Teologia si filozofia sfantului Grigorie de Nazianz

Filosoful, adică iubitorul de înţelepciune, este un om care leagă într-un singur

elan căutarea unei vieţi morale desăvârşite de căutarea înţelepciunii divine.
Cunoaşterea realităţilor create şi a Creatorului lor este, de fapt, drumul către
îndumnezeire. Astfel, finalitatea cunoaşterii nu are în vedere doar bogăţia
intelectuală, ci dobândirea harului care îl va lumina pe om o veşnicie. Pentru
Sfântul Grigorie de Nazianz, această înţelegere a fost filosofie pentru propria
viaţă, dar şi pentru următorii săi întru Hristos.

Creştinismul şi-a făcut apariţia în lume ca religie revelată, ca mod de viaţă,

propovăduind o doctrină a mântuirii şi iubirii, nu ca sistem teoretic şi abstract. Cu
excepţia Sfântului Apostol Pavel, despre care credem că s-a confruntat cu filosofii greci
în sens academic în Areopag, mesajul creştin a fost unul religios. Cu toate acestea,
creştinismul s-a răspândit cu repeziciune, stârnind suspiciune şi ostilităţi nu numai din
partea evreilor, dar şi a autorităţilor politice şi a intelectualilor şi scriitorilor păgâni.
Adeseori aceste resentimente erau hrănite de o profundă necunoaştere a mesajului
creştin. Atacurile împotriva învăţăturii creştine aveau loc la nivel teoretic şi pe motive
filosofice, iar ele trebuiau să primească un răspuns, ceea ce angaja argumente
teologice, dar şi filosofice. Deşi în primele scrieri creştine există elemente filosofice, nu
se poate vorbi, la acest nivel, de un sistem filosofic, deoarece interesul primar era unul
teologic şi viza apărarea Credinţei. Pe măsura răspândirii şi a întăririi Bisericii creştine,
elementul filosofic a început să se facă din ce în ce mai simţit în gândirea creştină, mai
ales în acele cazuri în care atacurile împotriva creştinilor erau duse de păgâni, filosofi
de profesie. Dar nu numai atacurile externe împotriva creştinismului au dus la preluarea
unor elemente de filosofie şi, mai apoi, la conturarea unei filosofii creştine. Intelectualii,
deja de tradiţie creştină, simţeau ei înşişi nevoia de a pătrunde mult mai profund,
bineînţeles în măsura în care era posibil, datul Revelaţiei şi să-şi contureze o viziune
comprehensivă despre lume şi om în lumina credinţei şi a raţiunii.

Atitudinea gânditorilor creştini faţă de filosofie nu a fost una unitară. Discernem trei
moduri de abordare a elementului filosofic. În primul rând este vorba de acceptarea fără
rezerve a filosofiei, fapt care a dus în cele din urmă la gnosticismul eretic. În al doilea
rând, de o respingere totală a acesteia, atitudine pe care o întâlnim la primii apologeţi şi
la asceţi, atitudine favorizată de Şcoala din Antiohia şi care s-a făcut resimţită în
mişcarea iconoclastă, iar mai târziu în diverse forme ale protestantismului modern şi
contemporan. În al treilea rând, se poate vorbi de o acceptare controlată a filosofiei.
Acest lucru s-a făcut simţit mai întâi la Alexandria şi apoi în cazul Şcolii din Capadocia,
al cărei membru marcant este Sfântul Grigorie de Nazianz. Structurile filosofice mai
atractive pentru gânditorii creştini au fost, într-o primă instanţă, cele platoniciene şi apoi
neoplatoniciene. Aristotelismul va pătrunde mai greu şi mai târziu în creştinism, deşi, ici
şi colo, unii Părinţi ai Bisericii nu au fost necunoscători ai tradiţiei filosofiei aristotelice.

Sfântul Grigorie de Nazianz, marele teolog iubitor de filosofie

Sfântul Grigorie de Nazianz, alături de el - marii corifei ai Şcolii din Capadocia, Sfântul
Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nyssa, face parte din şirul acelor gânditori creştini
care au construit, am putea spune, o tradiţie filosofică creştină greacă de filiaţie
platoniciană, în timp ce s-au menţinut în limitele Ortodoxiei. Desigur, ei nu sunt singurii.
Înaintea lor îi întâlnim pe reprezentanţii Şcolii alexandrine: Clement, Origen, Sfântul
Atanasie cel Mare, iar după ei, pe Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul, pe Ioan de
Scythopolis şi în special pe Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Tradiţia capadociană s-a conturat în funcţie de cea alexandrină, în cadrul unui proces
selectiv de acceptare sau respingere a unor elemente fundamentale de gândire. Acelaşi
proces selectiv a fost aplicat şi în cazul relaţiei cu filosofia platoniciană. S-a pornit de la
premisa că sistemele filosofice deţin anumite elemente de adevăr, în special
platonismul, pe când celelalte elemente, care nu corespundeau revelaţiei creştine, au
fost respinse. Principalele doctrine filosofice respinse de gânditorii creştini au fost:
veşnicia cosmosului, divinitatea sufletului uman individual şi credinţa că sufletul este o
substanţă diferită de trup, de care poate şi trebuie să se debaraseze ca de ceva rău.

Viziunea patristică asupra omului şi a cosmosului - adevărata

filosofie
 Fiind străini noţiunii de creaţie, grecii au acceptat cu uşurinţă concepţia potrivit căreia
cosmosul este veşnic. Pentru ei, problema nu era a marii diviziuni între Dumnezeu şi
făpturile Sale, ci între lumea inteligibilă şi cea sensibilă. Dumnezeu şi sufletul aparţin
lumii inteligibile şi nu celei sensibile şi, ca atare, sunt specii ale aceluiaşi gen. Dacă
sufletul este prins în lumea sensibilă, căreia îi aparţine trupul, el a căzut din starea sa
pură şi trebuie să încerce să se elibereze, abandonând trupul, pentru a reveni în sfera
lui naturală. Pentru creştinism acest lucru este inacceptabil, deoarece anulează
semnificaţia actului de mântuire. Fiind prin natura sa divin, ţinta sufletului nu mai este
doar simpla strădanie de a se elibera de povara trupului, de a ajunge la libertatea
ontologică rezultată din înlăturarea poverii înrobitoa-re a trupului, ca în filosofia greacă
antică, ci de a se redefini în plan ontologic, noetic şi valoric în funcţie de Dumnezeu, ca
punct suprem de referinţă. În plus, pentru creştini, asocierea sufletului cu trupul nu
înseamnă că sufletul piere odată cu trupul, ci că trupul înviază împreună cu sufletul.

„Ce este omul de-Ţi aminteşti de el (Ps. 8, 4)? Ce este această nouă taină care mă
priveşte şi pe mine? Sunt mic şi mare, umil şi proslăvit, muritor şi nemuritor, pământesc
şi ceresc. Împărtăşesc o condiţie cu lumea de jos şi alta cu Dumnezeu; una cu trupul,
alta cu spiritul. Trebuie să mă îngrop cu Hristos, să înviez cu Hristos, să fiu împreună
moştenitor cu Hristos, să devin fiu al lui Dumnezeu, eu însumi un dumnezeu.“

O reabilitare a trupului implică o continuitate între cele două lumi, inteligibilă şi

sensibilă, faţă de un Creator transcendent şi, prin aceasta, se mai efectuează şi o
divizare a întregii cunoaşteri umane în praxis şi theoria. Atât timp cât cele două lumi
erau considerate că epuizează întreaga fiinţă, teologia putea fi considerată ca
perfecţiune a ştiinţelor teoretice, iar etica a celor practice. Însă, atunci când fiinţa a fost
concepută ca necesitând o cauză dincolo de sine însăşi, teologia nu mai putea fi inclusă
între ştiinţele teoretice, ci trebuia să reprezinte o activitate în continuare sau un mod de
existenţă al sufletului în ascendenţă, în urcuş, care să ducă la desăvârşirea ce
transcende atât simţul, cât şi intelectul. În acest urcuş au fost concepute trei etape:
dobândirea virtuţilor practice, ca element purificator, deoarece ele înlătură păcatul şi
greşeala; dobândirea virtuţilor teoretice, care reprezintă înţelepciunea conferită prin
iluminare de sus şi, în cele din urmă, desăvârşirea sufletului, sfârşitul oricărei filosofii, în
care sufletul devine una după har cu Dumnezeu, deoarece la acest nivel apropierea
dintre cunoscător şi cunoscut, ca măsură a cunoaşterii, culminează în identificarea lor
prin contopire noetică în iubire, mai precis, cu acea iubire care este dumnezeiască şi
nepătimitoare.

În funcţie de Origen, considerat punct de referinţă pentru cei trei capadocieni, Sfântul
Grigorie de Nazianz ocupă un loc de mijloc între Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de
Nyssa. Origen înclina spre interpretarea alegorică, pe când Sfântul Vasile susţinea
interpretarea literală, iar Sfântul Grigorie de Nyssa, o minte deosebit de speculativă, se
apropia în abordările sale metodologice de Origen. Sfântul Grigorie de Nazianz susţine
că orice interpretare este validă, mai ales în cazul descifrării sensului noetic al
Scripturilor, prin aceasta dovedindu-se superioritatea acestora faţă de cărţile păgânilor. 

Planul cunoaşterii la Sfântul Grigorie de Nazianz ţine cont de diviziunea platoniciană a

lumii în inteligibilă şi sensibilă. Întrucât lumea sensibilă este doar o copie a celei
inteligibile, ea proiectează doar umbre, în timp ce lumea inteligibilă revelează chipuri,
forme sau reprezentări ale singurei realităţi care este Dumnezeu. Prin analogie, Vechiul
Testament dezvăluie umbre, în timp ce Noul Testament prezintă chipuri ale Adevărului
ultim, care este Dumnezeu Cel incomprehensibil.

Scripturile sunt împlinite prin tradiţia orală, a cărei supravieţuire depinde de fidelitatea
ucenicului faţă de magistrul său. Relaţia dintre Ortodoxie şi erezie este asemenea
relaţiei dintre sănătate şi boală, „o indispoziţie care a apărut atunci când Logosul divin,
adică theologia, a fost înlocuit de logosul uman, şi anume, raţiunea necontrolată de
credinţă“.

Credinţa ne spune că lucrurile cuprinse în Scriptură sunt

adevărate, raţiunea ne arată cum sunt adevărate
Vehiculul de transmitere a Tradiţiei, scrisă şi nescrisă, este Biserica, care este atât
agentul, cât şi mărturia răspândirii iluminării în întreaga lume. De aceea, ca episcop al
Bisericii, Sfântul Grigorie se consideră pe sine organ prin care este transmisă tradiţia,
un theologos în linie directă cu theologoi care au scris Scripturile. Aşa se face că el nu
are pretenţia de a fi original. La fel ca Solomon, el nu dorea să deschidă gura fără ca
mai înainte să fi „pătimit“ îndrumarea divină, altminterea nu s-ar fi putut considera
theologos având autoritatea de a vorbi despre Dumnezeu.

Filosofarea despre Dumnezeu, susţine Sfântul Grigorie, nu aparţine tuturor, „ci celor ce
s-au străduit şi au fost învăţaţi în contemplaţie şi, înainte de aceasta, celor ce au fost
curăţiţi în suflet şi în trup, sau cel puţin se curăţă într-o anumită măsură“ (Cuv. I, 3), iar
ea se face între anumite limite, începând cu cele ce ne sunt apropiate şi în măsura în
care ascultătorul este deprins să le înţeleagă şi are puterea de a face acestea. Pe
Dumnezeu trebuie să-L pomenim mai des decât respirăm, potrivit cuvântului: „să se
cugete ziua şi noaptea“ (Ps. 1, 2) şi „să se binecuvinteze Domnul în toată vremea“, însă
totuşi cu precauţie şi nu oriunde şi oricând, întrucât „orice lucru îşi are vremea lui“.

Desigur, raţiunea nu este fără valoare. Din această pricină Sfântul Grigorie este aspru
cu cei care, necunoscând înţelepciunea păgână, o resping de-a valma, adică
„dispreţuiesc ceea ce ei nu ştiu“. Iar în alt loc, el spune referitor la filosofie: „După
teologie, este darul cel mai de preţ pe care l-am dobândit şi pe care încă îl păstrez“.
Faţă de platonicieni are cuvinte de laudă: „ei au cugetat cel mai bine despre Dumnezeu
şi ne sunt cei mai apropiaţi“. Însă valoarea raţiunii rezidă însă în credinţă, iar realizările
platonicienilor sunt fără valoare dacă nu sunt subordonate credinţei şi dacă nu îşi
recunosc limitele.

Credinţa ne spune că lucrurile cuprinse în Scriptură sunt adevărate, raţiunea ne arată

cum sunt adevărate. El împarte enunţurile biblice în patru categorii: lucruri care nu
există, dar despre care oamenii vorbesc; lucruri care există, dar despre care oamenii nu
vorbesc; lucruri care nu există şi despre care oamenii nu vorbesc şi lucrurile care există
şi despre care oamenii vorbesc. Primei categorii îi aparţin antropomorfismele necesare
datorită limitelor discursului uman; celei de a doua categorii, conceptele care sunt
înlăturate prin aphairesis (înlăturarea progresivă a fiecărui concept pe care mintea şi-l
poate forma despre Dumnezeu cu certitudinea că fiecare este neadecvat); celei de a
treia categorii îi aparţine nihilum din care Dumnezeu creează, iar celei de a patra,
evenimentele care sunt istoric şi literal adevărate. Raţiunea este adecvată doar în cazul
celei de a patra categorii pentru a descifra adevărul, deoarece, prima categorie nu
deţine un adevăr propriu, a doua este deasupra raţiunii şi a treia sub raţiune. Raţiunea,
purcezând din credinţă, începe cu o categorie şi sfârşeşte cu alta.

Cunoaşterea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului

Cunoaşterea în sine depinde de gradul de iluminare atins de cunoscător. De aceea,
înţelepciunea sau cunoaşterea îşi are izvorul la Dumnezeu, de unde curge spre toate
nivelele creaţiei. Înţelepciunea sau iluminarea este vehiculul unui întreit ritm universal:
mone, proodos, epistrophe; rezidă în Dumnezeu, purcede din El şi se reîntoarce la
Dumnezeu. Acest ritm este prezent atât în gândirea platoniciană, cât şi în cea creştină.
În purcederea ei, ea devine mai întâi înţelepciunea luminoasă şi jubilantă a îngerilor şi a
celor care se bucură de contemplaţie, înţelepciunea umană fiind o reflectare a acesteia.
Dumnezeu este pentru lumea inteligibilă ceea ce soarele este pentru cea sensibilă, iar
îngerii sunt razele Sale pe care le reflectă sufletele umane purificate. În acest context,
Sfântul Grigorie de Nazianz dezvoltă o anghelologie gnoseologică, ca instrument al
întregii sale gnoseologii.

Urcuşul mistic este deopotrivă un urcuş al curăţirii şi purificării, dar şi al unei

ascensiuni noetice care culminează în visio beatifica, starea de supracunoaştere. În
panegiricul său dedicat Sfântului Atanasie, Sfântul Grigorie îi declară fericiţi pe cei care
prin exerciţiul raţiunii şi prin practicarea contemplaţiei s-au detaşat de vălul sau norul
trupului şi au devenit asemenea lui Dumnezeu şi s-au identificat cu cea mai curată
lumină în măsura în care acest lucru este posibil firii umane. Astfel de oameni sunt
fericiţi prin urcuşul din această lume şi prin îndumnezeire în lumea de dincolo, care este
dăruită de adevărata filosofie şi prin depăşirea dualităţii materiei prin unirea cu ceea ce
ei percep în Treime.

Gândirea lui Grigorie de Nazianz nu poate fi evaluată în afara structurilor filosofiei

platoniciene. El a asimilat mult mai mult această filosofie, comparativ cu ceilalţi doi mari
capadocieni. Teologia lui este mai degrabă o filosofie. Însă este vorba de o filosofie
îmbibată de Întrupare: „Dumnezeu coborât a devenit om pentru ca eu să pot deveni
Dumnezeu în măsura în care El a devenit om“. Prin extensiune, cunoaşterea divină a
devenit cunoaştere umană pentru ca aceasta se redevină cunoaştere divină. Acesta
este pulsul unei gnoseologii pronunţat ancorată în structuri ontologice, redimensionată
după chipul cunoaşterii per se, care este Dumnezeu.

Bibliografie:
1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Pre
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura IBMBOR,
București, 2005

2. Băjău, Constantin, Patrologie, Ed. Universitaria, Craiova, 2007

3. Idem, Poezia Sf. Grigorie de Nazianz, în rev. ,,Studii Teologice”, nr. 1-2/1958