Cooperare Judiciară Internaţională În Materie Penală (2020-2021)

COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN
MATERIE PENALĂ
1
CUPRINS
CAPITOLUL I. INTRODUCERE ÎN STUDIUL COOPERĂRII JUDICIARE

INTERNAŢIONALE ÎN MATERIE PENALĂ………...............................................7
1.1 Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională în materie

penală...........................................................................................................................7
1.2. Cooperarea statelor europene în lupta împotriva criminalităţii.............................8
1.3. Convenţiile internaţionale pentru combaterea criminalităţii..................................9
1.3.1.Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului..........................................9
1.3.2.Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva

umanităţii şi a crimelor de război...................................................................................10
1.3.3.Convenţia penală privind corupţia.........................................................................10
1.3.4.Convenţia referitoare la „spălarea", depistarea, reţinerea şi confiscarea

produselor infracţiunilor..................................................................................................11
1.3.5.Convenţia europeană pentru reprimarea infracţiunilor rutiere.........................12
1.3.6.Convenţia europeană privind infracţiunile ce vizează bunurile culturale..........12
1.3.7.Convenţia europeană referitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor

violente................................................................................................................................13
1.3.8.Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau

tratamentelor inumane ori degradante ..........................................................................13
1.3.9.Convenţia europeană privind controlul achiziţionării şi deţinerii armelor de foc

de către particulari............................................................................................................14
1.3.10.Convenţia asupra criminalităţii informatice........................................................14
1.3.11.Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu

privire la aplicarea biologiei şi medicinei: Convenţia privind drepturile omului şi
biomedicina........................................................................................................................14
2
1.3.12.Convenţia asupra substanţelor psihotrope..........................................................15
1.3.13.Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope.........16
1.3.14.Conventia Consiliului Europei pentru acţiune contra traficului de fiinţe

umane................................................................................................................................16
1.4. Convenţiile Consiliului Europei privitoare la asistenţa juridico-penală

internaţională şi importanţa cunoaşterii acestora........................................................16
CAPITOLUL II. EXTRĂDAREA – PRINCIPALA MODALITATE DE

ASISTENŢĂ JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN COMBATEREA
CRIMINALITĂŢII.........................................................................................................20
2.1. Convenţia europeană de extrădare, cadrul juridic general al extrădării între

statele membre ale Consiliului Europei .........................................................................20
2.2. Noţiunea de extrădare în lumina Convenţiei europene de extrădare...................20
2.3. Condiţiile de acordare şi de solicitare a extrădării potrivit Convenţiei europene

de extrădare.......................................................................................................................20
2.3.1. Obligaţia de extrădare asumată de părţile contractante.....................................20
2.3.2.Infracţiuni care dau loc la extrădare......................................................................21
2.3.3.Infracţiuni pentru care nu se acordă extrădarea..................................................21
2.4. Situaţii în care nu se acordă extrădarea...................................................................25
2.5.Persoane care pot fi extrădate....................................................................................26
2.6.Persoane exceptate de la extrădare............................................................................26
2.7. Transferul procedurilor penale în cazurile de refuz al extrădării.........................27
2.8.Extrădarea naţionalilor...............................................................................................28
2.9.Principiul specialităţii extrădării şi reextrădarea către al treilea stat....................29
3
CAPITOLUL III. PROCEDURA EXTRĂDĂRII DIN ROMÂNIA...........................31
3.1. Cererea de extrădare şi examenul de regularitate internaţională a acesteia........31
3.2. Etapele procedurii extrădării pasive........................................................................32
3.3. Declanşarea etapei judiciare a procedurii extrădării pasive şi competenţa de

soluţionare a cererii de extrădare....................................................................................33
3.4. Arestarea provizorie în vederea extrădării..............................................................33
3.5. Procedura la curtea de apel.......................................................................................35
3.6. Concursul de cereri de extrădare..............................................................................36
3.7. Soluţionarea cererii de extrădare..............................................................................36
3.8. Punerea în executare a hotărârii de extrădare........................................................37
3.9. Tranzitarea extrădaţilor............................................................................................39
CAPITOLUL IV. SOLICITAREA EXTRĂDĂRII DE CĂTRE ROMÂNIA...........41
4.1. Condiţii pentru solicitarea extrădării.......................................................................41
4.2. Procedura de solicitare a extrădării..........................................................................41
4.3. Efectele extrădării în România.................................................................................42
CAPITOLUL V. DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND EXTRĂDAREA.....................44
5.1. Cheltuielile ocazionate de extrădare.........................................................................44
5.2. Frauda la extrădare....................................................................................................44
CAPITOLUL VI. COOPERAREA CU STATELE MEMBRE ALE UNIUNII

EUROPENE......................................................................................................................45
6.1. Simplificarea procedurii de extrădare între statele membre U.E.........................45
6.2. Dispoziţii generale privind mandatul european de arestare..................................46
4
6.3. Condiţii privind emiterea şi transmiterea mandatului european de arestare......47
6.4. Soluţionarea şi executarea mandatului european de arestare...............................49
CAPITOLUL VII. RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR

REPRESIVE EUROPENE.............................................................................................61
7.1. Importanţa recunoaşterii şi a executării hotărârilor penale străine.....................61
7.2. Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive...61
7.3. Condiţiile generale de fond şi de formă pentru executarea hotărârilor represive

europene............................................................................................................................63
7.3.1. Condiţiile generale de executare............................................................................63
7.3.2. Efecte ale transmiterii executării...........................................................................64
7.3.3. Tranzitul persoanelor deţinute..............................................................................65
7.3.4. Condiţiile de formă ale cererii de executare.........................................................65
7.3.5. Cazul hotărârilor date în lipsă şi al ordonanţelor penale...................................66
7.3.6. Măsurile provizorii în vederea executării............................................................66
7.4. Executarea sancţiunilor............................................................................................67
7.4.1. Hotărârea de executare..........................................................................................67
7.4.2. Clauze specifice executării sancţiunilor privative de libertate...........................68
7.4.3. Clauze specifice executării amenzilor şi confiscărilor........................................68
7.4.4. Clauze specifice executării decăderilor................................................................69
7.5. Efectele internaţionale al hotărârilor represive europene....................................69
7.5.1. Regula ne bis in idem.............................................................................................69
5
7.5.2. Luarea în considerare a hotărârilor represive europene...................................70
7.6. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor represive europene potrivit legii

române..............................................................................................................................70
6
CAPITOLUL I.
INTRODUCERE ÎN STUDIUL COOPERĂRII JUDICIARE
INTERNAŢIONALE ÎN MATERIE PENALĂ
1.1 Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională în

materie penală
Cooperarea judiciară internaţională în materie penală trebuie analizată pe de o parte
din perspectiva normelor de drept substanţial şi procedural penal reglementate în tratate
internaţionale,multilaterale şi bilaterale,şi instrumentele juridice ale Uniunii Europene,iar
pe de altă parte din punctul de vedere al fiecărei forme de cooperare internaţională.1
Cooperarea judiciară internaţională în materie penală,reglementată prin Legea
nr.302/20042,constituie o provocare de maximă actualitate în domeniul dreptului ,atât
datorită importanţei,cât şi complexităţii pe care le implică,cu consecinţe pe plan naţional şi
internaţional3.Cooperarea judiciară în materie penală nu este numai unul din pilonii
fundamentali ai Uniunii Europene,ci crează astăzi chiar şi în afara spaţiului de
libertate,securitate şi justiţie,contextul unei cunoaşteri aprofundate a sistemelor de drept
ale statelor implicate4 .
Vom include în noţiunea de cooperare juduiciară internaţională în materie penală

următoarele forme de cooperare: extrădarea,asistenţa judiciară în materie penală,transferul
de proceduri în materie penală,recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale
străine,transferarea personelor condamnate în alte state.
În sens larg,noţiunea de cooperare judiciară internaţională în materie penală include

,desigur,cooperarea între statele membre ale Uniunii Europene5.
1
Florin Răzvan Radu , în Cooperarea judiciară internaţională în materie penală.Aspecte teoretice şi practice,
coordonator Anastasiu Crişu,Editura Universităţii din Bucureşti,2011,p.7.
2
Republicată în Monitorul Oficial nr.411din 27 mai 2019.
3
Norel Neagu,Cooperarea judiciară internaţională în materie penală.Teorie şi practică judiciară,
EdituraUniversulJuridic,2012,Bucureşti,p.10. .
4
Ibidem.
5
Florin Răzvan Radu , în Cooperarea judiciară internaţională în materie penală.Aspecte teoretice şi
practice,op cit.p.8.
7
1.2. Cooperarea statelor europene în lupta împotriva criminalităţii
Cooperării statelor membre ale Consiliului Europei pentru prevenirea şi combaterea
criminalităţii.
Încă de la crearea sa, Consiliul Europei a inclus printre obiectivele sale necesitatea
salvgardării şi respectării permanente a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
împotriva faptelor periculoase pentru aceste valori. Crearea Consiliului Europei în 1949 şi
adoptarea a numeroase convenţii internaţionale care dovedesc strânsa cooperare dintre
statele membre nu au împiedicat, din păcate, evoluţia îngrijorătoare a criminalităţii, în
special sub forma crimei organizate transfrontaliere vizând traficul ilicit de stupefiante,
traficul de arme şi de persoane şi alte forme de criminalitate organizată.
De altfel, în domeniul combaterii în comun a criminalităţii şi în realizarea de către
fiecare din statele membre a unei justiţii penale corespunzătoare idealurilor şi principiilor
înscrise în Statutul Consiliului Europei, cooperarea statelor membre s-a manifestat prin
adoptarea unui mare număr de convenţii europene privind reprimarea unor categorii de
infracţiuni, precum şi prin ajutorul pe care statele membre se obligă să şi-l acorde reciproc
pentru realizarea justiţiei penale. S-a creat în felul acesta o adevărată legislaţie penală
europeană, un drept penal european, care completează în mod necesar sistemele de drept
naţionale ale statelor semnatare ale convenţiilor şi care se completează, la rândul său, cu
convenţiile adoptate în materie de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Din analiza conţinutului convenţiilor adoptate de Consiliul Europei în materie
penală, se constată existenţa a două forme de cooperare a statelor membre în lupta
împotriva criminalităţii. Una dintre acestea constă în conlucrarea statelor la elaborarea
unor instrumente juridice internaţionale pentru reprimarea în mod unitar a unor categorii
de infracţiuni, după aceleaşi principii de drept penal şi de politică penală. Statele
semnatare se obligă să aplice aceste convenţii nemijlocit, adică aşa cum sunt, sau prin
introducerea în legislaţia proprie a dispoziţiilor acestora, în toate cazurile acţionând
singure, fără ajutorul altor state.
A doua formă de cooperare constă în ajutorul sau asistenţa judiciară pe care statele
şi-o acordă reciproc pentru înfăptuirea sau înfăptuirea în cele mai bune condiţii a justiţiei
penale de către fiecare stat în parte. Şi această formă de cooperare se realizează prin
adoptarea de către statele membre ale Consiliului Europei a unor convenţii, care însă nu se
referă la incriminarea şi pedepsirea anumitor categorii de infracţiuni, ci la diferite
modalităţi de asistenţă judiciară pe care statele semnatare se obligă să şi le acorde reciproc
în vederea prinderii, judecării, condamnării şi supunerii la executarea pedepsei a
persoanelor care au încălcat legea penală.
Deşi amândouă conduc la cooperarea mai eficientă a statelor membre ale
Consiliului Europei în lupta împotriva criminalităţii, cele două forme de cooperare se
deosebesc între ele. În cadrul primei forme, statele colaborează la adoptarea unor convenţii
pentru reprimarea unor categorii de infracţiuni, după reguli comune, în timp ce, în cadrul
celei de a doua, îşi acordă reciproc asistenţă judiciară, pe baza unor convenţii
internaţionale, pentru a realiza fiecare, în mod corect şi complet, justiţia penală prin
aplicarea legilor penale interne şi a convenţiilor internaţionale menţionate.
În prezentul curs ne propunem să analizăm tocmai modul cum se realizează
asistenţa judiciară penală între ţările membre ale Consiliului Europei, felurile acestei
8
asistenţe şi condiţiile în care poate fi acordată, potrivit convenţiilor internaţionale încheiate
în acest scop.
Cu toate acestea, considerăm că nu este lipsită de interes o scurtă prezentare a
convenţiilor internaţionale adoptate de statele membre ale Consiliului Europei ca formă de
cooperare în lupta împotriva criminalităţii. Pe de o parte, asistenţa juridică internaţională
se acordă în vederea aplicării nu numai a dreptului penal intern, dar şi a acestor convenţii,
iar pe de altă parte acestea din urmă cuprind, aşa cum se va vedea, şi unele dispoziţii
referitoare la asistenţa judiciară internaţională.
1.3. Convenţiile internaţionale pentru combaterea criminalităţii
Activitatea Consiliului Europei, ca inspirator al unei legislaţii europene, s-a

manifestat şi în adoptarea unor convenţii privitoare la combaterea în comun a criminalităţii
- în manifestările contemporane specifice ale acesteia - în scopul apărării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.
Au fost adoptate în acest sens:
1.3.1. Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, deschisă semnării
statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg la 27 ianuarie 1977 şi intrată în
vigoare la 4 august 1978.
România a ratificat Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului prin Legea
nr. 19 din 28 februarie 19976.
Convenţia enumeră în articolul 1 lit. a) - f) infracţiunile pe care părţile se angajează
să nu le considere ca infracţiuni politice sau conexe la o astfel de infracţiune ori ca
infracţiuni inspirate de scopuri politice pentru care să se refuze extrădarea autorilor lor.
Este vorba despre infracţiuni de o gravitate deosebită cum sunt deturnările de avioane,
răpirea, luarea de ostatici, infracţiuni săvârşite prin folosirea de bombe, grenade, rachete,
arme de foc automate ori scrisori sau colete-bombă, în măsura în care prezintă pericol
pentru persoane. Părţile pot considera că au acest caracter şi alte acte de violenţă gravă
îndreptate contra vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii persoanelor. România a elaborat
Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea faptelor de terorism.
6
Legea nr. 19/1997 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 34 din 4 martie 1997.
9
1.3.2. Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva
umanităţii şi a crimelor de război, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului
Europei la Strasbourg, la 25 ianuarie 1974, intrată în vigoare după 3 ratificări, la 27 iunie
2003. România a ratificat Convenţia prin Ordonanţa Guvernului nr. 91 din 30 august
19997. În articolul 1 sunt enumerate infracţiunile pentru care statele contractante se
angajează să prevadă prin lege imprescriptibilitatea răspunderii penale şi a executării
pedepsei şi anume: 1. crimele împotriva umanităţii prevăzute în Convenţia pentru
prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie
1948 de către Adunarea generală a ONU; 2. a) infracţiunile prevăzute în articolul 50 din
Convenţia de la Geneva din 1949 pentru ameliorarea situaţiei răniţilor şi bolnavilor din
forţele armate de pe câmpul de luptă, în articolul 51 din Convenţia de la Geneva din 1949
pentru ameliorarea situaţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate, în
articolul 130 din Convenţia de la Geneva din 1949 privind tratamentul prizonierilor de
război şi în articolul 147 din Convenţia de la Geneva din
1949 privind protecţia persoanelor civile în timp de război; b) orice încălcări similare ale
legilor războiului în vigoare la momentul intrării în vigoare a Convenţiei şi a cutumelor de
război existente în acel moment, care nu au fost prevăzute de dispoziţiile mai sus
menţionate ale Convenţiilor de la Geneva, atunci când infracţiunea în speţă este
considerată deosebit de gravă, fie din cauza elementelor sale materiale şi intenţionale, fie
din cauza întinderii consecinţelor sale previzibile; 3. orice altă infracţiune la legi şi cutume
din dreptul internaţional, aşa cum se va stabili în viitor şi pe care statul contractant
interesat le consideră, printr-o declaraţie făcută conform articolului 6, ca fiind de natură
analoagă celor prevăzute la punctul 1 sau 2 din acest articol.
1.3.3. Convenţia penală privind corupţia, deschisă spre semnare statelor membre
ale Consiliului Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea sa, la
Strasbourg, la 27 ianuarie 1999, urmând să intre în vigoare după 3 luni de la ratificarea ei
de către 14 state, ceea ce s-a întâmplat la 1 iulie 2002. România a ratificat Convenţia prin
Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002 8.
Convenţia, după unele precizări terminologice (Capitolul I), prevede, în Capitolul
II, măsuri ce trebuie luate la nivel naţional privind: corupţia activă a agenţilor publici
naţionali, corupţia pasivă a agenţilor publici naţionali, corupţia membrilor adunărilor
publice naţionale, corupţia agenţilor publici străini, corupţia membrilor adunărilor publice
străine, corupţia activă în sectorul privat, corupţia pasivă în sectorul privat, corupţia
funcţionarilor internaţionali, corupţia membrilor adunărilor parlamentare internaţionale,
corupţia judecătorilor şi a agenţilor curţilor internaţionale, traficul de influenţă, „spălarea"
produselor obţinute din infracţiunile de corupţie, infracţiunile contabile, actele de
7
Ordonanţa Guvernului nr. 91/1999 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 425 din 31 august 1999 şi a fost aprobată prin Legea nr. 68 din 20 aprilie 2000,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 4 mai 2000.
5
Legea nr. 27/2002 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002.
10
participare, dispoziţii privitoare la imunitatea de jurisdicţie, la competenţa legislativă a
statelor membre în materie, la responsabilitatea persoanelor juridice, la sancţiuni şi măsuri
aplicabile, la autorităţile specializate, la cooperarea între autorităţi naţionale, la protecţia
colaboratorilor justiţiei şi a martorilor, la măsuri ce vizează facilitarea strângerii probelor
şi confiscarea produselor infracţiunii. În Capitolul III se prevede că urmărirea punerii în
aplicare a Convenţiei se asigură de către Grupul Statelor Împotriva Corupţiei (GRECO),
instituţie creată în acest scop de Comitetul miniştrilor Consiliului Europei în 1998 9. În
Capitolul IV, intitulat „Cooperarea internaţională", sunt cuprinse dispoziţii privind
principiile generale şi măsurile care se aplică pentru cooperarea internaţională, privitoare
la asistenţa judiciară, la extrădare, la furnizarea de informaţii, la autoritatea centrală
desemnată cu aplicarea cooperării internaţionale împotriva corupţiei, la corespondenţa
directă dintre autorităţile centrale şi altele.
1.3.4. Convenţia referitoare la „spălarea", depistarea, reţinerea şi confiscarea
produselor infracţiunilor, deschisă la Strasbourg la 8 noiembrie 1990 semnării statelor
membre ale Consiliului Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea
sa şi intrată în vigoare la 1 septembrie 1993. România a ratificat Convenţia prin
Legea nr. 263 din 15 mai 200210.
Convenţia, după unele precizări de ordin terminologic (Capitolul I), prevede, în
Capitolul II, măsurile la nivel naţional pe care statele participante urmează să le ia în
vederea realizării obiectivului propus: măsuri de confiscare, măsuri de investigare şi
măsuri provizorii, stabilirea de competenţe şi folosirea de tehnici speciale de investigare,
asigurarea dreptului de recurs persoanelor afectate de măsurile prevăzute. Convenţia
enumeră faptele care ar putea fi incriminate ca infracţiuni de „spălare" a banilor şi
condiţiile incriminării. În Capitolul III, intitulat „Cooperarea internaţională", sunt
prevăzute reguli referitoare la principii generale şi măsuri de cooperare internaţională, la
asistenţa reciprocă între state în faza cercetării penale, la măsurile provizorii, la obligaţia
de confiscare, la executarea confiscării şi la bunurile confiscate, la privarea de libertate, la
refuzul şi amânarea cooperării, reguli privind notificarea şi protecţia drepturilor terţilor, la
recunoaşterea hotărârilor străine, la reguli de procedură şi alte reguli generale.
În Legea nr. 263/2002 pentru ratificarea Convenţiei se fac, în temeiul prevederilor
acesteia, unele declaraţii privind aplicarea ei 11.
9
Ordonanţa Guvernului nr. 46 din 19 august 1999 pentru aprobarea participării României la Grupul de State
Împotriva Corupţiei (GRECO), instituit prin Rezoluţia Consiliului Europei nr. (99)5 din 1 mai 1999,
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 24 august 1999. În aplicarea Convenţiei europene,
Parlamentul României a adoptat Legea pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
nr. 78 din 8 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu
modificările şi completările aduse de:Ordonanţa Guvernului nr.83din 29 august 2000;Ordonanţa de Urgenţă
aGuvernului nr.43 din 4 aprilie 2002;Legea nr.161 din 19 aprilie 2003;Legea nr 521 din 24 noiembrie
2004;Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.124 din 6 septembrie 2005; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr.50 din 28 iunie 2006;Legea nr.69 din 26 martie 2007;Legea nr.187 din 24 octombrie 2012;Legea nr.255
din 19 iulie 2013;Decizia nr.458 din 22 iunie 2017.
10
Legea nr. 263/2002 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 353 din 28 mai 2002.
11
În România a fost adoptată Legea nr. 21 din 18 ianuarie 1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării
banilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 21 ianuarie 1999, înlocuită prin
Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002, pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor ,precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012,cu modificările şi completările aduse de:Legea nr.187 din
24 octombrie 2012;Legea nr.255 din 19 iulie 2013;Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.40 din 28 iunie
2016;Legea nr.125 din 30 mai 2017.
11
1.3.5.Convenţia europeană pentru reprimarea infracţiunilor rutiere, deschisă
semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 30 noiembrie 1964, şi
intrată în vigoare la 18 iulie 1972. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 183 din 12
noiembrie 199712. Convenţia prevede reguli de cooperare a statelor semnatare cu privire la
urmărirea, judecarea şi executarea sancţiunilor aplicate pentru infracţiuni rutiere. Se
instituie regula că statul semnatar al Convenţiei, pe al cărui teritoriu s-a comis
infracţiunea, are posibilitatea fie de a urmări şi judeca el însuşi pe autorul unei infracţiuni
rutiere, fie să solicite statului de reşedinţă, atunci când este cazul, să judece pe făptuitor.
De asemenea, se prevede că, în cazul săvârşirii infracţiunii de către un străin, statul pe al
cărui teritoriu s-a comis infracţiunea poate, după ce l-a judecat şi condamnat pe infractor,
să ceară statului de reşedinţă să execute hotărârea. Condiţia cerută este ca fapta să fie
pedepsită atât de legea statului în care a fost comisă, cât şi de legea statului de reşedinţă.
Convenţia prevede reguli pentru efectuarea urmăririi în statul de reşedinţă şi reguli de
executare în acest stat a hotărârilor de condamnare, precum şi reguli generale privitoare la
cererile de urmărire şi de executare.
În Anexa nr. 1 la Convenţie, intitulată „Fondul comun de infracţiuni rutiere" şi
care este parte integrantă a Convenţiei, se prevede o listă de infracţiuni cărora aceasta li se
aplică, statele părţi putând să adauge la această listă sau să declare că se limitează la cele
prevăzute în legislaţia sa internă. Sunt prevăzute în fondul comun al infracţiunilor rutiere:
uciderea sau vătămarea corporală din culpă, săvârşite în domeniul circulaţiei rutiere,
părăsirea locului accidentului, conducerea unui vehicul de către o persoană aflată în stare
de ebrietate sau sub influenţa alcoolului ori a stupefiantelor de orice fel sau inaptă, ca
urmare a unei oboseli excesive, conducerea unui vehicul cu motor fără asigurare de
răspundere civilă, refuzul de a se supune ordinului unui agent de circulaţie, nerespectarea
regulilor privind: viteza, poziţia vehiculelor în mişcare şi sensul deplasării lor, întâlnirea
cu vehicule în sens opus, depăşirea, schimbarea de direcţie şi trecerea pasajelor de nivel,
prioritatea de trecere, prioritatea de trafic pentru anumite vehicule, cum ar fi cele ale
pompierilor, ambulanţele, vehiculele de poliţie, nerespectarea semnalelor şi marcajelor
rutiere, staţionarea şi oprirea vehiculelor, accesul vehiculelor sau al anumitor categorii de
vehicule pe unele căi rutiere, în special datorită greutăţii sau dimensiunilor lor,
echipamentul de securitate al autovehiculelor şi al încărcăturii lor, semnalizarea
vehiculelor şi a încărcăturii lor, sistemul de lumină al vehiculelor şi folosirea farurilor,
încărcătura şi capacitatea vehiculelor, înmatricularea vehiculelor, plăcile de înmatriculare
şi semnul distinctiv al ţării de înmatriculare, conducerea fără permis de circulaţie valabil. 13
De la 1.02.2014 infracţiunile la regimul siguranţei circulaţiei rutiere au fost preluate din
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2002 şi sunt introduse în Codul penal.
1.3.6. Convenţia europeană privind infracţiunile ce vizează bunurile culturale,
deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Delphi, la 23 iunie 1985.
Convenţia are la bază conceptul de răspundere comună şi de solidaritate în ceea ce
priveşte protecţia patrimoniului cultural european şi are ca obiectiv apărarea acestui
12
Partea I, nr. 316 din 18 noiembrie 1997.
13
În dreptul român, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 12 decembrie 2002 privind circulaţia pe
drumurile publice (cu aplicare de la 1 februarie 2003) era în parte în acord cu această Convenţie. Diferenţele
constau în considerarea de către legea română drept contravenţii a unor fapte considerate ca având un pericol
social mai redus, iar în sistemul de drept românesc contravenţiile nu sunt cuprinse (încă?) în dreptul penal,
căile judiciare de atac privind contravenţiile fiind judecate potrivit procedurii civile, de către instanţe civile
şi nu penale.
12
patrimoniu împotriva activităţilor criminale. În vederea atingerii obiectivului, părţile
semnatare se angajează să promoveze conştientizarea publicului asupra necesităţii
protejării bunurilor culturale, recunoaşterea de către aceştia a gravităţii infracţiunilor
vizând aceste bunuri, iar atunci când este cazul să aplice sancţiuni adecvate sau să
coopereze pentru descoperirea şi recuperarea bunurilor culturale dispărute.
1.3.7. Convenţia europeană referitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor
violente, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la
24 noiembrie 1983, intrată în vigoare la 1 februarie 1988.
Statele semnatare ale Convenţiei se obligă să prevadă în propria legislaţie şi să
introducă în practica administrativă un regim de compensare pentru despăgubirea din
fonduri publice a victimelor infracţiunilor de violenţă intenţionate şi care au condus la
grave vătămări corporale sau la decesul victimelor. Convenţia, care stabileşte reguli
minimale pentru acest regim, enumeră acele elemente ale prejudiciului cauzat care trebuie
să fie despăgubite în mod obligatoriu, cum ar fi pierderea veniturilor de către o persoană
imobilizată ca urmare a unei leziuni, cheltuielile medicale, cheltuielile de spitalizare,
cheltuielile de înmormântare şi, în cazul persoanelor aflate în întreţinere, pierderea pensiei
alimentare.
Convenţia are la bază principiul justiţiei sociale, care impune ca un stat să-şi
indemnizeze nu numai cetăţenii proprii, dar şi alte victime ale unei violenţe produse pe
teritoriul său, cum ar fi lucrătorii migranţi, turiştii, studenţii etc. Părţile pot stabili limite
maxime şi minime pentru plata unei indemnizaţii, putând, totodată, să refuze acordarea
vreunei indemnizaţii unor persoane aparţinând unor grupuri ale criminalităţii organizate
sau victimei care este ea însăşi un criminal notoriu.
Parlamentul României a adoptat, în sensul Convenţiei, Legea nr. 211 din 27 mai
2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor 14,
Capitolul V al acestei legi preluând principiile Convenţiei în ceea ce priveşte obligaţiile ce
revin statului pentru compensarea financiară a victimelor infracţiunilor de violenţă
intenţionate.
1.3.8. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante, deschisă semnării statelor membre ale
Consiliului Europei la Strasbourg, la 26 noiembrie 1987, şi intrată în vigoare la 1
februarie 1989. Convenţia prevede instituirea unui comitet internaţional (Comitetul
european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante) care este abilitat să viziteze toate locurile unde se găsesc persoane privatede
libertate de către o autoritate publică. Acest Comitet, alcătuit din personalităţi
independente, poate să formuleze recomandări şi să sugereze îmbunătăţiri în vederea
consolidării, după caz, a protecţiei persoanelor respective împotriva torturii şi a pedepselor
sau tratamentelor inumane ori degradante.
Consiliul Europei a adoptat două Protocoale adiţionale la Convenţia europeană
pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
Protocolul nr. 1, deschis spre semnare statelor membre semnatare ale Convenţiei la
Strasbourg, la 4 noiembrie 1993, şi intrat în vigoare la 1 martie 2002, permite Comitetului
miniştrilor al Consiliului Europei să invite orice stat nemembru la Convenţie să adere la
aceasta. Protocolul nr. 2, deschis semnării şi intrat în vigoare la aceleaşi date ca şi
Protocolul nr. 1, introduce în Convenţie modificări care permit împărţirea membrilor
14
Legea nr. 211 din 27 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 4 iunie
2004, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005.
13
Comitetului european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane
ori degradante în două grupe, în scop electiv, pentru a asigura ca jumătate din Comitet să
fie realeasă la fiecare doi ani. Totodată, Protocolul nr. 2 prevede că membrii Comitetului
pot fi realeşi de două ori, în loc de o singură dată.
România a ratificat Convenţia şi Protocoalele adiţionale prin Legea nr. 80 din 30
septembrie 1994.15
1.3.9. Convenţia europeană privind controlul achiziţionării şi deţinerii armelor
de foc de către particulari, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la
Strasbourg, la 28 iunie 1978, şi intrată în vigoare la 1 iulie 1982. Convenţia a fost
ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 116 din 3 iulie 1997 16. Convenţia
cuprinde dispoziţii privind notificarea tranzacţiilor, autorizarea dublă privind
tranzacţiile şi corecta aplicare a reglementărilor sale. Într-o anexă la Convenţie se
cuprind dispoziţii explicative privitoare la termenii utilizaţi în legătură cu armele de
foc şi tipurile acestora.
1.3.10. Convenţia asupra criminalităţii informatice, deschisă semnării statelor
membre ale Consiliului Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea
sa la Budapesta, la 23 noiembrie 2001 a intrat în vigoare la 1 iulie 2004, odată cu
ratificarea Convenţiei de către 5 state semnatare, fiind ratificată de România prin
Legea nr. 64 din 24 martie 200417.
Convenţia stabileşte măsurile ce trebuie luate la nivel naţional atât în domeniul
dreptului penal, pentru incriminarea faptelor îndreptate împotriva confidenţialităţii,
integrităţii şi disponibilităţii datelor şi sistemelor informatice, cât şi în domeniul dreptului
procesual penal, ca şi principiile generale referitoare la cooperarea internaţională în
materie penală în scopul investigării sau al aplicării procedurilor privind infracţiunile în
legătură cu sisteme şi date informatice ori pentru a culege dovezile unei infracţiuni în
format electronic. Sunt prevăzute principii privind extrădarea, asistenţa mutuală şi
informarea spontană a statelor părţi.
La data de 28 ianuarie 2003, s-a deschis spre semnare statelor părţi Protocolul
Adiţional la Convenţia asupra criminalităţii informatice, referitor la incriminarea actelor
de natură rasistă sau xenofobă comise prin sisteme informatice.
1.3.11. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane
cu privire la aplicarea biologiei şi medicinei: Convenţia privind drepturile omului şi
biomedicina, deschisă, la Oviedo, la 4 aprilie 1997, semnării statelor membre ale
Consiliului Europei, statelor nemembre care au participat la elaborarea sa şi Comunităţii
Europene. A intrat în vigoare la 1 decembrie 1999, după 5 ratificări. Este primul
instrument juridic internaţional care stabileşte obligaţii de natură să protejeze demnitatea,
drepturile şi libertăţile fiinţei umane împotriva aplicării abuzive a progreselor biologiei şi
medicinei.
Convenţia consfinţeşte ideea că interesul fiinţei umane trebuie să prevaleze asupra
interesului ştiinţei sau societăţii. Ea cuprinde o serie de principii şi interdicţii care privesc
genetica, cercetarea medicală, necesitatea consimţământului persoanei respective, dreptul
la respectarea vieţii private şi dreptul la informare, transplantarea de organe, organizarea
15
Legea nr. 80/1994 a fost publicată, împreună cu textele Convenţiei şi Protocoalelor, în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 285 din 7 octombrie 1994.
16
Partea I, nr. 143 din 8 iulie 1997.
17
Partea I, nr. 343 din 20 aprilie 2004.
14
dezbaterilor publice asupra acestor probleme etc. Convenţia interzice orice formă de
discriminare faţă de o persoană din cauza zestrei sale genetice şi nu autorizează teste
predictive ale bolilor genetice decât în scopuri medicale. Convenţia permite ingineria
genetică numai pentru motive preventive, diagnostice sau terapeutice şi doar în cazul în
care nu urmăreşte să schimbe zestrea genetică a descendenţilor unei persoane. Folosirea
tehnicilor de asistare medicală a procreării nu este admisă pentru alegerea sexului
copilului la naştere, cu excepţia cazului în care este necesară evitarea unei boli ereditare
grave.
Convenţia stabileşte reguli referitoare la exercitarea cercetării medicale, prevăzând
condiţii detaliate şi precise, în special pentru persoanele care nu au capacitatea de a-şi da
consimţământul pentru o cercetare. Convenţia interzice constituirea de embrioni umani în
scopuri de cercetare şi, în ţara în care cercetarea cu privire la embrionii in vitro este
admisă prin lege, aceasta trebuie să asigure o protecţie adecvată a embrionului.
În Convenţie este consacrat principiul că persoana în cauză trebuie să-şi dea în mod
explicit consimţământul înaintea oricărei intervenţii, cu excepţia situaţiilor de urgenţă, şi
că ea poate, în orice moment, să-şi retragă consimţământul. Nu trebuie să fie efectuată o
intervenţie asupra unei persoane care nu are capacitatea de a-şi da consimţământul, de
exemplu asupra unui copil sau a unei persoane care suferă de o tulburare mintală, decât în
avantajul direct al acesteia.
Convenţia prevede că orice pacient are dreptul de a cunoaşte orice informaţie cu
privire la propria sa sănătate, în special rezultatele testelor genetice predictive. Totodată,
Convenţia recunoaşte că voinţa unei persoane de a nu fi informată trebuie să fie respectată.
Prin Convenţie, se interzice prelevarea de organe sau ţesuturi neregenerabile de la o
persoană care nu are capacitate de consimţământ. Singura excepţie admisă priveşte
prelevarea, în anumite condiţii, de ţesuturi regenerabile între fraţi şi surori.
La 12 ianuarie 1998, a fost deschis la Paris semnării statelor părţi la Convenţie
Protocolul adiţional la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei
umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, care interzice clonarea fiinţei umane, intrat
în vigoare la 1 martie 2001. El completează Convenţia în ceea ce priveşte clonarea
fiinţelor umane, interzicând „orice intervenţie care are drept scop să creeze o fiinţă umană
identică din punct de vedere genetic cu o fiinţă umană vie sau moartă". Protocolul exclude
orice derogare de la dispoziţiile sale.
România a aderat la Convenţie şi la Protocolul adiţional nr. 1 prin Legea nr. 17 din
22 februarie 2001.18
La Strasbourg, la 24 ianuarie 2002, a fost deschis semnării statelor părţi Protocolul
adiţional nr. 2 la Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, referitor la
transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană, acesta urmând a intra în vigoare după
5 ratificări.
Cu privire la combaterea traficului ilicit de droguri, deşi nu figurează printre
convenţiile adoptate de Consiliul Europei, nu putem să nu menţionăm aici convenţiile de
la Viena de sub egida O.N.U., care sunt obligatorii şi pentru statele membre ale
Consiliului Europei.
1.3.12. Convenţia asupra substanţelor psihotrope adoptată de Organizaţia
Naţiunilor Unite la Viena, în 1971, a fost deschisă pentru semnare până la 1 ianuarie
1972 şi urma să intre în vigoare la 90 de zile după ce 40 de state vor fi semnat-o fără
Legea nr. 17/2001 a fost publicată, împreună cu textele Convenţiei şi Protocolului adiţional 1, în
18
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 28 februarie 2001.

15
vreo rezervă în ceea ce priveşte ratificarea sau vor fi depuse instrumentele de
ratificare ori de aderare.
Pentru realizarea scopurilor sale, Convenţia prevede, în anexă, listele cu substanţele
psihotrope, care figurează în Tabelele I - IV, iar în conţinut, reguli privind sfera de
aplicare a controlului substanţelor, dispoziţii speciale referitoare la substanţele din tabelul
I, reguli privind operaţiile comerciale cu substanţe psihotrope, la lupta împotriva traficului
ilicit cu aceste substanţe, inclusiv dispoziţii cu caracter penal.
România a aderat la această Convenţie prin Legea nr. 118 din 15 decembrie
199219.
1.3.13. Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope,
deschisă între 20 decembrie 1988 şi 20 februarie 1989, la Oficiul Naţiunilor Unite de
la Viena şi apoi, până la 20 decembrie 1989, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite
de la New York spre semnare de către toate statele.
În conţinutul său, Convenţia prevede, în special, dispoziţii referitoare la infracţiuni
şi pedepse şi alte sancţiuni în domeniul traficului de stupefiante şi substanţe psihotrope:
producţia, extracţia şi orice operaţiuni cu stupefiante şi substanţe psihotrope, încălcându-se
prevederile Convenţiei asupra stupefiantelor din 1961 şi ale Convenţiei din 1971; cultura
macului opiaceu, coca sau plantei de canabis în scopul producerii de stupefiante, contrar
Convenţiei din 1961 modificată în 1972; orice operaţiuni cu stupefiante sau substanţe
psihotrope. Convenţia obligă părţile să adopte măsurile necesare pentru a califica drept
infracţiune, potrivit dreptului său intern, orice act intenţionat de deţinere şi cumpărare de
stupefiante şi substanţe psihotrope, de cultivare de plante conţinând stupefiante destinate
consumului personal, constituind o încălcare a prevederilor Convenţiei din 1961 privind
substanţele psihotrope. România a aderat la această Convenţie tot prin Legea nr. 118/2002.
Trebuie precizat că, în aplicarea articolului 17 din Convenţia Naţiunilor Unite
împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, întocmită la Viena la 20
decembrie 1988, Consiliul Europei a adoptat Acordul referitor la traficul ilicit pe mare, la
Strasbourg, la 31 ianuarie 1995. Acordul a fost ratificat de Parlamentul României prin
Legea nr. 394 din 14 iunie 200220.
1.3.14. Conventia Consiliului Europei pentru acţiune contra traficului de fiinţe
umane, deschisă spre semnare statelor membre, statelor ne-membre care au participat la
elaborarea sa s i Uniunii Europene s i pentru acces oricăror state ne-membre la Varsovia,
la 16 mai 2005, intrată în vigoare după 10 ratificări, din care 8 state membre, la 1 februarie
2008. România a semnat această Conventie la 16 mai 2005
s i a ratificat-o prin Legea nr. 300/200621.
1.4. Convenţiile Consiliului Europei privitoare la asistenţa juridico-penală
internaţională şi importanţa cunoaşterii acestora
Având în vedere modalităţile în care statele membre ale Consiliului Europei îşi pot
acorda reciproc asistenţă în lupta împotriva criminalităţii, Consiliul Europei a adoptat,
până în prezent, un număr de 6 convenţii principale privind asistenţa juridică
internaţională în materie penală:
19
Partea I, nr. 341 din 30 decembrie 1992.
20
Legea nr. 394/2002 a fost publicată, împreună cu textul Acordului, în Monitorul Oficial al României,
21
Legea nr. 300/2006 din 11 iulie 2006 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 622 din 19 iulie 2006.
16
Cea mai urgentă şi una dintre cele mai eficiente măsuri de asistenţă juridico-penală
este extrădarea reciprocă a persoanelor urmărite în vederea judecării sau executării
pedepselor pronunţate împotriva lor, motiv pentru care Consiliul Europei a adoptat
Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, precum şi
Protocoalele adiţionale la această convenţie, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975
şi la 17 martie 1978. La 1 mai 2012 intră în vigoare Protocolul adiţional trei, deschis spre
semnare la Strasbourg, la 10.11.2010. Convenţia şi protocoalele sale adiţionale
reglementează condiţiile în care pot fi extrădatepersoanele urmărite pentru săvârşirea unei
infracţiuni sau căutate în scopul executării unei pedepse.
Convenţia europeană de extrădare, împreună cu protocoalele sale adiţionale unu s i
doi, a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 80 din 9 mai 1997. 22
Protocolul aditional trei nu a fost semnat de România (până la 25.03.2012, data ultimei
noastre actualizări).
Tot în ordinea urgenţei şi a necesităţii înfăptuirii justiţiei penale în ţările
membre ale Consiliului Europei, s-a considerat necesară reglementarea asistenţei
judiciare reciproce între aceste state. Reglementarea a avut loc prin Convenţia
europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie
1959, precum şi prin primul Protocol adiţional la această convenţie, adoptat la
Strasbourg la 17 martie 1978. Prin această convenţie, părţile semnatare se obligă să-şi
acorde reciproc, în măsura cea mai mare cu putinţă, sprijin judiciar în vederea
strângerii probelor, audierii martorilor, experţilor şi inculpaţilor şi în efectuarea altor
acte de procedură penală.
Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală şi primul său Protocol
adiţional au fost ratificate de Parlamentul României prin Legea nr. 236 din 9
decembrie 1998.23
La 8 noiembrie 2001 a fost elaborat şi supus semnării statelor membre sau
nemembre ale Consiliului Europei care au aderat la Convenţie al doilea Protocol adiţional
la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală.
Protocolul a fost avut în vedere de legiuitorul român la elaborarea Legii nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Asistenţa juridico-penală internaţională poate consta şi în supravegherea de
către fiecare stat a persoanelor străine aflate pe teritoriul lor şi care sunt condamnate
în alt stat cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau care au fost
liberate condiţionat în ţara de condamnare. Asistenţa de acest gen are ca obiectiv
realizarea până la capăt a hotărârilor judecătoreşti penale, condiţionată de buna
conduită a persoanelor aflate sub supraveghere sau în probaţiune.
Această modalitate de asistenţă a fost reglementată prin Convenţia europeană
privind supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat, deschisă semnării
statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 30 noiembrie 1964, şi intrată în
vigoare la 22 august 1975.
Tot ca modalitate de asistenţă internaţională în vederea executării hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în străinătate, s-a impus şi necesitatea aplicării hotărârilor
represive străine de către statul pe al cărui teritoriu executarea acestor hotărâri se
22
Legea nr. 80/1997 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei şi protocoalelor adiţionale, în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 14 mai 1997.
23
Legea nr. 236/1998 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei şi al Protocolului adiţional, în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 21 decembrie 1998.
17
poate face cu maximă eficienţă. Realizarea acestei modalităţi de asistenţă
presupunerecunoaşterea şi pe plan internaţional a autorităţii hotărârilor penale de
condamnare pronunţate de instanţele unui anumit stat. De aceea, recunoscând necesitatea
folosirii, în lupta împotriva criminalităţii, a unor mijloace moderne şi eficiente, Consiliul
Europei a adoptat şi deschis semnării statelor membre la Haga, la 28 mai 1970, Convenţia
europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, care a intrat în vigoare la
26 iulie 1974.
Convenţia a fost ratificată şi de România, prin Ordonanţa Guvernului nr. 90 din 30
august 1999,24 aprobată prin Legea nr. 35/2000. 25
O aprofundare a mecanismului de întrajutorare internaţională în domeniul
dreptului penal, pentru a se ajunge la o sancţionare mai justă şi mai eficientă, se
realizează prin transferul de proceduri în materie penală. Acest transfer presupune
existenţa unor drepturi şi obligaţii reciproce, respectiv dreptul unui stat de a cere altui
stat să iniţieze, în locul său, urmărirea penală împotriva unei persoane aflate pe
teritoriul acelui stat ori domiciliate pe teritoriul acestuia sau, în general, dacă statul
solicitant apreciază că atât procesul penal, cât şi executarea eventualei sancţiuni
penale aplicate se desfăşoară în cele mai bune condiţii pe acest teritoriu, chiar şi în
ipoteza în care statul solicitant are la dispoziţie calea extrădării.
Răspunzând acestei necesităţi, Consiliul Europei a adoptat la Strasbourg, la 15 mai
1972, Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală, convenţie
care a intrat în vigoare l a 3 0 martie 1978. Această convenţie a fost ratificată de România
prin Ordonanţa Guvernului nr. 77 din 30 august 1999,26 aprobată prin Legea nr. 34 din 12
aprilie 200027.
Pentru asigurarea eficienţei depline a pedepselor privative de libertate
pronunţate de vreunul dintre statele membre ale Consiliului Europei, s-a impus
concluzia că aceste pedepse pronunţate în străinătate trebuie să fie executate, pe cât
cu putinţă, în statele de origine ale condamnaţilor. Pentru aceasta este necesar ca
persoanele condamnate în străinătate să fie transferate, cu acordul acestora, în statele
ai căror cetăţeni sunt şi unde urmează să execute pedepsele ce le-au fost aplicate.
Pentru reglementarea acestei modalităţi de asistenţă juridico-penală între statele
membre ale Consiliului Europei şi chiar între statele nemembre care aderă la principiile
sale, Consiliul Europei a adoptat la Strasbourg, la 21 martie 1983, Convenţia europeană
asupra transferării persoanelor condamnate, deschisă semnării statelor membre ale
Consiliului Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea sa. De asemenea,
Consiliul Europei a adoptat Protocolul adiţional la Convenţia asupra transferării
persoanelor condamnate, deschis la Strasbourg, la 18 decembrie 1997, semnării statelor
membre ale Consiliului Europei şi altor state semnatare ale Convenţiei. Convenţia
europeană asupra transferării persoanelor condamnate a fost ratificată de România prin
Legea nr. 76 din 12 iulie 1996, 28 iar Protocolul adiţional la această convenţie a fost
24
României, Partea I, nr. 421 din 31 august 1999.
25
Legea nr. 35/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 17 aprilie 2000.
26
României, Partea I, nr. 420 din 31 august 1999.
27
Legea nr. 34/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 17 aprilie 2000.
28
18
ratificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92 din 30 august 199929, aprobată prin Legea nr.
511 din 4 octombrie 2001 30. Toate aceste convenţii ale Consiliului Europei privitoare la
asistenţa juridică internaţională în materie penală, care alcătuiesc, prin conţinutul şi
finalitatea lor, o adevărată subramură a dreptului penal internaţional european, prezintă, în
opinia noastră, o importanţă cu totul deosebită. Ele dau expresie juridică celei mai
complexe şi mai eficiente forme de cooperare între state în lupta împotriva criminalităţii,
instituind modalităţi noi, originale de asistenţă juridică internaţională în materie penală.
Mai trebuie menţionat că la aceste convenţii, elaborate la nivelul Consiliului
Europei şi aplicabile, practic, tuturor statelor europene, se adaugă reglementările de la
nivelul Uniunii Europene, care au detaliat, extins şi simplificat formele de cooperare
internaţională în materie penală între cele 27 state membre ale Uniunii Europene. Dintre
acestea, vom trata detaliat în curs referirile la mandatul european de arestare.
29
Ordonanţa Guvernului nr. 92/1999 a fost publicată, împreună cu textul Protocolului, în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 425 din 31 august 1999.
30
Legea nr. 511/2001 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 15 octombrie
2001.
19
CAPITOLUL II
EXTRĂDAREA – PRINCIPALA MODALITATE DE ASISTENŢĂ JUDICIARĂ
INTERNAŢIONALĂ ÎN COMBATEREA CRIMINALITĂŢII
2.1. Convenţia europeană de extrădare, cadrul juridic general al extrădării

între statele membre ale Consiliului Europei
Convenţia europeană de extrădare a fost semnată la Paris, la 13 decembrie 1957 de
către unsprezece state membre ale Consiliului Europei şi a intrat în vigoare la 18 aprilie
1960, fiind apoi semnată, succesiv, de alte state europene, şi au aderat la ea, printre alte
state, şi Coreea de Sud, Israelul şi Africa de Sud, la această oră convenţia fiind ratificată
de 50 de state. România a ratificat Convenţia europeană de extrădare şi protocoalele
adiţionale unu şi doi la aceasta prin Legea nr. 80 din 9 mai 1997. Protocolul adiţional trei,
privitor la extrădarea simplificată, inclusiv renunţarea la principiul specialităţii extrădării
şi comunicarea prin mijloace electronice, a fost semnat de România la 20.09.2012, dar nu
a fost încă ratificat.
Convenţia europeană de extrădare, completată cu cele două Protocoale adiţionale,
primul semnat la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi privitor la interpretarea restrictivă a
conceptului de infracţiune politică cu excluderea în special a infracţiunii de genocid, a
crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, precum şi înmulţirea cazurilor de
neextrădare în baza principiului „ne bis in idem" şi al doilea semnat tot la Strasbourg la 17
martie 1978, privitor la conceptul de infracţiune fiscală, judecata în contumacie, aplicarea
amnistiei şi unele reguli de procedură, constituie principalul izvor al extrădării în toate
statele care au ratificat-o. Alături de aceasta, pot constitui izvoare ale extrădării dispoziţiile
cuprinse în legile naţionale de extrădare, în codurile penal şi de procedură penală ale
statelor părţi.
2.2. Noţiunea de extrădare în lumina Convenţiei europene de extrădare

Convenţia europeană de extrădare consacră noţiunea de extrădare în accepţiunea
contemporană a acesteia, şi anume ca procedură care are loc între state suverane, în cadrul
căreia un stat, denumit stat solicitat, pe al cărui teritoriu se află o persoană urmărită sau
condamnată de autorităţile judiciare ale altui stat, denumit stat solicitant, predă acea
persoană statului solicitant, la cererea specială a acestuia, pentru a fi urmărită şi judecată
de autorităţile judiciare ale acestuia sau pentru a fi obligată să execute o pedeapsă la care
fusese condamnată de aceste autorităţi. Extrădarea este o formă de cooperare a statelor în
combaterea criminalităţii, prin intermediul ei, statele acordându-şi reciproc asistenţă,
livrându-şi unul altuia infractorii refugiaţi pe teritoriul lor, făcând astfel posibilă aplicarea
efectivă a legii penale.
Instituţia extrădării este o instituţie tipică de drept procesual penal şi anume o
procedură specială şi incidentală, care se înscrie în ansamblul procedurii principale de
urmărire pornită împotriva unui inculpat sau în procesul de executare faţă de cel
condamnat.
2.3. Condiţiile de acordare şi de solicitare a extrădării potrivit Convenţiei
europene de extrădare
2.3.1. Obligaţia de extrădare asumată de părţile contractante

Convenţia europeană de extrădare prevede, chiar în primul său articol, că părţile
contractante se angajează să-şi predea reciproc, potrivit regulilor şi cu respectarea
condiţiilor stabilite prin textele Convenţiei, persoanele urmărite pentru săvârşirea unei
infracţiuni sau căutate în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă, de către
20
autorităţile judiciare ale părţii solicitante. Atunci când condiţiile prevăzute în Convenţie
sunt îndeplinite şi nu există vreunul dintre cazurile în care extrădarea nu este posibilă,
aceasta nu poate fi refuzată de către statul solicitat.
2.3.2. Infracţiuni care dau loc la extrădare

Aşa cum se prevede în articolul 2 punctul 1 din Convenţie, pot da loc la extrădare,
în vederea judecării şi pedepsirii celor care le-au săvârşit (aşa-numita extrădare
procesuală) acele infracţiuni care, potrivit legilor părţii solicitante şi ale părţii solicitate,
sunt sancţionate cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranţă, de
asemenea privativă de libertate, de cel puţin un an sau cu o pedeapsă mai severă. În
ipoteza în care se solicită extrădarea unei persoane condamnate, în vederea obligării ei la
executare în statul solicitant (aşa-numita extrădare executivă), se cere ca pedeapsa
pronunţată sau măsura de siguranţă aplicată să fie de o durată de cel puţin 4 luni 31.
Convenţia prevede, aşadar, principiul dublei incriminări, pe care îl extinde şi la
gravitatea pedepsei, atât în cazul extrădării procesuale, cât şi al celei executive. Legea
română nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală prevede
în articolul 24 alineatul 2 că, prin derogare de la principiul dublei incriminări, extrădarea
poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru
acestă faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care
România este parte. Această dispoziţie nu exclude principiul legalităţii incriminării, ci
reflectă încrederea în incriminarea existentă în alt stat şi recunoaşterea necesităţii urmăririi
şi sancţionării acelei fapte.
2.3.3. Infracţiuni pentru care nu se acordă extrădarea

Dispoziţiile articolelor 3, 4 şi 5 ale Convenţiei prevăd interdicţia de extrădare
pentru infracţiunile politice, pentru cele militare şi pentru infracţiunile fiscale.
A. Infracţiuni politice. În articolul 3 din Convenţie se prevede că „Extrădarea nu se
va acorda dacă infracţiunea pentru care este cerută este considerată de partea solicitată ca
infracţiune politică sau ca faptă conexă unei asemenea infracţiuni".
Convenţia prevede la punctul 2 al articolului 3 că nu se va acorda extrădarea nici în
ipoteza în care partea solicitată are motive temeinice să creadă că cererea de extrădare,
motivată pentru o infracţiune de drept comun, a fost prezentată în vederea urmăririi sau
pedepsirii unei persoane pentru considerente de rasă, de religie, de naţionalitate sau de
opinii politice, ori că situaţia acelei persoane riscă să fie agravată pentru unul sau altul
dintre aceste motive.
Definirea infracţiunii politice fiind neclară şi azi, singura cale de soluţionare a
problemei este abolirea aşa-numitei excepţii de la obligaţia de extrădare pentru infracţiuni
politice şi de a limita refuzul numai la cazurile în care statul solicitat are motive temeinice
să creadă că individul nu va fi supus, în statul solicitant, la un proces drept şi că cererea de
extrădare constituie numai un pretext pentru a urmări individul respectiv pe motiv de rasă,
de religie sau, în definitiv, pentru raţiuni politice.
În articolul 3 punctul 3 din Convenţie s-a menţionat că nu va fi niciodată considerat
ca infracţiune politică atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei
acestuia (aşa-numita clauză belgiană).
Este de subliniat că Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare,
adoptat la Strasbourg, la 15 octombrie 1975, prevede în Titlul I, articolul 1, că „Pentru
aplicarea prevederilor articolului 3 al convenţiei, nu vor fi considerate infracţiuni politice:
31
Potrivit articolului 25 din Convenţia europeană de extrădare, termenul „măsuri de siguranţă" desemnează
orice măsuri privative de libertate care au fost dispuse complementar sau în substituirea unei pedepse, prin
hotărâre a unei jurisdicţii penale.
21
a) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi
reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite;
b) infracţiunile prevăzute la articolul 50 al Convenţiei de la Geneva din 1949
pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la
articolul 51 al Convenţiei de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor,
bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la articolul 31 al Convenţiei de la
Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la articolul 147 al
Convenţiei de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de
război;
c) orice violări analoage ale legilor războiului, în vigoare la data intrării în vigoare
a prezentului protocol şi a cutumelor războiului existente în acel moment, care nu sunt
deja prevăzute prin dispoziţiile sus-menţionate ale Convenţiilor de la Geneva."
B. Infracţiuni militare. În articolul 4 al Convenţiei europene de extrădare, se
prevede
că extrădarea motivată de infracţiuni militare, care nu constituie infracţiuni de drept
comun,
este exclusă din câmpul de aplicare a Convenţiei, cererea de extrădare fiind „în acest caz,
inadmisibilă".
Excepţia priveşte infracţiunile militare specifice, care nu aduc atingere altor valori
decât cele legate de capacitatea de apărare a ţării, pe care forţele armate trebuie să o
asigure.
Legea română privind cooperarea judiciară în materie penală a prevăzut în articolul
21 alineatul 1, litera f), printre motivele obligatorii de refuz al extrădării, faptul că aceasta
se referă la o infracţiune militară care nu constituie o infracţiune de drept comun.
C. Infracţiunile fiscale. În materia infracţiunilor fiscale, prin dispoziţiile articolului
2 din Titlul II al celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare,
din 17 martie 1978, care au înlocuit articolul 5 din Convenţie, s-a prevăzut că, în cazul
infracţiunilor din domeniul fiscal, vamal sau valutar, extrădarea va fi acordată între părţile
contractante, conform regulilor Convenţiei, pentru fapte cărora le corespund, potrivit legii
părţii solicitate, infracţiuni de aceeaşi natură. Protocolul precizează că extrădarea nu va
putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia părţii solicitate nu impune acelaşi tip de taxe
sau impozite ori nu cuprinde acelaşi tip de reglementare de taxe şi impozite, de vamă şi de
schimb valutar, cu legislaţia părţii solicitante.
În ceea ce priveşte legea română privitoare la asistenţa judiciară internaţională, la
care ne-am mai referit, aceasta reproduce, în articolul 25 privitor la infracţiunile
fiscale,prevederile articolului 2 al celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia
europeană de extrădare.
D. Infracţiuni săvârşite în totul sau în parte pe teritoriului statului solicitat sau într-
un loc asimilat teritoriului său. Convenţia prevede în articolul 7 punctul 1, că partea
solicitată va putea refuza extrădarea persoanei solicitate pentru o infracţiune care, potrivit
legislaţiei sale, a fost săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul său ori într-un loc asimilat
teritoriului său, situaţie care se apreciază potrivit legislaţiei statului solicitat. În ipoteza în
care statul român ar apărea ca stat solicitat, determinarea infracţiunilor săvârşite pe
teritoriul statului român se face în conformitate cu dispoziţiile art.8 din Codul penal în
vigoare care explică ce se înţelege prin „teritoriul României" şi prin „infracţiune săvârşită
pe teritoriul României". În mod asemănător sunt determinate infracţiunile săvârşite pe
teritoriul statului şi în alte coduri penale europene 32.
32
Codul penal francez cuprinde astfel de dispoziţii în Cartea I, Titlul I, Capitolul III, Secţiunea I intitulată
„Infracţiuni comise sau considerate comise pe teritoriul Republicii", articolele 113-2 - 113-5. În articolul
113-2 se prevede, în alineatul 1, că „Legea penală franceză este aplicabilă infracţiunilor comise pe teritoriul
22
E. Infracţiuni definitiv judecate ori în curs de judecare pe teritoriul statului solicitat
(regula non bis in idem). În conformitate cu prevederile articolului 9 al Convenţiei
europene, extrădarea nu se va acorda atunci când persoana reclamată a fost judecată
definitiv de către autorităţile competente ale părţii solicitate pentru fapta sau faptele pentru
care se cere extrădarea. Totodată, sunt autorizate părţile solicitate să refuze extrădarea
dacă autorităţile lor competente au hotărât să nu pornească urmărirea penală sau să
înceteze urmărirea penală începută pentru aceeaşi sau aceleaşi fapte. Regula aceasta
recunoaşte dreptul de jurisdicţie al statului solicitat şi este în concordanţă cu principiul
neextrădării infractorilor pentru fapte ce cad sub incidenţa legii penale a statului solicitat.
Dispoziţiile articolului 9 din Convenţie au fost completate cu trei noi alineate, 2, 3
şi 4, prin prevederile articolului 2 din Titlul II al Protocolului adiţional la Convenţia
europeană de extrădare, semnat la Strasbourg, la 15 octombrie 1975.
Potrivit dispoziţiilor alineatului 2 astfel introdus, extrădarea unei persoane care a
format obiectul unei judecăţi definitive într-un alt stat terţ, parte contractantă la Convenţie,
pentru fapta sau faptele în vederea cărora a fost prezentată cererea de extrădare, nu se va
acorda:
a) când hotărârea menţionată a pronunţat achitarea acesteia;
b) când pedeapsa pronunţată a fost executată în întregime sau a fost graţiată ori
fapta pentru care s-a aplicat a fost amnistiată;
c) când judecătorul, deşi a constatat vinovăţia persoanei solicitate, nu a pronunţat
nici o sancţiune.
Prin dispoziţiile alineatului 3 se prevede totuşi că, în cazurile arătate la alineatul 2,
extrădarea va putea fi acordată:
a) dacă fapta care a dat loc la judecată a fost comisă împotriva unei persoane,
instituţii sau bun având caracter public în statul solicitant;
b) dacă persoana care a fost supusă judecăţii avea ea însăşi caracter public în statul
solicitant;
c) dacă fapta care a dat loc la judecată a fost comisă în totul sau în parte pe
teritoriul statului solicitant sau într-un loc asimilat teritoriului său.
În fine, în alineatul 4 al aceluiaşi articol 9, se prevede că dispoziţiile din alineatele 2
şi 3 nu împiedică aplicarea dispoziţiilor din legislaţia părţilor contractante, dacă sunt mai
largi, cu privire la efectul non bis in idem legat de hotărârile judiciare pronunţate în
străinătate.
Articolele 8 şi 9 reglementează aplicarea principiului non bis in idem formulând trei
ipoteze, prima care priveşte existenţa, în acelaşi timp, a două proceduri penale în statul
solicitat şi în statul solicitant, cu privire la acelaşi fapt (aşa-numită litispendenţă
internaţională), a doua care priveşte existenţa unei sentinţe de condamnare definitivă, tot
pentru acelaşi fapt, pronunţată în statul solicitat, şi a treia o eventuală decizie tot a statului
solicitat de a nu porni sau de a înceta procesul penal cu privire la acelaşi fapt. În toate
aceste ipoteze prevalează forul statului solicitat, care poate refuza extrădarea, ceea ce
apare ca perfect logic în primele două ipoteze, dar nu tot aşa şi în cea de-a treia.
În dreptul român, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, cuprinde dispoziţii cu privire la principiul non bis in idem în articolul 8. În
Republicii", iar în alineatul 2 că „Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul Republicii atunci când unul
din faptele sale constitutive a avut loc pe acest teritoriu". În articolul 113-3 se prevede că „Legea penală
franceză se aplică infracţiunilor comise la bordul navelor sub pavilion francez sau împotriva acestora în orice
loc se găsesc".
Codul penal italian prevede dispoziţii asemănătoare în articolul 6 intitulat „Infracţiuni comise pe teritoriul
statului", în care, în alineatul 1 se prevede că „Oricine comite o infracţiune pe teritoriul statului este pedepsit
după legea italiană", iar în alineatul 2 se prevede că „Infracţiunea se consideră comisă pe teritoriul statului
atunci când acţiunea sau omisiunea care o constituie a avut loc pe acest teritoriu în totul sau în parte sau s-a
ivit rezultatul care este consecinţa acţiunii sau omisiunii".
23
alineatul 1 al acestui articol, se prevede că nu este admisibilă cooperarea judiciară
internaţională dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru
aceeaşi faptă şi dacă:
a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;
b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost
executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii
neexecutate sau dacă s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării
pedepsei şi a expirat termenul prevăzut la art.82 alin.3 din Codul penal,respectiv termenul
de supraveghere prevăzut la art.84 din Codul penal fără a intervenii revocarea sau anularea
acestora. În alineatul 2 al aceluiaşi articol, se precizează că dispoziţiile din alineatul 1 nu
se aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul
din motivele care justifică promovarea uneia din căile de atac extraordinare prevăzute de
Codul de procedură penală al României. În alineatul 3 se indică însă că dispoziţiile alin. 1
nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine
dispoziţii mai favorabile sub aspectul principiului non bis in idem.
F. Infracţiuni pentru care s-a prescris răspunderea penală sau executarea pedepsei.
În termenii dispoziţiei din articolul 10 al Convenţiei, extrădarea nu se va acorda dacă
prescripţia acţiunii penale sau a executării pedepsei este împlinită potrivit fie legii părţii
solicitante, fie a celei a părţii solicitate.
Legea română privind cooperarea judiciară internaţională prevede, în articolul 33,
că extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia
executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei
statului solicitant. Legea precizează totodată că depunerea cererii de extrădare are ca efect
întreruperea prescripţiei neîmplinită anterior, făcând astfel necesară curgerea unui nou
termen de prescripţie a răspunderii penale.
G. Infracţiuni pentru care a intervenit amnistia. Prin cel de-al doilea Protocol
adiţional la Convenţia europeană de extrădare, aceasta a fost completată cu dispoziţia din
Titlul IV articolul 4 privitoare la amnistie. Potrivit acestei dispoziţii, extrădarea nu se va
admite pentru o infracţiune acoperită de amnistie în statul solicitat, dacă acesta avea
competenţă să urmărească această infracţiune potrivit propriei sale legi penale.
Potrivit dispoziţiilor articolului 34 al Legii române privind cooperarea judiciară
internaţională, extrădarea nu se admite pentru o infracţiune pentru care a intervenit amistia
în România, dacă statul român avea competenţa să urmărească această infracţiune, potrivit
propriei sale legi penale.
H. Infracţiuni pedepsite cu moartea în statul solicitant. Problema interzicerii
extrădării pentru o infracţiune pedepsită cu moartea în statul solicitant se pune deoarece,
după cum se ştie, prin dispoziţia din articolului 1 al Protocolului nr. 6, adoptat la
Strasbourg în 1983, privind abolirea pedepsei cu moartea, adiţional la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la
Roma în 1950, pedeapsa cu moartea a fost abolită, astfel că nimeni nu poate fi condamnat
la o astfel de pedeapsă , iar o condamnare la această pedeapsă nu poate fi executată. Ţările
membre ale Consiliului Europei, semnatate ale Protocolului menţionat, neprevăzând ele
însele pedeapsa cu moartea, este firesc să nu admită extrădarea pentru o infracţiune
pedepsită cu moartea în statul solicitant. Situaţia se poate ivi deoarece nu toate statele
membre ale Consiliului Europei au abolit pedeapsa cu moartea (de exemplu Rusia a
semnat Protocolul nr. 6 la 16.04.1997, dar nu l-a ratificat). Era firesc, deci, ca în Convenţia
europeană de extrădare să se instituie reguli în această privinţă, aşa cum s-a şi realizat în
cuprinsul articolului 11, în care se arată că, dacă fapta pentru care se cere extrădarea este
pedepsită cu moartea de legea părţii solicitante, dar această pedeapsă nu este prevăzută de
legea părţii solicitate sau deşi este prevăzută, în mod normal nu este executată, extrădarea
24
nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca partea solicitantă să dea asigurări considerate
îndestulătoare de către partea solicitată, că pedeapsa capitală nu se va executa.
Legea română privind asistenţa judiciară penală prevede dispoziţii referitoare la
pedeapsa capitală în legătură cu extrădarea în dispoziţiile articolului 27. Dispoziţiile
acestui articol prevăd că, dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu
moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu
condiţia ca statul respectiv să dea asigurări, considerate ca îndestulătoare de către statul
român, că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată.
2.4. Situaţii în care nu se acordă extrădarea

A. Lipsa plângerii prealabile. Potrivit dispoziţiilor articolului 30 al Legii române
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, extrădarea nu se acordă în
cazul în care, potrivit atât legislaţiei române, cât şi legislaţiei statului solicitant, acţiunea
penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această
persoană se opune extrădării. Această situaţie specială care obstaculează acordarea
extrădării nu este menţionată în mod explicit în textele Convenţiei europene de extrădare
sau a Protocoalelor adiţionale la aceasta, însă ea se deduce din textele menţionate, care
prevăd condiţiile în care poate fi solicitată şi acordată extrădarea către statul solicitant a
persoanei urmărite în vederea înfăptuirii justiţiei. Când însă pentru infracţiunea, în vederea
judecării căreia urmează să se solicite extrădarea, atât potrivit legislaţiei statului solicitat,
cât şi potrivit legislaţiei statului solicitant, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare numai
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării,
aceasta devine inutilă, deoarece scopul ei n-ar putea fi realizat. De vreme ce legea penală a
statelor aflate în raporturi privind extrădarea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii
penale de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, este firesc ca aceeaşi soluţie să fie
adoptată şi cu privire la acordarea extrădării, care nu poate avea loc împotriva voinţei
persoanei vătămate.
B. Dreptul la apărare. Tot legea română privind asistenţa judiciară internaţională în
materie penală prevede, în articolul 31, că România nu va acorda extrădarea în cazurile în
care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură
garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un
tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv ori dacă extrădarea este cerută în
vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal.
C. Judecarea în lipsă. Potrivit dispoziţiilor articolului 3 din Titlul III al celui de-al
doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare, atunci când o parte
contractantă cere unei alte părţi contractante extrădarea unei persoane în vederea
executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă
împotriva acelei persoane, statul solicitat poate refuza extrădarea solicitată în acest scop,
dacă, după părerea sa, procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi de
apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni.
Extrădarea se acordă totuşi, dacă statul solicitant dă asigurări considerate de statul
solicitat ca suficiente pentru a garanta persoanei, a cărei extrădare este cerută, dreptul la o
nouă procedură de judecată, care să-i garanteze dreptul la apărare. În această situaţie,
statul solicitant are posibilitatea fie de a executa hotărârea în discuţie, dacă cel condamnat
nu face opoziţie, fie de a urmări pe extrădat, în caz contrar.
S-a observat că unele ţări, între care Luxemburg, Ţările de Jos şi toate ţările
scandinave (Norvegia, Suedia, Danemarca şi Finlanda) au formulat rezerva în sensul
refuzului unei eventuale extrădări atunci când aceasta poate avea consecinţe deosebit de
grave pentru persoana solicitată din cauza vârstei, situaţiei, a sănătăţii sale ori altor motive
de ordin personal. Este vorba de rezerve cu un conţinut amplu, care sfârşesc prin a
25
transforma obligaţia de extrădare într-o simplă facultate a statului solicitat, temperată
totuşi de obligaţia de a comunica statului solicitant motivele refuzului extrădării.
Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
cuprinde dispoziţii referitoare la extrădare, în cazul judecăţii în lipsă, în articolul 32, în
care sunt reproduse, în esenţă, prevederile cuprinse în Titlul III al celui de-al doilea
Protocol adiţional al Convenţia de extrădare.
D. Graţierea. Cu privire la graţiere, Convenţia europeană de extrădare se referă
numai tangenţial, în articolul 9, completat prin dispoziţiile articolului 2 al Protocolului
adiţional din 1975, prevăzând, în legătură cu efectele principiului non bis in idem, că nu se
extrădează persoana condamnată definitiv a cărei pedeapsă a fost graţiată. Legea română
privind cooperarea judiciară în materie penală prevede, în articolul 35, că actul de graţiere
adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte
condiţii sunt îndeplinite.
Este vorba în speţă despre aşa-numita extrădare executivă, a cărei finalitate este
punerea în executare a hotărârii de condamnare pronunţată în statul solicitant. Dacă însă a
fost hotărâtă graţierea totală sau eventual a restului de pedeapsă, orice raţiune a extrădării
dispare, astfel încât însuşi statul solicitant nu are motive să mai formuleze o cerere de
extrădare, iar dacă a făcut-o, aceasta devine inoperantă.
2.5.Persoane care pot fi extrădate

Aşa cum se prevede în articolul 1 al Convenţiei europene de extrădare, statele se
angajează să-şi predea reciproc persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau care
sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul
solicitant, extrădarea persoanelor respective făcându-se potrivit regulilor şi sub condiţiile
determinate prin prevederile acesteia. Atunci când are loc refuzul extrădării propriului
cetăţean sunt prevăzute anumite obligaţii în sarcina statului solicitat.
2.6.Persoane exceptate de la extrădare

A. Cetăţenii proprii. Convenţia europeană prevede în articolul 6 punctul 1, că orice
parte contractantă are dreptul să refuze extrădarea resortisanţilor săi. În acest sens, se
prevede că fiecare parte contractantă va putea, printr-o declaraţie făcută o dată cu
semnarea
sau cu depunerea instrumentului său de ratificare sau de aderare să definească, în ceea ce o
priveşte, termenul de resortisant în înţelesul Convenţiei. Calitatea de resortisant, se mai
arată în Convenţie, se va aprecia la data hotărârii asupra extrădării sau direct la data
predării.
S-a prevăzut şi posibilitatea ca extrădarea propriilor cetăţeni să fie limitată la faza
judecăţii, lăsându-se statului de origine competenţa de a prevedea executarea pedepsei
aplicate de judecătorul străin. Aceasta ar încuraja desfăşurarea judecăţii cu prezenţa
inculpatului şi deci ar atrage un avantaj cert în măsura în care judecătorul ar fi pus în
situaţia de a cunoaşte linia sa de apărare. Executarea pedepsei şi tratamentul reeducativ al
condamnatului ar trebui, dimpotrivă, să fie date în competenţa autorităţilor ţării de origine,
ceea ce se înscrie în actuala orientare convenţională de colaborare internaţională în materie
de recunoaştere internaţională a sentinţelor pronunţate în materie penală de autorităţile
statelor membre ale Consiliului Europei33.
33
Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, întocmită la Haga, la 28
mai 1970, ratificată prin Ordonanţa Guvernului României nr. 90 din 30 august 1999, publicată, împreună cu
textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 31 august 1999. Ordonanţa
Guvernului nr. 90/1999 a fost aprobată prin Legea nr. 35/2000, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 158 din 17 aprilie 2000.
26
B. Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil. Este recunoscut în dreptul
internaţional dreptul statelor de a acorda străinilor şi apatrizilor un aşa-numit drept de azil,
atunci când, în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi
desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii.
C. Persoane care se bucură de imunitate de jurisdicţie. Legea română privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală prevede că nu pot fi extrădate din
România persoanele străine care se bucură de imunitate de jurisdicţie în limitele şi în
condiţiile stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale. Poate fi
menţionată,
în acest sens, imunitatea de jurisdicţie decurgând din imunitatea diplomatică, prevăzută de
Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice. Imunitatea de jurisdicţie
poate fi prevăzută şi prin convenţii internaţionale bilaterale. De asemenea, nu pot fi
extrădate persoanele străine care au fost citate în străinătate, în cadrul relaţiilor de asistenţă
judiciară internaţională, în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi, în faţa autorităţii
judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie
internaţională.
D. Clauza umanitară. Legea română privind cooperarea judiciară internaţională
prevede în articolul 22 alineatul 2 că extrădarea oricărei alte persoane străine poate fi
refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o
gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate. În
caz de refuz al extrădării, prevederile articolului 23 alineatul 1 (privind urmărirea şi
judecarea persoanei în statul solicitat) se aplică în mod corespunzător, iar în caz de
amânare a extrădării, prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei se suspendă.
Prin aceste dispoziţii, legea română s-a alăturat poziţiei adoptate de Franţa şi de alte
state care au însoţit aderarea lor la Convenţia europeană de extrădare de o declaraţie în
sensul că extrădarea va putea fi refuzată dacă ea ar putea avea consecinţe de o gravitate
deosebită pentru persoana solicitată, mai ales datorită vârstei sale înaintate, tinereţii sau
stării sănătăţii sale. Se menţionează, totodată, că o prevedere asemănătoare a fost înscrisă
în Convenţia din 26 septembrie 1996 privind extrădarea între statele membre ale Uniunii
Europene.
2.7. Transferul procedurilor penale în cazurile de refuz al extrădării

În articolul 6 al Convenţiei, intitulat „Extrădarea naţionalilor", se prevede la
punctul 2 că, dacă partea solicitată nu-şi extrădează propriul resortisant, ea va trebui, la
cererea părţii solicitante, să supună cauza autorităţilor competente, astfel încât să se poată
exercita urmăriri judiciare, dacă este cazul. În acest scop, dosarele, informaţiile şi
obiectele privind infracţiunea se vor transmite gratuit pe calea prevăzută la paragraful 1 al
articolului 12 (pe cale diplomatică sau pe cale convenită de părţi). Convenţia mai prevede
că partea solicitantă va fi informată despre rezultatul cererii sale.
Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală preia
prevederile mai sus menţionate ale Convenţiei în articolul 23 alineatul 1, cu deosebirea că
se referă nu numai la refuzul extrădării propriului cetăţean, dar şi al refugiatului politic.
Dar legea română, ca, de altfel, şi Convenţia prevede că pornirea procesului penal
împotriva cetăţeanului propriu sau azilantului (nu şi a celorlalte persoane care, potrivit
legii române, nu pot fi extrădate) se face, la cererea statului solicitant, „dacă este cazul"
deci cu posibilitatea pentru organele judiciare de a decide dacă există temeiuri pentru
pornirea procesului penal. În acest scop, legea română prevede că statul solicitant ar urma
să transmită gratuit Ministerului Justiţiei din România dosarele şi obiectele privind
infracţiunea şi că statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale.
Aceeaşi lege prevede în articolul 23 alineatul 2 că, în cazul în care optează pentru
soluţia refuzului extrădării unui cetăţean străin, învinuit sau condamnat în alt stat pentru
27
una din infracţiunile prevăzute în articolul 96 alineatul 1 (fapte care dau loc la predarea
infractorului pe baza unui mandat european de extrădare) sau pentru orice altă infracţiune
pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este
de cel puţin 5 ani, examinarea propriei competenţe şi exercitarea, dacă este cazul, a
acţiunii penale se fac din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere. Autorităţile române
solicitate hotărăsc în aceleaşi condiţii ca şi pentru orice infracţiune cu caracter grav
prevăzută şi pedepsită de legea română.
Dispoziţiile privitoare la transferul procedurii penale, în cazurile de refuz al
extrădării corporale corespunde principiului că nici o faptă penală nu trebuie să rămână
nesancţionată, iar statul de refugiu nu se poate transforma într-un loc de azil pentru
infractori internaţionali. Ele corespund principiului de drept internaţional aut dedere, aut
judicare.
2.8.Extrădarea naţionalilor
Articolul 6 din Convenţia europeană de extrădare, care poartă acest titlu, prevede la
punctul 1 litera a), dreptul oricărei părţi contractante de a refuza extrădarea resortisanţilor
săi.
Este de subliniat tendinţa generală manifestată în relaţiile dintre statele membre ale
Consiliului Europei şi mai ales dintre statele membre ale Uniunii Europene de a elimina
calitatea de cetăţean dintre cauzele care ar putea împiedica extrădarea infractorilor. În
sensul acestei tendinţe, legislaţiile statelor Europei occidentale prevăd posibilitatea
extrădării propriilor cetăţeni, în condiţiile prevăzute în convenţiile internaţionale.
Astfel, Constituţia Republicii Italiene prevede în articolul 26 alineatul 1 că:
„Extrădarea cetăţeanului poate fi acordată numai dacă este expres prevăzută de convenţiile
internaţionale". De asemenea, Constituţia României din 1991, revizuită prin Legea nr.
429/2003, după ce prevede în articolul 19 alineatul 1 că: „Cetăţeanul român nu poate fi
extrădat sau expulzat din România", adaugă, în alineatul 2, pentru prima oară în istoria
dreptului român, că: „Prin derogare de la prevederile alineatului 1, cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii
şi pe bază de reciprocitate".
Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în
acord cu prevederea constituţională din articolul 19 alineatul 2, reglementează prin
dispoziţiile articolului 20, extrădarea cetăţenilor români. Legea prevede că cetăţenii
români pot fi extrădaţi din România numai în baza convenţiilor internaţionale la care
aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una din
următoarele condiţii:
a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării
cererii de extrădare;
b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;
c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al
unui
stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene.
În alineatul 2 al art. 20 se prevede o condiţie suplimentară pentru cazurile prevăzute
la alin. (1) lit. a) şi c), atunci când extrădarea se solicită în vederea efectuării urmăririi
penale sau a judecăţii: statul solicitant trebuie să dea asigurări considerate ca suficiente că,
în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească
definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în România.
În scopul constatării îndeplinirii acestor condiţii, Ministerul Justiţiei poate solicita
prezentarea unui act emis de autoritatea competentă a statului solicitant.
2.9.Principiul specialităţii extrădării şi reextrădarea către al treilea stat
28
A. Principiul sau regula specialităţii. În materie de extrădare, principiul specialităţii
exprimă regula de drept internaţional potrivit căreia persoana extrădată nu trebuie să fie
supusă unei proceduri penale pentru o altă faptă anterioară extrădării şi nici obligat la
executarea altei pedepse decât aceea aplicată prin sentinţa pentru care a fost solicitată sau
acordată extrădarea. Acest principiu a fost consacrat prin dispoziţiile articolului 14 al
Convenţiei europene de extrădare. În alineatul 1, prima parte a acestui articol, se prevede
căpersoana care va fi predată statului solicitant nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici
deţinută în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă, nici supusă oricărei
alte restricţii a libertăţii sale individuale pentru un fapt anterior predării, altul decât cel
care a motivat extrădarea.
Convenţia prevede însă excepţii de la această regulă:
a) când statul solicitat, care a predat-o, consimte la aceasta, în urma unei cereri
prezentată în acest scop de statul solicitant, împreună cu actele ce însoţesc în mod obişnuit
o cerere de extrădare şi de un proces-verbal judiciar consemnând declaraţiile extrădatului.
Acest consimţământ se va da în cazul când infracţiunea pentru care este cerut atrage ea
însăşi obligaţia de extrădare potrivit Convenţiei;
b) când persoana extrădată nu a părăsit teritoriul părţii căreia îi fusese predată, deşi
avea posibilitatea să o facă, în cele 45 de zile următoare eliberării sale definitive, ori dacă
s-a înapoiat pe teritoriul statului solicitant după ce l-a părăsit. În legătură cu această
prevedere a Convenţiei, în literatura de specialitate s-a observat că persoana extrădată ar
putea fi urmărită pentru o altă infracţiune numai dacă a avut posibilitatea reală de a părăsi
teritoriul părţii solicitante în cele 45 de zile de la eliberarea definitivă şi deci că rămânerea
pe teritoriu este rezultatul voinţei libere a acesteia. Se invocă, în acest sens, rezerva
formulată de Elveţia, cu ocazia depunerii instrumentului său de ratificare a Convenţiei, în
sensul că acceptarea jurisdicţiei statului solicitant trebuie admisă numai dacă se constată
că nicio boală, nicio altă limitare reală a libertăţii de mişcare nu au împiedicat persoana
extrădată să părăsească teritoriul statului solicitant. Rezerva corespunde, de altfel,
Convenţiei, deoarece judecătorul care examinează comportarea persoanei nu poate face
abstracţie de situaţia concretă pentru a desprinde consecinţele juridice necesare. Starea de
boală, mai ales dacă este gravă, constituie un impediment serios la libertatea de mişcare.
Nu există însă un criteriu general de evaluare a posibilităţii persoanei extrădate de a părăsi
teritoriul, valabil în toate situaţiile, situaţia urmând să fie soluţionată de la caz la caz.
Convenţia îngăduie însă statului solicitant să ia măsurile necesare pentru o
eventuală trimitere de pe teritoriul său a persoanei ce îi fusese extrădată sau pentru a
întrerupe prescripţia, potrivit legislaţiei sale, ori să recurgă la o procedură în contumacie.
În fine, Convenţia prevede, în articolul 14 alineatul 3, soluţia de urmat în ipoteza în
care, în cursul procedurii de extrădare, a fost modificată calificarea faptei pentru care se
cere extrădarea. În acest caz, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în
măsura în care fapta, în noua ei calificare, ar îngădui extrădarea.
Legea română privind cooperarea judiciară penală prevede aceste dispoziţii ale
Convenţiei europene de extrădare în articolul 74 intitulat „Regula specialităţii". În
alineatele 1 şi 3 este expusă regula specialităţii din perspectiva statului român ca stat
solicitat, reproducând excepţiile prevăzute în Convenţia europeană. Legea prevede în plus,
la art. 47, faptul că persoana extrădabilă poate declara că renunţă la aplicarea regulii
specialităţii.
B. Reextrădarea către un al treilea stat. Potrivit regulii specialităţii, statul solicitant,
care a obţinut extrădarea, nu are dreptul nici să extrădeze către un al treilea stat persoana
care i-a fost extrădată. Singura excepţie o constituie ipoteza în care persoana extrădată a
refuzat să părăsească teritoriul statului solicitant în termen de 45 de zile de la data liberării
sale definitive şi nu există nici o piedică în calea posibilităţii sale de a se deplasa. Dar, ca
şi în alte cazuri, regula cunoaşte excepţii. Astfel, Convenţia europeană de extrădare
29
prevede în articolul 15 că, în afara cazului în care persoana extrădată a rămas de bunăvoie
pe teritoriul său, statul solicitant nu poate preda această persoană unui alt stat parte la
Convenţie sau unui stat terţ care ar solicita-o pentru infracţiuni anterioare predării, decât
cu consimţământul statului solicitat care i-o extrădase. Partea solicitată va putea cere
prezentarea actelor prevăzute în articolul 12 alineatul 1 privitor la cererea de extrădare şi
la actele care trebuie să o însoţească.
Dispoziţiile Convenţiei europene au fost preluate în legea română (articolul 61), cu
referire la statul român ca stat solicitat care trebuie să-şi dea consimţământul la extrădarea
de către statul solicitant a persoanei ce fusese extrădată din România. Potrivit art. 54,
acordarea consimţământului se face potrivit dispoziţiilor articolelor 52 alin. (8) şi 53 din
lege referitoare la soluţionarea cererii de extrădare, considerându-se că cererea de acordare
a consimţământului este echivalentă cu o cerere de extrădare.
30
CAPITOLUL III
PROCEDURA EXTRĂDĂRII DIN ROMÂNIA
3.1. Cererea de extrădare şi examenul de regularitate internaţională a acesteia
A. Cererea de extrădare şi actele anexe. Potrivit dispoziţiilor articolului 12 alineatul

1 din Convenţia europeană de extrădare, cererea de extrădare trebuie să fie formulată în
scris şi să fie transmisă pe cale diplomatică sau pe o altă cale convenită prin înţelegere
directă între două sau mai multe părţi.
În Legea română nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, condiţiile privind cererea de extrădare şi actele anexe sunt prevăzute în
articolul 36, care, în alineatul 1, precizează că cererea de extrădare se adresează
Ministerului Justiţiei, iar dacă este adresată pe cale diplomatică, ea se va transmite
neîntârziat Ministerului Justiţiei.
În alineatul 2 al articolului 12 din Convenţie, se prevede că, în sprijinul cererii de
extrădare, trebuie să se prezinte:
a) originalul sau copia autentică fie de pe o hotărâre de condamnare executorie, fie
de pe un mandat de arestare sau de pe orice alt act având putere egală, eliberat în formele
prescrise de legea părţii solicitante;
b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea, împreună cu indicarea datei
şi locului săvârşirii lor, a calificării lor legale şi a dispoziţiilor legale ce le sunt aplicabile;
c) o copie de pe dispoziţiile legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o
declaraţie asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precis posibile ale
persoanei reclamate şi orice alte informaţii de natură a determina identitatea şi
naţionalitatea acesteia.
Aceste prevederi ale Convenţiei europene se regăsesc în dispoziţiile articolului 36
alineatul 2 din legea română, cu deosebirea că la litera a) se precizează că se vor prezenta,
în funcţie de faza procesului penal, originalele sau copiile autentice ale hotărârii de
condamnare definitive, cu menţiunea rămânerii definitive, deciziilor pronunţate ca urmare
a exercitării căilor legale de atac, madatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv
originalele sau copiile autentice autentice ale mandatului de arestare preventivă,
rechizitoriului sau ale altor acte având putere legală. Se mai face precizarea că
autentificarea copiilor acestor acte se face gratuit de instanţa sau parchetul competent,
după caz. Spre deosebire de Convenţie, legea română adaugă o literă d) în care se arată că
se vor prezenta şi date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a
unei persoane condamnate care a executat numai o parte din pedeapsă.
B. Examenul de regularitate internaţională. Legea română privind asistenţa
judiciară internaţională prevede un moment special în procedura extrădării pasive,
premergător examinării judiciare a cererii de extrădare şi reprezentând o etapă
administrativă, care constă într-un examen de regularitate internaţională al cererii de
extrădare. Potrivit dispoziţiilor articolului 38 alineatul 2 al legii, acest examen este
efectuat de direcţia de specialitate din Ministerul Justiţiei care procedează de urgenţă (în
termen de 3 zile de la primirea cererii, respectiv în 24 de ore, în cazul cererii de arestare
provizorie în vederea extrădării) şi urmăreşte să constate, îndeosebi, dacă:
a) între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate
pentru extrădare;
b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional
aplicabil;
31
c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor
articolului 14;
d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art. 3. 34
De asemenea, în cadrul examenului de regularitate internaţională, Ministerul
Justiţiei, potrivit alineatului 3 al articolului 38 din lege, verifică existenţa reciprocităţii în
privinţa extrădării propriilor cetăţeni, în cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean
român.
În alineatul 4 al aceluiaşi articol 38 din lege, sunt prevăzute rezultatele examenului
de regularitate internaţională. Astfel, atunci când constată neîndeplinirea condiţiei
prevăzute la alineatul 2 literele a) şi b) şi la alin. (3), precum şi în cazul în care se constată
existenţa situaţiei prevăzute la alin. (2) lit. d), Ministerul Justiţiei restituie cererea şi actele
anexe, explicând motivele acestei restituiri. Cu privire la verificarea prevăzută la litera c),
dacă se constată că cererea şi documentele anexe nu sunt însoţite de traduceri în limba
română, urmează ca parchetul competent să ia măsuri pentru efectuarea unei traduceri cât
mai urgente.
Această etapă administrativă, în procedura extrădării din România este perfect
raţională, deoarece, pe de o parte, evită o prelungire inutilă a procedurii, atunci când există
motive obligatorii de refuz al extrădării care pot fi constatate la un simplu examen cu
caracter administrativ, iar pe de altă parte înlătură în mod rapid unele neajunsuri din calea
etapei judiciare.
3.2. Etapele procedurii extrădării pasive

Cele ce precedă fac necesară referirea la etapele pe care le parcurge procedura
extrădării din România, descrise în dispoziţiile articolului 37 al Legii nr. 302/2004. În
primul alineat al acestui articol se reproduce dispoziţia din articolul 19 alineatul 4 al
Constituţiei, potrivit căreia extrădarea din România se hotărăşte de justiţie, iar în alineatul
secund se precizează că procedura extrădării pasive are un caracter urgent şi se desfăşoară
şi în timpul vacanţei judecătoreşti. În alineatul 3 se prevede rolul Ministerului Justiţiei ca
autoritate centrală în realizarea unei etape administrative. Deşi extrădarea se hotărăşte în
etapa judiciară, s-a considerat necesară, aşa cum s-a observat anterior, o etapă
administrativă. În alineatul 4 al articolului 37 se arată în ce constă această etapă
administrativă, în care Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, îndeplineşte în
principal următoarele activităţi:
a) primirea cererii de extrădare;
b) examinarea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, din punctul de
vedere al regularităţii internaţionale, în condiţiile prevăzute la articolul 38, la care ne-am
referit anterior;
c) transmiterea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia procurorului
general competent, în condiţiile prevăzute la articolul 40, pe care îl vom examina în cele
ce urmează;
d) restituirea motivată a cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, în cazurile
prevăzute la articolul 38 alineatul 4 (la care ne-am referit şi care privesc acele cazuri în
care extrădarea nu este posibilă);
e) punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a
hotărârii definitive prin care s-a dispus extrădarea;
34
Potrivit dispoziţiilor articolului 14 alineatul 1 din lege: „Cererile prevăzute de titlurile II şi IV-VII adresate
României şi actele anexe trebuie însoţite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori franceză".
Aceste dispoziţii sunt în concordanţă cu prevederile articolului 23 din Convenţia europeană de extrădare,
potrivit cărora „Documentele de prezentat vor fi redactate fie în limba părţii solicitante, fie în cea a părţii
solicitate. Aceasta din urmă va putea cere o traducere în una dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei,
la alegerea sa". Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt engleza şi franceza.
32
f) comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a soluţiei date cererii
de extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, pronunţată de
autoritatea judiciară competentă.
Aşa cum se poate constata, etapa administrativă a procedurii extrădării pasive nu se
desfăşoară în anumite limite de timp, ci priveşte natura actelor îndeplinite în cadrul acestei
proceduri, care sunt acte administrative şi nu jurisdicţionale, nu soluţionează, dar fac
posibilă şi duc la îndeplinire hotărârile judecătoreşti privitoare la extrădare.
3.3. Declanşarea etapei judiciare a procedurii extrădării pasive şi competenţa

de soluţionare a cererii de extrădare
A. Sesizarea procurorului competent. După efectuarea examenului de regularitate
internaţională şi dacă nu există nici un motiv de restituire, Ministerul Justiţiei transmite
cererea de extrădare şi actele anexe, în cel mult 48 de ore, procurorului general al
parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie a fost localizată persoanei
extrădabilă sau, în cazul când nu se cunoaşte locul unde se află persoana, procurorului
general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
B. Procedura judiciară şi reguli speciale de competenţă. Procedura judiciară de
extrădare este de competenţa curţii de apel în raza teritorială a fost localizată persoana
extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta.
Legea mai prevede că cererea de extrădare se soluţionează de un complet format
dintr-un judecător al secţiei penală a curţii de apel competente şi că hotărârea pronunţată
este supusă recursului. Posibilitatea folosirii căii de atac a recursului împotriva hotărârii
curţii de apel este, de asemenea, o noutate în procedura extrădării pasive în dreptul nostru.
C. Reprezentarea statului solicitant. Tot ca o noutate în procedura română a
extrădării
pasive, legea prevede posibilitatea asistării la etapa judiciară a procedurii de extrădare a
unui reprezentant al statului solicitant. Astfel, potrivit dispoziţiilor articolului 41 din lege,
În
procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea centrală şi de
Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai
acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de
extrădare.
3.4. Arestarea provizorie în vederea extrădării

A. Arestarea provizorie şi sesizarea instanţei. Legea română prevede, în articolul
43, reguli privitoare la sesizarea instanţei cu soluţionarea cererii de extrădare şi la
arestarea provizorie a persoanei extrădabile, în vederea extrădării. Procurorul general
competent, sesizat de Ministerul Justiţiei, personal sau prin procurorul desemnat de el
procedează, în 48 de ore de la primirea cererii de extrădare şi a actelor anexe, la
identificarea persoanei extrădabile, căreia îi aduce la cunoştinţă conţinutul actelor
transmise de autorităţile statului solicitant. După aceasta, procurorul general competent
sesizează de îndată curtea de apel competentă pentru a aprecia asupra luării măsurii
arestării provizorii în vederea extrădării a persoanei extrădabile şi continuarea procedurii
judiciare de soluţionare a cererii de extrădare.
Legea prevede că arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi se
prelungeşte de acelaşi complet învestit cu soluţionarea cererii de extrădare, printr-o
încheiere, care poate fi atacată separat cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare,
recursul formulat nefiind suspensiv de executare în cazul în care s-a dispus luarea măsurii
arestării provizorii.
În cursul soluţionării cererii de extrădare, instanţa verifică periodic, dar nu mai
târziu de 30 de zile, necesitatea menţinerii arestării provizorii, putând dispune, după caz,
33
menţinerea arestării provizorii sau înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi
ţara sau localitatea. Măsura arestării provizorii se înlocuieşte cu măsura obligării de a nu
părăsi ţara sau localitatea numai în cazuri bine justificate şi numai dacă instanţa apreciază
că persoana extrădabilă nu va încerca să se sustragă de la judecarea cererii de extrădare.
Măsura arestării în vederea predării încetează de drept dacă persoana extrădată nu
este preluată de autorităţile competente ale statului solicitat, în termen de 30 de zile de la
data convenită pentru predare (cu excepţia cazului prevăzut la art. 57 alin. 6, adică în caz
de forţă majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate). În această
ipoteză, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a persoanei extrădate şi informează
despre aceasta Ministerul Justiţiei şi Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din
cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
B. Arestarea provizorie în caz de urgenţă. Cererea de arestare provizorie va va
exprima intenţia de a trimite o cerere de extrădare, menţionând infracţiunea pentru care se
cere extrădarea, data şi locul unde a fost comisă, precum şi, în limita posibilului,
semnalmentele persoanei solicitate. Cererea se va transmite autorităţilor competente ale
părţii solicitate pe cale diplomatică, direct prin poştă sau telegraf, prin Interpol sau orice
alt mijloc care lasă o urmă scrisă sau încuviinţat de partea solicitată. Convenţia mai
prevede că arestarea provizorie va putea înceta dacă, în termen de 18 zile de la arestare,
partea solicitată nu a fost sesizată prin cererea de extrădare împreună cu actele anexe.
Arestarea nu va putea, în nici un caz, să dureze mai mult de 40 de zile de la luarea acestei
măsuri. Se precizează însă că punerea în libertate provizorie este posibilă oricând, însă
partea solicitată poate lua orice măsură pe care o consideră necesară pentru a evita fuga
persoanei căutate. Punerea în libertate nu poate fi opusă unei noi arestări şi extrădări, dacă
cererea de extrădare este primită ulterior.
Dispoziţiile din articolul 16 al Convenţiei europene de extrădare se regăsesc în
articolul 44 al legii române privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală în
care se precizează că cererea de arestare trebuie să indice existenţa unui mandat de
arestare preventivă sau, după caz, a unui mandat de executare a unei pedepse aplicate
printr-o hotărâre judecătorească definitivă împotriva persoanei solicitate. Se mai face
precizarea că nu se poate da curs unei cereri de arestare provizorie în vederea extrădării
decât atunci când nu există nici o îndoială asupra competenţei autorităţii solicitante şi când
cererea indică existenţa unui mandat din cele menţionate. De asemenea, se arată că
dispoziţiile articolului 43 referitoare la luarea, prelungirea şi durata arestării provizorii se
aplică în mod corespunzător.
Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării se transmite, prin intermediul
Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei
şi Internelor, parchetului competent, cu informarea Ministerului Justiţiei. În cazul în care
arestarea provizorie în vederea extrădării se solicită pe bază de reciprocitate, precum şi
atunci când cererea de arestare priveşte una dintre persoanele exceptate de la extrădare,
prevăzute la art. 19, aceasta se transmite obligatoriu Ministerului Justiţiei, în vederea
efectuării examenului de regularitate internaţională prevăzut la art. 40, care se aplică în
mod corespunzător. Instanţa, din oficiu ori la sesizarea procurorului competent sau la
cererea persoanei extrădabile, poate dispune încetarea măsurii arestării provizorii în
vederea extrădării dacă, în termen de 18 zile de la luarea măsurii, statul român nu a fost
sesizat prin cererea de extrădare, însoţită de documentele anexate. Arestarea provizorie
încetează de drept după trecerea unui termen de 40 de zile, dacă în acest interval de timp
nu se primesc cererea de extrădare şi înscrisurile necesare, cu excepţia cazului în care
printr-un tratat bilateral este prevăzut un alt termen privind durata maximă a perioadei de
arestare provizorie.
C. Reţinerea în vederea extrădării. Legea română la care ne referim prevede, în
articolul 45, că Organul judiciar în a cărui circumscripţie a fost localizată persoana a cărei
34
arestare provizorie în vederea extrădării este cerută de autorităţile competente ale unui stat
solicitant poate dispune reţinerea pentru cel mult 24 de ore. În situaţia în care măsura
reţinerii a fost luată de organul de cercetare penală al poliţiei judiciare, acesta este obligat,
în primele 10 ore de la reţinere, să prezinte procurorului competent persoana urmărită
internaţional.
3.5. Procedura la curtea de apel

A. Procedura la primul termen. Potrivit dispoziţiilor articolul 46 al legii române în
materie, la primul termen în faţa curţii de apel, instanţa procedează la luarea unei declaraţii
persoanei a cărei extrădare este cerută şi care este asistată gratuit de un interpret şi de un
apărător din oficiu, dacă nu există un avocat ales. Prezenţa procurorului este obligatorie.
Legea prevede că procedura este publică, dacă persoana extrădabilă sau procurorul nu se
opune, şi, de asemenea, este orală şi contradictorie. Legea prevede că persoana a cărei
extrădare se cere poate, la primul termen, după interogatoriu, să opteze fie pentru
extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în cazul în care se opune la
extrădare.
B. Extrădarea voluntară. Potrivit dispoziţiilor articolului 47 al legii, persoana a
cărei extrădare se cere are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la apărare
împotriva cererii de extrădare şi că îşi dă consimţământul să fie extrădată şi predată
autorităţilor competente ale statului solicitant. Declaraţia persoanei extrădabile este
consemnată într-un proces-verbal, semnat de preşedintele completului de judecată, de
grefier, de persoana extrădabilă, de avocatul ei şi de interpret. După ce instanţa constată că
persoana extrădabilă este pe deplin conştientă de consecinţele opţiunii sale şi după ce
ascultă şi concluziile procurorului, examinează dacă nu există vreun impediment care
exclude extrădarea. Dacă se constată că extrădarea voluntară este admisibilă, instanţa ia
act despre aceasta prin sentinţă şi dispune totodată asupra măsurii preventive necesare să
fie luată până la predarea persoanei extrădabile. Sentinţa este definitivă, se redactează în
24 de ore şi se transmite de îndată, în copie legalizată, Ministerului Justiţiei, pentru a
proceda, conform dispoziţiei articolului 37 alineatul 4 litera e), la punerea în executare, în
colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a hotărârii definitive prin care s-a
dispus extrădarea.
Legea prevede, totodată, că persoana care renunţă la apărare şi consimte să fie
extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant poate declara, cu aceeaşi
ocazie, că renunţă la aplicarea regulii specialităţii prevăzute la articolul 74 din lege.
C. Extrădarea simplificată. Descrisă în articolul 48 al legii române, această formă
de extrădare se realizează în cazul extrădării voluntare examinată mai sus, prin renunţarea
la prezentarea unei cereri formale de extrădare şi a actelor anexe dacă aceasta se prevede
prin convenţia internaţională aplicabilă în relaţia cu statul solicitant sau în cazul în care
legislaţia acelui stat permite o asemenea procedură simplificată de extrădare şi aceasta a
fost aplicată unor cereri de extrădare formulate de România.
Extrădarea simplificată se întemeiază pe două condiţii de bază: consimţământul la
extrădare al persoanei a cărei extrădare se cere, pe de o parte, şi existenţa unei convenţii
internaţionale în acest sens sau practica reciprocităţii. Desigur, existenţa unei cereri din
partea statului solicitant, cu indicarea temeiurilor extrădării, este indispensabilă pentru
declanşarea procedurii, chiar simplificată, a extrădării.
D. Opoziţia la extrădare a persoanei extrădabile. În marea majoritate a cazurilor,
persoana a cărei extrădare se cere se opune extrădării şi de aceea legea reglementează
procedura extrădării, pentru a da posibilitatea persoanei a cărei extrădare se cere să
dovedească fie că nu ea este persoana căutată, fie că există vreunul din cazurile în care,
potrivit legii, extrădarea nu este posibilă.
35
Astfel, potrivit dispoziţiilor articolului 49, dacă persoana a cărei extrădare este
cerută, se opune cererii de extrădare, ea îşi va putea formula apărările oral şi în scris,
putând, totodată, să propună probe în acest sens. Legea prevede că, în urma audierii
persoanei solicitate, dosarul cauzei este pus la dispoziţia apărătorului acesteia pentru a
putea prezenta, în scris şi în termen de 8 zile, opoziţia motivată la cererea de extrădare şi a
indica mijloacele de probă admise de legea română, numărul de martori fiind limitat la
doi. Procurorul poate solicita un termen de 8 zile pentru a răspunde opoziţiei sau pentru a
administra probe.
E. Administrarea probelor şi solicitarea de informaţii suplimentare. Legea prevede
la articolul 50 că mijloacele de probă încuviinţate de instanţă trebuie să fie administrate în
termen de maximum 15 zile, în prezenţa persoanei a cărei extrădare se cere, asistată de
apărător şi, la nevoie, de interpret, şi în prezenţa procurorului.
Dacă informaţiile comunicate de statul solicitant se dovedesc insuficiente pentru a
permite statului român să pronunţe o hotărâre în aplicarea legii privind asistenţa judiciară
internaţională, instanţa competentă va solicita complinirea informaţiilor necesare, fixându-
se în acest scop, un termen de 2 luni. Transmiterea solicitării privind informaţiile
suplimentare, precum şi a răspunsului se realizează pe una din căile prevăzute la articolul
36 al legii referitor la cererea de extrădare.
3.6. Concursul de cereri de extrădare

Este posibil ca extrădarea unei persoane să fie cerută de mai multe state, pentru
aceeaşi infracţiune sau pentru infracţiuni diferite. Convenţia europeană de extrădare
prevede, în articolul 17, că partea solicitată va statua, în acest caz, ţinând seama de toate
împrejurările şi în mod deosebit de gravitatea şi de locul săvârşirii infracţiunilor, de datele
conţinute în cererile de extrădare, de naţionalitatea persoanei a cărei extrădare se cere şi de
posibilitatea unei extrădări ulterioare către un alt stat.
Legea română privind asistenţa judiciară internaţională reproduce dispoziţiile din
Convenţia europeană în articolul 39, precizând că, dacă extrădarea este cerută de mai
multe state fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, statul român hotărăşte, ţinând
seama de toate împrejurările şi, în mod deosebit, de gravitatea şi de locul săvârşirii
infracţiunilor, de data depunerii cererilor respective, de cetăţenia persoanei extrădabile, de
existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român şi de posibilitatea unei
extrădări ulterioare către alt stat solicitant. În această situaţie, Ministerul Justiţiei
stabileşte, dacă este cazul, cărui stat solicitant îi va fi predată persoana extrădată, potrivit
obligaţiilor internaţionale asumate de România prin tratatele internaţionale în materie la
care este parte sau care decurg din statutul de membru al Uniunii Europene, ţinând seama
de hotărârile judecătoreşti definitive cu privire la fiecare dintre cererile de extrădare,
precum şi de criteriile prevăzute. Ministerul Justiţiei va înştiinţa de urgenţă autorităţile
competente ale statelor solicitante despre existenţa concursului de cereri de extrădare.
3.7. Soluţionarea cererii de extrădare

A. Pronunţarea hotărârii de către curtea de apel. Soluţionarea cererii de extrădare
de către curtea de apel este reglementată prin dispoziţiile articolului 52 a legii.
Atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare, curtea de apel
hotărăşte admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menţinerea stării de arest
provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate. Hotărârea prin care
sa dispus extrădarea se motivează în termen de 5 zile de la data pronunţării.
Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare, respinge
cererea şi dispune punerea în libertate a persoanei a cărei extrădare fusese cerută.
Hotărârea se motivează în 24 de ore şi este transmisă procurorului general al parchetului
36
de pe lângă curtea de apel, care o remite, de îndată, compartimentului de specialitate al
Ministerului Justiţiei.
În fine, legea prevede că hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu contestaţie
la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de procurorul general competent (din
oficiu sau la cererea ministrului justiţiei) şi de persoana a cărei extrădare a fost cerută, în
termen de 5 zile de la pronunţare. Contestaţia declarat împotriva hotărârii prin care s-a
respins cererea de extrădare este suspensivă de executare, ca şi contestaţia declarată
împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la
starea de arest provizoriu în vederea extrădării.
B. Judecarea contestaţiei şi comunicarea hotărârii. Potrivit dispoziţiilor articolului
53 din lege,contestaţia declarată în condiţiile arătate se judecă cu prioritate, într-un termen
de cel mult 10 zile, de un complet format din 3 judecători. Dosarul cauzei se restituie curţii
de apel în cel mult 3 zile de la soluţionarea contestaţiei. În ceea ce priveşte hotărârea
definitivă asupra extrădării, aceasta se comunică procurorului general al parchetului de pe
lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi compartimentului de
specialitate din Ministerul Justiţiei. Toate aceste prevederi sunt în acord deplin cu
dispoziţia din articolul 37 alineatul 2 din lege: „Procedura de extrădare pasivă are un
caracter urgent...".
3.8. Punerea în executare a hotărârii de extrădare

A. Predarea extrădatului. Convenţia europeană de extrădare prevede în articolul 18,
reguli cu privire la predarea persoanei extrădate, arătând că partea solicitată va comunica
părţii solicitante hotărârea sa asupra extrădării, precizând că orice respingere totală sau
parţială trebuie motivată, iar în caz de acceptare, partea solicitantă va fi informată despre
locul şi data predării şi asupra duratei detenţiei executate în vederea extrădării de către
persoana a cărei extrădare s-a cerut. Cu excepţia cazului de forţă majoră care împiedică
predarea sau preluarea persoanei extrădate, dacă preluarea nu are loc la data fixată,
persoana
va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile socotit de la această dată şi
va fi, în orice caz, pusă în libertate la expirarea unui termen de 30 de zile, când partea
solicitată va putea refuza să o extrădeze pentru aceeaşi faptă.
Dacă există un caz de forţă majoră care împiedică predarea sau primirea persoanei
ce urma să fie extrădată, partea interesată va informa despre aceasta pe cealaltă parte şi
ambele se vor pune de acord asupra unei noi date de predare, fiind aplicabile dispoziţiile
privitoare la termenele în care trebuie să aibă loc predarea persoanei extrădabile.
Aceste prevederi ale Convenţiei se regăsesc în dispoziţiile articolelor 56 şi 57 din
legea română, care precizează că, pentru predarea extrădatului este necesar şi suficient un
extras al hotărârii judecătoreşti definitive prin care se dispune extrădarea. Ministerul
Justiţiei informează de îndată Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din
cadrul Ministerul Administraţiei şi Internelor, care stabileşte locul şi data predării şi
asigură predarea sub escortă a persoanei extrădate. Legea română precizează, de
asemenea, că Ministerul Justiţiei aduce la cunoştinţă de urgenţă autorităţii competente a
statului solicitant soluţia adoptată asupra extrădării, comunicându-i totodată un extras de
pe hotărârea definitivă. Locul predării va fi, de regulă, un punct de frontieră al statului
român, Ministerul Administraţiei şi Internelor al României va asigura predarea şi va
informa despre aceasta Ministerul Justiţiei. Persoana extrădată va putea fi pusă în libertate
dacă nu a fost preluată în 15 zile de la data stabilită, termen ce nu poate fi prelungit decât
cu încă cel mult 15 zile.
B. Predarea amânată sau condiţionată. Potrivit articolului 19 din Convenţie, partea
solicitată va putea, după ce a statuat asupra cererii de extrădare, să amâne predarea
persoanei cerute, pentru a putea fi urmărită de ea însăşi sau, dacă persoana a fost deja
37
condamnată, pentru a o pune să execute, pe teritoriul său, o pedeapsă aplicabilă pentru un
alt fapt decât acela pentru care este cerută extădarea. Tot Convenţia prevede că, în loc de a
amâna predarea, partea solicitată va putea preda temporar părţii solicitante persoana
cerută, în condiţii determinate de comun acord între părţi.
Legea română privind cooperarea judiciară internaţională penală reglementează
această materie prin dispoziţiile articolului 58, intitulat „Predarea amânată" şi ale
articolului 59, intitulat „Predarea temporară sau sub condiţie". Cazul tipic este acela în
care împotriva persoanei a cărei extrădare se cere există un proces penal în faţa
autorităţilor judiciare române sau când persoana respectivă se află în executarea unei
pedepse privative de libertate. În această situaţii nu este obiectiv posibilă extrădarea.
Legea prevede că extrădarea poate fi amânată, ea devenind efectivă numai după ce
procesul penal a luat sfârşit, iar în caz de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate,
numai după ce aceasta a fost executată sau considerată ca executată.
În afară de aceste situaţii, legea prevede că predarea persoanei extrădate poate fi
amânată şi atunci când se constată, pe baza unei expertize medicale, că aceasta suferă de o
boală care i-ar putea pune viaţa în pericol. Acest nou caz de amânare, neprevăzut în
Convenţie, se justifică din raţiuni umanitare.
Legea prevede că, în cazul amânării predării, instanţa emite un mandat de arestare
provizorie în vederea extrădării. Dacă persoana ce urmează să fie extrădată se află, la
momentul admiterii cererii de extrădare, sub puterea unui mandat de arestare preventivă
sau de executare a pedepsei închisorii emis de autorităţile judiciare române, mandatul de
arestare provizorie în vederea extrădării intră în vigoare de la data încetării motivelor care
au justificat amânarea.
Atunci când există vreunul dintre cazurile care împiedică extrădarea, legea prevede
că persoana a cărei extrădare se cere poate fi predată temporar, în cazul în care statul
solicitant face dovada că amânarea predării ar provoca un prejudiciu grav, cum ar fi
împlinirea termenului prescripţiei, cu condiţia ca această predare să nu dăuneze
desfăşurării procesului penal în curs în România, şi ca statul solicitant să dea asigurări că,
o dată îndeplinite actele procesuale pentru care a fost acordată extrădarea, va retrimite
extrădatul autorităţilor române. Această predare temporară se aprobă, la cererea statului
solicitant, printr-o încheiere dată în camera de consiliu, de către preşedintele secţiei penale
a curţii de apel care a judecat cererea de extrădare. În vederea soluţionării cererii, instanţa
va analiza îndeplinirea criteriilor prevăzute de lege pentru aprobarea amânării predării
persoanei extrădate (existenţa unui proces în curs sau a unei pedepse în curs de executare),
solicitând şi avizul autorităţii judiciare pe rolul căreia se află cauza ori, după caz, al
instanţei de executare. Dacă persoana predată temporar se află în executarea unei pedepse
sau a unei măsuri de siguranţă, executarea acesteia se consideră suspendată de la data când
persoana a fost predată autorităţilor competente ale statului solicitant şi până la data când
este retrimisă autorităţilor române.
C. Remiterea de obiecte. Convenţia europeană de extrădare prevede în articolul 20
că, la cererea părţii solicitante, partea solicitată va reţine şi va remite, în măsura permisă
de legislaţia sa, obiectele:
a) care pot fi folosite ca elemente doveditoare; sau
b) care, provenind din infracţiune, au fost găsite în momentul arestării în posesia
persoanei a cărei extrădare se cere sau au fost descoperite ulterior.
Legea română privind cooperarea judiciară internaţională cuprinde dispoziţii
privind remiterea de obiecte şi de bunuri în articolul 17 şi reflectă prevederile Convenţiei
europene. Se precizează că obiectele şi bunurile nu vor fi predate decât în temeiul unei
hotărâri definitive pronunţate în acest sens de autoritatea judiciară competentă.
D. Extrădarea repetată. Legea română (articolul 55) prevede extrădarea din nou a
persoanei extrădate care, după ce a fost predată statului solicitant, fuge înainte de
38
soluţionarea cauzei sau de executarea pedepsei pentru care a fost acordată extrădarea, şi se
întoarce pe teritoriul României. Persoana va fi din nou arestată şi predată, în baza unui
mandat emis de autoritatea judiciară competentă a statului solicitant. Legea prevede însă
că extrădarea din nou nu va avea loc în cazul în care statul solicitant a încălcat condiţiile în
care extrădarea a fost acordată.
Deşi legea nu prevede, constatarea încălcării de către statul solicitant a condiţiilor
sub care a fost acordată extrădarea nu se poate face decât de curtea de apel care a
pronunţat hotărârea asupra extrădării, la sesizarea procurorului competent.
3.9. Tranzitarea extrădaţilor

În reglementarea extrădării, un loc aparte îl ocupă tranzitul persoanelor aflate pe
teritoriul altor state în ipoteza în care statul solicitat nu are frontieră comună cu statul
solicitant. De aceea, Convenţia europeană de extrădare prevede în articolul 21 anumite
reguli privitoare la tranzit şi anume că se va încuviinţa la cererea adresată pe aceeaşi cale
ca şi cererea de extrădare, cu condiţia să nu fie vorba despre vreo infracţiune considerată
de partea solicitată pentru tranzit ca având un caracter politic ori pur militar, ţinând seama
de dispoziţiile articolului 3 şi articolului 4 din Convenţia privitoare la infracţiunile politice
şi la infracţiunile militare. Statul solicitat va putea refuza tranzitul unui resortisant al său.
Pentru încuviinţarea tranzitului, sunt necesare aceleaşi documente ca şi pentru
admiterea extrădării, adică cererea şi actele anexe pe care le-am examinat anterior. Situaţia
este deosebită în cazul în care tranzitarea se face pe cale aeriană, când Convenţia prevede
dispoziţii speciale în raport cu următoarele situaţii:
a) când nu va fi prevăzută o aterizare, partea solicitantă va înştiinţa partea peste al
cărei teritoriu se va zbura şi va atesta existenţa unuia dintre documentele prevăzute la
articolul 12 punctul 2 litera a) (o hotărâre de condamnare definitivă sau un mandat de
arestare). În caz de aterizare forţată, această notificare va produce efectele arestării
provizorii în vederea extrădării, iar partea solicitantă va adresa o cerere formală de tranzit;
b) când va fi prevăzută o aterizare, partea solcitantă va adresa o cerere formală de
tranzit.
Convenţia prevede însă că o parte poate declara, o dată cu semnarea convenţiei sau
la depunerea instrumentului său de ratificare sau de aderare, că nu va încuviinţa tranzitul
unei persoane decât în aceleaşi condiţii cu cele ale extrădării sau cu unele dintre ele. În
aceste cazuri, se va putea aplica regula reciprocităţii.
În fine, Convenţia prevede că tranzitul persoanei extrădate nu se va efectua prin
traversarea unui teritoriu unde ar fi motive să se creadă că viaţa sau libertatea sa ar putea fi
ameninţate pentru motive legate de rasa, religia, naţionalitatea sau opiniile sale politice.
Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
reglementează tranzitarea extrădaţilor prin dispoziţiile articolului 60, care consacră
dispoziţiile Convenţiei europene examinate anterior, raportate la condiţiile legislaţiei
române. Legea prevede regula generală potrivit căreia tranzitul pe teritoriul României al
unui extrădat care nu este cetăţean român poate fi acordat cu condiţia ca să nu existe
motive de ordine publică de opunere la aceasta şi să fie vorba de o infracţiune care permite
extrădarea conform legii române. Dacă extrădatul este cetăţean român, legea precizează că
tranzitarea este încuviinţată în situaţiile în care este autorizată pentru cetăţenii români.
Sub aspectul condiţiilor formale, legea prevede că tranzitul se încuviinţează la
cererea statului interesat, la care se anexează cel puţin mandatul de arestare preventivă sau
mandatul de executare a pedepsei închisorii care a justificat acordarea extrădării.
Hotărârea asupra tranzitului este luată de Ministerul Justiţiei, care o comunică de îndată
autorităţii competente a statului solicitant şi Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Cu privire la tranzitul aerian, se prevede că, atunci când nu este prevăzută o
aterizare pe teritoriul statului român, este suficientă o notificare transmisă de autoritatea
39
competentă a statului solicitant Ministerului Justiţiei al României. Aşa cum se prevede şi
în Convenţia europeană, legea prevede că, în caz de aterizare forţată, această notificare va
produce efectele cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, iar statul solicitant va
adresa de îndată o cerere formală de tranzit, care se soluţionează după procedura
examinată anterior.
În fine, legea română precizează că persoana extrădată aflată în tranzit rămâne în
stare de arestare provizorie pe perioada şederii sale pe teritoriul statului român.
40
CAPITOLUL IV
SOLICITAREA EXTRĂDĂRII DE CĂTRE ROMÂNIA
4.1. Condiţii pentru solicitarea extrădării

A. Obligaţia de a solicita extrădarea. Sub acestă denumire, legea română enumeră,
în articolul 62, condiţiile care fac necesară solicitarea de către statul român a extrădării
unei persoane, fie a extrădării zise procesuale, fie a extrădării zise executive. Aceste
condiţii sunt:
a) emiterea de către autorităţile judiciare române competente fie a unui mandat de
arestare preventivă (în cazul extrădării procesuale), fie a unui mandat de executare a
pedepsei închisorii, aplicate persoanei respective ori căreia i s-a aplicat o măsură de
siguranţă (în cazul extrădării executive);
b) identificarea acestei persoane pe teritoriul unui stat străin;
c) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea extrădării.
În aceste condiţii, extrădarea va fi solicitată statului străin pe teritoriul căruia se află
persoana în cauză.
B. Cadrul juridic pentru solicitarea extrădării. Potrivit legii (articolul 63), acest
cadru este constituit din dispoziţiile articolelor 18-35 din aceeaşi lege, privitoare la
condiţiile cerute de lege pentru acordarea extrădării pasive. Legea română consideră, deci,
că extrădarea activă trebuie să aibă loc în aceleaşi condiţii ca şi extrădarea pasivă. Aceasta
înseamnă că nu va putea fi solicitată extrădarea pentru infracţiunile care sunt exceptate de
la extrădare şi nici dacă nu sunt îndeplinite condiţiile privitoare la extrădare, la gravitatea
pedepsei prevăzută de lege şi la pedeapsa aplicată, la persoanele supuse extrădării şi la
cele exceptate, precum şi la principiile privitoare la drepturile fundamentale ale omului
care trebuie să fie respectate în procedura extrădării.
Legea română prevede în plus o condiţie privitoare la solicitarea extrădării în
vederea efectuarii urmăririi penale şi anume că, în afara condiţiei privitoare la gravitatea
pedepsei, prevăzută în articolul 26 al legii (o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin
un an) se cere ca împotriva persoanei în cauză să fie pusă în mişcare acţiunea penală, în
condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală.
4.2. Procedura de solicitare a extrădării

A. Formularea cererii de extrădare, în numele statului român, şi transmiterea ei se face
de către Ministerul Justiţiei. Este de remarcat că în cazul extrădării active legea a dat în
competenţa Ministerului Justiţiei şi nu a curţii de apel problema solicitării extrădării.
B. Procedura. Potrivit legii române (articolul 65), în cazul în care un mandat de
arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire întrucât
inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis
mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare, după caz, la propunerea
procurorului, emite un mandat de urmărire internaţională în vederea extradării, care se
transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor, în vedereadifuzării prin canalele specifice. Emiterea
mandatului de urmărire internaţională în vederea extrădării nu presupune întocmirea unei
încheieri, nefiind o procedură jurisdicţională. 35
De îndată ce este informată despre faptul că persoana care face obiectul mandatului
a fost localizată pe teritoriul unui stat străin, instanţa de executare sau instanţa care a emis
Decizia nr. 30 din 2 iunie 2008 a Î.C.C.J.-Secţiile Unite, pronuntată la recurs în interesul legii, publicată în
35
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 230 din 08.04.2009.

41
mandatul de arestare preventivă apreciază, printr-o încheiere motivată, asupra îndeplinirii
condiţiilor prevăzute de lege pentru a solicita extrădarea. Încheierea se dă în camera de
consiliu, de un singur judecător, fără citarea părţilor, însă cu participarea procurorului.
Încheierea poate fi atacată cu contestaţie de procuror,în termen de 24 de ore de la
pronunţare. Dosarul cauzei este înaintat instanţei ierarhic superioare,în termen de 24 de
ore ,care va judeca contestaţia în termen de cel mult 3 zile, iar dosarul va fi înapoiat
primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea contestaţiei. Când încheierea care
constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare, însoţită de actele stabilite la
articolului 36 alineatul 2 din lege, este definitivă, se comunică de îndată Ministerului
Justiţiei. Încheierea prin care instanţa a hotărât că nu sunt îndeplinite condiţiile legale
pentru a se solicita extrădarea se comunică, în termen de 3 zile de la pronunţare,
Ministerului Justiţiei.
În termen de 3 zile de la data primirii încheierii definitive cuprinzând constatarea
întrunirii condiţiilor pentru a se solicita extrădarea, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de
specialitate, efectuează un examen de regularitate internaţională, potrivit art. 38, şi, în
funcţie de rezultatul acestui examen, formulează cererea de extrădare şi o transmite,
însoţită de actele anexe, autorităţii competente a statului solicitat sau întocmeşte un act
prin care propune ministrului justiţiei, motivat, să sesizeze procurorul general al
Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii
definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele situaţii Centrul
de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi
Internelor.
Atunci când, în urma examenului de regularitate, constată că nu sunt întrunite
condiţiile pentru a se solicita extrădarea, ministrul justiţiei sesizează procurorul general al
Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii
definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării. Ministrul justiţiei nu poate reitera şi
alte motive de revizuire decât cele de iregularitate internaţională. Cererea de revizuire se
face în 3 zile, dacă persoana prevăzută la alin. (1) este arestată în vederea extrădării către
România. În toate celelalte cazuri cererea se face în termen de cel mult 15 zile. Termenul
curge de la data la care procurorul general primeşte cererea prin care ministrul justiţiei îi
solicită să promoveze revizuirea hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a constatat că
sunt îndeplinite condiţiile pentru solicitarea extrădării. Competentă să judece cererea de
revizuire este instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare
preventivă. În cazul în care persoana solicitată este arestată în vederea extrădării către
România, cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere. În toate celelalte
cazuri, cererea de revizuire se soluţionează în termen de cel mult o lună de la data
înregistrării cauzei.
Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea
atacată. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge,
menţinând încheierea atacată. Hotărârea instanţei de revizuire este definitivă şi se
comunică în termen de 24 de ore de la pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Atunci când extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate
printr-o hotărâre dată de instanţele române în lipsă, prin cererea de extrădare formulată de
Ministerul Justiţiei, statul român va da asigurări, la cererea statului solicitat, în condiţiile
articolelor 32 alineatul 1 şi 69 din lege, privind rejudecarea cauzei în prezenţa persoanei
extrădate.
4.3. Efectele extrădării în România

A. Preluarea persoanei extrădate. Cu privire la acest aspect al extrădării active, legea
română prevede că el se desfăşoară în acelaşi mod ca şi în cazul extrădării pasive, cu
42
deosebirea că, de data aceasta este vorba de preluarea persoanei extrădate de la organele
competente ale statului solicitat. În cazul în care extrădarea a fost acordată sub condiţie,
instanţa care a solicitat extrădarea ia măsurile necesare pentru respectarea condiţiei impuse
de statul solicitat şi dă garanţii în acest sens. În cazul în care condiţia impusă este
retrimiterea persoanei extrădate pe teritoriul statului solicitant, instanţa dispune însoţirea
acesteia la frontieră, în vederea preluării de către autorităţile competente ale statului
solicitant.
B. Primirea extrădatului. Legea prevede că persoana extrădată, odată adusă în
România, va fi predată de urgenţă, după caz, administraţiei penitenciare, în cazul extrădării
executive, sau autorităţii judiciare competente, în cazul extrădării procesuale. În cazul
extrădării executive, dacă persoana extrădată fusese condamnată în lipsă, aceasta va fi
rejudecată, la cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute la articolul 32 alineatul 1 din
lege referitor la judecarea în lipsă.
C. Comunicarea soluţiei. Ministerul Justiţiei informează autoritatea judiciară română
competentă despre modul în care a fost soluţionată cererea de extrădare de către statul
solicitat şi, atunci când este cazul, despre durata arestării provizorii în vederea extrădării,
pentru a fi computată potrivit articolului 15 din lege referitor la computarea arestării.
43
CAPITOLUL V
DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND EXTRĂDAREA
5.1. Cheltuielile ocazionate de extrădare

Potrivit prevederilor articolului 24 din Convenţia europeană de extrădare,
cheltuielile ocazionate de extrădare pe teritoriul părţii solicitante vor fi în sarcina acestei
părţi. În ceea ce priveşte tranzitarea extrădaţilor, Convenţia prevede că vor fi în sarcina
părţii solicitante cheltuielile ocazionate de tranzitul pe teritoriul părţii solicitate pentru
tranzit.
În deplin acord cu prevederile Convenţiei europene, legea română privind
cooperarea judiciară internaţională prevede, în articolul 76, că se suportă de statul român
cheltuielile privind procedura de extrădare efectuate pe teritoriul României, prin bugetele
autorităţilor şi instituţiilor implicate, în funcţie de atribuţiile conferite fiecăreia dintre
acestea prin aceeaşi
lege.
5.2. Frauda la extrădare

Legea română caracterizează, prin dispoziţiile articolului 77, ca fraudă la extrădare,
predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau altă măsură
de acelaşi fel şi o interzice ca atare ori de câte ori ascunde voinţa de a se eluda regulile de
extrădare. Această faptă este în mod justificat caracterizată ca dăunătoare cooperării
internaţionale în lupta împotriva criminalităţii, deoarece sustrage de la răspunderea penală
persoane care ar putea face obiectul unei cereri de extrădare şi care, prin eludarea regulilor
de extrădare, împiedică înfăptuirea justiţiei în statul pe al cărui teritoriu a fost săvârşită
infracţiunea sau împotriva intereselor căruia au fost comise infracţiuni internaţionale.
44
CAPITOLUL VI
COOPERAREA CU STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
6.1. Simplificarea procedurii de extrădare între statele membre U.E.

În contextul aderării României la Uniunea Europeană în anul 2007, problema
armonizării legislaţiei interne, cu precădere a legislaţiei în materie penală şi procesual
penală cu cea a Uniunii Europene a determinat legiuitorul român să adopte Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, aceasta prevăzând
în Capitolul al Titlului II dispoziţii pentru punerea în aplicare a unor instrumente juridice
în materie de extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene, având în vedere faptul că nu
toate statele membre ale Uniunii Europene au adoptat în legislaţia lor internă prevederi
corespunzătoare aplicării nelimitate a mandatului european de arestare. De aceea, în art. 78
la art. 83 s-au introdus unele reglementări tranzitorii între regulile generale ale extrădării
în Uniunea Europeană şi cele simplificate din domeniul mandatului european de arestare.
Astfel, se menţionează că:
a) în aplicarea Convenţiei privind extrădarea între statele membre ale Uniunii
Europene, adoptată la 27 septembrie 1996, nicio infracţiune nu poate fi considerată ca
infracţiune politică;
b) în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei, sunt
aplicabile numai dispoziţiile din legislaţia statului solicitant;
c) amnistia acordată de România nu împiedică extrădarea, cu excepţia cazului în
care fapta prevăzută de legea penală este de competenţa instanţelor române;
d) absenţa unei plângeri prealabile sau a unei alte condiţii necesare pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale, potrivit legii române, nu aduce atingere obligaţiei de
extrădare;
e) Statul român acordă extrădarea pentru fapte prevăzute de legea penală în materia
accizelor, a taxei pe valoarea adăugată şi în materie vamală, în condiţiile prevăzute de
lege;
f) semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen are acelaşi efect ca şi o
cerere de arestare provizorie în vederea extrădării, în sensul art. 16 din Convenţia
europeană de extrădare;
g) extrădarea simplificată se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii
Europene, fără verificarea condiţiilor speciale prevăzute la art. 48, ori de câte ori sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 47.
Titlul III al legii române, referitor la mandatul european de arestare, conţine
prevederi specifice cooperării dintre România şi statele membre ale Uniunii Europene.
Această reglementare din legea română preia dispoziţiile referitoare la mandatul de
arestare european adoptate prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie
2002 (2002/584/JAI sau 2002/584/JHA, în limba engleză) privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare între statele membre, 36 care reprezintă o adaptare a
legislaţiei la situaţia concretă şi cerinţele din statele membre ale Uniunii Europene privind
asistenţa judiciară în materie penală.
Astfel, în preambulul la Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie
2002 se arată că procedura formală de extrădare ar trebui abrogată între statele membre ale
Uniunii Europene atunci când este vorba despre persoane care se sustrag de la înfăptuirea
justiţiei după ce au fost definitiv condamnate, iar procedurile de extrădare ar trebui
accelerate atunci când este vorba despre persoane suspectate de a fi comis o infracţiune.
36
Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190 , din 18 iulie 2002, paginile 1-20.
45
Decizia are în vedere faptul că toate sau numai unele dintre statele membre ale Uniunii
Europene sunt părţi la anumite convenţii de extrădare, printre care şi Convenţia europeană
de extrădare din 13 decembrie 1957 şi Convenţia europeană privind reprimarea
terorismului din 27 ianuarie 1977.
6.2. Dispoziţii generale privind mandatul european de arestare

Aşa cum se precizează în articolul 84 din Capitolul I al Titlului III din Legea nr.
302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate
judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea
de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii
sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
În articolul 86 al legii se precizează că autorităţile judiciare române competente în
materia mandatului european de arestare sunt instanţele judecătoreşti (ca autorităţi
judiciare emitente), curţile de apel (ca instanţe judiciare de executare) şi Ministerul
Justiţiei (ca autoritate centrală). Autorităţile române competente să primească mandatul
european de arestare sunt Ministerul Justiţiei şi parchetele de pe lângă curţile de apel în a
căror circumscripţie a fost localizată persoana solicitată. În cazul în care nu se cunoaşte
locul unde se află persoana solicitată, mandatul european de arestare se transmite
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Pe de altă parte, rezultă că mandatul european de arestare se emite atât în scopul
efectuăririi urmării penale, atunci când interesul înfăptuirii justiţiei impune transferarea în
statul solicitant a persoanei urmărite, cât şi în cazul executării unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranţă privative de libertate, pentru finalizarea în bune condiţii a actului de
justiţie penală.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă şi conţinut pe care trebuie să le
îndeplinească mandatul, legea prevede în anexă un model al mandatului european de
arestare, în care se înscriu următoarele informaţii: a) identitatea şi cetăţenia persoanei
solicitate; b) denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale
autorităţii judiciare emitente; c) indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a
unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii
având acelaşi efect, care se încadrează în dispoziţiile legale privind obiectul mandatului
european de arestare (prevăzute în articolul 88 al legii) şi în cele privind faptele care dau
loc la predare (prevăzute în articolul 96); d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii,
ţinându-se seama mai ales de prevederile articolului 96, referitoare la faptele care dau loc
la predare; e) o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv
momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate; f) pedeapsa pronunţată, dacă
hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru
infracţiunea săvârşită; g) dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.
Referitor la limba în care se redactează mandatul european de arestare transmis
unei autorităţi judiciare competente a altui stat membru de către autoritatea judiciară
română solicitantă, se arată în alineatul 3 al articolului 87 că acesta trebuie tradus în limba
oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare ori în una sau mai multe alte limbi
oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene, pe care acest stat le acceptă conform
declaraţiei depuse la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene. Atunci când
autorităţile judiciare române sunt solicitate să execute un mandat european de arestare
transmis de autorităţile judiciare competente ale altui stat membru al Uniunii Europene,
acest mandat trebuie să fie tradus în limba română sau în una din limbile engleză ori
franceză. După cum se poate observa, legiuitorul român a optat tot pentru folosirea
limbilor oficiale ale Consiliului Europei şi în ceea ce priveşte redactarea mandatelor
europene de arestare primite spre executare de autorităţile judiciare ale statului român, în
46
calitate de stat solicitat, de la autorităţile judiciare ale unui stat membru al Uniunii
Europene.
În privinţa cheltuielilor ocazionate pe teritoriul statului român de executarea unui
mandat european de arestare, se arată în articolul 87 că acestea revin României, în timp ce
rămân în sarcina statului emitent celelalte cheltuieli, principiu întâlnit şi în cazul
procedurii de extrădare.
6.3. Condiţii privind emiterea şi transmiterea mandatului european de

arestare
În ceea ce priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un mandat
european de arestare, legea prevede reglementări privitoare la obiectul acestuia, pentru a
putea fi emis de către autorităţile judiciare române, precum şi procedura de urmat în
vederea transmiterii sale către autorităţile judiciare ale statului solicitat.
Astfel, referindu-se la obiectul mandatului european de arestare, legea română
instituie în art. 88 regula că, în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de
executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire, întrucât inculpatul ori condamnatul nu
se mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă sau
instanţa de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către
organele de poliţie, se emite un mandat european de arestare ori de câte ori nu a intervenit,
potrivit legii române, prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei ori amnistia
sau graţierea şi este îndeplinită, după caz, una dintre următoarele condiţii:
a) pedeapsa prevăzută de lege este de cel puţin un an, dacă arestarea şi predarea se
solicită în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii;
b) pedeapsa sau măsura de siguranţă privativă de libertate aplicată este de cel puţin 4
luni, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea executării pedepsei sau a măsurii de
siguranţă privative de libertate.
Mandatul european de arestare este emis, în faza de urmărire penală, de către
judecătorul delegat de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza
în fond, iar în faza de judecată şi de executare, de către judecătorul delegat de preşedintele
primei instanţe ori de cel al instanţei de executare, în următoarele situaţii:
a) la sesizarea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală a
persoanei solicitate, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea efectuării urmăririi
penale;
b) la sesizarea instanţei care a dispus asupra luării măsurii arestării preventive a
inculpatului ori care a hotărât cu privire la măsurile de siguranţă, după caz, sau a organului
la care se află spre executare mandatul, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea
judecăţii ori executării pedepsei închisorii sau a unei măsuri de siguranţă privative de
libertate.
Judecătorul competent verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute pentru emiterea
mandatului european de arestare şi procedează, după caz, astfel:
a) emite (direct, fără încheiere prealabilă, conform Deciziei nr. 39/22.09.2008 a
Î.C.C.J.-Secţiile Unite) mandatul european de arestare şi supraveghează luarea măsurilor
pentru transmiterea acestuia; în cazul în care persoana este localizată pe teritoriul unui stat
membru al Uniunii Europene, dispune traducerea mandatului european de arestare, în
termen de 24 de ore;
b) constată, prin încheiere motivată, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege pentru a emite un mandat european de arestare. Încheierea poate fi atacată cu recurs
de procuror, în termen de 3 zile de la comunicare. Recursul se judecă de instanţa
superioară, în termen de 3 zile de la înregistrarea cauzei, iar în caz de admitere a acestuia,
prima instanţă este obligată să emită un mandat european de arestare.
47
În cazul emiterii mandatului european de arestare, judecătorul competent
informează procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanţa pe
rolul căreia se află cauza penală despre emiterea mandatului european de arestare, iar în
cazul când constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a emite un
mandat european de arestare, comunică încheierea procurorului care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală ori procurorului de pe lângă instanţa de executare.
Potrivit prevederilor aceluiaşi articol 88 al legii, alineatul 5, emiţând un mandat
european de arestare, autorităţile judiciare române pot solicita autorităţilor judiciare de
executare ca, odată cu predarea persoanei vizate de mandatul respectiv, să le fie remise şi
bunurile care constituie mijloace materiale de probă. În aceste condiţii, odată cu aplicarea
prevederilor legale referitoare la mandatul european de arestare, se face şi aplicarea
dispoziţiilor legale privitoare la asistenţa judiciară în materie penală, referitoare la
remiterea de obiecte.
În cazul în care locul unde se află persoana solicitată nu este cunoscut, mandatul
european de arestare în limba română se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească
Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării pe
canale specifice. Acesta va fi tradus, prin grija instanţei emitente, în limba impusă de statul
membru de executare, după ce se confirmă localizarea persoanei solicitate pe teritoriul
unui anumit stat membru al Uniunii Europene.
Instanţele întocmesc şi păstrează Registrul de evidenţă a mandatelor europene de
arestare, care nu este destinat publicităţii. Procedura de emitere a mandatului european de
arestare are caracter confidenţial până la arestarea persoanei solicitate în statul membru de
executare.
În ceea ce priveşte procedura de transmitere a mandatului european de arestare, se
prevede în articolul 90 al legii că autorităţile judiciare române pot transmite mandatul
european de arestare prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu
condiţia ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia.
Dacă nu se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată, transmiterea mandatului
european de arestare se realizează prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească
Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, care procedează la
difuzarea în Sistemul Informatic Schengen (SIS) sau pe canalele Organizaţiei
Internaţionale a Poliţiei Criminale (Interpol), după caz. În acest caz, transmiterea se poate
efectua şi prin sistemul securizat al Reţelei Judiciare Europene, când acesta va fi
operaţional. Toate aceste căi de comunicare modernă şi rapidă, ca şi menţionarea, în
articolul 90 alineatul 4, a faptului că orice dificultate care ar interveni în legătură cu
transmiterea unui mandat european de arestare se va soluţiona direct între autoritatea
judiciară emitentă şi autoritatea judiciară deexecutare, cu sprijinul Ministerului Justiţiei,
conduc la concluzia că s-a pus la dispoziţie un mecanism eficient de facilitare a asistenţei
judiciare în materie penală, cu ajutorul căruia autorităţile judiciare, fie cea emitentă, fie
cea de executare, pot acţiona şi direct, nemijlocit în realizarea celei mai bune asistenţe
judiciare internaţionale.
Legea mai prevede, în alineatul 3 al articolului 90, că, în situaţia în care autoritatea
judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea judiciară de executare competentă, va putea
efectua cercetarea necesară identificării autorităţii judiciare competente din statul solicitat,
inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene 37, create între statele
membre ale Uniunii Europene, sau prin direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei,
pentru a obţine informaţiile necesare de la statul membru de executare.
37
Reţeaua Judiciară Europeană a fost creată prin Decizia Consiliului Uniunii Europene din 28 mai 2001 de
creare a unei reţele europene de prevenire a infracţiunilor, nr. 2001/427/JAI (sau 2001/427/JHA, în limba
engleză), publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 153/1 din 8 iunie 2001, paginile 1-3.
48
În cazul transmiterii directe, autorităţile judiciare emitente române informează
Ministerul Justiţiei în ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru cu privire la mandatele
europene de arestare emise în perioada de referinţă şi stadiul executării acestora.
Întrucât este posibil ca predarea persoanei solicitate pentru efectuarea urmăririi
penale să nu poată fi făcută de către autorităţile statului solicitat din cauză că persoana
vizată este implicată într-un proces în curs, pentru o altă faptă decât cea pentru care se
solicită predarea, ori este în executarea unei pedepse privative de libertate în statul
solicitat, se prevede în alineatul 2 al articolului 91 al legii că autoritatea judiciară de
executare, după ce a aprobat predarea persoanei urmărite, va dispune suspendarea predării
până când persoana urmărită va fi eliberată din detenţie sau procesul în care este implicată
în statul solicitat va fi definitiv soluţionat, iar în acest interval de timp autoritatea judiciară
română competentă va putea solicita predarea temporară a persoanei vizate, în vederea
ascultării sale sau a judecării faptelor pentru care s-a emis mandatul european de arestare.
Predarea temporară în România a persoanelor urmărite de autorităţile judiciare
române, în vederea audierii lor, va putea fi solicitată autorităţii judiciare de executare,
potrivit alineatului 1 al aceluiaşi articol 91, şi înainte ca aceasta din urmă să se fi pronunţat
asupra predării definitive ori se va putea solicita autorizarea luării declaraţiei declaraţiei
acestei persoane chiar pe teritoriul statului de executare a mandatului, în acest din urmă
caz făcându-se aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la asistenţa judiciară internaţională
în materie penală privind comisiile rogatorii având ca obiect ascultarea inculpatului.
Asigurarea rejudecării, potrivit art. 92, în cazul predării persoanei condamnate în
lipsă este dată de autoritatea judiciară emitentă, la cererea autorităţii judiciare de
executare. De asemenea, în cazul în care persoana solicitată care face obiectul unui mandat
european de arestare, emis în scopul urmăririi penale sau al judecăţii, este resortisant sau
rezident al statului membru de executare, garanţia că, în caz de condamnare, odată predată,
persoana solicitată poate fi transferată în condiţiile legii în statul de cetăţenie este dată de
instanţa emitentă a mandatului european de arestare, potrivit art. 93.
Mandatul european de arestare se retrage în cazul în care au dispărut temeiurile care
au justificat emiterea acestuia ori dacă persoana solicitată a decedat, ca şi în cazul în care
persoana urmărită internaţional a fost extrădată sau predată în România.
6.4. Soluţionarea şi executarea mandatului european de arestare.

A. Fapte care dau loc la predare. În vederea aprobării predării unei persoane vizate
de un mandat european de arestare, statul solicitat va verifica dacă acesta îndeplineşte
condiţiile cerute de lege pentru a fi executat, printre care se poate afla şi condiţia dublei
incriminări a faptelor care motivează eliberarea mandatului, respectiv fapta să fie
incriminată atât potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de
încadrarea juridică a acesteia, cât şi potrivit legii statului emitent. Condiţia dublei
incriminări nu mai este cerută, potrivit prevederilor articolului 96 alin. 1 din lege, dacă
mandatul de arestare european a fost emis pentru una dintre infracţiunile enumerate în
acest articol, indiferent de denumirea dată lor în statul emitent, cu condiţia, însă, ca
maximul special al pedepsei privative de libertate sau durata măsurii de siguranţă privative
de libertate, prevăzute de legea statului emitent, să fie de cel puţin 3 ani. Lista
infracţiunilor sau a categoriilor de infracţiuni pentru care nu ar mai fi necesară îndeplinirea
condiţiei dublei incriminări la executarea mandatului european de arestare cuprinde 32 de
puncte:
1. participarea la un grup criminal organizat;
2. terorismul;
3. traficul de persoane;
4. exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;
5. traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;
49
6. traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;
7. corupţia;
8. frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor
Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor
financiare ale Comunităţilor Europene;
9. spălarea produselor infracţiunii;
10. falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;
11. fapte legate de criminalitatea informatică;
12. infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe
cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;
13. facilitarea intrării şi şederii ilegale;
14. omorul, vătămarea corporală gravă;
15. traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;
16. răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici;
17. rasismul şi xenofobia;
18. furtul organizat sau armat;
19. traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;
20. înşelăciunea;
21. racketul şi extorcarea de fonduri;
22. contrafacerea şi pirateria produselor;
23. falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;
24. falsificarea de mijloace de plată;
25. traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;
26. traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;
27. traficul de vehicule furate;
28. violul;
29. incendierea cu intenţie;
30. crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;
31. sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;
32. sabotajul.
Se remarcă faptul că există o dublă condiţionare pentru a fi admisibilă excluderea
de la aplicarea principiului dublei incriminări. Mai întâi, fapta care constituie temei al
emiterii mandatului european de arestare trebuie să fie considerată una dintre infracţiunile
cuprinse în enumerarea făcută de legiuitor. În al doilea rând, pedeapsa prevăzută de legea
statului emitent pentru infracţiunea care constituie temei al emiterii acestui mandat trebuie
să fie sancţionabilă cu o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranţă
privativă de libertate al cărei maxim special să fie de cel puţin 3 ani.
Menţionăm că la această dată România nu a incriminat faptele de raket sau pe cele
de extorcare de fonduri, iar sabotajul (art. 164 Cod penal anterior) a fost abrogat prin art. 2
din Decretul-Lege nr. 12/10.01.1990 (publicat în Monitorul Oficial al Româniai, Partea I,
nr. 7 din 12.01.1990).
Codul penal din 2009 (Legea nr. 286/2009) nu incriminează nici el raketul,
extorcarea sau sabotajul, ceea ce reprezintă, în opinia noastră, o încălcare a obligaţiei
generale asumate de statul român privind integrarea legislaţiei sale penale cu cea din
celelalte state ale Uniunii Europene.
B. Refuzul de executare a mandatului. Autoritatea judiciară română de executare a
unui mandat european de arestare trebuie să verifice existenţa cauzelor de refuz
obligatoriu al predării persoanei vizate de mandat, precum şi cauzele de refuz facultativ.
În ceea ce priveşte condiţionarea executării mandatului european de arestare,
articolul 97 din lege prevede dispoziţiile referitoare la cele două situaţii în care autorităţile
judiciare române pot supune executarea mandatului unor condiţiii: a) în cazul în care
50
mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranţă privative de libertate aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă,
dacă persoana în cauză nu a fost citată personal şi nici informată în orice alt mod cu privire
la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă; b) în
cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul de arestare european este
sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de
libertate pe viaţă.
În primul caz, autoritatea judiciară emitentă va fi chemată să garanteze persoanei
care face obiectul mandatului de arestare european că va avea posibilitatea să obţină
rejudecarea cauzei în statul emitent, în prezenţa sa.
În cel de-al doilea caz, dispoziţiile legale ale statului membru emitent trebuie să
prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea
condiţionată, după executarea a 20 de ani din pedeapsă sau din măsura de siguranţă
aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă.
În situaţia în care mandatul european de arestare priveşte un cetăţean român
solicitat în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, executarea mandatului va fi
condiţionată de transferarea în România a persoanei predate, în cazul în care împotriva
acesteia se pronunţă o pedeapsă privativă de eliberate în statul solicitant, persoana în cauză
urmând a executa în România pedepsa privativă de libertate la care a fost condamnat.
Autoritatea judiciară română este obligată să refuze executarea unui mandat
european de arestare, potrivit art. 98 al legii, dacă: a) din informaţiile de care dispune
reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat
membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi
fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie
prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit
o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare; b) când
infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în
România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea
infracţiune; c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu
răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de
arestare, în conformitate cu legea română.
Este vorba, în aceste cazuri, despre aplicarea obligatorie a unor principii avute în
vedere şi la exceptarea de la extrădare, anume refuzul de asistenţă pentru: a) infracţiunile
anterior judecate - în acest caz de către un stat terţ, membru al Uniunii Europene -, la care
pedeapsa pronunţată să fi fost executată, considerată ca executată ori executarea să se fi
prescris sau pedeapsa să fi fost graţiată, infracţiunea amnistiată ori să fi intervenit o altă
cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare; b) pentru
infracţiunile acoperite de amnistie în România; la care se adaugă c) minoritatea
făptuitorului, ca o cauză ce înlătură caracterul penal al faptei potrivit legii române.
Potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol 98, autoritatea judiciară română de
executare poate avea în vedere cauzele de refuz facultativ al executării mandatului
european de arestare, reprezentate de următoarele cazuri:
a) predarea este subordonată îndeplinirii condiţiei dublei incriminări a faptei care
motivează emiterea mandatului european de arestare, independent de elementele
constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia; în mod excepţional, în materie de taxe şi
impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi
refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite
ori nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de
schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent;
51
b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă
unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european
de arestare;
c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse
cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana
solicitată este cetăţean român şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura
de siguranţă în statul membru emitent;
d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv
pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu
condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment
în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau
pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii statului de condamnare;
e) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii
române, sunt comise pe teritoriul României;
f) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara
teritoriului statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când
sau comis în afara teritoriului român;
g) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se
întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris,
dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;
h) când o autoritate judiciară română a decis fie să nu înceapă urmărirea penală, fie
încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea pentru
infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare, sau a pronunţat, faţă de
persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleaşi fapte, care împiedică
viitoare proceduri.
După cum se poate observa, cauzele care motivează un eventual refuz de excutare a
unui mandat european de arestare sunt cele prevăzute şi în cazul refuzului extrădării.
În situaţia în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la lit. c) de mai
sus, anterior pronunţării hotărârii de executare a mandatului european de arestare,
autoritatea judiciară română de executare solicită autorităţii judiciare de emitere
transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte
informaţii necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru
care astfel de documente sunt solicitate. Recunoaşterea hotărârii penale străine de
condamnare se face, pe cale incidentală, de instanţa de judecată în faţa căreia procedura
executării mandatului european de arestare este pendinte. În cazul în care autoritatea
judiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare,
mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunţării hotărârii de executare a
mandatului european de arestare. Dacă persoana solicitată se află în stare de arest şi
autoritatea judiciară de emitere întârzie transmiterea documentelor solicitate, judecătorul
întreabă persoana solicitată dacă aceasta este de acord să execute pedeapsa sau măsura de
siguranţă în statul membru emitent. În situaţia în care autoritatea judiciară de emitere nu
transmite documentele privind hotărârea de condamnare şi celelalte informaţii solicitate, în
termen de cel mult 20 de zile de la data primei solicitări, dacă autoritatea judiciară română
de executare refuză executarea mandatului european de arestare, aceasta informează
autoritatea judiciară emitentă asupra posibilităţii de a solicita recunoaşterea şi executarea
hotărârii penale de condamnare în baza instrumentelor aplicabile în relaţia dintre România
şi statul membru de emitere ori, în lipsa acestora, în baza reciprocităţii.
C. Procedura de soluţionare a mandatului european de arestare. Legea română
prevede şi regulile de procedură penală specifice, aplicabile în cazul executării unui
mandat european de arestare.
52
Potrivit prevederilor art. 99, prima parte a procedurii este nepublică: în termen de
24 de ore de la primirea unui mandat european de arestare sau a unei semnalări în Sistemul
Informatic Schengen, procurorul desemnat de procurorul general al parchetului de pe
lângă curtea de apel verifică dacă mandatul european de arestare este însoţit de o traducere
în limba română ori în una dintre limbile engleză sau franceză, urmând să obţină o
versiune în limba română în termen de cel mult două zile. Apoi verifică dacă mandatul
european de arestare cuprinde informaţiile prevăzute la art. 86 alin. (1), privind conţinutul
mandatului european de arestare. În cazul în care mandatul european de arestare nu
cuprinde aceste informaţii, solicită de urgenţă autorităţii judiciare emitente completarea
informaţiilor şi fixează un termen-limită pentru primirea acestora. Dacă mandatul
european de arestare conţine informaţiile necesare şi este tradus, procurorul ia măsurile
necesare pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea persoanei solicitate.
Dispoziţiile art. 521-526 din Codul de procedură penală privind procedura dării în
urmărire se aplică în mod corespunzător.
În situaţia în care în urma verificărilor efectuate procurorul constată că persoana
solicitată se află în circumscripţia teritorială a unui alt parchet, trimite de îndată mandatul
european de arestare parchetului competent şi informează despre aceasta autoritatea
judiciară emitentă şi Ministerul Justiţiei. În cazul în care din verificările efectuate rezultă
în mod neîndoielnic că persoana solicitată nu se află pe teritoriul României, procurorul
dispune clasarea şi informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul
Justiţiei. Dacă persoana solicitată face obiectul unor proceduri penale în curs, pentru
aceleaşi fapte pentru care a fost emis mandatul european de arestare, procurorul transmite,
spre informare, procurorului de caz sau instanţei competente, o copie a mandatului
european de arestare, traducerea şi, dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate
de autoritatea judiciară emitentă, solicitându-i să aprecieze şi să informeze de urgenţă dacă
urmărirea penală sau judecata pot fi suspendate până la soluţionarea cauzei de către
autoritatea judiciară română de executare. Dispoziţiile art. 312.313 (privind suspendare a
urmăririipenale) şi 367 (privind suspendarea judecăţii) din Codul de procedură penală se
aplică în mod corespunzător. Dacă procedurile penale existente împotriva persoanei
solicitate se referă la alte fapte decât cele pentru care a fost emis mandatul european de
arestare, procurorul competent transmite, de asemenea, spre informare, procurorului de
caz sau instanţei competente, o copie a mandatului european de arestare, traducerea şi,
dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate de autoritatea judiciară emitentă,
solicitându-i să îl informeze de îndată care este stadiul procedurii. În cazul în care predarea
persoanei solicitate este condiţionată de acordarea consimţământului unui alt stat membru
ori al unui stat terţ, luarea măsurilor pentru prinderea persoanei solicitate are loc la data
primirii consimţământului statului respectiv.
Procurorul poate lua, pentru cel mult 24 de ore, prin ordonanţă motivată, măsura
reţinerii persoanei solicitate, dar numai după ascultarea acesteia în prezenţa apărătorului.
În cazul în care persoana solicitată este minor, termenul se reduce la jumătate, dar, în acest
caz, reţinerea poate fi prelungită, dacă se impune, prin ordonanţă motivată, cel mult 8 ore.
Persoanei reţinute i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele
reţinerii şi conţinutul mandatului european de arestare, i se va comunica o copie a
mandatului european de arestare şi traducerea acestuia.
Persoana reţinută poate solicita să fie încunoştinţat despre măsura luată un membru
de familie ori o altă persoană pe care o desemnează aceasta. Atât cererea, cât şi
încunoştinţarea se consemnează într-un proces-verbal. În mod excepţional, dacă
procurorul apreciază că acest lucru ar afecta executarea mandatului european de arestare
emis împotriva persoanei solicitate sau, în cazul în care are cunoştinţă, a unor mandate
europene de arestare emise împotriva altor participanţi la săvârşirea infracţiunii,
procurorul va putea refuza solicitarea.
53
În caz de urgenţă, prin excepţie de la dispoziţiile de mai sus, măsura reţinerii poate
fi dispusă pe baza semnalării transmise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale
(Interpol), care nu echivalează cu mandatul european de arestare, în acest caz, Centrul de
Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor
solicitând de îndată Biroului Central Naţional Interpol corespondent transmiterea către
parchetul competent, în termen de cel mult 48 de ore de la reţinerea persoanei solicitate.
Când măsura reţinerii a fost luată de organul de cercetare penală al poliţiei judiciare,
acesta este obligat, în primele 10 ore de la reţinere, să prezinte persoana solicitată
procurorului desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a
cărui circumscripţie teritorială a fost reţinută.
Sesizarea curţii de apel în vederea arestării şi predării persoanei solicitate
Procurorul sesizează curtea de apel competentă cu propunerea de luare a măsurii
arestării persoanei solicitate, instanţa repartizând cauza de îndată unui complet format
dintr-un judecător, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării şi asupra predării
persoanei solicitate.
Judecătorul verifică mai întâi identitatea persoanei solicitate şi se asigură că
acesteia i s-a comunicat o copie a mandatului european de arestare sau, în cazul reţinerii şi
arestării persoanei solicitate în caz de urgenţă, că a fost informată despre motivul reţinerii.
Dacă persoana a fost reţinută potrivit procedurii de urgenţă, judecătorul poate dispune,
prin încheiere motivată, pe baza semnalării transmise prin Organizaţia Internaţională a
Poliţiei Criminale (Interpol), arestarea persoanei solicitate sau obligarea de a nu părăsi
localitatea pe o durată de 5 zile. În acest caz, instanţa amână cauza şi fixează un termen de
5 zile pentru prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare, însoţit de
traducerea în limba română.
După primirea mandatului european de arestare, judecătorul aduce la cunoştinţa
persoanei solicitate drepturile sale (dreptul de a fi informată cu privire la conţinutul
mandatului european de arestare; dreptul de a fi asistată de un apărător ales sau numit din
oficiu de instanţă; asistenţa unui interpret, asigurat gratuit de către instanţă), efectele
regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea
judiciară emitentă, punându-i în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la
predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. În cazul în care mandatul european de
arestare a fost emis împotriva unui cetăţean român, în vederea executării unei pedepse ori
a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, judecătorul întreabă persoana solicitată
dacă aceasta este de acord să execute pedeapsa sau măsura de siguranţă în statul membru
emitent.
În cazul în care persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, despre
consimţământul acesteia se întocmeşte un proces-verbal care se semnează de către
judecător, grefier, apărător şi persoana solicitată. În acelaşi proces-verbal se va menţiona
dacă persoana solicitată a renunţat sau nu la drepturile conferite de regula specialităţii. În
această ultimă ipoteză, dacă nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării
prevăzute la art. 98, judecătorul se poate pronunţa prin sentinţa de executarea mandatului
european, potrivit art. 107, deopotrivă asupra arestării şi predării persoanei solicitate.
Dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară
emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea
persoanei solicitate, care se limitează la consemnarea poziţiei acesteia faţă de existenţa
unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, precum şi la eventuale
obiecţii în ceea ce priveşte identitatea.
Atunci când judecătorul apreciază necesar să acorde un termen pentru luarea unei
hotărâri cu privire la predare, arestarea persoanei solicitate în cursul procedurii de
executare a mandatului european de arestare se dispune prin încheiere motivată. Instanţa
verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune menţinerea arestării în
54
vederea predării. În acest sens, instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, ţinând seama
de termenele prevăzute la art. 110 (10 zile de la judecată pentru pronunţarea hotărârii,
când persoana solicitată consimte, respectiv 60 de zile de la arestare, în celelalte cazuri). În
toate cazurile, măsura arestării în vederea predării poate fi luată numai după ascultarea
persoanei solicitate în prezenţa apărătorului. Durata iniţială a arestării nu poate depăşi 30
de zile, iar durata totală, până la predarea efectivă către statul membru emitent, nu poate
depăşi în niciun caz 180 de zile.
În cazul în care persoana solicitată este pusă în libertate, instanţa dispune faţă de
aceasta măsura controlului judiciar,controlului judiciar pe cauţiune sau arestului la
domiciliu,dispoziţiile art.211-222 din Codul de procedură penală aplicându-se în mod
corespunzător. În acest caz, în situaţia în care, ulterior, instanţa dispune executarea
mandatului european de arestare, prin hotărârea de predare se dispune şi arestarea
persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă.
Şedinţa de judecată este publică, afară de cazul în care, la cererea procurorului, a
persoanei solicitate sau din oficiu, judecătorul apreciază că se impune judecarea cauzei în
şedinţă secretă. Participarea procurorului este obligatorie.
Dacă mandatul european de arestare a fost emis în vederea efectuării urmăririi
penale sau a judecăţii, se va putea dispune, la solicitarea autorităţii judiciare emitente,
predarea temporară a persoanei urmărite în statul emitent al mandatului sau judecătorul
procedează la audierea acestei persoane. În cazul în care s-a acordat predarea temporară a
persoanei deţinute, aceasta se va efectua în condiţiile şi pe durata stabilite de comun acord
cu autoritatea judiciară emitentă. În toate cazurile, persoana urmărită va trebui să se
întoarcă în România pentru a participa la desfăşurarea procedurii de predare în baza
mandatului european de arestare.
În cazul în care nu se acordă predarea temporară sau aceasta nu este solicitată,
autoritatea judiciară de executare română procedează la luarea unei declaraţii persoanei
urmărite, eventual cu participarea persoanei desemnate de autoritatea judiciară emitentă, în
conformitate cu legea statului emitent. Ascultarea persoanei urmărite se face potrivit
prevederilor Codului de procedură penală român şi în condiţiile stabilite potrivit înţelegerii
dintre autorităţile judiciare vizate, în toate cazurile respectându-se drepturile procesuale
ale persoanei urmărite. Această reglementare este în concordanţă cu prevederile legale
referitoare la asistenţa judiciară internaţională în materie penală privind comisia rogatorie
de audiere a inculpatului.
În cazul în care, în cursul procedurii de executare a unui mandat european de
arestare, este sesizată Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate a unei
dispoziţii din prezentul titlu, judecarea excepţiei se face cu precădere, în termen de cel
mult 45 de zile de la sesizarea Curţii constituţionale.
În toate cazurile instanţa se pronunţă asupra executării mandatului european de
arestare prin sentinţă, ţinând seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea
executării mandatului european de arestare. În termen de 24 de ore după rămânerea
definitivă a hotărârii de predare, instanţa comunică hotărârea luată autorităţii judiciare
emitente, Ministerului Justiţiei şi Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din
cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Împotriva încheierilor privind luarea sau menţinerea măsurii arestării în vederea
predării se poate declara recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, în timp ce
împotriva sentinţei prin care instanţa s-a pronunţat asupra executării mandatului european
de arestare se poate formula recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, cu excepţia
cazului în care persoana solicitată consimte la predare, când hotărârea este definitivă.
Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus predarea persoanei solicitate este
suspensiv de executare, cu excepţia dispoziţiilor privind măsura arestării. Dosarul va fi
înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul, declarat fie împotriva
55
încheierii prin care s-a dispus arestare sau menţinerea măsurii arestării, fie împotriva
sentinţei de soluţionare a cererii de executare a mandatului european de arestare, va fi
soluţionat în termen de 3 zile de la înregistrarea cauzei.
D. Predarea persoanei solicitate. Predarea persoanei urmărite se realizează de către
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi
Internelor, cu sprijinul unităţii de poliţie pe raza căreia se află locul de detenţie, în termen
de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de predare. Dacă, din motive
independente de voinţa unuia dintre statele implicate, cel emitent sau cel de executare,
predarea nu se poate efectua în acest termen, autorităţile judiciare implicate vor intra
imediat în contact pentru a fixa o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc
în termen de 10 zile de la noua dată convenită.
În mod excepţional, predarea poate fi amânată temporar pentru motive umanitare
serioase, cum ar fi existenţa unor temeiuri suficiente pentru a se crede că predarea va
periclita, în mod evident, viaţa sau sănătatea persoanei solicitate, executarea mandatului
european de arestare având însă loc imediat ce aceste motive încetează să existe. În acest
sens, autoritatea judiciară executoare va informa de îndată autoritatea judiciară emitentă şi
vor conveni împreună o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen
de 10 zile de la noua dată astfel convenită.
În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în
cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a
persoanei urmărite, fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui
viitor mandat european de arestare, bazat pe aceleaşi fapte. În toate cazurile, în momentul
predării, autoritatea judiciară de executare română va aduce la cunoştinţa autorităţii
judiciare emitente durata privării de libertate pe care a suferit-o persoana la care se referă
mandatul european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura de
siguranţă care se va aplica.
Când persoana solicitată este urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare
române pentru o altă faptă decât cea care motivează mandatul european de arestare,
autoritatea judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, va
putea amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei,
potrivit art. 112 din lege. În acest caz, la solicitarea autorităţii judiciare emitente,
autoritatea judiciară de executare română poate dispune predarea temporară a persoanei
urmărite, în condiţiile stabilite printr-un acord încheiat în scris cu autoritatea judiciară
emitentă.
E. Remiterea de obiecte. Din oficiu sau la cererea autorităţii judiciare emitente,
autoritatea judiciară de executare română va dispune remiterea, în conformitate cu legea
română, a obiectelor care constituie mijloace materiale de probă sau au fost dobândite de
persoana solicitată ca urmare a săvârşiri infracţiunii ce stă la baza emiterii mandatului
european de arestare, fără a aduce atingere drepturilor pe care statul român sau terţii le pot
avea asupra acestora, obiectele fiind restituite la terminarea procesului penal. Acestea se
remit chiar şi atunci când mandatul european de arestare nu se poate executa din cauza
decesului sau evadării persoanei urmărite.
În cazul în care bunurile sunt supuse confiscării în România, autoritatea judiciară de
executare va putea refuza remiterea acestora sau va putea să o efectueze temporar, dacă
acest lucru este necesar bunei desfăşurări a procesului penal aflat pe rolul autorităţilor
judiciare române.
F. Concursul de cereri. În cazul în care două sau mai multe state membre ale
Uniunii Europene au emis un mandat european de arestare în legătură cu aceeaşi persoană,
autoritatea judiciară de executare română va decide asupra priorităţii de executare, ţinând
seama de toate circumstanţele şi, în special, de locul săvârşirii şi gravitatea infracţiunii, de
data emiterii mandatelor, precum şi de împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea
56
urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea executării unei pedepse sau unei măsuri de
siguranţă. Autoritatea judiciară de executare română va putea solicita, dacă este cazul,
avizul Eurojust cu privire la această hotărâre. În cazul concurenţei între un mandat
european de arestare şi o cerere de extrădare prezentată de către un stat terţ, autoritatea
judiciară de executare română va decide, luând în considerare toate circumstanţele şi, în
special, cele arăte mai sus, ca şi cele prevăzute în convenţia de extrădare aplicabilă în
relaţia cu statul terţ. În cazul în care va da prioritate cererii de extrădare, se vor aplica
dispoziţiile referitoare la procedura extrădării, iar autoritatea judiciară de executare
română va aduce acest lucru la cunoştinţa autorităţii emitente a mandatului european de
arestare.
În cazul în care cu privire la aceeaşi persoană, înainte de predarea acesteia,
autorităţile române primesc din partea autorităţilor competente ale aceluiaşi stat membru
emitent două sau mai multe mandate, cauzele privind executarea acestor mandate
europene de arestare se conexează la instanţa cea dintâi sesizată, pronunţându-se o singură
hotărâre cu privire la executarea fiecăruia dintre mandatele europene de arestare. În cazul
în care predarea este admisă doar pentru una sau unele dintre fapte, în hotărârea de predare
se menţionează expres acest lucru, dispoziţiile privitoare la regula specialităţii aplicându-
se în mod corespunzător.
Se menţionează în alineatul 5 al articolului 114 că dispoziţiile referitoare la
concursul de cereri nu aduc atingere obligaţiilor derivate din calitatea României de parte la
Statutul Curţii Penale Internaţionale.
G. Regula specialităţii. Consimţământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea
sau deţinerea unei persoane de către autorităţile române pentru alte fapte comise anterior
predării acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă că a fost dat de
către acele state membre care au transmis o notificare în acest sens Secretariatului general
al Consiliului Uniunii Europene, dacă autoritatea judiciară de executare nu dispune altfel
prin hotărârea de predare.
Dacă autoritatea judiciară de executare a formulat o declaraţie prin care
consimţământul sau autorizarea pentru judecarea sau executarea unei pedepse ori măsuri
de siguranţă în România nu acoperă şi altă infracţiune, comisă înainte de predarea unei
persoane, dar neprevăzută în mandatul european de arestare care a motivat această predare
statului român, persoana predată autorităţilor române nu va putea fi judecată sau privată de
libertate pentru o altă infracţiune comisă înainte de predarea sa, cu excepţia cazului în care
statul de executare a mandatului autorizează acest lucru. În acest scop, autoritatea judiciară
emitentă română va prezenta autorităţii judiciare de executare o cerere de autorizare,
însoţită de informaţiile prevăzute pentru a fi incluse în mandatul european de arestare.
În relaţia cu alte state membre decât cele la care consimţământul este prezumat,
consimţământul autorităţii judiciare române de executare este necesar. În acest sens,
judecătorul competent se pronunţă, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu,
fără citarea părţilor, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce
atingere garanţiilor privitoare la executarea mandatului european de arestare referitoare la
drepturile procesuale ale persoanei vizate de mandat, prevăzute în art. 97.
Restricţiile prezentate nu se aplică atunci când intervine una dintre următoarele
circumstanţe:
a) când persoana urmărită a renunţat în mod expres în faţa autorităţii judiciare de
executare la regula specialităţii, înaintea predării;
b) când persoana urmărită a renunţat, după predare, să recurgă la regula
specialităţii în legătură cu anumite infracţiuni anterioare predării sale.
Declaraţia de renunţare la regula specialităţii se dă în faţa autorităţii judiciare
competente a statului membru emitent, întocmindu-se un proces-verbal conform
dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un
57
avocat. Renunţarea la regula specialităţii trebuie să fie voluntară şi în deplină
cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor acesteia;
c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-a fost
predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la
punerea sa definitivă în libertate, sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a
părăsit;
d) când infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate;
e) când la terminarea procesului penal, nu se aplică o pedeapsă privativă de
libertate sau o măsură de siguranţă.
H. Tranzitul. Tranzitul pe teritoriul României al unei persoane, în vederea
executării
unui mandat european de arestare, se acordă la cererea statului emitent, care trebuie să
prezinte, potrivit art. 116, următoarele date:
a) existenţa unui mandat european de arestare;
b) identitatea şi cetăţenia persoanei care face obiectul mandatului european;
c) încadrarea juridică a faptei;
d) descrierea împrejurărilor în care infracţiunea a fost săvârşită, inclusiv data şi
locul.
Cererea nu trebuie formulată şi aceste informaţii nu trebuie prezentate în situaţia
tranzitului aerian fără escală, cu excepţia cazului în care s-ar produce o aterizare forţată.
Cererea şi informaţiile privind tranzitul se transmit Ministerului Justiţiei, care le
înaintează, de îndată, Curţii de Apel Bucureşti care, în complet format din doi judecători ai
Secţiei Penale, se pronunţă cu privire la cererea de tranzit, în ziua primirii acesteia, prin
încheiere dată în camera de consiliu. Încheierea este definitivă şi se comunică imediat
Ministerului Justiţiei, care informează de îndată statul emitent.
În cazul în care persoana ce face obiectul mandatului european are cetăţenia
română, tranzitul va fi condiţionată de transferarea în România a persoanei tranzitate, în
cazul în care împotriva acesteia se pronunţă o pedeapsă privativă de liberate în statul
solicitant, persoana în cauză urmând a executa în România pedepsa privativă de libertate
la care a fost condamnat.
I. Predarea şi extrădarea ulterioare. Consimţământul la predarea ulterioară de către
statul român a unei persoane către un alt stat membru al Uniunii Europene, în baza unui
mandat european de arestare emis pentru o infracţiune comisă înaintea predării sale, se
presupune că a fost dat de toate acele state de executare care au informat Secretariatul
General asupra dispoziţiei favorabile în această privinţă, mai puţin în cazul special în care
autoritatea judiciară de executare declară contrariul în hotărârea de predare.
Consimţământul
autorităţii judiciare de executare din alt stat nu este necesar la predarea de către statul
român
a unei persoane care i-a fost predată în executarea unui mandat european pentru o
infracţiune comisă înaintea predării sale, în următoarele cazuri:
a) dacă persoana urmărită, având ocazia să părăsească teritoriul statului căruia i-a
fost predată, nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa
definitivă în libertate, sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;
b) dacă persoana urmărită a consimţit să fie predată unui stat membru al Uniunii
Europene, altul decât statul de executare, în baza unui mandat de arestare
european. Consimţământul se exprimă în faţa autorităţii judiciare competente a
statului membru emitent şi se consemnează într-un proces-verbal întocmit
conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi
asistată de un avocat. Consimţământul trebuie exprimat în mod liber şi în
deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor sale;
58
c) dacă persoana urmărită renunţă la regula specialităţii.
În alte situaţii decât cele arătate, este necesară aprobarea autorităţii judiciare de
executare, care se va solicita în conformitate cu dispoziţiile corespunzătoare privitoare la
mandatul european de arestare.
În relaţia cu alte state membre decât cele la care consimţământul este prezumat,
consimţământul autorităţii judiciare române de executare pentru predarea persoanei
solicitate către un stat terţ este necesar. În acest sens, judecătorul competent se pronunţă,
prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de cel
mult 3 0 d e zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere garanţiilor privitoare la
executarea mandatului european de arestare referitoare la drepturile procesuale ale
persoanei vizate de mandat, potrivit art. 97.
În cazul în care persoana urmărită a fost extrădată în România dintr-un stat terţ care
a protejat-o prin dispoziţii referitoare la regula specialităţii în acordul pe baza căruia a fost
extrădată, autoritatea judiciară română de executare va solicita autorizarea statului care a
extrădat-o pentru a putea fi predată statului emitent al unui mandat european de arestare.
Termenele de soluţionare şi executare a mandatului european de arestare vor începe să
curgă de la data la care regula specialităţii încetează să se aplice. În timp ce soluţionează
cererea de autorizare, autoritatea judiciară română de executare va continua să asigure
condiţiile materiale necesare pentru o predare efectivă.
Extrădarea unei persoane care a fost predată în România în baza unui mandat
european de arestare, solicitată ulterior de către un stat care nu este membru al Uniunii
Europene, nu se poate acorda fără consimţământul autorităţii judiciare de executare care a
aprobat predarea.
În cazul în care autorităţile judiciare române au acordat predarea unei persoane unui
alt stat membru al Uniunii Europene, în baza unui mandat european de arestare, iar
autorităţile judiciare emitente solicită consimţământul de a extrăda persoana urmărită către
un terţ stat care nu este membru al Uniunii Europene, consimţământul va fi acordat în
conformitate cu instrumentele bilaterale sau multilaterale la care România este parte,
luându-se în considerare cererea de extrădare.
J. Imunităţi şi privilegii. Când persoana la care se referă mandatul european de
arestare se bucură de imunitate în România, autoritatea judiciară de executare va solicita
fără întârziere autorităţii competente ridicarea acestui privilegiu. Dacă ridicarea imunităţii
este de competenţa unui alt stat sau a unei organizaţii internaţionale, cererea va fi
formulată de autoritatea judiciară care a emis mandatul european de arestare, autoritatea
judiciară de executare comunicând această împrejurare autorităţii judiciare emitente.
În timpul în care cererea de retragere a imunităţii este în curs de soluţionare,
autoritatea judiciară de executare ia măsurile pe care le consideră necesare pentru a
garanta predarea efectivă când persoana a încetat să se mai bucure de privilegiul
imunităţii.
Termenele de soluţionare a mandatului european de arestare încep să curgă de la
data când autoritatea judiciară de executare a fost informată despre ridicarea sau retragerea
imunităţii.
Când persoana la care se referă mandatul european de arestare a ajuns în România
ca urmare a extrădării dintr-un stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, iar
predarea este limitată la infracţiunea pentru care s-a acordat, termenele de soluţionare a
mandatului european de arestare încep să curgă din momentul în care autorităţile statului
care a extrădat persoana urmărită îşi dau acordul ca regula specialităţii să rămână fără
efect, iar persoana poate fi predată statului emitent al mandatului european. Până la luarea
deciziei, autoritatea judiciară de executare va lua măsurile necesare pentru a se efectua
predarea, dacă este cazul. După cum s-a putut observa în urma analizării condiţiilor de
emitere şi executare a mandatului european de arestare, prevederile acestuia permit o
59
derulare rapidă a procedurilor de predare a unei persoane urmărite pentru a fi trasă la
răspundere penală într-un stat membru al Uniunii Europene sau pentru a supune această
persoană la executarea unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate
pronunţate în unul dintre aceste state, respectându-se însă cu stricteţe drepturile procesuale
ale persoanei vizate de predare în baza mandatului.
60
CAPITOLUL VII
RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR REPRESIVE
EUROPENE
7.1 Importanţa recunoaşterii şi a executării hotărârilor penale străine pentru

întărirea cooperării statelor membre ale Consiliului Europei în lupta împotriva
criminalităţii. Dezvoltarea relaţiilor de cooperare între statele membre ale Consiliului
Europei, în domeniul luptei comune cu criminalitatea, a impus diversificarea în continuare
a modalităţilor de asistenţă judiciară reciprocă, trecându-se de la înfăptuirea justiţiei de
fiecare stat în parte, la recunoaşterea valorii internaţionale a hotărârilor pronunţate de către
statele membre şi la aplicarea lor în oricare dintre celelalte. Este vorba de acele situaţii în
care executarea hotărârii pronunţate în alt stat se realizează în mai bune condiţii şi cu mai
mare eficienţă decât în statul de condamnare. Mai mult decât atât, cel mai adesea persoana
condamnată îşi are reşedinţa pe teritoriul statului de executare sau este cetăţean al acestuia,
ceea ce înseamnă că punerea în executare a hotărârii în statul de condamnare nu ar fi cu
putinţă decât prin intermediul procedurii de extrădare, cu tot cortegiul ei de formalităţi şi
de cheltuieli, adică cu pierdere de mijloace şi de timp.
Principalul scop urmărit prin executarea hotărârilor străine îl constituie realizarea în
cele mai bune condiţii a funcţiilor pedepsei şi a realizării scopului acesteia. Trebuie
subliniat, de asemenea, că această modalitate de asistenţă judiciară internaţională nu aduce
atingere suveranităţii statelor membre. Este vorba despre executarea unor hotărâri
definitive şi executorii pronunţată de autorităţile competente ale unui anumit stat şi potrivit
legii acestuia. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că executarea unei hotărâri
penale străine nu poate avea loc împotriva intereselor statului de executare. Totodată,
trebuie precizat că executarea sancţiunii pronunţate în statul de condamnare are loc pe
baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în acest scop de instanţa competentă din statul
de executare.
Pentru desfăşurarea în bune condiţii a acestei modalităţi de asistenţă judiciară, era
necesară o reglementare internaţională, care să stabilească modul de recunoaştere şi mai
ales de aplicare a hotărârilor penale străine, cazurile în care această executare nu este
posibilă, condiţiile de fond şi de formă ale cererii de executare, autorităţile competente să
primească şi să pună în executare hotărârea represivă respectivă şi alte reguli pentru
realizarea acestor operaţiuni.
7.2 Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor

represive. Această Convenţie a răspuns nevoii de reglementare menţionată la paragraful
precedent. Ea a fost deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei, la Haga, la
28 mai 1970 şi a intrat în vigoare după 3 luni de la data depunerii celui de-al treilea
instrument de ratificare sau de acceptare, adică la 26 iulie 1974. În preambulul Convenţiei,
se subliniază faptul că statele membre ale Consiliului Europei consideră că lupta împotriva
criminalităţii, ale cărei efecte se manifestă din ce în ce mai mult dincolo de frontierele unei
ţări, impune pe plan internaţional folosirea unor mijloace moderne şi eficiente şi îşi
exprimă convingerea cu privire la necesitatea de a se urma o politică penală comună în
vederea apărării societăţii. Se invocă totodată, necesitatea de a respecta demnitatea umană
şi de a favoriza reabilitarea delincvenţilor.
Pornind de la aceste premise, Convenţia prevede că orice parte are competenţa de a
recurge la executarea unei sancţiuni pronunţată în altă parte contractantă, dacă aceasta din
urmă o cere, cu condiţia ca infracţiunea pentru care a fost aplicată sancţiunea să
61
fieconsiderată infracţiune şi potrivit legii statului solicitat şi ca hotărârea pronunţată în
statul solicitant să fie definitivă şi executorie.
România a ratificat convenţia Europeană privind valoarea internaţională a
hotărârilor represive prin Ordonanţa Guvernului nr. 90 din 30 august 1999.38 Potrivit
dispoziţiilor articolului 2 din Convenţie, prevederile acesteia se aplică executării
sancţiunilor privative de libertate, amenzilor şi confiscărilor speciale şi decăderilor. Aşa
cum se explică în dispoziţiile din articolul 1 litera d), termenul „sancţiune" desemnează
orice pedeapsă şi măsură aplicate unei persoane ca urmare a unei infracţiuni şi pronunţate
în mod expres printr-o hotărâre represivă europeană sau printr-o ordonanţă penală. Iar
„hotărâre represivă europeană' desemnează orice hotărâre definitivă pronunţată de o
jurisdicţie represivă a unui stat contractant, ca urmare a unei acţiuni penale (litera a). Prin
„decădere" se înţelege orice privare sau suspendare a unui drept, orice interdicţie sau
incapacitate (litera e), iar termenul „ordonanţă penală" desemnează oricare dintre
hotărârile pronunţate într-un alt stat contractant, menţionate în anexa nr. 3 la Convenţie. În
acest sens, Convenţia enumeră acte ce se folosesc în diferite state europene (Austria,
Danemarca, Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Luxemburg, Norvegia, Suedia,
Elveţia, Turcia), pentru reglementarea activităţii cu caracter administrativ, fiscal şi altele.
Printre problemele cu caracter de principiu, Convenţia prevede la articolul 61 că

orice stat contractant poate, în momentul depunerii instrumentului de ratificare, de
acceptare sau de aderare să declare că foloseşte una sau mai multe rezerve menţionate în
anexa nr. 1. Într-adevăr, în anexa nr. 1 la Convenţie, se prevede că statele pot declara că îşi
rezervă dreptul: a) să refuze executarea dacă apreciază că condamnarea priveşte o
infracţiune de natură fiscală sau religioasă; b) să refuze executarea unei sancţiuni
pronunţate pentru o faptă care, potrivit legii sale, ar fi fost de competenţa exclusivă a unei
autorităţi administrative; c) să refuze executarea unei hotărâri represive europene
pronunţate de autorităţile statului solicitant la o dată când acţiunea penală pentru
infracţiunea care a fost sancţionată ar fi fost prescrisă, după propria sa lege; d) să refuze
executarea hotărârilor în lipsă şi a ordonanţelor penale sau numai a uneia dintre aceste
categorii de de hotărâri; e) să refuze aplicarea dispoziţiilor articolului 8 în cazurile în care
există o competenţă de origine şi să nu recunoască, în aceste cazuri, decât echivalenţa
actelor îndeplinite în statul solicitant şi care au un efect de întrerupere sau suspendare a
prescripţiei şi f) să accepte aplicarea titlului III, privitor la efectele internaţionale ale
hotărârilor represive europene, numai în ceea ce priveşte una dintre cele două secţiuni ale
sale.
Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive a fost
destinată să asigure un regim juridic unitar de reglementare a acestei modalităţi de
asistenţă judiciară internaţională. În articolul 64 paragraful 2, se prevede că statele
contractante nu vor putea încheia între ele acorduri bilaterale sau multilaterale privitoare la
problemele reglementate prin convenţie, decât pentru a completa dispoziţiile acestuia sau
pentru a înlesni aplicarea principliilor pe care le cuprinde. Totuşi Convenţia recunoaşte
părţilor contractante, care au stabilit sau urmează să-şi stabilească relaţiile lor pe baza unei
legislaţii uniforme, facultatea de a-şi reglementa raporturile lor mutuale întemeindu-se
exclusiv pe aceste sisteme, independent de dispoziţiile Convenţiei, având însă îndatorirea
de a adresa în acest scop o notificare Secretarului general al Consiliului Europei.
Cu privire la limba folosita în documentele schimbate, Convenţia prevede în
articolul 19 că, în principiu, nu poate fi pretinsă traducerea cererilor şi a pieselor anexe. Se
precizează însă, că orice parte contractantă poate, în momentul semnării sau depunerii
38
României, Partea I nr. 421 din 31 august 1999, şi aprobată prin Legea nr. 35 din 12 aprilie 2000, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 17 aprilie 2000.
62
instrumentului său de ratificare, de acceptare sau de aderare, printr-o declaraţie adresată
Secretarului general al Consiuliului Europei, să îşi rezerve facultatea de a pretinde ca
cererile şi actele anexate să fie însoţite fie de o traducere în propria sa limbă, fie de o
traducere în oricare din limbile oficiale ale Consiliului Europei sau în acea limbă pe care el
o va indica. Celelalte state pot aplica regula reciprocităţii. În legătură cu aceste dispoziţii
ale Convenţiei, Ordonanţa Guvernului nr. 90/1999 prevede că, fără a aduce atingere
prevederilor articolului 19 paragraful 1, cererile formulate în temeiul prezentei Convenţii
şi documentele anexate vor fi trimise autorităţilor române, însoţite de o traducere în limba
franceză sau engleză.
Se păstrează neatinse, totuşi, dispoziţiile referitoare la traducerea cererilor şi
pieselor anexe la acordurile sau aranjamentelr în vigoare ori care urmează să intervină
intre două sau mai multe state contractante.
Piesele şi documentele, transmise în aplicarea Convenţiei, sunt scutite de legalizare.
Cu privire la cheltuielile necesare, Convenţia europeană prevede în articolul 14 ca statele
contractante renunţă să pretindă unul de la celălalt rambursarea cheltuielilor rezultând din
aplicarea acesteia.
7.3. Condiţiile generale de fond şi de formă pentru executarea hotărârilor

represive europene
7.3.1. Condiţiile generale de executare. Potrivit dispoziţiilor articolului 3 al
Convenţiei europene, fiecare stat contractant are competenţa, în cazurile şi condiţiile
prevăzute în Convenţie, să procedeze la executarea unei sancţiuni pronunţate într-unul din
celelalte state contractante şi care este executorie în acel stat. Se precizează, totodată, că
acestă competenţă nu poate fi exercitată decât ca urmare a unei cereri de executare,
prezentată de celălalt stat contractant.
În general însă, arată Convenţia, o sancţiune nu poate fi pusă în executare de către
alt stat contractant decât dacă, şi potrivit legii acestuia, fapta pentru care s-a pronunţat
sancţiunea ar fi constituit, în cazul în care ar fi săvârşită în acest stat o infracţiune, iar
autorul ei ar fi fost sancţionabil (articolul 4 paragraful 1). În cazul în care prin condamnare
sunt reprimate mai multe infracţiuni, dintre care unele nu întrunesc condiţiile prevăzute la
paragraful 1, statul de condamnare indică partea din sancţiune aplicabilă infracţiunilor care
întrunesc aceste condiţii.
Potrivit Convenţiei (articolul 5), statul de condamnare nu poate cere unui alt stat
contractant executarea unei sancţiuni decât dacă sunt îndeplinite una ori mai multe dintre
următoarele condiţii: a) dacă condamnatul are reşedinţa sa obişnuită în statul solicitat; b)
dacă executarea sancţiunii în statul solicitat este susceptibilă să amelioreze posibilităţile de
reintegrare socială a condamnatului; c) dacă este vorba de o sancţiune privativă de
libertate care ar putea fi executată în statul solicitat, în continuarea unei alte sancţiuni
privative de libertate pe care condamnatul o execută sau urmează să o execute în acest stat;
d) dacă statul solicitat este statul de origine al condamnatului şi şi-a exprimat acordul să
preia executarea acestei sancţiuni; e) dacă statul de condamnare apreciază că nu este în
măsură să asigure el însuşi executarea sancţiunii, chiar recurgând la extrădare, iar statul
solicitat are această posibilitate.
În principiu, statul solicitat acceptă cererea de executare, aceasta fiind în spiritul
însuşi al Convenţiei europene. De aceea, în Convenţie se prevede (articolul 6) că
executarea cerută în condiţiile arătate nu poate fi refuzată, în totul sau în parte, decât în
prezenţa unuia dintre următoarele cazuri: a) dacă executarea ar fi contrară principiilor
fundamentale ale ordinii de drept a statului solicitat; b) dacă statul solicitat consideră că
infracţiunea reprimată prin condamnare îmbracă un caracter politic sau este o infracţiune
pur militară; c) dacă statul solicitat consideră că există motive serioase de a se crede că
respectiva condamnare a fost provocată sau agravată din considerente de rasa, religie,
63
cetăţenie sau opinie politică; d) dacă executarea este contrară angajamentelor
internaţionale ale statului solicitat; e) dacă fapta constituie obiect de urmărire în statul
solicitat sau dacă acesta hotărăşte să înceapă urmărirea; f) dacă autorităţile competente ale
statului solicitat au hotărât să nu înceapă urmărirea sau să înceteze urmărirea pe care au
exercitat-o, pentru aceeaşi faptă; g) dacă fapta a fost săvârşită în afara teritoriului statului
solicitant; h) dacă statul solicitat nu este în măsură să pună în executare sancţiunea; i) dacă
cererea este întemeiată pe articolul 5 litera e) mai sus arătat şi nici una dintre celelalte
condiţii prevăzute de acest articol nu este îndeplinită; j) dacă statul solicitat consideră că
statul solicitant este în măsură să asigure el însuşi executarea sancţiunii; k) dacă, din cauza
vârstei sale în momentul săvârşirii faptei, condamnatul nu ar putea fi urmărit în statul
solicitat; l) dacă sancţiunea este prescrisă potrivit legii statului solicitat; m) în măsura în
care prin hotărâre se pronunţă o decădere.
Tot în principiu, se prevede că nu se poate da curs unei cereri de executare, dacă
aceasta contravine principiilor recunoscute prin dispoziţiile titlului III - secţiunea I din
Convenţie privitoare la regula ne bis in idem.
7.3.2. Efecte ale transmiterii executării. Convenţia prevede că actele de întrerupere

sau de suspendare a prescripţiei, îndeplinite de autorităţile statului de condamnare, sunt
considerate în statul solicitat ca producând acelaşi efect în ceea ce priveşte aprecierea
prescripţiei potrivit dreptului acestui stat. În aceeaşi ordine de idei, este înscris în articolul
9 al Convenţiei şi principiul specialităţii predării condamnatului în vederea executării
pedepsei în statul solicitat. În primul paragraf al articolului, se prevede că cel condamnat
deţinut în statul solicitant, care va fi predat statului solicitat în scopul executării pedepsei,
nu va fi nici urmărit, nici judecat, nici deţinut în vederea executării unei pedepse sau
măsuri de siguranţă, nici supus vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pentru
vreo faptă anterioară predării, alta decât cea care a motivat condamanarea de executat, în
afară de două cazuri şi anume: a) când statul care l-a predat consimte la aceasta. În acest
scop, se va prezenta o cerere, însoţită de toate actele utile şi de un proces judiciar în care
se consemnează orice declaraţie făcuta de condamnat. Consimţământul va fi dat atunci
când infracţiunea pentru care este cerut ar putea da loc la extrădare potrivit legii statului
care solicită extrădarea sau când extrădarea nu ar fi exclusă decât motivat de cuantumul
pedepsei; b) când, având posibilitatea să o facă, condamnatul nu a părăsit, în cele 45 de
zile următoare eliberării sale definitive, teritoriul statului căruia i-a fost predat sau dacă s-a
înapoiat acolo după ce l-a părăsit. Se prevede, însă, că statul solicitat pentru executare va
putea lua măsurile necesare în vederea, pe de o parte a unei eventuale retrimiteri din
teritoriul său sau, pe de altă parte, a întreruperii prescripţiei potrivit legislaţiei sale,
inclusiv recursul la o procedură în lipsă.
Cu privire la legea aplicabilă, în Convenţie se prevede (articolul 10) că executarea
este guvernată de legea statului solicitat, şi numai acesta este competent să ia toate
hotărârile corespunzătoare, mai ales în ceea ce priveşte liberarea condiţionată. De
asemenea, statul solicitat este singurul în drept să hotărască asupra oricărei forme de
recurs vizând revizuirea condamnării. În schimb, în ce priveşte dreptul de amnistie sau de
graţiere poate fi exercitat de oricare dintre cele două state.
Tot ca efect al transmiterii executării, Convenţia prevede, în articolul 11, că statul
de condamnare, care a prezentat cererea de executare, nu mai poate pune în executare
sancţiunea ce formează obiectul cererii. El poate însă să pună în executare o sancţiune
privativă de libertate, atunci când condamnatul se află deja deţinut pe teritoriul său, în
momentul prezentării cererii. Statul de condamnare îşi recapătă însă dreptul de executare a
sancţiunii în următoarele împrejurări: a) dacă îşi retrage cererea mai înainte ca statul
solicitat să îl fi informat despre intenţia sa de a da curs cererii; b) dacă statul solicitat îl
informează despre refuzul său de a da curs cererii; c) dacă statul solicitat renunţă în mod
64
expres la dreptul său de executare. Renunţarea nu poate avea loc decât dacă cele două state
interesate consimt la aceasta sau dacă executarea nu mai este posibilă în statul solicitat. Ea
este, în acest din urmă caz, obligatorie, dacă statul solicitant a cerut-o.
În cursul executării, autorităţile competente ale statului solicitat trebuie să pună
capăt executării de îndată ce au cunoştinţă despre o graţiere, amnistie, o cale de atac
vizând revizuirea sau despre orice altă hotărâre având ca efect înlăturarea caracterului
executoriu al sancţiunii. La fel vor proceda autorităţile respective în cazul unei amenzi,
când condamnatul a plătit-o autorităţii competente a statului solicitant. Statul solicitant
este obligat să informeze neîntârziat statul solicitat despre orice hotărâre sau orice alt act
de procedură intervenit pe teritoriul său, care pun capăt dreptului de executare.
7.3.3. Tranzitul persoanelor deţinute. Tot în cadrul dispoziţiilor cu caracter de

principiu privind executarea hotărârilor penale străine, Convenţia europeană cuprinde
reguli cu privire la tranzitul persoanelor condamnate în vederea executării pedepsei în
statul solicitat. Astfel, în articolul 13 al Convenţiei se prevede că tranzitul se acordă la
cererea statului unde persoana în cauză este deţinută. Statul de tranzit poate pretinde să
primească orice document relevant, înainte de a lua o hotărâre asupra cererii, iar persoana
transferată trebuie să rămână în detenţie pe teritoriul statului de tranzit, în afară de cazul în
care statul unde persoana este transferată nu cere punerea acesteia în libertate. Se prevede
că statul de tranzit poate refuza să acorde tranzitul: a) dacă consideră că există motive să
creadă că respectiva condamnare a fost provocată sau agravată din considerente de rasă,
religie, cetăţenie sau opinie politică sau dacă a fost pronunţată pentru o infracţiune politică
sau pur militară şi b) dacă persoana condamnată este resortisant al său.
În cazul în care tranzitul se face pe cale aeriană, Convenţia face distincţie, ca şi în
cazul extrădării extrădaţilor, între două situaţii: a) când nu este prevăzută vreo aterizare,
statul de unde persoana urmează să fie transferată se poate limita la înştiinţarea, în acest
sens, statului de tranzit. În caz de aterizare forţată, notificarea menţionată produce efectele
cererii de arestare provizorie în vederea executării la care se referă paragraful 2 al
articolului
32 din Convenţie şi face necesară o cerere formală de tranzit corespunzătoare; b) când se
prevede o aterizare, se va face o cerere formală de tranzit.
7.3.4. Condiţiile de formă ale cererii de executare. Cererea de executare trebuie să

fie însoţită de original sau de o copie certificată a hotărârii a cărei executare se cere,
precum şi de toate documentele folositoare. Originalul sau o copie certificată pentru
conformitate a dosarului penal sau a unei părţi a acestuia se va transmite statului solicitat,
la cererera acestuia. Caracterul executoriu al sancţiunii se certifică de autoritatea
competentă a statului solicitant. Dacă statul solicitat consideră că informaţiile comunicate
de statul solicitant sunt insuficiente pentru a-i permite să aplice Convenţia, el va cere
completarea informaţiilor necesare şi poate fixa un termen pentru obţinerea acestor
informaţii.
După primirea cererii de executare, autorităţile statului solicitat vor informa
neintârziat pe cele ale statului solicitant despre urmarea dată cererii, iar dacă este cazul,
autorităţile statului solicitat remit autorităţilor statului solicitant un document care certifică
executarea sancţiunii.
7.3.5. Cazul hotărârilor date în lipsă şi al ordonanţelor penale. Potrivit

dispoziţiilor articolului 21 din Convenţie, sub rezerva unor dispoziţii contrare, executarea
hotărârilor pronunţate în lipsă şi a ordonanţelor penale este supusă aceloraşi reguli ca
pentru celelalte hotărâri. Se consideră hotărâre dată în lipsă, în înţelesul convenţiei, orice
hotărâre pronunţată de o jurisdicţie represivă a unui stat contractant, ca urmare a unei
65
acţiuni penale, atunci când condamnatul nu s-a înfăţişat personal în şedinţă. Convenţia
prevede că se consideră totuşi contradictorie: a) orice hotărâre în lipsă şi orice ordonanţă
penală, confirmate sau pronunţate ca urmare a opoziţiei condamantului în statul de
condamnare; b) orice hotărâre dată in lipsă, în apel, cu condiţia ca apelul împotriva
hotărârii primei instanţe să fi fost introdus de către condamnat.
Hotărârea dată în lipsă şi ordonanţa penală, care nu au făcut încă obiectul unei
opoziţii sau a unei alte căi de atac, pot fi trimise statului solicitat de îndată ce sunt
pronunţate spre notificare şi eventuală executare. Dacă statul solicitat consideră că este
cazul să dea curs cererii de executare a unei hotărâri în lipsă sau a unei ordonanţe penale,
el va cere să i se notifice condamnatului personal hotărârea pronunţată în statul solicitant.
Convenţia prevede că, în notificarea trimisă condamnatului trebuie să se pună în vedere
condamnatului că a fost prezentată o cerere de executare a sancţiunii, pe baza convenţiei,
că singura cale de atac care îi este accesibilă este opoziţia prevăzută în articolul 24 al
Convenţiei, care trebuie făcută la autoritatea ce îi este desemnată şi trebuie să
îndeplinească cerinţele arătate în acel text, precum şi faptul că poate cere să fie judecat de
autorităţile statului de condamnare. În lipsa oricărei opoziţii în cadrul termenului prevăzut,
ţinând seama de scopul Convenţiei, hotărârea va fi considerată ca a fost pronunţată cu
audierea inculpatului. Se prevede că o copie de pe actul de notificare va fi adresată
neîntârziat autorităţii care a cerut executarea.
Convenţia europeană reglementează în amănunt procedura de soluţionare a căii de
atac a opoziţiei la executare (articolele 24 - 30), precizând că, dacă condamnatul în lipsă
sau prin ordonanţă penală nu face opoziţie, hotărârea se consideră contradictorie pentru
aplicarea în întregime a Convenţiei.
7.3.6. Măsurile provizorii în vederea executării. În vederea pregătirii executării
hotărârii, sunt reglementate în Convenţia europeană o serie de măsuri provizorii destinate
să asigure desfăşurarea în bune condiţii a executării. Astfel, potrivit dispoziţiilor
articolului 31, dacă persoana judecată este prezentă în statul solicitant, după ce a fost
primită notificarea acceptării cererii acestui stat în vederea executării unei hotărâri
implicând o privare de libertate, acest stat poate, dacă consideră necesar pentru a asigura
executarea, să aresteze această persoană în scopul de a o transfera potrivit dispoziţiilor
articolului 43 ce vor fi examinate mai jos. Când statul solicitant a cerut executarea, statul
solicitat poate proceda la arestarea condamnatului în următoarele două situaţii: a) dacă
legea statului solicitat autorizează detenţia preventivă pentru acea infracţiune şi b) dacă
există pericol de fugă sau, în cazul unei condamnări în lipsă, pericol de ascundere sau de
alterare a probelor. Când statul solicitant îşi anunţă intenţia de a cere executarea, statul
solicitat poate, la cererea statului solicitant să procedeze la arestarea condamnatului, în
măsura în care condiţiile menţionate mai sus la litera a) şi b) sunt îndeplinite. Cererea
statului solicitant trebuie să menţioneze infracţiunea care a atras condamnarea, data şi
locul săvârşirii acesteia, precum şi semnalmentele, cât mai precise cu putinţă, ale
condamnatului. Cererea mai trebuie să cuprindă o expunere succintă a faptelor pe care se
întemeiază condamnarea.
Potrivit dispoziţiilor articolului 33 al Convenţiei, detenţia se execută potrivit legii
statului solicitat, care determină şi condiţiile în care persoana arestată poate fi pusă în
libertate. Textul prevede cazurile în care detenţia ia sfârşit în orice caz, şi anume: a) dacă
durata ei este egală cu cea a sancţiunii privative de libertate pronunţate şi b) dacă s-a
procedat la arestare în aplicarea dispoziţiilor articolului 32 paragraful 2 examinate mai sus,
adică după ce statul solicitant şi-a pronunţat intenţia de a cere executarea, şi statul solicitat
nu a primit în termen de 18 zile, începând cu data arestării, cererea însoţită de documentele
prevăzute la articolul 16 examinate mai sus.
Persoana deţinută în statul solicitat în vederea executării, care este citată să se
înfăţişeze în şedinţa tribunalului competent al statului solicitant, ca urmare a opziţiei la
66
executare pe care a făcut-o, va fi transferată în acest scop pe teritoriul acestui stat. Detenţia
persoanei transferate nu va fi menţinută de statul solicitant, dacă durata detenţiei devine
egală cu aceea a sancţiunii privative de libertate pronunţate, sau dacă statul solicitant nu
cere executarea noii condamnări. Persoana transferată este trimisă în cel mai scurt termen
în statul solicitat, în afară de cazul în care nu este pusă în libertate.
Convenţia prevede şi în legătură cu acest transfer regulile decurgând din principiul
specialităţii, statuând, prin dispoziţiile articolului 35, că o persoană citată înaintea unui
tribunal competent al statului solicitant, ca urmare a opoziţiei care a făcut-o, nu va fi nici
urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse sau măsuri de
siguranţă, nici supuse oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale pentru vreo faptă
anterioară plecării sale de pe teritoriul statului solicitat şi nemenţionată în citaţie, în afară
de cazul în care această persoană consimte în mod expres, în scris. În cazul transferării
persoanei deţinute, o copie de pe declaraţia de consimţământ se va transmite statului de
unde persoana a fost transferată. Protecţia decurgând din regula specialităţii încetează
atunci când persoana citată, deşi a avut posibilitatea să o facă, nu a părăsit teritoriul
statului solicitant în termen de 15 zile de la data hotărârii care s-a pronunţat în urma
şedinţei la care s-a înfăţişat sau dacă s-a reîntors, fără să fi fost din nou citată, după ce a
părăsit teritoriul.
Printre măsurile provizorii în vederea executării, Convenţia prevede şi sechestrul.
Potrivit dispoziţiilor articolului 36, atunci când statul solicitant a cerut executarea unei
confiscări, statul solicitat poate proceda la sechestru provizoriu, dacă legea sa prevede
sechestrul pentru asemenea fapte. Sechestrul este guvernat de legea statului solicitat, iar
această lege, determină totodată, condiţiile în care sechestrul poate fi ridicat.
7.4 Executarea sancţiunilor

7.4.1. Hotărârea de executare. Conform articolului 37 al Convenţiei, executarea
unei sancţiuni pronunţate în statul solicitant nu poate avea loc în statul solicitat decât în
temeiul unei hotărâri a judecătorului acestui stat. Orice stat contractant poate totuşi să
abiliteze alte autorităţi pentru a lua asemenea hotărâri, însă numai în cazul executării unei
amenzi sau a unei confiscări şi numai dacă împotriva acestor hotărâri este prevăzută o cale
de atac judiciară.
Cauza este adusă înaintea judecătorului sau a autorităţii desemnate în temeiul
articolului 37 pe care l-am examinat, dacă statul solicitat consideră că este cazul să dea
curs cererii de executare. Potrivit Convenţiei (articolul 39 paragraful 1) înainte de a hotărî
asupra cererii de executare, judecătorul va da posibilitatea condamnatului de a-şi prezenta
punctul de vedere. Dacă condamnatul cere, el este ascultat fie prin comisie rogatorie, fie
personal, înaintea judecătorului. Audierea în persoană este dispusă ca urmare a cererii
explicite a condamnatului. Dar, atunci când condamnatul, care a cerut să se înfăţişeze
personal, este deţinut în statul solicitant, judecătorul poate să se pronunţe în lipsa acestuia
asupra acceptării cererii de executare. În acest caz, hotărârea privind substituirea
sancţiunii, prevăzută în articolul 44 ce va fi examinat mai jos, se amână până ce
condamnatul, ca urmare a transferului său în statul solicitat, va avea posibilitatea să
compară în faţa judecătorului.
Porcedând la examinarea cererii de executare, judecătorul sau eventual autoritatea
desemnată, se va asigura că: a) sancţiunea a cărei executare se cere a fost aplicată printr-o
hotărâre penală europeană; b) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la articolul 4 referitoare
la dubla incriminare şi la determinarea sancţiunii executabile; c) nu este îndeplinită
condiţia prevăzută la articolul 6 litera a) (care prevede posibilitatea refuzului executării
dacă aceasta ar fi contrară principiilor fundamentale ale dreptului statului solicitant) sau
statul solicitat nu se opune executării; d) executarea nu este în contradicţie cu articolul 7
referitor la principiul ne bis in idem; e) în cazul unei condamnări în lipsă sau al unei
67
ordonanţe penale, condiţiile menţionate la secţiunea a 3-a, referitoare la hotărârile în lipsă
şi la ordonanţele penale sunt îndeplinite. Convenţia prevede că orice stat contractant poate
împuternici judecătorul sau autoritatea desemnată potrivit articolului 37, cu examinarea
altor condiţii de executare prevăzute în Convenţie.
În articolul 41, Convenţia prevede că împotriva hotărârii pronunţate de judecătorul
sau autoritatea împuternicită cu verificarea cererii de executare trebuie să se prevadă o cale
de atac, ceea ce obligă statul parte în cauză să instituie o astfel de cale de atac.
În ceea ce priveşte limitele competenţei statului solicitat ca state de executare,
Convenţia europeană prevede că acesta este legat de constatarea faptelor, în măsura în care
acestea sunt expuse în hotărâre sau în care aceasta se întemeiază implicit pe ele.
7.4.2. Clauze specifice executării sancţiunilor privative de libertate. Una dintre

acestea priveşte situaţia în care condamnatul este deţinut în statul solicitant, când acesta, în
afara unor dispoziţii contrare ale legii statului solicitant, trebuie să fie transferat în statul
solicitat deîndată ce statul solicitant a fost informat despre acceptarea cererii de executare.
În ceea ce priveşte executarea însăşi, în articolul 44 al Convenţiei se prevede că
judecătorul va substitui sancţiunii privative de libertate pronunţate de statul solicitant o
sancţiune prevăzută de propria sa lege pentru aceeaşi faptă. Această sancţiune poate, în
anumite limite, să fie de altă natură sau durată decât cea pronunţată în statul solicitant.
Când aceasta din urmă este mai mică decât minimul pe care legea statului solicitat îl
îngăduie a fi pronunţat, judecătorul nu va fi legat de acest minim şi va aplica o sancţiune
corespunzătoare sancţiunii pronunţate în statul solicitant. Se precizează însă că
judecătorul, atunci când stabileşte sancţiunea, nu poate agrava situaţia penală a
condamnatului rezultată din hotărârea pronunţată în statul solicitant. Aşa cum este firesc,
se prevede că partea din pedeapsă executată în statul solicitant, ca şi detenţia provizorie
executată de condamnat după condamnare, se deduc din pedeapsa de executat, ca de altfel,
şi arestarea preventivă executată înainte de condamnare.
7.4.3. Clauze specifice executării amenzilor şi confiscărilor. Potrivit articolului 45

al Convenţiei, atunci când a fost admisă cererea de executare a unei amenzi sau a unei
confiscări a unei sume de bani, judecătorul sau autoritatea desemnată să execute hotărârea
schimbă cuantumul acesteia în unităţile monetare ale statului solicitat, determinând astfel
cuantumul amenzii sau al sumei de confiscat, fără să poată totuşi depăşi maximul fixat
prin legea statului solicitat pentru o astfel de faptă. Se precizează că toate înlesnirile de
plată în legătură fie cu termenul, fie cu eşalonarea vărsămintelor, acordată de statul
solicitant, vor fi respectate de statul solicitat. Dacă cererea de executare vizează confiscarea
unui obiect determinat, judecătorul sau autoritatea desemnată în temeiul Convenţiei nu
poate dispune confiscarea acestui obiect decât în cazul în care aceasta este permisă de
legea statului solicitat, pentru aceeaşi faptă. Convenţia îngăduie totuşi judecătorului să
menţină confiscarea pronunţată în statul solicitant, atunci când această sancţiune nu este
prevăzută în legea statului solicitat pentru aceeaşi faptă, dar această lege permite să se
pronunţe sancţiuni mai grave.
Cele rezultate din executarea amenzilor şi confiscărilor revin, potrivit dispoziţiilor
articolului 47 al Convenţiei, tezaurului statului solicitat, fără a fi prejudiciate drepturile
terţilor. Obiectele confiscate ce prezintă un interes deosebit pot fi remise, la cererea sa,
statului solicitant.
Convenţia prevede că, atunci când executarea unei amenzi se dovedeşte imposibilă,
poate fi aplicată o sancţiune substitutivă privativă de libertate de către un judecător al
statului solicitat, dacă legea ambelor state o prevede într-un asemenea caz, în afară de
situaţia în care statul solicitant nu şi-a limitat, în mod expres, cererea sa de executare
numai la amendă. În ipoteza în care judecătorul hotărăşte să impună o sancţiune
68
substitutivă privativă de libertate, se aplică următoarele reguli prevăzute în articolul 48 al
Convenţiei: a) când schimbarea amenzii într-o sancţiune privativă de libertate este deja
prevăzută în condamnarea pronunţată în statul solicitant sau direct în legea acestui stat,
judecătorul statului solicitat va stabili felul şi durata sancţiunii după legea sa; b) în
celelalte cazuri, judecătorul statului solicitat procedează la transformarea sancţiunii
potrivit propriei sale legi, respectând limitele prevăzute de legea statului solicitant.
7.4.4. Clauze specifice executării decăderilor. Cererea de executare a unei

decăderi, se prevede în articolul 49 al Convenţiei, nu poate avea efect cu privire la
decăderea pronunţată în statul solicitant, decât dacă legea statului solicitat permite să se
pronunţe decăderea pentru asemenea infracţiune. Judecătorul sesizat cu această cauză
apreciază oportunitatea executării decăderii pe teritoriul ţării sale. În cazul în care
judecătorul dispune executarea decăderii, el îi determină durata, în limitele prescrise în
propria sa legislaţie, fară a putea depăşi pe cele fixate prin hotărârea represivă pronunţată
în statul solicitant. Potrivit Convenţiei, judecătorul poate limita decăderea la o parte a
drepturilor, a căror privare sau suspendare este pronunţată.
Potrivit articolului 51 din Convenţie, dispoziţiile articolului 11 privitoare la efectele
transmiterii executării nu sunt aplicabile decăderilor, iar potrivit articolului 52, statul
solicitat are dreptul să îl repuna pe condamnat în drepturile din care a fost decăzut, în
temeiul unei hotărâri date în aplicarea dispoziţiilor Convenţiei.
7.5. Efectele internaţionale al hotărârilor represive europene
7.5.1. Regula ne bis in idem. În reglementarea hotărârilor represive europene,

funcţionează regula sau principiul ne bis in idem. De aceea, în cadrul dispoziţiilor
articolului 53 al Convenţiei, se prevede că o persoană, care a făcut obiectul unei hotărâri
represive europene, nu poate, pentru aceeaşi faptă, să fie urmărită, condamnată sau supusă
executării unei sancţiuni în alt stat contractant: a) când a fost achitată; b) când sancţiunea
aplicată a fost în întregime executată ori este în curs de executare, a fost amnistiată
infracţiunea sau graţiată pedeapsa, ori executarea s-a prescris; c) când judecătorul a
constatat vinovăţia autorului infracţiunii fără să pronunţe vreo sancţiune.
Se prevede însă că un stat contractant nu este obligat, în afară de cazul în care nu a
cerut el însuşi urmărirea, să recunoască efectul ne bis in idem, dacă fapta care a dat loc
hotărârii a fost săvârşită împotriva unei persoane, unei instituţii, unui bun care are statut
public în acest stat sau dacă persoana care a format obiectul judecăţii avea ea însăşi un
statut public în acest stat. În afară de acestea, orice stat contractant, în care fapta a fost
săvârşită sau este considerată ca atare potrivit legii acestui stat, nu este obligat să
recunoască efectul ne bis in idem, dacă nu a cerut el însuşi urmărirea.
Dacă începe o nouă urmărire împotriva unei persoane judecate pentru aceeaşi faptă
într-un alt stat contractant, orice perioadă privativă de libertate suferită în executarea
hotărârii, trebuie redusă din sancţiunea care va fi eventual pronunţată (articolul 54). Se
prevede că dispoziţiile Convenţiei europene nu împiedică aplicarea dispoziţiilor naţionale
mai largi privind efectul ne bis in idem asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate în
străinătate.
7.5.2. Luarea în considerare a hotărârilor represive europene. Potrivit dispoziţiilor
articolelor 56 şi 57 din Convenţie, orice stat contractant ia măsurile legislative adecvate
pentru a permite instanţelor sale ca, la pronunţarea unei hotărâri, să ia în considerare orice
hotărâre represivă europeană, pronunţată în contradictoriu anterior pentru o altă
infracţiune, în scopul de a se adăuga acestei hotărâri, în totul sau în parte, efectele pe care
69
legea sa le prevede pentru hotărârile pronunţate pe teritoriul său. El determină condiţiile în
care această hotărâre este luată în considerare.
În mod asemănător, se prevede că orice stat contractant trebuie să ia măsurile
legislative potrivite pentru a permite luarea în considerare a oricărei hotărâri represive
europene contradictorii, în scopul de a face aplicabile, în totalitate sau în parte, decăderile
prevăzute prin legea sa pentru hotărârile pronunţate pe teritoriul său. El determină
condiţiile în care această hotărâre este luată în considerare.
7.6. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor represive europene potrivit legii

române
Legea nr. 302/200439 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală -
baza juridică a recunoaşterii şi executării hotărârilor penale străine. Această lege
reglementează, în mod unitar, asistenţa juridică internaţională în materie penală, în toate
modalităţile cunoscute ale acesteia, cuprinde, pe lângă dispoziţiile comune, dispoziţii
speciale privitoare la recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti,a ordonanţelor
penale şi a actelor judiciare ,în titlul V al legii. În dispoziţiile sale, legea română reflectă
prevederile Convenţiei europene privind valoarea internaţională a hotărârilor represive,
adoptată la Haga, la 28 mai 1970.
39
Republicată în Monitorul Oficial nr.411din 27 mai 2019.
70
71

Cooperare Judiciară Internaţională În Materie Penală (2020-2021)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cooperare Judiciară Internaţională În Materie Penală (2020-2021)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN

CAPITOLUL I. INTRODUCERE ÎN STUDIUL COOPERĂRII JUDICIARE

1.1 Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională în materie

1.2. Cooperarea statelor europene în lupta împotriva criminalităţii.............................8

1.3. Convenţiile internaţionale pentru combaterea criminalităţii..................................9

1.3.1.Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului..........................................9

1.3.2.Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva

1.3.3.Convenţia penală privind corupţia.........................................................................10

1.3.4.Convenţia referitoare la „spălarea", depistarea, reţinerea şi confiscarea

1.3.5.Convenţia europeană pentru reprimarea infracţiunilor rutiere.........................12

1.3.6.Convenţia europeană privind infracţiunile ce vizează bunurile culturale..........12

1.3.7.Convenţia europeană referitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor

1.3.8.Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau

1.3.9.Convenţia europeană privind controlul achiziţionării şi deţinerii armelor de foc

1.3.10.Convenţia asupra criminalităţii informatice........................................................14

1.3.11.Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu

1.3.13.Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope.........16

1.3.14.Conventia Consiliului Europei pentru acţiune contra traficului de fiinţe

1.4. Convenţiile Consiliului Europei privitoare la asistenţa juridico-penală

CAPITOLUL II. EXTRĂDAREA – PRINCIPALA MODALITATE DE

2.1. Convenţia europeană de extrădare, cadrul juridic general al extrădării între

2.2. Noţiunea de extrădare în lumina Convenţiei europene de extrădare...................20

2.3. Condiţiile de acordare şi de solicitare a extrădării potrivit Convenţiei europene

2.3.1. Obligaţia de extrădare asumată de părţile contractante.....................................20

2.3.2.Infracţiuni care dau loc la extrădare......................................................................21

2.3.3.Infracţiuni pentru care nu se acordă extrădarea..................................................21

2.4. Situaţii în care nu se acordă extrădarea...................................................................25

2.5.Persoane care pot fi extrădate....................................................................................26

2.6.Persoane exceptate de la extrădare............................................................................26

2.7. Transferul procedurilor penale în cazurile de refuz al extrădării.........................27

2.9.Principiul specialităţii extrădării şi reextrădarea către al treilea stat....................29

3.1. Cererea de extrădare şi examenul de regularitate internaţională a acesteia........31

3.2. Etapele procedurii extrădării pasive........................................................................32

3.3. Declanşarea etapei judiciare a procedurii extrădării pasive şi competenţa de

3.4. Arestarea provizorie în vederea extrădării..............................................................33

3.5. Procedura la curtea de apel.......................................................................................35

3.6. Concursul de cereri de extrădare..............................................................................36

3.7. Soluţionarea cererii de extrădare..............................................................................36

3.8. Punerea în executare a hotărârii de extrădare........................................................37

3.9. Tranzitarea extrădaţilor............................................................................................39

CAPITOLUL IV. SOLICITAREA EXTRĂDĂRII DE CĂTRE ROMÂNIA...........41

4.1. Condiţii pentru solicitarea extrădării.......................................................................41

4.2. Procedura de solicitare a extrădării..........................................................................41

4.3. Efectele extrădării în România.................................................................................42

CAPITOLUL V. DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND EXTRĂDAREA.....................44

5.1. Cheltuielile ocazionate de extrădare.........................................................................44

5.2. Frauda la extrădare....................................................................................................44

CAPITOLUL VI. COOPERAREA CU STATELE MEMBRE ALE UNIUNII

6.1. Simplificarea procedurii de extrădare între statele membre U.E.........................45

6.2. Dispoziţii generale privind mandatul european de arestare..................................46

6.4. Soluţionarea şi executarea mandatului european de arestare...............................49

CAPITOLUL VII. RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR

7.1. Importanţa recunoaşterii şi a executării hotărârilor penale străine.....................61

7.2. Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive...61

7.3. Condiţiile generale de fond şi de formă pentru executarea hotărârilor represive

7.3.1. Condiţiile generale de executare............................................................................63

7.3.2. Efecte ale transmiterii executării...........................................................................64

7.3.3. Tranzitul persoanelor deţinute..............................................................................65

7.3.4. Condiţiile de formă ale cererii de executare.........................................................65

7.3.5. Cazul hotărârilor date în lipsă şi al ordonanţelor penale...................................66

7.3.6. Măsurile provizorii în vederea executării............................................................66

7.4. Executarea sancţiunilor............................................................................................67

7.4.1. Hotărârea de executare..........................................................................................67