MOARA CU NOROC 

de Ioan Slavici
 
- nuvelă realistă de analiză psihologică –
 
Ioan Slavici face parte, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ion Creangă,
din galeria marilor clasici ai literaturii române. Scriitorul se inspiră în nuvelistica sa din viaţa
satului ardelean, fiind un deschizător de drumuri pentru proza secolului XX. Lumea satului
este reconstituită realist, autorul face în permanenţă apel la tradiţie, la moravuri şi obiceiuri,
personajele conformându-se obligatoriu unei mentalităţi tradiţionale. Slavici este un autor
moralist și de aceea, asemeni personajelor din tragediile greceşti, personajele lui Slavici sunt
victimele unui destin neiertător. Elementele de modernitate ale operei lui Slavici sunt date de
analiza psihologică prin intermediul căreia autorul pune în evidenţă transformările
personajelor la nivel psihologic.
Opera literară „Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicată în perioada marilor
clasici (anul 1881), în volumul de debut „Novele din popor”, reprezentativ pentru viziunea
autorului asupra lumii satului românesc.
Moara cu noroc este o nuvelă, adică o specie a genului epic, în proză, cu un sigur fir
narativ, cu un conflict concentrat, cu personaje puţine şi construită, de obicei, în jurul unui
personaj principal care este urmărit de-a lungul evoluţiei sale, personalitatea sa dezvăluindu-
se în urma unor situaţii conflictuale.
Moara cu noroc este o nuvelă realistă prin tematică, construirea personajelor în
relaţie cu mediul în care trăiesc, prin veridicitatea şi obiectivitatea perspectivei narative şi este
o nuvelă de analiză psihologică prin utilizarea modalităţilor de caracterizare a personajelor şi
de investigare psihologică.
Titlul, „Moara cu noroc”, este mai degrabă ironic, aluziv, întrucât locul întâmplărilor
este mai degrabă unul cu ghinion, care aduce nenorociri. Moara se dovedește a fi cu noroc
doar pentru câștiguri necurate. În credința populară se spune că pe locul unei foste mori
sălășluiesc spiritele rele. În sens denotativ, moara este locul unde se macină grăunțele, iar în
sens conotativ, moara este cea care îi macină sufletul lui Ghiță.
Tema nuvelei urmăreşte efectele nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de înavuţire,
ceea ce susţine caracterul realist, dar şi pe cel psihologic, prin urmărirea evoluţiei psihologice
a personajelor.
Conflictul nuvelei este complex, de natură socială (confruntarea a două lumi cu
mentalităţi diferite), psihologică şi morală (lupta dintre bine şi rău). Astfel, din perspectiva
socială, nuvela prezintă un conflict exterior datorat de încercarea lui Ghiţă de a-şi depăşi
condiţia socială, pentru care se confruntă cu personajul antagonist, Lică Sămădăul. Din
perspectiva psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă, care este sfâşiat de
dorinţe puternice şi contradictorii: pe de-o parte el vrea să rămână cinstit şi fericit alături de
familie, pe de altă parte vrea să se îmbogăţească repede şi fără efort.
Fiind o operă epică, Moara cu noroc are narator, acţiune şi personaje, prin intermediul
cărora autorul îşi exprimă în mod indirect propriile sentimente. Modul de
expunere predominant este naraţiunea îmbinată cu dialogul, monologul interior şi descrierea.
Construcţia epică este bazată pe naraţiunea obiectivă în care comportamentul, sentimentele
şi gândurile eroului sunt prezentate din perspectiva unui povestitor omniscient. Stilul
narativ este sobru, impersonal, specific prozei realiste, iar stilul indirect liber este utilizat în
portretizare şi în analiza psihologică.
 Nuvela este construită după principiul ciclic, începând şi sfârşindu-se cu replicile
bătrânei care conferă unitatea şi sensul textului. La început, cuvintele bătrânei fixează teza
morală a nuvelei, conform căreia omul trebuie să se mulţumească cu ce are: „- Omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face
fericit.” Nerespectarea acestui principiu de viaţă va aduce cu sine sfârşitul tragic al
personajelor, exprimat în final de bătrână prin replica: „Simţeam eu că nu are să iasă bine:
dar aşa le-a fost dată.”
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare
religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte.
Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un fir epic complex, o structură narativă
complicată şi pleacă de la o teză morală: în viaţă, omul trebuie să aibă simţul măsurii,
echilibru şi stăpânire de sine. Astfel că textul are un puternic spirit moralizator, caracteristică
generală a prozei lui Slavici. Personajele plătesc pentru imoralitatea lor, fiind sancţionate de
destin.
Subiectul nuvelei îl constituie etapele şi efectele înfruntării dintre protagonist, Ghiţă şi
antagonist, Lică.
În expoziţiune este descris drumul care duce la Moara cu noroc prezentându-se astfel
cadrul obiectiv al acţiunii. Ghiţă, eroul principal, nemulţumit de condiţia sa socială de cizmar
modest şi sărac, se hotărăşte (împotriva sfaturilor soacrei sale) să ia în arendă cârciuma de la
Moara cu noroc. El intenţionează să stea aici numai trei ani până se pune pe picioare, astfel că
se mută cu toată familia acolo. La început, lucrurile merg bine iar Ghiţă este mulţumit.
Intriga o constituie apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc, tulburând echilibrul
familiei.
Desfăşurarea acţiunii se concentrează pe înstrăinarea lui Ghiţă faţă de familie.
Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, e brutal cu Ana şi cu cei mici.
Datorită generozităţii lui Lică, starea materială a lui Ghiță devine tot mai înfloritoare, numai
că începe să-şi piardă încrederea în sine.
Dornic să facă avere, Ghiţă se îndepărtează de Ana şi devine treptat complicele lui
Lică la diverse nelegiuiri: jefuirea arendaşului, uciderea unei femei şi a unui copil. Reţinut de
poliţie, lui Ghiţă i se dă drumul numai pe „chezăşie”. Cârciumarul se aliază cu jandarmul
Pintea, fost hoţ de codru şi tovarăş al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe Sămădău. Ghiţă nu
reuşeşte să fie onest până la capăt nici faţă de Lică şi nici faţă de Pintea. El ar dori să îl
trădeze pe Lică, dar ar vrea să și păstreze banii câștigați din afacerile cu acesta.
Punctul culminant al nuvelei reprezintă momentul în care Ghiţă ajunge pe ultima
treaptă a degradării morale. Dispus să facă orice pentru a se răzbuna, Ghiţă îşi aruncă soţia în
braţele lui Lică. Dezgustată de laşitatea soţului, Ana i se dăruieşte lui Lică. Când se întoarce şi
realizează acest lucru, Ghiţă o ucide pe Ana, iar el la rândul său este ucis de Răuţ, din ordinul
lui Lică.
Deznodământul este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuie
cârciuma de la Moara cu noroc. În credința populară, focul are un rol purificator și este
singurul care poate curăța locul de păcate. Pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică se
sinucide, izbindu-se cu capul de un copac. Singurele personaje care supravieţuiesc sunt
bătrâna şi copiii.
În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.
Personajul principal, Ghiţă, este un personaj complex, al cărui destin ilustrează
consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. La început, el este un om energic, de acţiune, bun
meseriaş, harnic, blând şi cumsecade. El este capul familiei pe care încearcă să o conducă spre
bunăstare.
Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel
interior, a lui Ghiţă. Acesta, cu toate că este conştient de pericolul pe care-l reprezintă Lică,
nu se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra sa. Ghiţă devine temător,
suspicios, ezitant şi îşi pierde liniştea. Temerile îl fac să îşi ia măsuri de precauţie (îşi ia câini,
pistoale şi o slugă). Caracterizarea indirectă este constituită din conflictul interior care este
trădat de gesturi, gânduri, fapte, de schimbările în relaţia cu membrii familiei. Este brutal cu
Ana şi copiii, este violent, ursuz, crispat şi mohorât. În mintea şi sufletul lui Ghiţă încolţesc
tentaţiile (îi pare chiar rău că are familie şi nu-şi poate asuma riscuri mai mari). Un mijloc de
caracterizare (autocaracterizarea) este monologul interior care transcrie gândurile şi
frământările personajului. Ghiţă devine laş, fricos şi subordonat în totalitate lui Lică.
Ghiţă este caracterizat direct de Lică drept un „om de nădejde”. Treptat, însă el se
trezeşte complicele lui Lică în diferite fărădelegi, jurând strâmb pentru acesta la proces. În
ciuda compromisurilor, Ghiţă are încă remuşcări, semn că nu şi-a pierdut de tot omenia,
pierzându-şi însă încrederea în sine. Axa vieţii sale morale este distrusă treptat, se simte
înstrăinat de toţi şi de toate. De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar
fi mai bine să plece de la han. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate.
Ultima treaptă a degradării morale a lui Ghiţă are loc când, orbit de furie şi de dorinţă de
răzbunare, o foloseşte pe Ana ca momeală, aruncând-o în braţele lui Lică şi în cele din urmă o
ucide. La rândul său, el este omorât de Răuţ, din ordinul lui Lică.
Sfârşitul tragic este modul în care destinul îl sancţionează pe protagonist pentru patimile sale
exagerate, care l-au adus la cea mai joasă treaptă a degradării morale.
Lică Sămădăul exercită asupra celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie
diabolică. Caracterul tipic al lui Lică este susţinut de faptul că naratorul îl include într-o
anumită categorie socială – aceea a păstorilor de porci – prin explicarea noţiunii de
„sămădău”. Lică este caracterizat în mod direct de narator: „un om ca de treizeci şi şase de
ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese
împreunate la mijloc. Lică este porcar ...”. Printr-o scurtă autocaracterizare este arătat
orgoliul de stăpân al lui Lică, care îşi impune, încă de la început, regulile. Tot în mod direct îl
caracterizează şi Ana, care intuieşte că Lică e „om rău şi primejdios”. Cel mai exact, însă, îl
caracterizează Pintea.
Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile celorlalţi. Se
foloseşte de patima lui Ghiţă pentru bani, atrăgându-l în afacerile lui necurate. Profită de
fascinaţia pe care o exercită asupra Anei, determinând-o să i se dăruiască. Chiar Ghiţă îi
spune: „Tu nu eşti om, Lică, ci diavol”. Lică marchează nefast destinul celor care intră în
contact cu el, iar sfârşitul lui cumplit este pe măsura propriilor fapte.
Opera literară „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă de analiză
psihologică prin temă, prin reprezentarea veridică a realităţii satului transilvănean de la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi prin complexitatea personajelor, înscriindu-se, prin valoarea
sa, în seria capodoperelor literaturii române.