte pentru societate. Desigur, o
astfel de cetate nu poate funcţiona în afara legilor gândite în spiritul conservării
coeziunii sociale, căci, scrie Platon:
"legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în
minimizarea dorintelor cetate, ci ea orânduieşte ca în întrega cetate să existe fericirea, punându-i în
individuale şi maximi- acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcândui să-şi facă parte
zarea principiilor şi
valorilor comunitare unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-1 aducă obştii. Legea face să
fie în cetate astfel de oameni nu ca să-1 lase pe fiecare să se îndrepte pe
unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii" 77 .
armonia Este important de remarcat serrmificaţia social-istorică a idealului
comunitară platonic al armoniei comunitare. Societatea armonioasă văzută de
conservatorism Platon este societatea condusă de aristocraţia rurală. Clasa mijlocie,
autoritar urbană, dinamică şi ambiţioasă, compusă din meseriaşi, negustori,
liber profesionişti, nu corespundea standardelor politice şi morale
impuse de Platon cetăţenilor apţi de a conduce cetatea. Descalificată din punct de vedere
politic era şi clasa inferioară însărcinată cu munca fizică şi producerea bunurilor. Numai
aristocraţia încărcată de onoare şi virtuţi, eliberată de scopuri materiale şi interese
egoiste, se putea dedica dezinteresat şi din vocaţie treburilor publice şi administrării
dreptăţii în cetate. Dar, deja pe vremea lui Platon, "era homerică" — epoca eroică a
dominaţiei aristocraţiei în societăţile tribale greceşti — , apusese, urmată fiind de o epocă
nouă caracterizată prin ascensiunea economică, politică, culturală a oraşelor-state
dominate de clasa mijlocie. Platon, nostalgicul aristocraţiei tribale, se afla acum în
situaţia de a căuta, în planul abstract al ideilor, principiile unui conservatorism autoritar
revolut pe care încerca să le aplice în condiţii social-istorice schimbate.
Conservatorismul "alienat" al stoicHor şi lumea imperiilor antichităţii
Declinul oraşelor-state greceşti, expansiunea imperiului macedonean şi, ulterior,
a celui roman, au condus la scăderea importanţei comunităţilor restrânse şi a guvernării
prin participare directă şi, implicit, la creşterea puterii statului monarhic bazat pe forţa
armată şi autoritatea legilor universale. Pierdut în spaţiu şi în timp, individul trăitor în
imperiu nu mai avea aceleaşi coordonate existenţiale, aceleaşi drepturi şi responsa-
bilităţi precum cet'a'ţeanul polis-ului. În contextul marilor sinteze politice, culturale,
religioase proprii cosmopolis-ului elenistic şi, ulterior, civilizaţiei romane, filosofia
stoică a însemnat şi ajustarea atitudinii conservatoare la noile condiţii.
Punând accentul pe morala individului a cărui natură este una raţională şi universală,
stoicii primei generaţii de la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui de al III-lea
î.H. au demonstrat că esenţa eticii rămâne una conservatoare centrată pe capacitatea de
auto-control a fiinţei umane.
77
Platon, Republica, 519 e - 520 a, Platon, Opere V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1986.
 Ideologii politice moderne şi contemporane
Stoicismului perioadei de mijloc din secolul I î.H., din perioada cuceririi romane
a Greciei îi revine, însă, rolul de a concilia raţionalitatea şi universalitatea naturii umane
cu puterea coercitivă a statului în numele păcii, liniştii şi armoniei sociale. Datorită
acestei ajustări ce-1 apropie de de idealul armoniei sociale preconizat de filosofia
politică platoniciană, stoicismul perioadei de mijloc a devenit ideologia aristocraţiei
romane şi a clasei senatoriale, cel puţin până la înfrângerea Senatului de către Caesar
Augustus. Stoicismul târziu se întinde din secolul I d.H. până la căderea Romei.
Existând într-o perioadă de decădere politică şi degenerare morală, stoicismul târziu se
manifestă ca un conservatorism al pesimismului şi resemnării, al alienării individului de
propria sa natură umană.
Conservatorismul "radical" şi militantismul Evului Mediu creştin.
Sfântul Augustin
Conservatorismul "alienat" al stoicilor târzii a fost preluat şi radicalizat doctrina
creştină oficializată, pe fondul cristalizării regatelor feudale ale Evului Mediu din
Occidentul Europei.
Începând cu secolul al V-lea d.H., conservatorismul "radical" al Sfântului Augustin,
activ şi militant, a încearcat să explice pierderea armoniei lumii şi sentimentul
înstrăinării prin drama naturii umane ce stă sub semnul păcatului originar.
Concepţia filosofico-politică augustiniană, aşa cum este expusă în De Civitate
Dei, este critică la adresa lucrurilor pământeşti. Incapabil să atingă scopul şi armonia
lucrării divine, omul trăitor în "cetatea terestră" a "iubirii de sine" este supus greşelilor
şi încercărilor repetate. Civilizaţia umană parcurge mereu ciclurile avântului şi decăderii
neputând, sua sponte, depăşi acest cerc la nivel terestru. De aceea, soluţia nu poate fi
decât una de ordin spiritual, religios. Dacă polis-ul grecesc a reprezentat "matricea
gândirii politice", iar cosmopolis-ul elenistic a iniţiat iradierea şi europenizarea acesteia,
cosmopolis-ului creştin îi va reveni misiunea înălţării cetăţii terestre la altitudinea
morală şi religioasă a Cetăţii lui Durrmezeu 78 .
Salvarea finală — mântuirea creştină în "Cetatea lui Dumnezeu" — nu poate fi dobândită
decât la sfârşitul istoriei, de credincioşi, în urma unei îndelungate ucenicii constând în
cultivarea virtuţilor creştine: iubirea, credinţa, abstinenţa, umilitatea, răbdarea,
speranţa etc.
Dar, până atunci, muritorul creştin trebuie să asculte de autoritatea civilă de pe
pământ deoarece aceasta garanta coeziunea comunităţii şi pacea socială. Statul nu este
de drept sau moral de la sine; el este lumesc, consecinţă a păcatului originar. Si, tocmai
datorită pericolului generat de anarhie este absolut necesar statul. Dar, pentru a deveni
78
Anton Carpinschi, Deschidere si sens în gândirea poditică , Institutul European, 1995, p.21.
45
Anton CARPINSCHI
moral şi de drept, statul trebuie să urmeze principiile creştine ale iubirii de Dumnezeu.
În această operă, un rol de primă importanţă revine Bisericii.
Deşi superioară prin natură şi finalitate, Biserica nu se poate amesteca, însă, în
treburile omeneşti. Cu toate acestea, ea poate invoca puterea statului ca instrument de
intervenţie.
De aici, se vor naşte de-a lungul întregului Ev Mediu o serie de confuzii ce vor
genera faimoasa problemă teologico-politică şi lupta dintre puterea laică a Statului şi
cea spirituală a Bisericii.
Conservatorismul "pur" şi apogeul doctrinei medievale creştine.
John de Salisbury
Începând cu secolul al XII-lea, lumea feudală ajunge la o anumită stabilitate prin
instituţionalizarea sistemului dependenţelor personale — raporturile de vasalitate-
suzeranitate —, delimitarea stărilor nobilimea, clerul, ţărănimea —, specificarea dreptu-
—
rilor şi îndatoririlor acestora printr-un sistem juridic bazat pe dreptul roman.
Societatea feudală cristalizată presupunea recunoaşterea unei puteri terestre suficient
de autoritare, legitimată prin dreptul divin. Într-o astfel de societate, atât sistemul
instituţional şi cât şi cel ideatic trebuiau să susţină conservatorismul, un
conservatorism "pur", conform căruia autoritatea puterii spirituale a bisericii
prevalează asupra celei laice a statului.
Aceasta însemna, conform "doctrinei celor două săbii", că prinţul primeşte
"sabia materială" de la autorităţile ecleziastice pentru că ambele săbii aparţin Bisericii
care o foloseşte, însă, pe cea materială prin intermediul prinţului. Prinţul este doar
instrumentul puterii sacerdotale. Cel ce binecuvântează este deasupra celui binecu-
vântat, iar cel ce are autoritatea de a conferi o funcţie este deasupra celui căruia îi este
conferită funcţia. Regele se află în armonie cu justiţia divină atunci când îşi îndeplineşte
îndatoririle de rege creştin. Viaţa socială este definită de raţiune şi credinţă, societatea
este o îmbinare a entităţilor naturale şi a celor spirituale, iar adevăratul conducător —
manifestarea fizică a divinităţii pe pământ —, fie el rege sau papă, pentru a deveni un
policraticus, trebuie să fie un protector al justiţiei şi să reprezinte echilibrul în societate,
între parte şi întreg, între divin şi natural. De aici, critica tiraniei şi a tiranului, văzut ca
cel mai nefericit sclav robit exceselor puterii şi fricii de a o pierde.
Numai combinarea intereselor poporului, prinţului şi bisericii, însoţite de dialogul
credinţei şi raţiunii, pot conduce la echilibru şi armonie în organismul politic.
Observăm că, de-a lungul întregii perioade de la Platon la John din Salisbury,
esenţa conservatorismului a rămas aceeaşi: căutarea armoniei comunităţii prin fondarea
acesteia pe relaţii de solidaritate morală, spirituală, religioasă şi negarea sau estomparea
importanţei economicului; acceptarea puterii politice ca factor al ordinii sociale şi
 Ideologfi politice moderne şi contemporane
instrument de opresiune atunci când instabilitatea şi dezordinea socială o cer. Până în
epoca modernă, conservatorismul a însoţit istoria umanităţii în mod permanent şi
nezgomotos. Sunet de fond al unei civilizaţii ce nu ieşise încă din tempo-ul moderat al
evoluţiei, conservatorismul a existat în antichitate şi evul mediu mai mult ca stare
difuză în mentalul comunitar. Atunci când devine opţiune ideologică, conservatorismul
intră în modernitate.
"Odată cu epoca modernă, gândirea conservatoare va estompa discursul despre
ordinea naturală inegalitară care ar trebui păstrată cu orice preţ, preocupându-se în
primul rând de armonia socială, de exercitarea autorităţii şi a drepturilor politice în
contextul unei libertăţi rezonabile. Dacă gândirea conservatoare fusese din
antichitate şi până în Evul mediu o apologie a inegalităţii şi a supunerii, în epoca
modernă conservatorismul devine o ideologie a libertăţii temperate, a datoriei şi
dreptăţii, criticând excesele raţionalismului şi ale spiritului revoluţionar" 79 .
Geneza modernităţii burgheze şi conservatorismul moderat.
Edmund Burke
Pregătită de reforma religioasă şi revoluţiile burgheze, geneza modernităţii
începe să schimbe faţa lumii odată cu secolul al XVII-lea. Geneza modernităţii şi, în
particular, a modernităţii politice, constituie factorul catalizator care aduce în primul
planul istoriei, ca reacţie politică şi replică ideologică, conservatorismul. Abia spre
sfârşitul secolului al XVIII-lea, puseele voluntariste ale Revoluţiei franceze, erorile şi
ororile dictaturii iacobine declanşează mecanismul reactiv al gândirii conservatoare. Nu
întâmplător acest lucru se petrece în Anglia, ţara ce consumase deja şocul şi efectele
revoluţiei burgheze cu un secol mai înainte. Anglia avea ce conserva: experienţa politică
şi morală a toleranţei, concilierea intereselor divergente şi arta compromisului
rezonabil. Reacţia conservatoare s-a integrat în atmosfera spirituală şi tradiţionalistă ce
se confrunta cu raţionalismul iluminist. De altfel, impactul Ref/ecţiilor asupra revoluţiei
din Franţa (1790) ale lui Edmund Burke nu ar fi putut fi înţeles în afara curentului
tradiţionalist din Europa secolului al XVIII-lea ce încerca să se opună — doctrinar şi
emoţional —, spiritului Luminilor. Captivanta mentalitate raţionalist-fiuministă a lui
Voltaire, Diderot sau d'Holbach a provocat reacţia Bisericii şi a numeroşilor filosofi şi
teologi devotaţi dreptei credinţe, mai degrabă decât eticii naturaliste izvorâtă din
mişcarea dreptului natural.
Conservând tradiţia liberală iniţiată încă din secolul al XVII-lea de contractua-
lismul lockean, gândirea politică engleză a generat, prin Edmund Burke, la sfârşitul
secolului al XVIII-lea marile teme ale conservatorismului moderat, ce cunosc şi astăzi
un puternic impact:
➢ imperfectibilitatea naturii umane;
➢ ordinea socială şi evoluţia organică;
➢ puterea şi autoritatea;
➢ raţiunea temperată şi prejudecăţile sănătoase;
➢ valorile comunităţii şi conservarea trecutului etc.
Cristian Bocancea, Istoria ideilor politice de la antici la moderni, Polirom, Iaşi, 2002, p.
79
Anton CARPINSCHI
"Rar se întâmplă în istoria gândirii — arăta Robert Nisbet —, ca un ansamblu de
idei să fie într-o măsură atât de mare legat de un singur om şi de un singur eveniment,
precum conservatorismul modern de Edmund Burke şi de reacţia sa pătimaşă împotriva
Revoluţiei franceze. Temele centrale ale conservatorismului din ultimele două veacuri
nu sunt, în cea mai mare parte, decât dezvoltări ale temelor enunţate de Burke cu privire
la Franţa revoluţionară" 80 . De altfel, în tratatele de istoria ideilor politice, opera lui
Burke este plasată în ceea ce am putea denumi "locul geometric" al temelor originare
opţiune ale conservatorismului; este o poziţie privilegiată aflată, după părerea noastră, la
ideologică intersecţia a două trasee spirituale: acela al originilor ideatice ale conservatorismului şi
acela al marilor teme fondatoare ale gândirii conservatoare.
modernitate
Potrivit concepţiei lui Burke, viziunea individualist-atomistă asupra societăţii
este greşită. Societatea nu este doar o sumă de indivizi, ci un organism viu, un întreg în
schimbare graduală şi dezvoltare naturală. Asemenea unei ţesături, societatea ţine
laolaltă membrii săi, specializaţi în diferite munci şi activităţi. În acelaşi timp, însă,
oamenii sunt imperfecţi, atât din punct de vedere intelectual, cât şi moral, întrucât sunt
marcaţi de păcatul originar. Datorită imperfecţiunii naturii umane, este imposibilă
realizarea unei societăţi perfecte. Aceasta nu diminuează, însă, rolul politic şi educativ
al statului care nu mai este conceput, ca în doctrina liberală, rezultatul unui contract
social care oricând ar putea fi anulat, ci ca un tip aparte de parteneriat între oameni, între
generaţiile trecutului, prezentului şi viitorului.
"Statul — arată Burke —, este o asociere în vederea cultivării tuturor ştiinţelor; o
asociere ce urmăreşte cultivarea tuturor artelor; o asociere în vederea virtuţii şi a
excelenţei. Şi cum scopurile unei asemenea asocieri nu pot fi atinse nici măcar în
cuprinsul mai multor generaţii, el devine o asociere nu numai între cei care trăiesc, dar
şi între cei care trăiesc în prezent, cei care au murit şi cei care se vor naşte" 81 .
Ostil faţă de schimbările violente şi atent faţă de tradiţii, poporul englez avea
nevoie, după cum arată Burke, de o guvernare realistă şi echilibrată, de rezistenţă şi
largă respiraţie istorică.
1 Principiile gândirii conservatoare
Atunci când ne referim la principiile gândirii conservatoare, avem în vedere
afirmaţiile fundamentale în plan ontologic, cognitiv şi moral pe care se bazează doctrina
conservatoare. Având ca sursă spirituală imediată filosofia empiristă engleză, principiile
gândirii conservatoare alcătuiesc, împreună, un tot unitar deoarece se referă la natura
umană ca temei existenţial pentru strategia cognitivă şi conduita morală a omului. De
felul în care doctrina conservatoare concepe natura fiinţei umane, locul şi rolul omului
în lume, depinde şi felul în care această doctrină rezolvă problema modalităţilor şi
limitelor cunoaşterii omeneşti, precum şi problema morală a conduitei umane.
" Robert Nisbet, op.cit., p.25.
Ed.Burke, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p.140.
ei
81
 Ideologii politice moderne şi contemporane
Fundamentul ontologic, strategia cognitivă şi conduita morală se întrepătrund, alcă-
tuind împreună un adevărat sistem al principiilor gândirii conservatoare.
Fundamentul ontologic realist
Este ştiut că iluminismul britanic şi, în particular, filosofia empiristă, se
deosebesc de iluminismul continental. Una din sursele importante ale acestor diferenţe
se referă la maniera specifică, anti-raţionalistă, în care iluminismul britanic, spre
deosebire de cel francez sau german, a conceput natura umană, existenţa şi devenirea
socială.
Conform empirismului anglo - saxon, raţiunea umană, în sine, nu poate, nici produce
nici preîntâmpina, o acţiune sau un act de voinţă, deoarece ea nu poate acţiona de una
singură, izolată de interese şi pasiuni.
De aceea, "raţiunea este, şi trebuie să fie, — arăta David Hume
numai sclava pasiunilor şi ea nu poate niciodată pretinde să aibă o realism politic
82
altă slujbă decât aceea de a le servi şi asculta" . Omul nu este, deci,
în orice proiect de
prin natura sa, o fiinţă perfectă, g-uvernată în mod exclusiv de raţiune, acţiune socială
aşa cum stipulau iluminiştii francezi şi germani şi, ulterior, trebuie să se plece
liberalismul continental. Deşi raţional în actele sale, omul rămâne, în de la caracterul
esenţa sa, o fiinţă naturală, funciarmente imperfectă, aflată sub naturii umane
supusă pasiunilor şi
spectrul păcatului originar şi, de aceea, g-uvernată în permanenţă de
intereselor
instincte, pasiuni, interese şi nevoi. Din principiul esenţei naturale a
omului decurge principiul realismului politic, conform căruia în orice proiect de
acţiune socială trebuie să se plece de la caracterul naturii umane supusă pasiunilor
intereselor. De aici, caracterul realist, anti-speculativ al gândirii conservatoare în ceea
ce priveşte organizarea politică. Nu principiile abstracte ale drepturilor omului şi binelui
general i-au îndemnat de oameni să se organizeze din punct de vedere politic. Nu
respectarea binelui public şi iubirea aproapelui i-a călăuzit pe aceştia în organizarea
vieţii lor colective. Dacă am fi fost înzestraţi cu un respect aşa de puternic pentru binele
general, nu am mai fi avut vreodată nevoie de aceste reguli. Conduşi de instincte şi
pasiuni, oamenii şi-au construit ordinea socială pe baza practicii şi tradiţiilor, a
obişnuinţelor şi prejudecăţilor, din necesitatea educării permanente a naturii umane şi a
armonizării intereselor divergente.
Pe acest fundament ontologic realist se sprijină principiile cognitive şi cele
morale căci, atât strategia cognitivă cât şi conduita morală nu pot fi separate de felul în
care este văzut omul, maniera în care este concepută natura umană.
Failibilitatea existenţială a persoanei umane condiţionează şi este condiţionată de
failibilitatea cognitivă, cât şi de cea morală.
82
David Hume, Tratat despre natura omenească, în Adrian -Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon,
Editura ALL, Bucureşti, 1994, p.156.
49
Anton CARPINSCHI
Strategia cognitivă empiristă
Dacă natura umană nu este infailibilă, atunci nici capacitatea sa cognitivă nu este
infailibilă. Eroarea raţionalismului modem a fost tocmai aceea de a exacerba credinţa în
puterea raţiunii umane, predicând infailibilitatea acesteia, adică "impunerea unei
condiţii uniforme de perfecţiune asupra condiţiei omeneşti" 83 . Dar, orice activitate de
impunere, inclusiv a celor mai nobile idealuri, a condus întotdeauna — după cum
mărturişeşte istoria umanităţii la tragice erori şi neasemuite orori. Spre meritul său,
conservatorismul moderat (britanic) a tras invăţămintele unei asemenea lecţii a istoriei
încă de la primele semne apărute în epoca modernă: derapajul revoluţiei burgheze din
Franţa în perioada dictaturii iacobine, degenerarea principiilor raţionalismului iluminist
într-un raţionalism dogmatic exprimat prin dictat ideologic şi teroarea puterii. Anti-
radical şi anti-raţionalist, conservatoriamul moderat anglo-saxon nu a căzut, însă, nici
în ispita iraţionalismului tenebros, retrograd şi utopic. Replicând raţionalismului
constructivist, cât şi iraţionalismului elucubrant, conservatorismul moderat a optat
pentru altă manieră de a concepe raţionalitatea: raţionalitatea ca adecvare.
Din punct de vedere cognitiv, conservatorismul ar putea fi definit ca o rezonabilitate
pragmatică ce se manifestă prin adecvarea răspunsurilor la problemele sociale într-o
manieră preonderent empirică şi realistă.
Din această perspectivă, decurg anumite trăsături ale gândirii conservatoare:
➢ ignoranţa şi failibilitatea, ca premise ale cunoaşterii realiste;
➢ neîncrederea în abstracţiile intelectualiste considerate surse de erori şi, de
asemenea, în experimentele sociale apreciate ca surse de orori;
➢ anti-istoricismul şi imprevizibilitatea viitorului;
➢ compromisul rezonabil şi supremaţia experienţei.
Principiul ignoranţei şi failibilităţii străbate întreaga filosofie empiristă britanică,
de la Noul Organon al lui Francis Bacon la Raţionalismul în politică al lui Michael
Oakeshott. Argumentele şi concluziile ce se desprind din operele marilor gânditori
empirişti induc conştiinţa ignoranţei ce ne caracterizează ca fiinţe umane limitate şi,
implicit, failibilitatea cognitivă la care suntem condamnaţi. "Dar limitele puterilor
intelectului omenesc — ne avertizează David Hume sunt atât de strâmte încât nu
putem nădăjdui prea mult atât în ceea ce priveşte întinderea, cât şi certitudiena
cuceririlor sale" 84 .
Un amestec de scepticism, relativism, prudenţă şi realism caracterizează stilul cognitiv
al filosofiei empiriste britanice. De aceea, subscriem la opinia conform căreia scopul
principiului ignoranţei şi failibilităţii este acela de a feri cunoşterea umană de tentaţii şi
ambiţii nemăsurate şi de a o readuce, astfel, în limitele sale fireşti.
83
Michael Oakeshott, op.cit., Editura ALL, Bucureşti, 1995, p.13.
84
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, Editura Ştiintifică şi Encliclopedică, Bucureşti,
1987, p.91.
 Ideologii politice moderne şi contemporane
Neîncrederea în abstracţii se leagă de neîncredereea în experimentele sociale.
Abstracţiile, considerate de empirişti, produse ale imaginaţiei, conduc oamenii la
ficţiuni şi erori care pot deveni, astfel, foarte uşor "arme" ideologice utilizabile în
violenţe şi revoluţii periculoase pentru ordinea socială şi, chiar, pentru destinul
umanităţii. Transpare, astfel, critica conservatoare la adresa producătorilor de abstracţii,
previziuni istoriste şi profeţii sociale căci — susţine raţionalitatea conservatoare a
adecvării viitorul nu poate fi modelat, nici construit şi, cu atât mai puţin, prevăzut sau
impus, deoarece este imprevizibil. Viitorul nu poate fi cunoscut
lecţia prudenţei şi
şi prevăzut prin cuvinte şi lozinci, sau prin abstracţiile şi arta compromisului
generalizările operate cu ajutorul intelectului omenesc, atât de rezonabil
limitat şi failibil. "Conservatorismul pledează pentru o
cunoaştere socială condensată nu în generalităţi, reţete universale de acţiune politică,
proiecte <optime>, ci în exemple paradigmatice de felul celor oferite de experienţă: nu
în reguli, ci în cazuri particulare instructive" 85 . De aici, rezultă şi principiul cognitiv al
supremaţiei experienţei, căci înţelepciunea experienţei ne invaţă cel mai bine — şi cu atât
mai mult în cazul cunoaşterii şi acţiunii politice lecţia prudenţei şi arta
compromisului rezonabil.
Conduita morală traditionalistă
Caracterul realist-empirist al filosofiei conservatoare a impus o atitudine realistă
şi în ceea ce priveşte obligaţiile şi posibilităţile moralei. Recunoscând importanţa
tradiţiei şi vieţii comunitare, conservatorii consideră că morala este înrădăcinată în
reguli şi obişnuinţe de conduită ce acordă prioritate obligaţiilor şi datoriilor, în
detrimentul drepturilor şi libertăţilor. Existenţa libertăţii este condiţionată de existenţa
multiplelor datorii şi răspunderi.
Ideea responsabilităţii, a respectării îndatoririlor şi angajamentelor, este o constantă a
gândirii conservatoare.
În acest context, replica ideologiei conservatoare la ideile liberale şi, mai ales, la
cele de sorginte roussoistă, nu a întârziat. Omul nu s-a născut liber, aşa cum afirma
Rousseau, ci încârcat de datorii, iar exaltarea drepturilor în numele unei libertăţi
"originare" este o greşeală periculoasă. Datoriile au un caracter natural, în sensul că nu
provin dintr-un contract deliberat; ele au, de asemenea, un caracter divin, în sensul că
sunt pozitiv sancţionate de Dumnezeu. Datoriile decurg din puterea şi autoritatea
Creatorului, pe de o parte, şi din lupta contra limitelor şi slăbiciunilor omeneşti, menită
să contribuie la înfrânarea morală a naturii umane, funciarmente imperfecte.
Conservatorismul se dovedeşte sceptic în ceea ce priveşte evaluarea conduitei umane.
Practic, moraliştii de factură conservatoare nu cred în bunătatea umană.
85
Adrian-Paul Iliescu, op.cit., p.146.
51
Anton CARPINSCHI
"În comparaţie cu doctrinele socialiste şi cele liberale, aici se acordă mai puţină
încredere raţiunii sau bunătăţii inerente omului şi există, în mod corespunzător, mai
puţin optimism cu privire la perspectivele de perfecţionare a societăţii" 86 . Replicând
teoriei liberale a drepturilor naturale, doctrinarii conservatorismului — de la Edmund
Burke la Russell Kirk susţin că guvernarea nu se constituie în virtutea drepturilor
naturale, ci ca o creaţie a înţelepciunii omeneşti, sub inspiraţie divină, menită să ţină sub
control pasiunile şi păcatele omeneşti. Contracarând, pe de altă parte, ideologia
socialistă în ceea ce priveşte dezalienarea şi libertatea omului în societatea viitoare
lipsită de exploatare, conservatorismul taxează aceste idei ca iluzii lipsite de întemeiere
şi sens, deoarece contrazic adevărul privind limitele inerente şi insurmontabile ale
naturii umane.
O schimbare radicală a oamenilor nu este posibilă. Consecinţa politică a acestei
eliberări de orice iluzii este reevaluarea rolului puterii, conducerii şi autorităţii. "Ca
urmare, se pune mai mult accent pe importanţa conducerii, pe respectul pentru
autoritate şi instituţiile existente, precum şi pe nevoia de disciplină şi ordine" 87 .
În contextul realismului moral conservator, se impune g -uvernământul
preponderent autoritar, conceput ca putere exterioară omului, menită să-1 conducă pe
calea ordinii şi datoriei. Necesară, transformarea morală este un proces dificil,
îndelungat, gradual şi organic, cu rezultate parţiale ce trebuie mereu raportate la
condiţiile existente şi nu la idealuri abstracte. Nu binele absolut, ci corectarea răului —
trebuie să stea în centrul moralei conservatoare.
11 Ideologia conservatoare: geneză, evoluţie, variante
Cu sensul de ideologie axată pe apărarea valorilor şi intereselor familiei, ordinii
sociale, autorităţii tradiţionale şi puterii legitime, termenul "conservator" a fost
întrebuinţat, mai întâi în Franţa, în epoca ce a urmat căderii lui Napoleon. Ca apărătoare
a stabilităţii şi tradiţiilor, ideologia conservatoare a început să se răspândească, apoi, în
vestul Europei, în S.U.A., iar după 1860 şi în Principatele Unite. Părintele spiritual al
conservatorismului modern este Edmund Burke (1729-1797). Lucrarea Reflecţii asupra
revoluţiei din Franţa, rezultat al convingerilor sale cu privire la Revoluţia din 1789,
reprezintă "Biblia" conservatorismului moderat. Reacţie la excesele terorii iacobine,
critica lui Burke este îndreptată împotriva modului în care revoluţionarii francezi
concepeau natura umană, şi, mai ales, aplicau în practica politică concepţiile iluministe
despre libertate, schimbare socială sau g -uvernământ.
Conservatorismul moderat
O dată cu dezvoltarea istorică a diferitelor societăţi, conservatorismul a îmbrăcat
forme variate. Un curent care a păstrat foarte multe dintre elementele esenţiale ale
conservatorismului lui Burke este conservatorismul moderat care s-a dezvoltat, pe
" Robert Leach, British Political Ideologies, Philip Allan, 1991, p.95.
Ibidem.
 Ideologii politice moderne şi contemporane
parcursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, cu precădere în spaţiul cultural anglo-saxon.
În Anglia, partidul Tory denumit ulterior conservator — prin politica practicată în timpul
g-uvernelor Benjamin Disraeli (februarie — decembrie 1868; 1874-1880) — oferă un
exemplu concludent de conservatorism moderat. Pe fondul luptei politice dintre liberali
(whigs) şi conservatori, anticipând pericolul generat de ascensiunea socialismului
revoluţionar marxist, Benjamin Disraeli şi-a propus să concilieze poziţiile aristocraţiei şi
ale clasei muncitoare în spiritul principiilor conservatoare şi ale valorilor tradiţionale ale
poporului englez. Prin decizii inteligente în planul politicilor sociale — drept de vot
pentru muncitori, legalizarea sindicatelor, dreptul la grevă, — Disraeli a reuşit să atragă
clasa muncitoare lărgind, astfel, baza electorală a partidului conservator. În planul
teoriei politice, conservatorismul moderat a evoluat în a doua jumătate a secolului al
XX-lea către un discurs cu valenţe de filosofie politică şi morală.
Imperfectibilitatea naturii umane, primatul pasiunii şi intereselor în faţa raţiunii abstracte,
failibilitatea cunoaşterii omeneşti, critica raţionalismului intelectualist şi a istoricis-
mului, prioritatea obligaţiilor şi datoriilor în detrimentul drepturilor şi libertăţilor, iată
câteva dintre problemele şi preocupările acestui tip de discurs reprezentat, între alţii,
de Michael Oakeshott, Russell Kirk, Clint Rossiter, Robert Nisbet.
Conservatorismul reactionar
Ca reacţie radicală la Revoluţia de la 1789, apare în Franţa conservatorismul
reacţionar reprezentat, între alţii, de Joseph de Maistre (1753-1821) şi Louis de Bonald
(1754-1840), iar în Germania de Justus M6ser (1720-1794). La începutul secolului al
XIX-lea, spiritul conservatorismului reacţionar se impune în Europa odată cu infrân-
gerea lui Napoleon şi punerea bazelor Sfintei Alianţe între Austria, Rusia şi Marea
Britanie, cu ocazia Congresului de la Viena (1815).
Apărarea monarhiei ereditare şi a vestigiilor relaţiilor feudale, trasarea şi respectarea
zonelor de influenţă ale marilor puteri, combaterea liberalismului în ascensiune şi a
socialismului revoluţionar sunt principalele scopuri ale regimurilor politice de factură
conservator-reacţionară până la primul război mondial.
Critici ai raţionalismului abstract şi ai secularismului susţinute de Iluminismul
continental, adepţii conservatorismului reacţionar proiectează o viziune providenţialistă,
legitimistă şi tradiţionalistă asupra lumii şi istoriei. Din această perspectivă, în numele
unei ordini naturale de sorginte divină, este proclamată "societatea de status", societate
în care monarhia absolută, ierarhia bisericii şi statul ecleziastic, precum şi aristocraţia
funciară sunt consideraţi actorii politici legitimi.
Plecând de la neîncrederea în perfectibilitatea naturii umane, de la mitul căderii şi al
păcatului originar, conservatorii reacţionari doresc reinstaurarea vechii ordini, caracte-
rizată printr-o structură socială piramidală, absenţa mobilităţii sociale, moralitate
puternic influenţată de religie.
53
Anton CARPINSCHI
Firească şi providenţială, această reîntoarcere este considerată drept "naturală şi,
totodată, favorizată de o forţă secretă ce acţionează în mod creator" 88 . Providen-
ţialismul, credinţa în forţa creatoare şi ordonatoare a lui Dumnezeu este, de altfel, una
dintre ideile călăuzitoare ale gânditorilor conservatorismului contra-revoluţionar.
"Suntem cu toţii legaţi — scria Joseph de Maistre de tronul Fiinţei supreme printr-o
urzeală fină care ne ţine fără a ne aservi. Ceea ce este cel mai admirabil în ordinea
universală a lucrurilor este acţiunea fiinţelor libere conduse de mâna divină. Sclavi
liberi, ele operează în acelaşi timp în mod voluntar şi necesar: fiinţele libere fac cu
adevărat ceea ce vor, fără a putea deranja, însă, planurile generale" 89 .
Conservatorismul reacţionar al secolului al XX-lea a îmbrăcat, fie
guvernări forma g-uvernărilor autoritare civile, fie pe cea a dictaturilor militare,
autoritare civile mai ales în unele ţări din America Latină, Africa şi Asia. În ceea ce
priveşte dictaturile militare, armata este aceea care îşi asumă rolul de a
dictaturi militare
fi "sabia şi scutul" regimurilor conservatoare. După cum declara Juan J.
Torres Gonzales, general şi fost preşedinte bolivian, "In ţările semicoloniale, nu există
nici o clasă suficient de puternică; nici proletariatul mai mult decât ţăranii, iar clasele
mijlocii sau burghezia nu au capacitatea de a apăra ţara de exploatarea imperialistă. În
aceste ţări numai armatele dispun de forţă" 9° . Dar, nici armata nu poate deţine exclusiv
puterea pentru o lungă perioadă de timp. Aproape nici o lovitură de stat nu a reuşit fără
sprijinul anumitor cercuri de interese aparţinând marii latifundii sau capitalului
financiar. Armata nu a luat niciodată puterea singură; totdeauna ea s-a asociat cu câte un
grup civil. Rolul special al armatei în dispozitivul forţelor politice din America latină, a
obligat cercurile militare spre o intensă profesionalizare dar şi o consecventă politizare.
Neoconservatorismul
În a doua jumătate a secolului al XX-lea apare neoconservatorismul, reprezentat
de oameni politici precum Barry Goldwater sau Ronald Reagan în S.U.A., Margaret
Thatcher în Marea Britanie. Printre doctrinarii neoconservatorismului se numără, Daniel
Bell, Nathan Glazer, Jeanne Kirkpatrick, Daniel Patrick Moynihan şi Irving Kristol.
Partizanii neoconservatorismului se apropie, în planul politicii economice, de atitudinea
liberalismului neoclasic privind non-intervenţia statului. Ei sunt de părere că societatea
şi indivizii aşteaptă prea mult de la g-uvern. Acesta ar trebui să se retragă din economie,
să-şi reducă cheltuielile sociale şi să fie activ doar în domeniul apărării.
Ca şi adepţii conservatorismului clasic, partizanii neoconservatorismului consideră că
oamenii trebuie, de fapt, să se ajute mai întâi singuri, la nivelul comunităţii, şi să nu
aştepte prea multe de la instituţiile statului. În acelaşi timp, în plan cultural, sunt
criticate excesele şi amoralitatea consumatorismului, exprimându-se încrederea în
continuare în valorile credinţei, familiei, comunităţii, tradiţiei, valori fundamentale
pentru menţinerea coezinii sociale
" Joseph de Maistre, Consid&ations sur la France, apud Jean Imbert, Henri Morel, Ren&Jean Dupuy, La
pense politique, des origines ă nos jours, Presses Universitaires de France, Paris, 1969, p. 328.
89
lbidem, p. 328.
90
Cf. J.P.Lavaud, L'art du coup dtat. Les militaires dans la societe bolivienne, "Revue francaise de
sociologie", T.XXX-1, 1989, p.129.