Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie/1 aprilie 1820, Bârlad, Moldova – d.

3
mai 1873,[2] Heidelberg, Imperiul German[3]) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și
al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării
Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.

Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea
Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile
Garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității
constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara
Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România,[4] cu
capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.[5]

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa
Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan
Cuza să abdice

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza, proprietar de
pământ în județul Fălciu, și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei de origini fanariote
Cozadini.

Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, Alexandru primește o educație europeană
și devine ofițer în armata moldovenească, ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena
Rosetti în 1844.

În anul 1848, precum majoritatea statelor europene, Moldova și Țara Românească au fost
cuprinse de febra revoluțiilor. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara
Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a
participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea
Principatelor. Urmare înclinațiilor liberale manifestate în timpul episodului moldovenesc, este
transportat ca prizonier la Viena, de aici fiind eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a fost numit
ministru de război (1858) și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Prin toată
activitatea sa politică, Alexandru Ioan Cuza a susținut continuu unirea Moldovei și Țării
Românești.
A fost nominalizat în cele două Principate, de către Partida Națională, care milita pentru unire,
în defavoarea unui prinț străin. Ca urmare a contextului politic și a compromisului dintre
principalele partide, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul
iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat român în
grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor.
Principala atribuție a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective.
Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara
Românească. Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a
colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie
1859. Ideea alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor de
către delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de
la Iași. În Țara Românească, adunarea electivă a fost dominată de conservatori, care erau însă
scindați. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au
sfârșit prin a se ralia candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie
1859, domn al Țării Românești. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie
1859, bazele statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv
pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie
1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficială a faptului împlinit
de la 24 ianuarie 1859.[13]Turcia l-a recunoscut pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al
Principatelor în 1861.[14]

Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia Centrală la
Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituție din istoria modernă a
României și realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de
Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind
desființată în februarie 1862.[15]