Povestea lui Harap-Alb

Basmul este o specie a genului epic in proza, de intindere medie cu caracter supranatural
in care personajele sunt purattoare de valori simbolice reprezentand BINELE si RAUL. In
confruntarea dintre cele doua forte, BINELE iese intotdeauna invingator,basmul avand un
final fericit.
Ion Creangă este unul dintre cei mai importanți povestitori ai țării noastre făcând parte din
catrenul marilor clasici ai literaturii române. Acesta a publicat numeroase opere precum:
povestea „Capra cu 3 iezi”, „Soacra cu trei nurori”, ”Povestea lui Harap-Alb”, volumul de
povestiri ”Amintiri din copilărie”.
”Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult publicat în anul 1877 în revista ”Convorbiri
literare”.
Ca în orice basm, cult sau popular, tema operei o reprezintă lupta dintre bine și rău, fiind
soluționată cu triumful binelui și înfrângerea răului, având loc un proces de maturizare al
protagonistului de la statul de novice la cel de adult.
În text sunt prezente numeroase motive literare printre care se numără și următoarele: motivul
„împăratului fără urmaș”, motivul „podului” (simbolizează trecerea de la universul real la cel
imaginar), motivul „pădurii-labirint” (simbol al nematurizării sale, lăsându-se păcălit de
viclenia spânului, dând dovadă de naivitate), motivul „fântânii” (reprezintă moartea și
învierea, coborârea în infern, o etapă esențială în procesul de maturizare al protagonistului,
ceea ce îi redă operei un caracter de bildungsroman), motivul „apei” (motiv al vieții și al
morții).
Titlul basmului sugerează caracterul fabulos al operei („Povestea”), fiind un oximoron format
din 2 termeni total opuși „Harap”, care înseamnă sclav cu pielea neagră și ”Alb”, epitet
cromatic ce simbolizează condiția de nobil. Totodată, titlul este chiar numele protagonistului
ce îi redă astfel statutul de personaj eponim.
Perspectiva narativă este obiectivă, având un narator omniscient, verbele și pronumele din
text fiind redate la persoana a III-a precum: „nu avea”, „nu se văzuse”, respectiv „ei” și
„sale”.
Cronotopul este realizat din coordonatele spațio-temporale, timpul fiind fabulos nesfârșit
„Amu cică era odată un crai care avea trei feciori...”, iar locul fiind specificat pe mai multe
planuri.
În text se remarcă prezența unui număr mare de personaje. Acestea sunt clasificate după mai
multe criterii: personaje adjuvante (Sfânta Duminică, Calul, Flămânzilă, Setilă, Ochilă,
Gerilă, Păsări-Lățilă-Lungilă), personaje donatoare (Crăiasa frunicilor, aceasta îi dă lui Harap-
Alb o aripioară care îl va ajuta mai târziu deoarece, el a fost milostiv și nu le-a călcat, alegând
să traverseze râul chiar dacă asta presupunea să-și pună viața în pericol, Crăiasa Albinelor,
care la fel ca în cazul anterior îi dă o aripioară pentru fapta bună pe care protagonistul a făcut-
o, făcându-le un cuib în pălăria sa), personaje negative (spânul și împăratul-roș), personajul
principal este un om normal, atipic, înzestrat cu calități (milostiv, prietenos), dar și defecte
(naivitate, încălcarea sfatului părintesc).
Ca moduri de expunere prezente in text sunt urmatoarele : naratiunea, prin redarea verbelor
din basm la timpul trecut (“era”, “avea”); descrierea, realizata in momentul in care autorul
 Povestea lui Harap-Alb
face caracterizarea directa/indirecta a personajelor si dialogul (“- Tata eu cred ca mi se cuvine
aceasta cinste…”/ “- Bine, dragul tate, daca te bizuesti ca-i putea razbate…”)
In componenta basmului “Povestea lui Harap-Alb” identificam formule specifice. Formula
initiala este extrem de simpla, redusa la esenta “Amu cica era odata”, in care “cica”
marcheaza incertitudinea, iar “a fost odata” plaseaza actiunea intr-un timp indepartat de
momentul vorbirii. Formulele mediane sunt mul mai evoluate si numeroase decat in basmul
popular “Si merg ei o zi sim erg doua si merg 49.” Formula finala este cu totul originala dar
isi indeplineste rolul “Si a tinut veselia ani intregi si acum mai tine inca cine se duce acolo bea
si mananca iar pe la noi cine are bani bea si mananca iar cine nu se uita si rabda”.
In basm, sunt prezente numerele magice, simbolice: 3, 12, 24, si obiectele miraculoase, unele
fiind grupate cate trei (“trei smicele de mar dulce si apa vie si apa moarta”). Eroul este
sprijinit de ajutoare si donatori: fiinite cu insusiri supranaturale (Sf Duminica), animale
fabuloase( calul nazdravan, craiasa furnicilor si a albinelor), fapturi himerice(cei cinci
tovarasi) sau obiecte miraculoase (aripile craieselor, smicelele de mar, apa vie, apa moarta) si
se confrunta cu antagonistul (Spanul), care are si functie de trimitator. Personajul cautat este
fata de imparat.
Opera are caracter de oralitate deoarece prezinta regionalisme (“amu”, “cica”), expresii
populare (“a se lasa in stirea lui Dumnezeu”), proverbe si zicatori (“La placinte inainte, la
razboi inapoi, “Are balta peste”), limbal paremiologic (“vorba ceea”, “De-ar stii omul ce-o
pati dinainte s-ar pazi”), expresii onomatopeice(“ si odata pornesc ei teleap, teleap.”), toate
acestea creand un spatiu deschis pentru cititor.
In final Harap-Alb depaseste si ultima treapta a initierii recapatandu-si identitatea si reintrand
in posesia palosului simbol al barbatiei, al maturizarii, avand o nunta frumoasa cu fata
imparatului Ros.
In concluzie basmul „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca particularitati
umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor prin limbaj, umorul si oralitatea.