Sunteți pe pagina 1din 28

Metodologia cercetarii infractiunilor contra patrimoniului * furtul

Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului – deci şi al infracţiunii de furt simplu sau
calificat – îl constituie relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea
patrimoniului.
În terminologia legii penale, noţiunea de „patrimoniu” nu are acelaşi înţeles ca şi în dreptul civil. Sub
aspect civil patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au
valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau, cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale
şi viitoare ale unei persoane.
În dreptul penal noţiunea de patrimoniu în legătură cu infracţiunile care se pot comite împotriva acestuia
are un înţeles mai restrâns şi se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor, susceptibilă de a fi
apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite etc.
Sub alt aspect este de observat că încriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în
vedere acţiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziţia juridică, a victimei. Aceasta înseamnă că infractorul trebuie
să justifice că avea dreptul să săvârşească fapta care i se reproşează şi în raport cu care organele de urmărire au
făcut dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost deposedată ilegal de un bun ea nu este ţinută să facă
dovada că avea calitatea de proprietar sau de posesor ori de deţinător legitim al bunului care i-a fost sustras,
însuşit sau distrus prin săvârşirea infracţiunii.
Infracţiunea de furt, ca infracţiune contra patrimoniului, în forma sa simplă este prevăzută în art. 228 C.
pen. şi constă în luarea unui bun mobil, din posesia sau detenţia unei persoane, fără consimţământul acesteia
în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. De asemenea, constituie furt luarea, în condiţiile de mai sus, a unui vehicul
cu scopul de a-l folosi pe nedrept. – furtul in scop de folosința
Deci, pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de furt trebuie să fie îndeplinite trei cerinţe esenţiale
(condiţii speciale), şi anume: lucrul sustras să fie un bun mobil, acest bun să se fi aflat în posesia sau detenţia
unei alte persoane, iar luarea să se fi făcut fără consimţământul celui deposedat.
În legătură cu prima cerinţă, bunul care constituie obiectul material al infracţiunii de furt trebuie să aibă o
valoare pentru cel care îl deţine şi nu o valoare în general. Astfel, pot constitui obiect material al infracţiunii,
chiar şi bunurile care au o valoare afectivă, sentimentală.
Legiuitorul a înţeles să facă precizări referitor la obiectul material al infracţiunii, care poate fi:
- orice bun mobil
- înscrisurile
- energia electrică
- orice alt fel de energie care are valoare economică.
Acelaşi regim juridic se poate aplica şi bunurilor care au o valoare specială (colecţii de timbre, monezi,
relicve etc.).
Noţiunea de bun mobil corespunde aceleia din dreptul civil şi se caracterizează prin aceea că el poate fi
deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul.
Orice lucru mobil, atât timp cât se află de fapt situat în sfera patrimonială a unei persoane, implică
prezumţia că el satisface o necesitate a acelei persoane şi pentru această consideraţie primeşte calificativul de
bun. Dacă un obiect nu se găseşte în patrimoniul vreunei persoane, el constituie un lucru extrapatrimonial,
neputând fi considerat un bun şi, drept urmare, neputând constitui obiectul material al unui furt (res nullius, res
derelictae).
Bunul mobil poate fi animat sau neanimat; sunt bunuri animate animalele, păsările domestice, precum şi
orice vieţuitoare care trăieşte în stare naturală şi care se găseşte în stăpânirea unei persoane. Neanimate sunt
celelalte bunuri indiferent de starea lor fizică (lichidă, gazoasă, solidă). Banii, titlurile de credit şi orice alte
valori, echivalând bani, sunt bunuri mobile.
Imobilele, prin natura lor, în mod firesc nu pot face obiectul unui furt. Dimpotrivă, pot constitui obiectul
material al furtului părţi dintr-un asemenea bun, devenite mobile prin detaşare. De exemplu, dacă un apartament
nu poate fi furat în întregime, în schimb pot fi furate uşile, ferestrele acestuia.
Sunt considerate bunuri mobile şi pot deveni obiect material al furtului arborii, recoltele după ce au fost
desprinse de sol, precum şi fructele, după ce au fost desprinse de tulpini.
Referitor la corpul uman sau părţi ale acestuia, dacă omul este în viaţă, acestea nu pot constitui obiectul
material al furtului; dacă însă acesta foloseşte diferite proteze detaşabile, acestea pot forma obiectul material al
infracţiunii de furt.
Sunt asimilate bunurilor mobile şi acele energii care sunt susceptibile de a fi sustrase, şi care au o valoare
economică (de exemplu: energie electrică, termică, hidraulică), cât şi înscrisurile. La acestea din urmă nu se cere să
aibă valoare economică fiind suficient ca ele să facă parte dintr-un patrimoniu al unei persoane, să fie utile acestuia.
Fac parte din categoria înscrisurilor, toate acele acte scrise care au valoare materială independentă, ca de pildă,
manuscrisele, memoriile, jurnalele intime, corespondenţa etc. Prin înscrisuri se înţelege, de asemenea, actele scrise
care servesc la dovedirea unor situaţii sau raporturi juridice.
Ansamblul acestor înscrisuri constituie entităţi patrimoniale pentru cel care le deţine, iar sustragerea lor
poate cauza un prejudiciu material persoanei vătămate şi foloase injuste infractorului.
În ceea ce priveşte vehiculele, acestea constituie obiect material al infracţiunii de furt atât în cazul când
vehiculul a fost sustras în scopul de a fi însuşit, cât şi în cazul când sustragerea vehiculului s-a făcut doar în
scopul folosirii temporare.
Două dintre situaţiile care atrag în prezent reţinerea formei calificate a infracţiunii, şi anume, furtul săvârşit în public
şi cel privind un act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare, nu vor mai mai constitui
elemente circumstanţiale de agravare a infracţiunii în Noul Cod penal, astfel odată cu intrarea în vigoare a acestuia
încadrarea juridică incidentă va fi cea prevăzută de art.228 din legea nouă, indiferent de data săvârşirii faptei.
S-au introdus două cazuri noi care califică infracţiunea, respectiv săvârşirea furtului prin scoaterea din funcţ iune a
sistemului de alarmă ori de supraveghere sau prin violare de domiciliu sau sediu profesional. Introducerea celui de-al
doilea caz a fost necesară pentru a se unifica, sub aspectul încadrării juridice, practica neunitară existentă în materie,
urmând a se reţine doar infracţiunea de furt calificat, nu şi cea de violare de domiciliu sau după caz a sediului profesional
În literatura juridică s-a stabilit că obiectul material al furtului, în varianta în care fapta constă în luarea
unui vehicul cu scopul folosirii pe nedrept, nu poate fi decât vehiculul susceptibil de a fi folosit potrivit
destinaţiei sale, dacă acesta este lipsit de o asemenea aptitudine nu poate fi furat decât în scopul însuşirii pe
nedrept.
În ceea ce priveşte obiectul material, furtul devine calificat când poartă asupra anumitor bunuri, cum ar fi
produsele petroliere, gazele naturale din conducte, depozite, asupra unui bun din patrimoniul cultural, asupra
unui act care serveşte pentru dovedirea stării civile, legitimare sau identificare.
Privitor la a doua cerinţă, norma de incriminare se referă la posesie sau detenţie, deoarece prin simpla posesie
sau detenţie se exteriorizează dreptul de proprietate. Deci, în general, proprietarul fiind în acelaşi timp posesorul şi
deţinătorul bunurilor, prin apărarea posesiei şi detenţiei asupra bunurilor se apără implicit dreptul de proprietate
asupra acestora. Dar, chiar dacă posesia sau detenţia bunului se află asupra altei persoane decât cea care este
proprietara bunului, legea penală asigură apărarea detenţiei sau posesiei independent de apărare, împiedicând orice
schimbare arbitrară, de luare fără drept a bunului. Nu interesează dacă posesia sau detenţia este legitimă sau
nelegitimă, suficient să existe aparenţa legitimităţii prin faptul că bunul se află în mâna unei persoane de la care
făptuitorul încearcă să-l ia fără consimţământul deţinătorului cu intenţia de a şi-l însuşi.
Spre deosebire de forma anterioară, Noul Cod penal stabileşte cert condiţia pedepsibilităţii la plângere prealabilă atât
pentru furtul simplu cât şi pentru furtul calificat şi furtul în scop de folosinţă săvârşite în situaţiile arătate în cuprinsul
art.231.
Sintagma „săvârşit între soţi ori între rude apropiate” a fost înlocuită cu cea de „membri de familie”, în acord cu
termenul explicat de art.177 din Noul Cod penal.
Cu caracter de noutate s-a reglementat posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcarea părţilor în cazul
infracţiunilor de furt simplu, furt calificat în variantele prevăzute în alineatele 1 şi 2 literele b şi c şi furt în scop de
folosinţă.

2. PROBLEME PE CARE TREBUIE SĂ LE CLARIFICE CERCETAREA

La cercetarea furtului trebuie avute în vedere formele pe care le îmbracă această infracţiune, diversitatea
modalităţilor de săvârşire, prejudiciile cauzate, cât şi frecvenţa cu care se săvârşeşte. Organele de urmărire
penală trebuie să analizeze amănunţit fiecare faptă în parte, stabilind astfel problemele pe care trebuie să le
lămurească cercetarea şi, pe această bază, să desfăşoare activităţi specifice pentru administrarea probelor.
Principalele probleme care trebuie avute în vedere pentru a fi clarificate sunt în principiu următoarele:
1. Locul şi timpul săvârşirii faptei;
2. Modul de operare folosit de făptuitori;
3. Bunurile, valorile sustrase, identificarea persoanei prejudiciate, celelalte urmări ale infracţiunii;

2
4. Destinaţia bunurilor şi valorilor sustrase, posibilitatea recuperării prejudiciului;
5. Făptuitorii şi contribuţia fiecăruia în actul infracţional;
6. Existenţa concursului de infracţiuni;
7. Condiţiile şi împrejurările care au determinat şi favorizat săvârşirea infracţiunii, stabilirea măsurilor de
prevenire.
Unii autori consideră că ar trebui avute în vedere şi alte probleme ce necesită clarificare pe parcursul
cercetărilor:
 Locaţia bunurilor anterior sustragerii, precum şi motivele logice ale acesteia;
 Identitatea persoanei care a descoperit prima lipsa bunurilor, circumstanţele descoperirii;
 Caracterul bunurilor sustrase, puterea lor de vânzare, modul de folosire, convertibilitatea;
 Identitatea persoanelor care ştiau de existenţa, locaţia bunurilor şi care aveau acces la acestea.

2.2.1. Locul şi timpul săvârşirii faptei

Prin lămurirea acestei probleme se rezolva o serie de probleme importante. Astfel, locul faptei oferă de
multe ori posibilităţi pentru identificarea, relevarea, fixarea şi ridicarea urmelor şi a mijloacelor materiale de
probă, interpretarea şi valorificarea acestora în scopul elucidării diverselor împrejurări ale cauzei.
De asemenea, cunoaşterea locului şi timpului săvârşirii faptei poate duce la formarea cât mai corectă a
cercului de bănuiţi. Acest cerc de bănuiţi va fi format, cunoscând elementele enumerate anterior, din persoanele
care domiciliază în zona respectivă, din cercul de prieteni ai victimei, dintre persoanele care frecventează
anumite locuri din zona respectivă.
Totodată, între persoanele bănuite trebuie să intre în primul rând persoane cu trecut dubios, foşti
condamnaţi sau cei care sunt predispuşi la comiterea de infracţiuni. Trebuie precizat faptul că o activitate care
implică o conlucrare între mai multe organe de poliţie trebuie să se realizeze prin organizarea activităţii de
culegere de informaţii, lucru ce trebuie realizat cu prioritate imediat după sesizarea şi efectuarea cercetării la
faţa locului.
Cunoaşterea locului unde s-a desfăşurat activitatea ilicită şi, în principal, a timpului constituie punctul de
plecare în identificarea martorilor.
Veridicitatea martorilor şi a persoanelor ascultate poate fi verificată prin cunoaşterea locului şi a timpului
săvârşirii faptei. Se poate aprecia astfel dacă, în condiţiile date - distanţă, luminozitate etc. – martorii sau alte
persoane au oferit informaţii corecte referitoare la cauză.
În acelaşi sens, se va putea aprecia veridicitatea declaraţiilor persoanei vătămate cu privire la posibilităţile
pe care le-a avut de a reţine semnalmentele făptuitorului şi deci, de a-l putea recunoaşte în situaţia în care i-ar fi
prezentat.
Cunoscând locul şi timpul săvârşirii infracţiuni, există posibilitatea să se stabilească activităţile desfăşurate
de învinuit şi inculpat în perioada critică, iar prin activităţile de urmărire penală desfăşurate să se administreze
probatoriile necesare în vederea înlăturării „alibiurilor” invocate de făptuitor.
Se oferă, de asemenea, posibilitate organelor de urmărire penală de a verifica veridicitatea declaraţiilor
victimei privitoare la bunurile ce pretinde că i-au fost furate. S-a constatat în practica organelor judiciare, în
multe cazuri, că, de exemplu, gestionarii declară că li s-a furat mai mult pentru a acoperi anumite lipsuri, sau
chiar persoane fizice care fac declaraţii asemănătoare pentru a primi anumite dezdăunări.

2.2.2. Modul de operare folosit de făptuitori

Modul de operare poate fi definit ca un complex de acţiuni, deprinderi şi procedee folosite de infractori
care le caracterizează activitatea şi personalitatea, înainte, în timpul şi după comiterea faptei.
Indicii care din punct de vedere criminalistic privesc acţiunea infracţională, pentru evidenţierea modului de
operare, pot fi consideraţi următorii: victima, perioada (timpul) de comitere, locul şi mediul, modul de
organizare şi abilităţile făptuitorilor, procedeele folosite (prealabile, în timpul comiterii infracţiunii, după
comitere), măsuri de precauţie luate, instrumente întrebuinţate, urme lăsate la faţa locului, numărul
infracţiunilor de acelaşi gen şi frecvenţa comiterii lor.
Organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă furtul s-a comis în vreuna din împrejurările ce pot
conduce la calificarea faptei. Pentru a putea reţine aceste împrejurări, organele de urmărire penală trebuie să
stabilească dacă furtul a fost săvârşit prin folosirea acestor procedee sau mijloace, simpla constatare că

3
făptuitorul avea asupra sa mijloacele de efracţie, escaladare sau chei veritabile ori false nefiind suficientă pentru
reţinerea acestei împrejurări calificate.
Infracţiunea de furt poate fi săvârşită în diverse modalităţi, fie normative, decurgând din dispoziţiile
incriminatoare, fie faptice, când privesc particularizări concrete. Această infracţiune prezintă cele mai
numeroase şi variate posibilităţi de realizare, cu particularităţile ce duc la existenţa unui bogat cadru de
modalităţi ale infracţiunii aproape imposibil de enumerat.
Stabilirea modului de operare folosit prezintă importanţă din mai multe considerente. Astfel, organele de
urmărire penală vor putea proceda de îndată la formarea cercului de bănuiţi. În primul rând vor fi avute în
vedere persoanele care au mai comis astfel de fapte, folosind acelaşi mod de operare. Raportarea modului de
operare la cercul de bănuiţi duce la restrângerea acestuia, cu implicaţie directă asupra operativităţii soluţionării
cauzei.
Lămurirea modului de operare prezintă importanţă deosebită şi sub aspectul asigurării unei încadrări
juridice a faptei.
Cunoaşterea modului de operare folosit la comiterea furtului determină luarea operativă a măsurilor de
identificare şi ridicare a obiectelor ce au servit la săvârşirea faptei. Deseori, în practică apar situaţii când, pentru
a putea comite furtul şi, mai ales, pentru a transporta bunurile, făptuitorii se folosesc de mijloace de transport cu
tracţiune mecanică sau animală.
Pentru a se putea face aplicarea prevederilor legale privind confiscarea lucrurilor ce „au servit la săvârşirea
infracţiunii” este necesar ca lucrul în cauză să fi fost folosit la realizarea elementului material al infracţiunii.
Totodată, trebuie realizată cerinţa ca bunul respectiv să aparţină făptuitorului. În acest sens s-a pronunţat şi
practica judiciară considerând că, în situaţia în care inculpatul a fost cercetat pentru complicitate la infracţiunea
de furt calificat, constând în aceea că a ajutat pe alţii să fure diverse bunuri transportând produsul infracţiunii cu
autoturismul proprietate personală, organului de urmărire penală îi revine obligaţia de a ridica, în vederea
confiscării, autoturismul în cauză.
Situaţia prezentată mai sus se încadrează în prevederile legii privind confiscarea specială, ca măsură de
siguranţă şi nu constituie pedeapsă complementară, fiind vorba de un lucru care a servit la săvârşirea infracţiunii
şi, chiar dacă aparţine altei persoane decât autorul furtului, aceasta a cunoscut scopul folosirii lui. Pe de altă
parte, se consideră că un vehicul poate fi socotit că a servit la săvârşirea infracţiunii de furt nu dacă a fost folosit
ca mijloc de transport a bunurilor după consumarea infracţiunii, ci numai dacă activitatea de transport se află în
imediata continuare a activităţii de luare a bunurilor.
Alţi autori consideră că stabilirea modului de operare în care a acţionat făptuitorul prezintă o deosebită
importanţă şi cu privire la:
 dacă a cunoscut amplasarea locului faptei;
 stabilirea căilor de acces ale infractorilor;
 dacă a acţionat unul sau mai mulţi infractori;
 vicii sau deprinderi profesionale;
 cât timp s-a aflat în locul faptei.

2.2.3. Bunurile, valorile sustrase, identificarea persoanei prejudiciate, celelalte urmări ale infracţiunii

Lămurirea acestei probleme se impune pentru a stabili natura bunurilor sustrase, cuantumul prejudiciului
cauzat, consecinţele acestuia. Determinarea bunurilor obiect al infracţiunii este necesară pentru:
 darea acestora în urmărire;
 identificarea lor asupra făptuitorilor sau asupra altor persoane care au intrat în posesia lor;
 restabilirea situaţiei anterioare;
 verificarea dacă bunurile reclamate ca furate se găseau în patrimoniul persoanei fizice legitime în
momentul comiterii infracţiunii;
 aprecierea dacă pretenţiile civile sunt justificate;
 individualizarea faptei şi evidenţierea cauzelor şi împrejurărilor ce au favorizat săvârşirea infracţiunii;
 încadrarea juridică corespunzătoare, având în vedere faptul că formele agravate ale furtului sunt
condiţionate de consecinţele deosebit de grave care s-au produs prin infracţiune.
Cât priveşte aspectul stabilirii persoanei prejudiciate, acesta ridică probleme deosebite datorate, în
principal, faptului că cei prejudiciaţi sesizează organele de urmărire penală de pe raza unde îşi au sediul sau,

4
după caz, domiciliul ori reşedinţa. Astfel, în raport cu persoana păgubită se stabileşte competenţa organelor
îndrituite să efectueze cercetarea şi judecarea cauzei.

2.2.4. Destinaţia bunurilor şi valorilor sustrase, posibilitatea recuperării prejudiciului

Cunoaşterea destinaţiei bunurilor duce la îndeplinirea sarcinii de prim ordin a organelor de urmărire penală
privind recuperarea prejudiciului cauzat. Lămurirea acestei probleme prezintă importanţă din următoarele
considerente:
 oferă garanţia restabilirii situaţiei anterioare prin restituirea bunurilor persoanei păgubite;
 asigură, pe lângă repararea pagubei, şi un important mijloc de probă în dovedirea vinovăţiei făptuitorului;
 permite stabilirea bunei sau relei-credinţe a persoanelor care au achiziţionat bunurile, reaua-credinţă
constituind temei pentru extinderea cercetărilor şi pentru alte fapte şi făptuitori. Astfel, practica judiciară a
statuat că acela care primeşte, în mod obişnuit, pentru a ascunde sau valorifica, lucruri provenite din furturi
repetate – săvârşite de o altă persoană – este complice, şi nu tăinuitor; autorul a continuat să comită furturile
numai cunoscând că are sprijinul moral şi material al celui ce ascunde sau valorifică bunurile sustrase;
 dă posibilitatea descoperirii şi ridicării – pe lângă bunurile ce fac obiectul cauzei aflate în lucru – şi a
altor obiecte ori valori provenite din furturi anterioare şi ai căror autori nu au fost încă descoperiţi.
În faţa organelor de urmărire penală se ridică şi sarcina evaluării pagubelor produse prin infracţiune. La
prima vedere, ar părea că problema evaluării pagubelor nu interesează sau interesează mai puţin organele de
urmărire penală, calcularea prejudiciului şi obligarea celui vinovat la dezdăunare fiind, după unele opinii,
atributul exclusiv al instanţei de judecată.
Acest punct de vedere nu răspunde nici cerinţelor legale şi nici necesităţilor de ordin practic. Organul de
urmărire penală are datoria să cunoască în detaliu modul în care trebuie să se facă calcularea prejudiciului
cauzat prin infracţiune, pe parcursul cercetării identificând bunurile ce vor face obiectul indisponibilizării prin
instituirea măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile.
Evaluarea pagubelor aduse patrimoniului se face ţinând cont de principiul general de calcul al prejudiciului.
Astfel, dacă de la data săvârşirii infracţiunii şi până la terminarea procesului penal preţul bunurilor care au
format obiectul activităţii ilicite a suferit modificări, cuantumul despăgubirilor civile se stabileşte în funcţie de
preţul acestor bunuri la data judecării cauzei.
Însă, cât priveşte latura penală, calcularea prejudiciului în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului,
inclusiv furtul, când pentru încadrarea juridică se ţine cont şi de valoarea pagubei, se face în raport cu preţurile
existente la data comiterii infracţiunii.

2.2.5. Făptuitorii şi contribuţia fiecăruia în actul ilicit

Această problemă se pune, îndeosebi, în cazul furturilor săvârşite de grupuri de infractori, ce au comis timp
îndelungat mai multe infracţiuni de acest gen.
În primul rând, importanţa stabilirii făptuitorilor, a calităţii şi contribuţiei fiecăruia la consumarea faptului
infracţional este determinată de necesitatea efectuării unei încadrări juridice corecte, premisă a administrării
probatoriilor şi a asigurării tragerii la răspundere penală a celor vinovaţi în funcţie de calitatea şi contribuţia
avută. Astfel, în raport cu numărul participanţilor, furtul poate fi sau nu calificat. Această agravantă operează
atunci când fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună şi ea presupune executarea unor
acţiuni comune şi simultane care necesită prezenţa tuturor participanţilor la locul faptei în momentul săvârşirii
acesteia.
Dacă se reţine această agravantă, organul de urmărire penală nu mai poate face aplicarea legală referitoare
la furtul săvârşit de trei sau mai multe persoane împreună. Tot aşa, şi furtul săvârşit de un major împreună cu un
minor constituie furt calificat (săvârşit de două persoane împreună) chiar dacă minorul nu răspunde penal. Mai
mult, într-o asemenea împrejurare sunt aplicabile şi dispoziţiile cu caracter agravant, respectiv săvârşirea
infracţiunii de un infractor major împreună cu un minor.
Lămurind problemele legate de făptuitor, calitatea şi contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, organul
de urmărire penală mai trebuie să stabilească dacă sunt întrunite condiţiile legale pentru a li se reţine în sarcină
şi infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.
În acest sens, se impune a se stabili şi alte aspecte care vizează perioada de când făptuitorii acţionează
împreună, eventualele înţelegeri intervenite între ei, scopul constituirii în grup şi rolul fiecăruia în cadrul
grupului respectiv.

5
De asemenea, este suficient ca între făptuitori să fi intervenit un consens fără echivoc privind constituirea şi
scopul asocierii, fapta consumându-se în momentul realizării acestui consens.

2.2.6. Existenţa concursului de infracţiuni

De cele mai multe ori, comiterea infracţiunilor de furt este însoţită de încălcarea altor norme legale (cele
referitoare la circulaţia pe drumurile publice, cele care reglementează regimul armelor şi muniţiilor, substanţelor
ori produselor toxice etc.) ceea ce duce la apariţia unui concurs între furt şi acest gen de infracţiuni.
Astfel, fapta unei persoane de a fi luat din incinta unei unităţi economice un autoturism în scopul de a-l
folosi pe nedrept şi apoi, după ce a circulat cu el, de a-şi fi însuşit, în momentul abandonării, unele piese
componente, constituie două infracţiuni de furt săvârşite în momente diferite şi în realizarea unor scopuri
diferite, aflate în concurs real.
În acelaşi sens, există concurs de infracţiuni atunci când, după sustragerea armamentului şi muniţiei dintr-
un depozit, făptuitorul a deţinut mai mult timp bunurile furate, fiind vorba despre furt şi nerespectarea regimului
armelor şi muniţiilor.
Tot aşa, dacă făptuitorii au smuls din diferite instalaţii, piese electronice sau dacă au sustras prin efracţie
din diverse puncte de alimentare cu energie electrică, contacte de argint industrial, subzistă un concurs între
infracţiunea de furt şi cea de distrugere, respectiv între infracţiunea de furt şi cea la regimul instituit pentru
metalele preţioase.
Pe de altă parte, în cazul săvârşirii unui furt prin efracţie, escaladare sau folosire fără drept a unei chei
adevărate ori a unei chei mincinoase dintr-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea,
există o singură infracţiune, complexă, de furt calificat, violarea de domiciliu absorbindu-se în mod natural în
conţinutul acesteia.
O problemă mult controversată, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, a fost cazul
furturilor săvârşite din vagoanele C.F.R. prin ruperea sigiliilor, punându-se întrebarea dacă există concurs între
infracţiunea de furt şi cea de rupere de sigilii sau există pur şi simplu o formă calificată a furtului comis prin
efracţie. Pornind, fie şi numai de la semnificaţia sigiliului, ca semn al unui organ de stat sau organizaţii, aplicat
pe un obiect spre a servi la conservarea sau la identificarea sa şi, nicidecum, ca sistem de închidere a locului
unde se află bunul în cauză, reţinerea unei forme calificate a furtului prin efracţie în acest caz este inadmisibilă.
Tot sub aspectul tratat, organele de urmărire penală trebuie să reţină în sarcina făptuitorilor – atunci când
sunt întrunite condiţiile legale – alături de infracţiunea de furt şi asocierea în vederea comiterii de infracţiuni.

2.2.7. Condiţiile şi împrejurările care au generat, înlesnit ori favorizat săvârşirea infracţiunii şi
stabilirea măsurilor de prevenire

Pe fondul unei accentuate stări de indisciplină şi dezordine, a unei atitudini de sfidare a legislaţiei
economice privind administrarea şi protecţia patrimoniului public, au avut loc acte de sustragere, abuzuri şi
neglijenţe, benefice pentru infractori, multe din bunuri fiind valorificate în afara graniţelor României prin
contrabandă.
Prin formarea de legături în lumea interlopă internaţională şi trecerea frontierei folosindu-se de documente
false sau prin alte locuri decât cele impuse controlului vamal, s-a valorificat o gamă largă de produse de la cele
de strictă necesitate pentru populaţie, până la obiecte din patrimoniul cultural naţional.
Escaladarea fenomenului infracţional în materia furturilor reprezintă, de fapt, consecinţa recesiunii, a crizei
pe care o traversează societatea românească, a situaţiei economice instabile, a şomajului şi, mai ales a inflaţiei
care determină o sărăcie accentuată, inegalităţi economice, sentimente de nesiguranţă şi frustrare.
Această stare de lucruri, existentă în societatea românească, îşi are originea în mai multe cauze. O primă
cauză este reprezentată de starea de anormalitate socială determinată de crize sociale de amploare, crize ce
determină o devalorizare a sistemului de norme şi valori care par să intre în dizgraţia şi indiferenţa infractorilor.
S-a redus astfel considerabil respectul faţă de lege şi faţă de instituţiile însărcinate cu impunerea acesteia.
O altă cauză care a dus la creşterea continuă a infracţionalităţii, a furturilor în special, este starea de
timorare a reprezentanţilor legii, a celor în măsură să pedepsească fărădelegile semenilor lor. Lipsa lor de
reacţie a permis crearea unei false imagini asupra drepturilor şi obligaţiilor indivizilor certaţi cu normele legale
şi morale, care şi-au imaginat că democraţia permite orice şi că pot scăpa nepedepsiţi pentru faptele lor
antisociale.

6
Tot la nivelul ansamblului social post-revoluţionar se remarcă apariţia unei cauzalităţi economice din ce în
ce mai pronunţate, determinată – pe de o parte – de dorinţa „nejustificată” a unora de a se îmbogăţi cât mai
rapid şi, dacă este posibil, prin cât mai puţină muncă, iar, pe de altă parte, de lipsa efectivă a mijloacelor de trai
în multe alte cazuri.
Este posibil ca această situaţie să se agraveze şi mai mult în cazul continuării deteriorării nivelului de trai.
O modalitate „la modă” de îmbogăţire rapidă o constituie implicarea în activităţi cu caracter privat a unor
manageri de la diverse niveluri care au înfiinţat, direct sau prin intermediari, firme care au profit similar
unităţilor cu capital de stat pe care le conduc.
După realizarea unor astfel de firme, managerii sustrag efectiv utilaje, materii prime, produse finite pe care
le valorifică prin intermediul firmelor personale, ducând astfel, de multe ori, la falimentarea unităţilor de stat.
Cunoaşterea acestor condiţii şi împrejurări favorizatoare este cerută, înainte de toate, de alegerea celor mai
eficiente metode de combatere şi prevenire a infracţiunilor de acest gen. În acest sens, organele de urmărire
penală pot folosi, pe lângă mijloacele de prevenire cunoscute (dezbaterea unor cazuri prin mass-media,
propuneri pentru organizarea unor procese cu publicitate lărgită) şi alte modalităţi specifice:
 intensificarea măsurilor de pază;
 pregătirea anti-infracţională a populaţiei;
 antrenarea la activitatea preventivă a salariaţilor societăţilor comerciale;
 desfăşurarea operativă a unor activităţi de urmărire şi prindere a autorilor;
 asigurarea tragerii la răspundere penală la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei.
De asemenea, se impune creşterea autorităţii instituţiilor şi organelor care au atribuţii pe linia aplicării şi
respectării legii, precum şi a celor însărcinate cu înfăptuirea justiţiei a căror credibilitate a scăzut continuu. Tot pentru
scăderea ratei infracţiunilor de furt simplu sau furt calificat se impune o creştere a nivelului de trai, lucru care ar face
cel puţin o parte a autorilor, să nu continue după prima faptă, devenind astfel recidivişti, acest fapt fiind relevant din
punct de vedere criminologic. Un rol important îl are şi reconversia socială ulterioară executării unei pedepse după
săvârşirea unei infracţiuni. În România, o astfel de persoană este marginalizată, acceptarea sa fiind foarte greu de
realizat, dacă nu imposibilă.
Pentru clarificarea tuturor problemelor pe care le ridică cercetarea se impune cu necesitate cunoaşterea
detaliată a tuturor actelor normative, precum şi a aspectelor rezultate din literatura de specialitate şi practica
pozitivă a instituţiilor abilitate. Numai în acest mod se va putea asigura administrarea probatoriilor complete,
temeinice şi legale, în raport cu specificul şi particularităţile fiecărei cauze penale.

3. PRIMELE ACTIVITĂŢI CARE SE AU ÎN VEDERE PENTRU ADMINISTRAREA


PROBELOR

Indiferent de natura şi împrejurarea în care a fost săvârşit furtul, în urma sesizării, prin plângere, denunţ sau
din oficiu, organul de urmărire penală va efectua cât mai urgent următoarele acte procedurale:
 Cercetarea la faţa locului;
 Constatarea infracţiunii flagrante;
 Identificarea şi ascultarea martorilor. Ascultarea părţii vătămate;
 Efectuarea percheziţiei domiciliare;
 Identificarea, urmărirea şi prinderea infractorilor.

3.1. Cercetarea la faţa locului


Noţiunea de „la faţa locului” nu trebuie privită stricto senso, ci având în vedere multitudinea modalităţilor
de săvârşire a acestei infracţiuni şi a diversităţii împrejurărilor în care se comite, în accepţiunea de „loc al
faptei” trebuie incluse, în general, următoarele:
 locul în care s-au aflat bunurile şi valorile sustrase;
 itinerarul parcurs de infractori în momentul premergător ajungerii la locul de unde şi-au însuşit bunurile
sau valorile;
 locul unde făptuitorii s-au ascuns şi au pândit victima;
 itinerarul parcurs de autorii infracţiunii după desfăşurarea activităţii ilicite şi pe care au fost urmăriţi de
către persoanele vătămate, martorii oculari sau organul constatator;
 locurile unde au fost ascunse sau depozitate obiectele sau valorile provenite din furt;

7
 locurile unde s-au ascuns făptuitorii – după săvârşirea infracţiunii – pentru a scăpa de urmărire, în
condiţiile concrete de săvârşire a faptei etc.
Având în vedere datele pe care le oferă natura locului faptei, observarea şi interpretarea modului de
operare, activitatea ilicită desfăşurată de infractori, precum şi succesiunea acţiunilor întreprinse în câmpul
infracţional, organele de urmărire penală au posibilitatea să delimiteze suprafaţa de cercetat şi să stabilească
metodele concrete de cercetare.
Cercetarea la faţa locului permite obţinerea de date importante cu privire la metodele şi mijloacele folosite
la săvârşirea furtului, numărul de persoane participante şi timpul în care au operat, drumul pe care l-au parcurs
făptuitorii, precum şi la bunurile furate. Din acest motiv, cu ocazia executării acestei activităţi nu trebuie omis
niciun obiect care, prin natura sa, poate primi şi păstra urme, obiecte ce le-ar fi putut atinge făptuitorul.
Obligatoriu, se vor avea în vedere spre a fi descoperite, fixate şi ridicate urmele lăsate de infractor,
instrumentele de spargere folosite, cum sunt, cu titlu de exemplu, urmele specifice de apăsare, de frecare, de
lovire, de tăiere.
De asemenea, pot fi relevate date despre anumite deprinderi profesionale ale autorului, despre gradul său de
„specializare”, despre posibilitatea cunoaşterii topografiei locului sau amplasării obiectelor sustrase.
De o foarte mare importanţă este determinarea microurmelor care ar putea exista şi a locurilor unde trebuie
căutate. Descoperirea acestor tipuri de urme are ca punct de plecare identificarea, relevarea, fixarea şi ridicarea
în general a urmelor şi o interpretare cât mai corectă a mecanismului de formare a lor.
Cu ocazia cercetării căilor de acces spre locurile unde se aflau bunurile şi valorile sustrase trebuie să se
examineze amănunţit suprafeţele prin care s-a realizat pătrunderea (acoperiş, zid, plafon, ferestre, uşi etc.).
Pe aceste căi de acces pot fi descoperite urme de încălţăminte, urme plantare, instrumente folosite pentru
efracţie, obiectele sustrase sau părţi din acestea ori, chiar lucruri aparţinând făptuitorilor, pierdute sau
abandonate.
În locurile unde s-a realizat pătrunderea, efracţia, escaladarea pot fi descoperite instrumente de spargere,
precum şi urmele rezultat al spargerii (particule de lemn, vopsea, metal ş.a.). O atenţie specială trebuie acordată
descoperirii şi fixării urmelor instrumentelor cu care s-a realizat forţarea.
Mai mult, pe obiectele respective trebuie căutate, relevate, fixate şi ridicate urme papilare. Pentru aceasta,
nu trebuie exclus niciun obiect care, prin natura sa, poate primi şi păstra asemenea urme şi pe care l-ar fi putut
atinge făptuitorul.
Examinând încăperile în care se aflau bunurile şi valorile sustrase, cercetarea trebuie să scoată în evidenţă
modul de amplasare a acestora, urmele periferice ale obiectelor dispărute, urmele de forţare ale sistemelor de
închidere a uşilor, dulapurilor, lăzilor. Şi în aceste locuri trebuie insistat pe descoperirea urmelor papilare. În
acelaşi sens se pune şi problema urmelor de încălţăminte, de buze, nas, urechi etc.
Cercetarea urmelor digitale va fi făcută de tehnicieni sau experţi criminalişti, cunoscând că asemenea urme
pot fi găsite chiar în cazul în care făptuitorii au folosit mănuşi, dacă acestea au fost rupte sau scoase de pe mâini
pentru efectuarea unor activităţi la care sunt considerate incomode.
O atenţie deosebită va fi acordată obiectelor pierdute sau abandonate de autor, urmelor care se prezintă sub
formă de resturi de obiecte ori de diverse materii.
O categorie specială de urme ce pot fi găsite la locul faptei o constituie urmele biologice. Astfel, în cazul
furtului pot fi găsite urme de sânge pe cioburile geamurilor sau vitrinelor sparte.
Pe traseul cuprins între locul unde s-a comis fapta şi locuinţa persoanelor bănuite de săvârşirea acesteia ori
ascunzătoarea în care au fost găsite bunurile sustrase vor fi cercetate urmele care pot contribui la identificarea
autorilor. Vor fi cercetate, descrise, fotografiate şi ridicate cu ajutorul mulajelor de gips urmele de picioare sau
urmele mijloacelor de transport.
Chiar dacă acestea nu prezintă suficiente detalii pentru identificarea făptuitorilor sunt utile pentru
determinarea apartenenţei de gen, pentru stabilirea numărului de persoane participante la săvârşirea faptei ori
pentru stabilirea traseului parcurs de făptuitori, pe jos sau cu mijloace de transport.
Pe întregul traseu presupus a fi fost parcurs de făptuitori vor fi căutate obiecte sau resturi de obiecte
sustrase de la locul săvârşirii furtului. În practica organelor de urmărire penală se descriu asemenea urme în
cazul sustragerilor de furaje, cereale, materiale de construcţie etc., deoarece produsele sau resturi ale acestora
cad din cauza trepidaţiilor, vitezei ori defecţiunilor de la caroseria mijlocului de transport în care sunt
transportate.
La momentul tactic ales de conducătorul echipei de cercetare poate fi folosit şi câinele de urmărire.
Atunci când se constată urme de adâncime, după descrierea acestora în procesul-verbal de cercetare la faţa
locului şi fotografiate, vor fi ridicate mulaje de gips.

8
Dacă făptuitorii au fost descoperiţi pe traseu cu bunurile sustrase, acestea vor fi inventariate, descrise în
procesul-verbal de constatare şi fotografiate, apoi ridicate pentru a fi restituite persoanelor prejudiciate. Când
bunurile sustrase se află în mijloace de transport, acestea vor fi reţinute pentru cercetări, bunurile vor fi restituite
persoanelor prejudiciate, iar atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege 1 mijloacele de transport pot fi
indisponibilizate în vederea confiscării.
La locul unde s-au găsit bunurile sustrase (locuinţa făptuitorilor, în câmp, în pădure) se efectuează cercetări
pentru identificarea bunurilor, inventarierea şi descrierea lor, apoi se dispune ridicarea în vederea restituirii
persoanelor prejudiciate, chiar dacă au fost vândute altor persoane. Dacă există dovezi sau indicii că asemenea
bunuri s-ar afla în incinta unor instituţii, societăţi comerciale sau locuinţe ale cetăţenilor se vor efectua
percheziţii cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură penală.
Indiferent de modalităţile în care s-a săvârşit furtul, o atenţie deosebită trebuie acordată relevării aşa-
numitelor „împrejurări negative” care, odată constatate, pot duce cu gândul la ipoteza unei înscenări a
infracţiunii. Cu titlu de exemplu pot fi menţionate următoarele:
 la faţa locului nu se constată urme care în mod normal ar trebui să existe având în vedere aspectul
locului faptei, de exemplu: lipsa urmelor mijloacelor de transport atunci când bunurile reclamate ca furate nu
puteau fi transportate în alt mod, iar solul, prin compoziţia sa, trebuia să păstreze desenul antiderapant al
anvelopelor;
 la faţa locului se descoperă urme ce nu pot fi justificate în raport cu natura activităţilor desfăşurate de
infractori, de exemplu, deşi se pretinde că infractorii au spart geamul pentru a pătrunde în interior, fragmentele
de geam spart sunt dispuse numai în exterior;
 condiţiile şi împrejurările existente la momentul când se reclamă sustragerea bunurilor nu ar fi permis
săvârşirea infracţiunii;
 orificiile create prin spargerea uşilor ori dimensiunile geamurilor nu permit intrarea infractorilor sau
scoaterea bunurilor reclamate ca fiind sustrase;
 deşi se susţine ideea conform căreia infractorul ar fi intrat pe fereastră şi tot pe acolo ar fi părăsit locul
faptei, ducând cu sine obiectele furate, praful de pe pervaz este intact;
 lacătul, care se susţine că ar fi asigurat încăperea este găsit tăiat, dar în jurul uşii şi pe lacăt nu se găsesc
particule metalice care în mod normal ar trebui să fi rezultat prin pilire sau tăiere;
 bunurile reclamate ca fiind sustrase nu puteau fi depozitate în locul indicat, având în vedere natura,
forma şi mărimea lor (este vorba de locul ocupat de bunuri anterior sustragerii).
Interesul în înscenarea furtului constă în faptul că, având bunurile asigurate, proprietarul urmăreşte
obţinerea contravalorii bunului uzat de la societatea de asigurări, sumă pe care în condiţii normale poate nu ar fi
obţinut-o. Acest lucru se întâmplă, de regulă, în legătură cu „furturile” de autovehicule.
Atunci când se constată existenţa unor astfel de „împrejurări negative”, organele de urmărire penală trebuie
să caute instrumentele cu care s-au putut „crea” urmele destinate să „demonstreze” furtul sesizat.
Toate constatările făcute cu ocazia cercetării trebuie consemnate într-un proces-verbal ilustrat cu o planşă
foto cuprinzând fotografiile judiciare executate şi schiţa locului faptei. Obiectele purtătoare de urme, de
dimensiuni reduse vor fi ridicate pentru cercetări în laborator.
Din cele expuse mai sus, rezultă în mod evident importanţa cu care trebuie tratată cercetarea la faţa locului
în sensul căutării şi descoperirii tuturor urmelor ce pot rămâne în câmpul infracţional şi, pe această bază, crearea
premiselor de valorificare ştiinţifică a acestora.
Perceperea nemijlocită a locului unde s-a comis infracţiunea şi interpretarea urmelor oferă garanţia
identificării operative a făptuitorilor, dovedirii vinovăţiei, asigurării tragerii la răspundere penală şi, nu în cele
din urmă, a recuperării prejudiciului cauzat prin infracţiune.

3.2. Constatarea infracţiunii flagrante


Această activitate se numără printre activităţile cu o însemnată importanţă pe linia prevenirii faptelor ilicite,
în sensul că pe de o parte duce la împiedicarea consumării activităţii ilicite, iar pe de altă parte, prin
descoperirea operativă a infracţiunilor comise se realizează tragerea la răspundere penală a infractorilor la un
moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei.
Apropierea acestor două momente are repercusiuni atât asupra făptuitorilor, cât şi asupra altor persoane
predispuse la săvârşirea furturilor ori a altor genuri de infracţiuni.

9
Se apreciază astfel că numai prinderea în flagrant asigură posibilitatea dovedirii faptei şi a vinovăţiei,
premisa extinderii cercetării în vederea identificării autorilor unor furturi comise anterior, înregistrate cu autor
necunoscut şi, pe această bază, prevenire a săvârşirii unor noi fapte de această natură.
Potrivit legislaţiei în vigoare, este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat
după săvârşire. Mai mult, potrivit aceloraşi dispoziţii legale, este considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei
făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărită de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public,
ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l
presupune participant la infracţiune.
Trebuie precizat că, în general, practica judiciară cunoaşte o restrângere a ariei posibilităţilor de constatare
a infracţiunii flagrante la furturile de şi din autovehicule şi furturile din buzunare, însă acest lucru nu exclude
posibilitatea ca şi celelalte furturi să poată fi constatate în flagrant.
În luarea hotărârii în vederea trecerii la constatarea infracţiunii flagrante trebuie să se ţină cont de
rezultatele cercetărilor la faţa locului în cazul unor furturi anterioare comise în condiţii asemănătoare de timp şi
de loc, modurile de operare folosite, numărul făptuitorilor, bunurile şi valorile vizate, modul de deplasare până
la locul faptei şi de părăsire a acestuia.
Având în vedere datele menţionate mai sus, cât şi alte aspecte specifice cauzei, organele de urmărire penală
vor recurge la organizarea unor acţiuni destinate să ducă la surprinderea făptuitorilor în momentul comiterii
faptei de natură ilicită. În acest sens, se vor stabili următoarele:
 locul unde urmează să se acţioneze;
 competenţa echipei ce va acţiona, cu sarcini precise pentru fiecare participant;
 modul în care se va acţiona, pe diferite variante, în raport cu activităţile desfăşurate de făptuitori,
măsurile de precauţie pe care şi le iau, acţiunile ce le întreprind pentru a intra în posesia bunurilor şi valorilor
etc.;
 momentul intervenţiei echipei, în aşa fel încât infractorii să fie prinşi având asupra lor bunurile ori
valorile furate, instrumentele ori obiectele de care s-au folosit pentru săvârşirea faptei.
 dotarea tehnico-materială a echipei;
 traseul ce urmează a fi parcurs de echipă în vederea intrării în dispozitivul stabilit;
 alte persoane ce vor participa, cu referire la specialişti şi martorii asistenţi. În ceea ce-i priveşte pe
aceştia din urmă, într-o asemenea situaţie, opinia unor autori, la care mă raliez este că trebuie stabiliţi înainte de
deplasarea în vederea constatării infracţiunii în stare de flagranţă. Acest lucru este cerut, în principal, de
necesitatea asigurării unei depline conspirări a acţiunii.
Referitor la momentul intervenţiei, alegerea acestuia prezintă o importanţă cu totul deosebită, orice eroare
putând duce la eşecul întregii acţiuni, realizarea elementului surpriză constituie, în toate situaţiile, condiţia
asigurării succesului.
Practica organelor de urmărire penală recomandă ca, în cazul furturilor din magazine să se acţioneze după
ce făptuitorii au pătruns în interiorul magazinului şi au intrat în posesia bunurilor.
După izolarea şi controlul corporal al făptuitorilor, inclusiv a bagajelor şi a mijlocului de transport folosit
de aceştia, indiferent de condiţiile în care se realizează constatarea infracţiunii flagrante, organele de urmărire
penală trebuie să procedeze în continuare la examinarea criminalistică, în detaliu, a locului faptei, în vederea
descoperirii, relevării, fixării şi ridicării tuturor categoriilor de urme şi mijloace de probă.
Toate constatările făcute cu ocazia cercetării infracţiunii flagrante trebuie să se materializeze în cuprinsul
procesului-verbal, la care se anexează, după caz, planşa cu fotografiile judiciare executate, schiţe, desene etc.
Regula este că prinderea în flagrant se realizează numai după o temeinică pregătire, însă acest lucru nu
exclude posibilitatea constatării spontane a unor astfel de fapte cu ocazia efectuării unor controale, razii, filtre
de verificare a traficului rutier şi alte asemenea acţiuni ale organelor chemate să apere legea. În acest sens, spre
exemplificare, în cazul furturilor din buzunare nu se poate pune în discuţie ideea unor activităţi pregătitoare,
organele de urmărire penală fiind sesizate la strigătul părţii vătămate, al martorilor oculari ori la strigătul public.
Astfel, în aceste cazuri, făcându-se abstracţie de pregătirea în vederea realizării flagrantului, se va trece la
îndeplinirea tuturor activităţilor menţionate mai sus: prinderea făptuitorului, identificarea şi percheziţionarea
acestuia, examinarea locului faptei precum şi alte activităţi ce se impun având în vedere modalitatea faptică de
realizare.

3.3. Identificarea şi ascultarea martorilor

Martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să
servească la aflarea adevărului în procesul penal.

10
Identificarea martorilor se face din rândul persoanelor care au perceput unele episoade ale faptei, care au
văzut la infractori bunuri provenite din furt, care cunosc despre preocupările acestora, modul cum şi-au petrecut
timpul în perioada critică, anturajul, felul de viaţă, care au confecţionat infractorilor diverse chei sau
instrumente folosite ulterior la comiterea infracţiunii sau din rândul celor care au primit sau cumpărat bunuri din
cele sustrase.
O atenţie specială trebuie acordată stabilirii calităţii procesuale în privinţa ultimilor două categorii de
persoane, aceştia putând foarte uşor să fie complici respectiv tăinuitori în funcţie după cum ştiau la ce vor urma
a fi folosite instrumentele sau după cum ştiau despre provenienţa bunurilor.
Dacă situaţia permite, este indicat ca martorii oculari să fie identificaţi chiar cu ocazia cercetării la faţa
locului. Practica judiciară arată că ascultarea acestora, la faţa locului, permite organelor de urmărire penală să
obţină date deosebit de importante în anchetarea infracţiunii.
Acest lucru se datorează atât impresiilor proaspete din memoria martorilor, aflaţi încă sub emoţiile
evenimentului perceput, cât şi datorită faptului că depoziţiile lor nu au suferit încă alterări generate de
„influenţa” unor persoane interesate ori estompate de trecerea timpului.
Totodată, trebuie avut în vedere faptul că ar putea exista persoane din categoria celor care nu pot fi
ascultate ca martori (persoana obligată a păstra secretul profesional), precum şi persoane din categoria celor
care nu sunt obligate să depună ca martori (soţul şi rudele apropiate făptuitorului).
Cu ocazia ascultării martorilor, trebuie să fie lămurite următoarele probleme:
 locul unde s-au aflat la momentul perceperii celor relatate;
 distanţa de la locul unde se aflau şi locul unde s-a comis fapta sau vreun episod al acesteia;
 condiţiile de timp, atmosferice şi de vizibilitate în care au perceput cele susţinute;
 acţiunile desfăşurate de făptuitori în momentul perceperii evenimentului;
 atitudinea victimei în momentul săvârşirii faptei, dacă aceasta s-a opus în mod real ori a simulat, dacă a
strigat după ajutor, dacă mai era împreună cu alte persoane etc.
 modul în care făptuitorii au intrat în posesia bunurilor sau valorilor;
 semnalmentele făptuitorilor şi ţinuta vestimentară, eventual, dacă îi cunoaşte (numele, prenumele,
porecla sau alte date de identificare), precum şi posibilitatea de a-i recunoaşte în situaţia dacă i-ar revedea;
 dacă cei în cauză aveau asupra lor obiecte, colete, geamantane şi modul cum le transportau (cu uşurinţă,
efort deosebit);
 descrierea mijlocului de transport folosit de făptuitori;
 direcţia din care au venit şi direcţia în care s-au deplasat autorii furtului;
 raporturile pe care le au cu făptuitorii sau cu partea vătămată;
 indicarea altor persoane care mai cunosc despre săvârşirea infracţiunii şi împrejurările în care au luat la
cunoştinţă despre aceasta (în mod direct sau mijlocit);
Cu ocazia ascultării martorilor, anchetatorul trebuie să procedeze cu multă grijă pentru a evita să-i sperie,
aceştia imaginându-şi adesea că vor fi traşi la răspundere în calitate de complici la infracţiune.
Dacă există mai mulţi martori, ordinea în care aceştia vor fi audiaţi depinde de împrejurările pe care le
cunosc şi relaţiile în care se află cu victima sau făptuitorii. Întrebările adresate diferă în funcţie de modalitatea
în care a fost comis furtul, momentele principale din filmul acţiunii pe care le-au perceput, interesul pe care îl
au în legătură cu faptele sau cu părţile.

3.4. Ascultarea părţii vătămate


Şi în cazul persoanei vătămate, ascultarea trebuie să se facă fie cu ocazia cercetării la faţa locului, fie la un
moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei.
De regulă, în cazul acestui tip de infracţiuni persoana vătămată sesizează organele de urmărire penală prin
plângere. Ascultarea sumară, imediat după acest moment, este necesară pentru obţinerea unui minim de date în
vederea direcţionării cercetărilor şi a elaborării versiunilor.
Înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere că poate participa în proces ca parte vătămată,
iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală, că se poate constitui parte civilă. De asemenea, i se
aduce la cunoştinţă că are dreptul să fie asistată de apărător pe toată durata procesului penal.
Ascultarea părţii vătămate trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
 împrejurările în care a luat cunoştinţă despre săvârşirea furtului;
 modul în care se prezenta locul faptei înaintea săvârşirii infracţiunii;

11
 bunurile şi valorile ce i-au fost sustrase, descrierea în detaliu a acestora, cu referire la caracteristicile
acestora, modul de ambalare sau montare pe diverse suporturi;
 contravaloarea acestor bunuri şi suma cu care se constituie parte civilă în proces;
 posibilitatea de a recunoaşte bunurile de care a fost deposedată prin infracţiune;
 persoanele care cunoşteau despre existenţa bunurilor şi valorilor sustrase, persoanele care aveau acces la
locurile unde se aflau acestea, precum şi posibilitatea de acces a acestor persoane la bunurile respective;
 semnalmentele făptuitorului, iar în caz că îl cunoaşte, datele de identificare; dacă nu-l cunoaşte, va fi
întrebată cu privire la bănuielile pe care le are în legătură cu persoana autorului, dacă face parte din cei apropiaţi
sau dintre cei care au vizitat locuinţa în ultimul timp.
Mai mult, atunci când ascultă partea vătămată, anchetatorul trebuie să depună toate diligenţele pentru a
obţine, chiar şi cea mai mică informaţie care ar putea să aibă legătură cu pregătirile făcute de infractor anterior
comiterii faptei. Chiar şi pentru micile furturi, răufăcătorii fac pregătiri, iar acest lucru este dovedit de faptul că
din numărul mare de furturi comise, relativ doar o mică parte sunt descoperite.
Toate informaţiile referitoare la aceste pregătiri, ajunse în mâna unui anchetator experimentat şi perseverent
pot să devină puncte de plecare pentru investigaţii ulterioare, iar în final să ducă la descoperirea făptuitorilor.
În cursul cercetărilor, organele de urmărire penală trebuie să ţină cont şi de faptul că declaraţiile părţii
vătămate, la fel ca şi declaraţiile părţii civile şi ale persoanei responsabilă civilmente pot servi la aflarea
adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor
existente în cauză.
Despre necesitatea ascultării părţii vătămate şi a martorilor cât mai urgent de la săvârşirea faptei s-a
pronunţat şi literatura de specialitate străină. În acest sens se precizează că omiterea interogării victimei şi a
martorilor în timp util are drept rezultat că aceştia uită fapte importante. Când nu sunt interogaţi de îndată, ei
adaugă fapte imaginare la povestea lor, datorită repetării constante la prieteni şi la rude, iar în unele cazuri sunt
„sensibilizaţi”.

3.5. Efectuarea percheziţiei domiciliare


Pe parcursul desfăşurării cercetării furtului, percheziţia se constituie într-o activitate de mare importanţă, un
mijloc eficace pentru dovedirea vinovăţiei făptuitorilor.
În efectuarea acestei activităţi, la fel ca în cazul majorităţii activităţilor de urmărire penală trebuie să se ţină
seama de o temeinică pregătire, în acest caz cu privire la cunoaşterea făptuitorilor în toate componentele
laturilor sale psiho-comportamentale, amplasarea imobilului, locurile pe unde percheziţionatul ar putea,
eventual, să dispară, vecinii ş.a., dar, în mod deosebit, trebuie să se stabilească scopul percheziţiei.
Desigur că, scopul principal al acesteia este descoperirea bunurilor şi valorilor sustrase, a obiectelor
utilizate în comiterea furtului, însă organul de urmărire penală are dreptul să ridice, de asemenea, şi obiectele
sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă. Organul judiciar este obligat să se limiteze la
ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită.
Pe de altă parte, percheziţia poate avea drept scop şi determinarea acelor bunuri aparţinând autorului faptei,
care să servească la acoperirea prejudiciului cauzat, bunuri ce vor putea fi indisponibilizate prin instituirea unui
sechestru asigurător.
În vederea desfăşurării percheziţiei, organul de urmărire penală trebuie să ţină cont de unele aspecte
procedurale. În acest sens, percheziţia se poate efectua numai în baza unei autorizaţii eliberate de judecător, la
cererea procurorului şi nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale.
Cu privire la timpul de efectuare a percheziţiei domiciliare, această se poate face între orele 6.00-20.00, iar
în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local
public. Percheziţia începută între orele 6.00-20.00 poate continua şi în timpul nopţii.
Organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat ca, în prealabil, să se legitimeze şi, în
cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de judecător. De asemenea, la această activitate participă
şi apărătorul celui în cauză, însă lipsa acestuia, dacă a fost încunoştinţat despre data şi locul desfăşurării
percheziţiei, nu împiedică efectuarea acesteia.
Întreaga activitate se realizează în prezenţa persoanei la care se efectuează percheziţia, iar în lipsa acesteia,
în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin, având capacitate de exerciţiu. Dacă
persoana la care se face percheziţia este reţinută sau arestată, aceasta va fi adusă la percheziţie.
O atenţie deosebită trebuie acordată respectării regulilor de tactică criminalistică, având în vedere: modul
de pătrundere în locul de percheziţionat, legitimarea şefului echipei şi arătarea scopului, cu prezentarea

12
autorizaţiei de percheziţie, identificarea percheziţionatului şi a celorlalte persoane care locuiesc împreună cu
învinuitul, supravegherea atentă a acestora, după ce în prealabil au fost percheziţionate corporal, căutarea
sistematică în toate camerele, dependinţele şi anexele, arătarea obiectelor, înscrisurilor şi valorilor descoperite
martorilor asistenţi şi celorlalţi participanţi şi semnarea lor spre neschimbare.
Cu privire la descoperirea prin percheziţie a unor mijloace materiale de probă, amintim, de pildă, că, pe
lângă instrumentele folosite de autor, pot fi descoperite şi alte obiecte purtătoare de urme, mai ales
îmbrăcămintea pe care se găsesc urme sub formă de resturi materiale (pilitură de fier, rumeguş, cioburi de sticlă
ş.a.).
Toate constatările făcute cu ocazia efectuării percheziţiei se materializează în procesul-verbal de percheziţie,
cu descrierea amănunţită a obiectelor descoperite şi ridicate. De reţinut, cu privire la modul de descriere a acestor
obiecte este faptul că trebuie consemnate doar acele caracteristici ce pot fi percepute direct cu ajutorul simţurilor.
Este interzisă consemnarea unor date incerte; nu sunt puţine cazurile când în practica organelor judiciare s-a
întâmplat să fie consemnate astfel de date, ce s-au dovedit ulterior a fi greşite, iar lucrătorul respectiv să fie obligat
să restituie obiecte similare, dar de o valoare net superioară.
Nu în toate cazurile prima percheziţie se soldează cu rezultat pozitiv, astfel că, în funcţie de specificul
cauzei, apar situaţii când se impune, după un anumit timp, repetarea acestei activităţi. În acest sens practica
judiciară a semnalat cazuri când, după efectuarea percheziţiei, infractorii au readus bunurile furate în locuinţă.
De aceea este necesar ca în faza de pregătire a percheziţiei să fie identificate toate persoanele la care ar putea fi
ascunse bunurile furate, iar percheziţiile să fie declanşate simultan.
Pentru descoperirea bunurilor sustrase, pe lângă efectuarea de percheziţii, se impune ca organul de urmărire
penală să facă investigaţii la magazinele de consignaţie, în pieţe, în târguri sau alte locuri de desfacere a
mărfurilor.

4. ALTE ACTIVITĂŢI CARE SE ÎNTREPRIND ÎN VEDEREA ADMINISTRĂRII


PROBELOR

Pentru lămurirea justă şi completă a cauzei, organele judiciare continuă cercetarea, desfăşurând şi alte
activităţi pentru administrarea probelor, cum ar fi:
 dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice;
 ascultarea suspecților sau inculpaţilor;
 luarea măsurilor pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune;
 alte activităţi specifice.

4.1. Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice


Literatura de specialitate a evidenţiat faptul că, oricât de bine ar fi dotat un laborator criminalistic, oricât de
variate şi moderne tehnici de analiză ar utiliza, aportul cuceririi ştiinţei este sensibil diminuat dacă cel care
instrumentează cauza nu caută şi nu descoperă toate urmele infracţiunii, nu are cunoştinţe generale referitoare la
examinările ce se fac în laboratoarele criminalistice, nu analizează exact urmele susceptibile a fi valorificate
ştiinţific şi, mai ales, nu formulează sau formulează incomplet întrebările la care trebuie să răspundă specialiştii.
Conform dispoziţiilor legii, atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de
schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei,
organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la
cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice.
Aşadar, după cum se poate observa din economia textului de lege, dispunerea constatărilor tehnico-
ştiinţifice este condiţionată de existenţa unei stări de pericol de dispariţie a unor mijloace de probă, cât şi de
caracterul urgent al lămuririi unor situaţii.
Spre deosebire, expertizele nu sunt condiţionate în acest mod, ele putând fi dispuse când pentru lămurirea
unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert.
Organele judiciare intră în posesia urmelor şi mijloacelor materiale de probă cu prilejul desfăşurării
diferitelor activităţi de urmărire penală, urme (de găurire, rupere, papilare, biologice, fragmente de sticlă, fire
textile ş.a.) pe care le pun la dispoziţia specialiştilor în vederea efectuării de constatări tehnico-ştiinţifice şi
expertize.

13
Organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul
acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.
Genurile de constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize ce pot fi dispuse în cazul acestui gen de infracţiune
diferă de la o cauză la alta, în funcţie de natura urmelor şi mijloacelor materiale de probă descoperite, astfel
acestea pot fi: dactiloscopice, traseologice, fizio-chimice, biocriminalistice.
În ceea ce priveşte rolul constatărilor tehnico-ştiinţifice în procesul penal, exemplific având în vedere
constatările tehnico-ştiinţifice sau expertizele traseologice care, chemate să identifice obiectul creator al urmelor
descoperite la faţa locului, duc, în final la descoperirea autorilor faptei.
Tot în acest sens trebuie privite şi constatările tehnico-ştiinţifice sau expertizele biocriminalistice, datorită
cărora, restrângându-se cercul de persoane suspecte, se ajunge în final la identificarea făptuitorilor.

4.2. Ascultarea suspecților sau inculpaţilor


Ascultarea suspectului sau inculpatului se va face cu respectarea dispoziţiilor legale care garantează dreptul
la apărare şi cu aplicarea metodelor de tactică criminalistică adecvate naturii faptei cercetate şi mijloacelor
folosite la săvârşirea faptei.
Suspectul sau inculpatul, înainte de a fi ascultat, este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi
locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, adresa
la care locuieşte efectiv, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale. Totodată,
învinuitului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a
acesteia, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu da nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că
ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.
Dacă suspectul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, organul de urmărire penală, înainte de a-l
asculta îi cere să dea o declaraţie, scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce. De asemenea,
învinuitului sau inculpatului i se pune în vedere şi obligaţia de a anunţa în scris, în termen de trei zile, orice
schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal.
Momentul tactic al ascultării suspectului sau inculpatului va fi ales în funcţie de stadiul în care se află
cercetările şi de natura probelor în posesia cărora se află organul judiciar. Când nu există dovezi suficiente şi
convingătoare pentru dovedirea vinovăţiei, cercetările vor începe cu audierea martorilor şi apoi se va proceda la
ascultarea învinuitului sau inculpatului. Dimpotrivă, dacă există suficiente probe pentru dovedirea vinovăţiei va
fi mai întâi ascultat învinuitul sau inculpatul şi apoi martorii.
În funcţie de atitudinea de recunoaştere sau de nerecunoaştere a vinovăţiei de către suspect sau inculpat se
vor folosi metode tactice adecvate, cunoscând că nu este necesară obţinerea, cu orice preţ a mărturisirii, ci
trebuie consemnate doar explicaţiile pe care le dă acesta cu privire la fapta pentru care este cercetat; furturile
sunt săvârşite de multe ori de infractori înrăiţi, recidivişti, care neagă vinovăţia împotriva tuturor evidenţelor şi a
probelor existente la dosar.
De fiecare dată şi pentru orice suspect sau inculpat se vor consemna răspunsurile primite la întrebările
organului de urmărire penală şi cererile de probe solicitate în apărare. Toate aceste apărări vor fi verificate prin
administrarea probelor solicitate de învinuit sau inculpat, ori a altor probe ce rezultă din lucrările dosarului 2.
Din declaraţia suspectului sau inculpatului trebuie să rezulte următoarele aspecte:
 pregătirile efectuate în vederea săvârşirii faptei ilicite, obiecte, instrumente pregătite sau confecţionate în
acest scop, persoanele care le-au confecţionat inclusiv faptul dacă acestea cunoşteau destinaţia lor, informaţiile
culese despre victime, înţelegerile dintre participanţi;
 timpul şi locul săvârşirii infracţiunii;
 mijloacele de care s-a folosit pentru a intra în posesia bunurilor, traseul parcurs, locul unde se aflau
bunurile, felul în care a transportat bunurile infracţiunii;
 modul în care au fost valorificate bunurile produs al infracţiunii;ori valorile sustrase;
 bunurile şi valorile furate, cerându-i-se să evidenţieze caracteristicile individuale şi destinaţia ulterioară a
acestora;
 care au fost persoanele care au mai participat şi în ce a constat contribuţia fiecăruia la pregătirea,
săvârşirea şi ascunderea urmelor infracţiunii;
 traseul parcurs pentru a părăsi locul faptei;
 locul unde se află obiectele şi instrumentele folosite la comiterea;

2
Ibidem, p. 397.

14
 dacă a existat un grup constituit în vederea comiterii infracţiunii, modul de organizare şi rolul ce revenea
fiecărui membru;
 alibiurile invocate;
 indicarea altor persoane care cunosc despre săvârşirea infracţiunii şi împrejurările în care au luat
cunoştinţă despre aceasta.
În ceea ce priveşte modul de ascultare, dispoziţiile legii prevăd faptul că fiecare suspect sau inculpat este
ascultat separat, fiind lăsat mai întâi să declare tot ce ştie cu privire la cauză. Ascultarea suspectul sau
inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor date anterioare.
De asemenea, nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă de mai înainte, însă, se poate servi de însemnări
asupra amănuntelor greu de reţinut.
Rezolvarea problematicii complexe pe care o ridică ascultarea suspectului sau inculpatului, nu se poate
asigura decât printr-o temeinică pregătire şi alegerea celor mai adecvate mijloace procedee tactice de ascultare,
acestea fiind condiţionate de particularităţile fiecărei cauze şi, nu în ultimul rând, de psihologia fiecărui
infractor. Cu privire la acest aspect, practica organelor de urmărire penală subliniază că în cazul unor astfel de
infracţiuni pot fi folosite, cu bune rezultate, următoarele procedee tactice, fie separat, fie combinate:
 ascultarea sistematică a participanţilor cu privire la fiecare infracţiune săvârşită şi referitor la rolul
fiecăruia;
 solicitarea de a justifica modul în care infractorii şi-au petrecut timpul în perioada comiterii furtului ori
solicitarea justificării bunurilor şi valorilor descoperite cu ocazia percheziţiilor ori în momentul prinderii;
 ascultarea unui învinuit despre activitatea infracţională a celorlalţi învinuiţi;
 folosirea întrebărilor detaliu şi ascultarea repetată.
Ultimele două procedee şi-au dovedit eficienţa, îndeosebi, în cazul grupurilor de infractori care au acţionat
o perioadă mai mare de timp. În principiu, infractorii se înţeleg, în eventualitatea că vor fi prinşi, ce anume să
declare şi care să fie „participaţia” fiecăruia.
Nu de puţine ori, în activitatea practică se remarcă faptul că unii infractori, asumându-şi întreaga
răspundere pentru faptele săvârşite, încearcă să facă „scăpaţi” pe ceilalţi, îndeosebi pe organizatorii grupului.
Alteori, deşi unii din făptuitori au avut o contribuţie majoră la pregătirea, organizarea şi punerea în aplicare a
rezoluţiei infracţionale, ceilalţi încearcă să le rezerve un rol minor, chiar de „victime inocente” care au ajuns cu
totul întâmplător să participe la săvârşirea faptelor.

4.3. Luarea măsurilor pentru recuperarea prejudiciului cauzat


prin infracţiune
În acest sens, persoana prejudiciată este obligată să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei precum
şi date referitoare la faptele prin care aceasta a fost pricinuită.
Recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune este una din sarcinile de ceea mai mare importanţă pentru
organele judiciare, iar acest lucru se poate realiza într-o mare măsură prin instituirea măsurilor asigurătorii. Din
acest motiv, organelor de urmărire penală le revine obligaţia ca, încă din faza incipientă a cercetărilor, să
identifice în patrimoniul făptuitorilor, bunurile mobile şi imobile care să facă obiectul măsurilor asigurătorii
privind reparaţiile civile.
Acest fel de măsuri se realizează prin aplicarea pe bunurile făptuitorului, după caz, şi ale persoanei
responsabile civilmente, a unui sechestru penal, care poate avea diferite forme de realizare: sechestru propriu-
zis, luarea inscripţiei ipotecare, instituirea popririi.
Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei, se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului
şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei.
Practica judiciară a statuat că, în situaţia în care valoarea bunurilor învinuitului sau inculpatului, asupra
cărora s-au luat măsuri asigurătorii, depăşeşte valoarea pagubei a cărei acoperire este, astfel, certă, nu există
temei pentru a se lua măsuri asigurătorii şi asupra bunurilor aparţinând persoanei responsabile civilmente. În
cazul învinuiţilor sau inculpaţilor cu vârsta între 14-16 ani, trebuie menţionat faptul că aceştia vor fi obligaţi la
repararea prejudiciului, solidar cu părţile responsabile civilmente, răspunderea minorului pentru paguba produsă
găsindu-şi suportul legal în prezumţia de culpă stabilită în sarcina părinţilor.
Măsurile asigurătorii în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin infracţiune, se pot lua la cererea părţii
civile sau din oficiu. Luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul în care cel vătămat este o persoană
lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

15
Pentru a evita eventualele ascunderi ale bunurilor, activitatea practică a organelor judiciare recomandă ca
aplicarea sechestrului penal să se facă, atunci când este posibil, cu prilejul efectuării altor activităţi de natură
judiciară: reţinere sau arestare preventivă, percheziţie, ş.a., iar în situaţia în care în cauză există mai mulţi
învinuiţi sau inculpaţi, instituirea măsurii asigurătorii trebuie dusă la îndeplinire în mod simultan.

4.4. Alte activităţi specifice


Luând în considerare multitudinea de modalităţi faptice în care poate fi săvârşită infracţiunea de furt se
impune ca, în raport cu specificul fiecărei cauze, să se desfăşoare şi alte activităţi de urmărire penală.
Astfel, în multe situaţii se foloseşte cu succes prezentarea pentru recunoaştere, atât în vederea
identificării autorilor, cât şi a bunurilor ori valorilor sustrase. Rezultatul pozitiv al acestei activităţi este subliniat
de faptul că, odată realizată identificarea, organele judiciare îşi vor orienta cercetările în principal, asupra
persoanei respective, cu efect benefic în ceea ce priveşte operativitatea şi economisirea forţelor.
Procedeul tactic al prezentării pentru recunoaştere poate servi şi la identificarea altor participanţi la
săvârşirea faptei, a mijloacelor folosite de făptuitori, a autoturismelor, sau a altor mijloace de deplasare
La rândul ei, confruntarea, pe lângă faptul că poate duce la eliminarea contrazicerilor esenţiale între
declaraţiile părţilor, cu privire la una şi aceeaşi faptă, poate fi efectuată şi numai în scopul verificării, precizării
şi întăririi declaraţiilor. Organul judiciar poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări.
Declaraţiile date în acest fel se consemnează într-un proces-verbal.
Reconstituirea, o altă activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică este frecvent folosită în
scopul verificării posibilităţii sau imposibilităţii producerii faptelor într-un anumit mod, ori a apariţiei unor
anumite rezultate, ca urmare a comiterii unor anumite acţiuni.
Astfel, în cazurile privind furturile prin efracţie se poate verifica posibilitatea sau imposibilitatea comiterii
furtului într-un anumit mod, a pătrunderii infractorilor prin spărtura produsă în zidul depozitului sau a camerei
de locuit, a scoaterii obiectelor sustrase prin locul prin care se pretinde că au pătruns făptuitorii, posibilitatea sau
imposibilitatea săvârşirii furtului de către un infractor singur sau cu alţi participanţi.
Efectuată cu respectarea tuturor regulilor tactice şi metodologice cunoscute, reconstituirea poate contribui
la verificarea probelor deja administrate, la obţinerea de noi probe şi la delimitarea furtului de simulările de furt.
Atunci când există date cu privire la înscenarea furtului, pentru acoperirea unor lipsuri din gestiune, organele de
urmărire penală pot dispune şi alte activităţi: verificarea şi ridicarea de înscrisuri, efectuarea unor controale etc.
Valoarea probatorie a reconstituirii în cauzele privind infracţiuni de furt depinde şi de modul în care
rezultatele ei sunt consemnate în procesul-verbal, ori cum sunt executate fotografiile judiciar-operative, schiţele
etc.
În toate cazurile, şi în special în cele cu grupuri de infractori, cu infracţiuni numeroase şi multiple legături
infracţionale se impune, de asemenea, şi o planificare atentă a cercetărilor în vederea administrării probelor.
În acest sens, organul de urmărire penală, încă din primele momente ale activităţii sale în cercetarea unei cauze,
va stabili un plan de activitate, cuprinzând versiunile posibile ale rezolvării cauzei respective, problemele care
se ridică în cadrul fiecărei versiuni, metodele ce vor fi aplicate pentru lămurirea problemelor şi timpul necesar
pentru rezolvarea problemelor fixate.
Stabilirea versiunilor se face având în vedere primele materiale obţinute, fie ca probe ridicate de la faţa
locului cu ocazia percheziţiei, a ascultării suspectilor sau martorilor, fie prin analogie, pornind de la alte fapte
cunoscute din care au rezultat unele aspecte asemănătoare, presupunând aceeaşi legătură cauzală. Toate datele
obţinute în timpul cercetărilor vor fi grupate în jurul versiunilor care vor fi verificate în raport cu realitatea
faptelor. Acest lucru se va face prin lămurirea problemelor pe care le-au ridicat, folosind metodele de cercetare
cele mai eficace, pentru descoperirea, ridicarea şi examinarea urmelor infracţiunii.
O altă problemă ridicată de planificare este organizarea în timp a diferitelor activităţi. Astfel, dacă într-o
cauză se ridică de la începutul cercetării necesitatea efectuării unei percheziţii, acesta va fi planificată să aibă
loc înaintea ascultării martorilor sau a persoanelor suspecte pentru a nu-i alarma.
La întocmirea fiecărui plan se va ţine seama de cele trei principii ale planificării: respectarea legalităţii, a
individualităţii fiecărui plan, şi a caracterului dinamic al planificării.
Planificarea cauzelor complexe nu se întocmeşte de la început în întregime, ci treptat, ea fiind completată
pe parcurs cu probleme noi ce apar. La aceste planuri pot fi anexate diferite scheme, cum ar fi schema
legăturilor infracţionale.

16
5. TIPOLOGII ALE INFRACŢIUNII DE FURT ŞI ANUMITE PARTICULARITĂŢI ÎN
CERCETAREA ACESTORA

5.1. Furtul din locuinţe


Investigarea acestui tip de furt, ca una din formele infracţiunilor contra patrimoniului, prezintă o serie de
particularităţi determinate îndeosebi de faptul că infractorul poate fi necunoscut atât persoanei prejudiciate, cât
şi martorilor, iar în majoritatea cazurilor nu se cunosc nici semnalmentele după care făptuitorul ar putea fi
descoperit. Cercetarea acestei fapte ilicite, presupune stabilirea şi rezolvarea următoarelor probleme:
 de la cine, când şi unde s-a produs furtul;
 modul cum s-a pătruns în locuinţă, prin ce metode şi mijloace s-a comis furtul;
 ce bunuri s-au furat şi prin ce se caracterizează;
 identificarea persoanei infractorului şi a eventualilor complici;
 dacă se cunosc persoane care puteau să furnizeze datele necesare infractorului în legătură cu existenţa
bunurilor furate, valoarea lor şi locul unde erau depozitate;
 unde au fost transportate bunurile furate;
Prima măsură pe care trebuie să o ia organul de urmărire penală, imediat după înregistrarea plângerii este să
se deplaseze în mod operativ la locul faptei.
Înainte să înceapă investigarea locului faptei, echipa operativă trebuie să verifice întreaga clădire pentru a
se asigura că infractorul nu se ascunde prin împrejurimi. Acest lucru se realizează cu maximă prudenţă, ca şi
cum infractorul chiar s-ar afla încă acolo.
La cercetarea locului faptei este de dorit să participe şi persoana vătămată, avându-se în vedere că aceasta
poate arăta ce modificări au intervenit în aspectul locului faptei după constatarea furtului şi poate da o serie de
explicaţii în diferite probleme, care vor contribui substanţial la elaborarea versiunilor corespunzătoare. În acest
sens, persoana vătămată poate explica, de pildă, dacă la locul faptei există obiecte care nu îi aparţin şi care, după
toate probabilităţile au fost lăsate sau pierdute de infractor.
În cursul cercetării locului faptei, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
 căile de acces ale făptuitorului, precum şi căile urmate de acesta la părăsirea locuinţei;
 numărul persoanelor care au participat la săvârşirea furtului;
 existenţa anumitor indicii cu privire la anumite deprinderi profesionale ale infractorilor;
 timpul cât infractorii s-au aflat în locuinţă;
 existenţa indiciilor care să ducă la ideea că infractorii au cunoscut amplasarea locuinţei şi a obiectelor din
aceasta.
La toate aceste întrebări, de multe ori se pot obţine răspunsuri destul de precise, însă totul depinde de
minuţiozitatea cu care se efectuează cercetarea. Indiferent de mijloacele folosite de făptuitori, cercetarea la faţa
locului trebuie efectuată cu respectarea metodelor de tactică criminalistică adaptate locului unde s-a săvârşit
infracţiunea.
O bună cercetare a locului faptei poate permite descoperirea indiciilor care să releve modul de operare
folosit de infractori. În acest sens trebuie menţionat faptul că principala preocupare a autorilor este aceea de a
nu fi observaţi sau surprinşi în momentul comiterii faptei.
Astfel, infractorii procedează la o anumită pregătire a furtului, având în vedere cunoaşterea locului unde
intenţionează să opereze, a numărului de persoane care locuiesc şi a programului lor de activitate, a obiceiurilor
casei, în general.
Ca urmare, anchetatorul trebuie să stabilească rapid dacă autorul cunoştea aranjamentul din casă sau a
acţionat ghidat de anumiţi indicatori, a presupus aceste aspecte sau pur şi simplu nu a avut nicio informaţie în
acest sens.
Din locuinţele aflate în imobile mari, cu mai multe apartamente, furturile se comit de obicei ziua, între
orele 08-13, când locatarii sunt la lucru. Timpul de noapte este preferat când locuinţa se află într-un loc mai
izolat, departe de zonele populate ale localităţilor.
În cazul furtului din apartamentele situate în blocuri, care în prezent deţine o pondere însemnată dacă luăm
în considerare faptul că blocurile predomină la oraş, infractorii îşi îndreaptă atenţia spre apartamentele locuite
de un număr mic de persoane, uşor de stabilit pe baza listelor de plată a întreţinerii afişate la intrarea în blocuri,
precum şi după posibilităţile materiale ale locatarilor, potrivit meseriei sau profesiei exercitate.

17
Totodată, de multe ori plăcuţele de pe uşi, cu indicarea profesiei (medic, avocat, patron de firmă, etc.), sau
însuşi aspectul intrării, servesc ca prime surse de informaţii despre poziţia şi situaţia persoanelor care ocupă o
locuinţă.
După studierea terenului, infractorul verifică dacă este cineva în casă, sunând la uşa apartamentului şi, dacă
nu-i răspunde nimeni, va pătrunde în locuinţă folosindu-se de chei potrivite sau de instrumente de spargere.
Bineînţeles că, infractorul este pregătit şi pentru eventualitatea în care i se răspunde apelând la o legendă de
dinainte stabilită.
În literatura de specialitate, îndeosebi în cea occidentală, furturile săvârşite prin pătrunderea în locuinţe, în
acest mod, de regulă fără violenţă sunt denumite convenţional „furturi de bună-ziua”.
În practică, se întâlnesc cazuri în care, pentru a vedea dacă este cineva acasă, infractorii recurg la spargerea
unui geam cu piatra, iar dacă nimeni nu reacţionează, pătrund în locuinţa vizată.
Există şi cazuri când victima e urmărită de un complice pentru a da alarma, dacă aceasta se reîntoarce
acasă. S-a ajuns până acolo încât acest complice ţine legătura cu cei care operează prin telefoane mobile, iar
uneori, se folosesc în acest scop chiar de taximetre.
Alt mod de operare folosit la săvârşirea acestui gen de infracţiune este şi escaladarea zidurilor şi intrarea pe
fereastră, mai ales în locuinţele de la parter sau a celor care nu sunt situate în blocuri, cum ar fi vilele sau casele
izolate. Pe lângă forţarea uşilor sau ferestrelor se mai practică şi intrarea prin pod sau pivniţă, chiar prin
spargerea zidurilor şi plafoanelor, operaţii folosite în special în cazul locuinţelor izolate, ori în condiţii ce
facilitează un asemenea procedeu (de exemplu existenţa unui zgomot mare de fond, în lipsa vecinilor).
În practica organelor de urmărire penală sunt cunoscute cazuri în care infractorii urcă pe acoperişul
blocului, folosesc obiecte din dotarea alpiniştilor şi coboară până la geamul deschis prin care pătrund în interior.
Cu valizele încărcate cu obiecte sustrase părăsesc apartamentul, fără a fi observaţi sau luaţi în seamă de locatari
care îi consideră ca pe cei mai paşnici musafiri aflaţi în vizită la rude sau prieteni.
Uneori furturile din locuinţe se execută fără pătrunderea infractorului în clădire, sustrăgând obiectele prin
aruncarea pe fereastra deschisă a unei mici sfere de plumb având fixate trei undiţe de ştiucă şi scoaterea pe
fereastră a obiectelor agăţate.
Atunci când avem de a face cu un infractor profesionist, de reţinut că, odată ce acesta a descoperit punctul
slab al obiectivului şi s-a hotărât să-l atace, va trece la acţiune şi nu va renunţa până nu duce la bun sfârşit
munca începută. În caz că este forţat de împrejurări să plece, va abandona, dar nu va încerca niciodată să
pătrundă prin alt loc. Numai hoţii neexperimentaţi, aşa numiţii „cârpaci” vor face o astfel de muncă
suplimentară.
Un lucru curios e că în anumite cazuri, hoţii se folosesc pentru a pătrunde în locuinţa vizată de instrumente
găsite la faţa locului; la o primă vedere ar părea că este vorba de nişte amatori, dar aceasta nu este o regulă,
profesioniştii evită să se deplaseze pe distanţe lungi având asupra lor obiecte grele care i-ar putea încurca sau ar
putea să trezească suspiciuni, ba mai mult, să le îngreuneze retragerea. Totodată, aceşti infractori evită să ţină
acasă sau asupra lor instrumente a căror utilitate nu o pot explica şi care ar da de bănuit.
O altă particularitate care ne indică dacă avem de a face cu un profesionist este modul în care acesta îşi
acoperă retragerea: „Este mai uşor să pătrunzi decât să ieşi”, spun toţi hoţii. Ca regulă, în acest sens, infractorul
experimentat nu se va baza în totalitate pe locul pe unde a pătruns, va avea grijă să-şi rezerve o uşă, un geam
sau o altă ieşire în cazul în care ar fi descoperit. Totodată va asigura fiecare intrare în încăperea unde operează,
astfel încât să nu fie surprins de proprietar.
De asemenea cercetarea locului faptei poate permite şi descoperirea unor indicii, cu privire la utilizarea
unor procedee speciale de spargere cu prilejul săvârşirii furtului sau pentru a-şi ascunde urmele (lipirea
prealabilă a sticlei pentru a o sparge fără zgomot).
În ultimii ani, pentru deschiderea broaştelor tip yală, infractorii au confecţionat un dispozitiv gen cheie
denumit „pontoarcă”, formată dintr-o cheie tip yală obişnuită, căreia i s-a polizat profilul şi i s-a subţiat
grosimea lerei. La aceasta se adaugă, în momentul folosirii, una sau mai multe lame subţiri, de oţel,
confecţionate de obicei din arcurile panglică ale ceasornicelor vechi. Aceste lame sunt prevăzute cu zimţi pe o
latură, de diverse dimensiuni şi înălţimi, care prin încercări repetate se plasează pe verturi şi acţionează asupra
lor la rotire, mizându-se, de regulă pe experienţa deschiderii, prin simţirea întâmpinării rezistenţei la plasarea pe
partea activă a vertului şi ascultarea zgomotului produs.
Asemenea yale se pot deschide fără zgomot şi prin injectarea în canalul cheii a unei substanţe inflamabile
care, prin aprindere decăleşte arcurile şi verturile şi, forţarea cu o cheie mincinoasă de acelaşi tip, este mult mai
lesnicioasă.

18
În situaţia în care grupul constituit nu include hoţi cu experienţă dovedită „se închiriază” un „şplingar”
pentru deschiderea încuietorilor. El este dispus să lucreze cu oricine plăteşte şi în funcţie de valoarea potului îşi
negociază comisionul. Acest profesionist vine la „obiectiv” întotdeauna numai cu o geantă mică sau borsetă. De
regulă, trusa acestor spărgători include: butuci falşi, „oarbă” şi „ruptor”. Ruptorul care este universal, presează
partea exterioară a încuietorii în momentul în care aceasta poate fi apucată. O simplă rotire este suficientă
pentru ca butucul să se rupă de la mijloc, unde, de regulă, se află orificiul de fixare al acestuia în broască. Prima
parte este înlăturată după care, în canal este introdus un butuc fals cu mâner, care acţionează ca o cheie.
După ce îşi face treaba, şplingarul „acoperă locul” înlocuind butucul rupt, aplică şildul pentru a nu se
observa uşor forţarea încuietorii şi dispare din zonă.
Datorită faptului că şplingarii îşi primesc partea prin intermediari şi, în condiţiile în care zăbovesc la locul
faptei foarte puţin timp, nu transportă bunuri furate şi oricând pot scăpa de geanta sau borseta în care ţin sculele,
aceştia sunt foarte greu de prins, iar activitatea lor foarte greu de dovedit.
La locul faptei, mai prezintă importanţă şi aşa-numitele „împrejurări controversate”, adică existenţa unor
indicii care să ducă la ideea simulării furtului. Printre asemenea indicii se numără diferitele împrejurări negative
ca, de pildă, lipsa urmelor de picioare la locul unde trebuia să se afle lucrul furat, în ipoteza în care, într-adevăr
infractorii au pătruns în încăpere, distrugerea intenţionată a unor lucruri de mică valoare, lipsa urmelor de
spargere la locurile de păstrare a bunurilor, semnele că spargerea nu s-a făcut din exteriorul încăperii, de unde
puteau să o săvârşească infractorii, ci din interior.
Paralel cu cercetarea locului faptei sau imediat după aceasta, se ascultă victima, martorii şi persoanele
bănuite de săvârşirea infracţiunii de furt.
În cursul ascultării, victimei i se cere să precizeze:
 ce bunuri s-au furat, cu descrierea amănunţită, în parte, a fiecăruia;
 unde erau păstrate şi cine cunoştea acest loc;
 dacă victimei i s-au mai sustras şi în trecut bunuri şi cine a fost persoana bănuită;
 dacă în apartamentul ocupat de victimă s-au efectuat diferite lucrări de reparaţii (canal, electricitate,
tâmplărie etc.) şi cine a făcut aceste lucrări;
 dacă victima furtului a intenţionat să vândă anumite obiecte sau să cumpere, având suma de bani necesară
şi care au fost persoanele ce au vizitat-o în acest scop.
Ca martori, sunt ascultaţi vecinii, rudele şi prietenii victimei, precum şi persoanele care au văzut bunuri
asemănătoare cu cele furate la persoanele suspecte, în timpul transportului sau al vânzării lor pe piaţă, pe străzi
ori la magazinele de consignaţie.
Martorii sunt invitaţi să descrie obiectele sau dacă au văzut la victimă în vizită persoane necunoscute, când
anume şi cu ce ocazie, cum au aflat despre săvârşirea furtului, ce cunosc în legătură cu prietenii şi cu rudele
victimei, cum a reacţionat aceasta când a aflat de furt, când şi ce bunuri i s-au furat, cine mai are cunoştinţă
despre această faptă.
Rudelor, li se cere să precizeze când au aflat despre comiterea furtului, cu ce ocazie, ce bunuri au fost
furate, când şi-a procurat victima bunurile respective etc.
Persoanele suspecte sunt întrebate dacă cunosc sau nu persoana vătămată, de când şi în ce raporturi se află
cu ea, dacă au fost la ea în vizită, când şi cu ce ocazie, dacă ştiu despre furtul comis şi ce anume obiecte au fost
furate, unde se aflau în timpul respectiv şi cu cine anume. Când aceste persoane pretind că s-au aflat, în timpul
săvârşirii infracţiunii, în altă localitate, li se solicită să prezinte detaliat unde anume au fost, cu cine s-au întâlnit
ce au discutat – elemente necesare pentru verificarea, dacă va fi cazul, a alibiurilor.
În fine, persoanele care arată că au văzut la suspecţi anumite bunuri asemănătoare cu cele furate, sunt
rugate să precizeze caracteristicile lor generale, eventualele particularităţi, când şi unde le-au văzut, dacă erau
sau nu împreună cu alte obiecte, cine le-a mai văzut, domiciliul şi locul de muncă ale persoanei bănuite, iar când
nu este cunoscută, semnalmentele exterioare pentru a putea fi urmărită.
Percheziţiile se fac când organul de urmărire penală are suficiente date în legătură cu persoana infractorului
şi cu bunurile furate. Dacă este cazul, percheziţii se mai fac la rudele şi la prietenii infractorului, precum şi la
locul lui de muncă. În funcţie de persoana infractorului, de natura şi cantitatea bunurilor furate, când sunt vizate
mai multe locuri, percheziţiile se fac concomitent ori succesiv, după cum cere situaţia concretă. Uneori, se mai
poate recurge şi la percheziţii repetate în aceleaşi locuri mai ales, în situaţiile de nereuşită a primei percheziţii,
având în vedere că persoana percheziţionată se întâmplă să aducă obiectele căutate şi să le ascundă în locurile
deja percheziţionate.

19
5.2. FURTUL DE ŞI DIN AUTOVEHICULE

Numărul furturilor de autoturisme este în continuă creştere în toate ţările lumii. În România acţionează
de la simplii hoţi până la bande specializate ce cooperează pe plan internaţional. De aceea, şi organele de poliţie
îşi extind colaborarea cu poliţiile din ţările vecine sau cu alte state din Uniunea Europeană ori din afara acesteia.
Furtul din autovehicule este frecvent întâlnit în practica organelor de urmărire penală. Numărul de fapte
săvârşite este cu mult mai mare decât cele reclamate deoarece persoanele păgubite evită să participe la cercetări,
mai ales dacă s-au sustras bunuri de valoare redusă (pneuri uzate, ştergătoare parbriz).
Dificultăţile întâmpinate la cercetarea acestor forme de furt se datorează numărului în continuă creştere a
parcului de maşini, a tipurilor tot mai diversificate de autoturisme şi a lipsei de piese de schimb.
Autoturismele sunt furate, de obicei, noaptea, fiind lăsate în stradă de majoritatea deţinătorilor, din lipsa de
garaje, sau în timp ce sunt la serviciu, într-un local sau la un spectacol.
Infractorii sunt de mai multe categorii: hoţi de autoturisme care le transformă sau le vând în piese,
infractori care se folosesc de autoturism pentru a săvârşi o infracţiune sau pentru a se îndepărta de la locul
faptei, persoane care folosesc maşina numai pentru a se distra şi apoi o abandonează. În ultima categorie,
numărul cel mai mare de infractori îl au tinerii, care apoi părăsesc autoturismul fără a-i aduce stricăciuni.
Printre problemele specifice pe care trebuie să le aibă în vedere cercetarea, amintesc următoarele:
1. Locul săvârşirii faptei, prin acesta înţelegându-se:
 autovehiculul furat sau din care s-a furat;
 locul unde se afla autovehiculul asupra căruia s-a acţionat şi împrejurimile acestuia;
 itinerariul parcurs de făptuitor pentru a ajunge la locul unde se afla autovehiculul, precum şi traseul
străbătut pentru a se îndepărta de acel loc;
 locul unde a fost abandonat autovehiculul şi împrejurimile acestuia;
 locul unde a fost demontat autovehiculul, unde au fost depozitate sau ascunse piesele sau accesoriile
provenite de la acesta, unde au fost aruncate resturile autovehiculului dezmembrat, precum şi împrejurimile
acestora;
 locul unde au fost ascunse bunurile sustrase din autovehicul.
2. Modul de operare folosit la săvârşirea infracţiunii. Conform practicii organelor de urmărire penală, se
evidenţiază următoarele moduri de operare:
 forţarea încuietorilor uşilor ori portbagajelor prin lovituri aplicate cu pumnul ori corpuri dure;
 spargerea geamurilor laterale ori a parbrizelor cu ajutorul unor obiecte contondente, amortizând
zgomotul;
 forţarea cu ajutorul unor instrumente, special pregătite în acest scop (şurubelniţe, sârme de oţel) a
geamului deflector sau a celui glisant şi deblocarea portierei;
 scoaterea parbrizelor din garniturile de cauciuc;
 deschiderea portierelor prin folosirea unor chei mincinoase.
Prin modurile de operare menţionate mai sus, făptuitorii pătrund în interiorul autovehiculelor, fie pentru a
sustrage diferite bunuri şi valori, fie pentru a fura autovehiculele respective.
Cunoaşterea modului de operare se impune şi pentru a se asigura o corectă încadrare juridică a faptelor
comise. În acest sens, din practica judiciară a rezultat că sustragerea de către un conducător auto a unor bunuri
aparţinând unei persoane juridice pe care le transportă, constituie infracţiunea de furt, numai în situaţia în care
bunurile au fost luate în primire de o altă persoană, care însoţeşte transportul.
În caz contrar, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare. Pe de altă parte,
însuşirea de către conducătorul auto a carburanţilor şi a lubrefianţilor, încredinţaţi pentru exploatarea maşinii
constituie furt. În aceeaşi ordine de idei, înstrăinarea anvelopei de la autovehiculul ce aparţine unei persoane
juridice de către conducătorul auto ce-l deserveşte, nu constituie infracţiunea de abuz de încredere, ci aceea de
furt.
3. Prejudiciul cauzat patrimoniului prin infracţiune. În cazul furtului unui autovehicul, prejudiciul se
compune din:
 valoarea autovehiculului la data comiterii furtului;
 contravaloarea carburanţilor şi lubrefianţilor;
 uzura maşinii, în perioada în care a fost scoasă din patrimoniul persoanei păgubite;
 costul reparaţiilor ocazionate de repunerea în circulaţie;
 beneficiul nerealizat, dar numai în perioada necesară pentru reparaţii.

20
Investigaţiile întreprinse de organele judiciare încep, de obicei, la sesizările victimelor. Metodele şi
mijloacele aplicate sunt determinate de faptul, dacă furtul s-a comis prin sustrageri de bunuri materiale sau
valori din automobile ori chiar prin sustragerea nemijlocită a automobilelor respective.
În ceea ce priveşte activităţile care se întreprind pentru administrarea probelor, trebuie avute în vedere
următoarele:
a) Cercetarea la faţa locului se face după regulile cunoscute specific fiind categoriile de urme ce
trebuie căutate, astfel:
 urme formă lăsate de anvelope şi de alte părţi ale autovehiculului;
 urme de încălţăminte şi îmbrăcăminte;
 urme materiale lăsate de piesele şi părţile componente ale autovehiculului;
 urme de carburanţi şi de lubrefianţi;
 beţe de chibrituri, sârme şi alte obiecte folosite la realizarea contactului.
În perimetrul locului din care a fost furat automobilul se caută, în special, urme de picioare, de anvelope,
prin care uneori se determină direcţia în care a fost condus autovehiculul sustras.
Pe traseele de circulaţie se cercetează locurile de parcare, de refugiu, drumurile lăturalnice, secundare, care
conduc spre posibile ascunzişuri. În acest proces de căutare, nu se pierd din vedere atelierele de reparaţii, curţile
sau grădinile de pe marginea şoselelor.
După găsirea autovehiculului se va proceda, mai întâi, la o examinare în general a acestuia, reţinându-se
poziţia şi starea în care se află, locul şi împrejurimile. După examenul general se cercetează cu multă atenţie
portierele şi clanţele acestuia, ferestrele, parbrizele, oglinzile retrovizoare, volanul, bordul, scaunele şi bancheta,
în vederea descoperirii urmelor de forţare, urmelor reliefului papilar sau chiar a celor de sânge, firelor de păr ori
obiectelor pierdute de infractor.
În jurul automobilului se caută urme de picioare, ale mijloacelor de transport, iar în împrejurimi, pe lângă
asemenea urme, pot fi descoperite în diferite ascunzişuri sau chiar abandonate, unele din obiectele sustrase,
obiecte de îmbrăcăminte ori de altă destinaţie ale infractorului, pierdute sau părăsite.
În raport cu situaţia concretă, se vor căuta şi urme de revopsire, precum şi urme rezultate din schimbarea
numărului de înmatriculare, a şasiului sau a seriei de motor.
Nu trebuie omisă examinarea înscrisurilor găsite în interiorul autovehiculului, nefiind exclusă posibilitatea
găsirii şi a unor înscrisuri aparţinând făptuitorului, uitate sau abandonate de acesta.
O mare atenţie trebuie acordată respectării regulilor de criminalistică privind relevarea, fixarea şi ridicarea
urmelor, în special a celor create de mâini. Astfel, trebuie reţinut că în sezonul rece, cât şi în primele ore ale
dimineţii nu este indicat să se treacă imediat la căutarea şi relevarea acestei categorii de urme, deoarece,
temperatura scăzută a caroseriei, interiorului şi mediului ambiant nu permit evidenţierea corespunzătoare a lor.
b) Constatarea infracţiunii flagrante.
În cazul acestui tip de infracţiune, se recomandă să se acţioneze în momentul în care făptuitorii au pătruns
în autovehiculul în cauză şi au intrat în posesia bunurilor şi valorilor ce fac obiectul infracţiunii. Astfel se
dovedeşte atât intenţia, cât şi scopul urmărit de cei în cauză. Pentru existenţa infracţiunii de furt din
autovehicule, este suficient să se dovedească faptul că autorul a urmărit acest scop, fiind irelevantă împrejurarea
că acesta a reuşit sau nu să-l atingă ori că, imediat după sustragere a fost deposedat sau a abandonat bunurile
furate. În mod similar se pune problema şi în cazul furturilor de autovehicule, situaţie în care organele judiciare
trebuie să intervină după ce făptuitorul, odată intrat în autovehicul, a efectuat operaţiunile de pornire a
motorului. Astfel se poate dovedi că infractorul a avut drept scop, cel puţin, folosirea fără drept a
autovehiculului.
c) Ascultarea persoanelor.
În ceea ce priveşte victima, dacă este vorba de furt din autovehicul, i se cere să arate, dacă poate, cu
precizie, când i s-au furat bunurile din automobil, caracteristicile lor exterioare, destinaţia, valoarea lor şi gradul
de uzură, unde se găseau ele în automobil. De asemenea, victima este rugată să precizeze dacă automobilul a
fost forţat ori infractorul a utilizat chei potrivite, cine mai ştie despre furtul respectiv, din ce surse, daca
suspectează pe cineva (persoană cunoscută, necunoscută, după ce trăsături exterioare).
Dacă se fură autovehiculul în ansamblul său, victimei i se vor cere lămuriri cu privire la următoarele
aspecte:
 locul unde era parcat autovehiculul anterior sustragerii, dacă era încuiat şi dacă lăsase cheia în contact,
cine mai posedă alte chei;
 numărul de înmatriculare, când a sesizat lipsa autovehiculului, caracteristicile sale generale şi
individuale;
 gradul de uzură, piesele schimbate, obiectele din interiorul său;

21
 cine a fost ultima persoană care a folosit autovehiculul şi unde era aceasta în momentul săvârşirii
furtului;
 dacă toate taxele sunt plătite la zi cu privire la autovehicul şi care este numele companiei asiguratoare.
Cu privire la martori, acestora li se cere să arate cum şi când au aflat despre săvârşirea furtului din
automobilul victimei, ce ştiu despre obiectele furate, dacă au văzut automobilul, cum se prezenta acesta după
evenimentul infracţional, ce fel de distrugeri au sesizat.
Totodată, martorii mai sunt rugaţi să arate dacă cunosc sau bănuiesc pe infractor. În caz afirmativ, li se cere
să-i arate identitatea ori să-i descrie trăsăturile exterioare după care ar putea fi descoperit.
Când se constată furtul autovehiculului, martorii ascultaţi, de obicei, sunt persoanele de pe traseele de
circulaţie, care sunt rugaţi să arate dacă au văzut autovehicule cu caracteristicile celui dispărut prin furt,
circulând sau staţionând, în ce zonă, numărul de persoane aflate în ele, trăsăturile generale ale conducătorilor
lor.
În ceea ce-i priveşte pe făptuitori, când sunt prinşi conducând autoturisme furate declară că le-au cumpărat
de la persoane necunoscute. Trebuie să se acţioneze cu promptitudine pentru a li se „demonta” orice alibi şi să
se coopereze cu unitatea de poliţie de la locul de naştere deoarece pot figura cu antecedente penale sau pot fi
învinuiţi ori inculpaţi în mai multe dosare aflate în diferite faze ale cercetării judiciare.
O atenţie deosebită trebuie acordată faptului că există situaţii când victima devine infractor prin înscenarea
furtului, încercând şi uneori chiar reuşind să fraudeze compania de asigurare. Tot în acest sens, furturile
autoturismelor de lux din străinătate pot fi comise în dauna societăţilor de asigurare, prin înţelegere cu
proprietarii.

5.3. Furtul de produse petroliere din conductele magistrale de transport


Începând cu anul 1996, acest tip de infracţiune a cunoscut o creştere îngrijorătoare, în ciuda eforturilor
depuse de unităţile de poliţie, numărul persoanelor depistate că au sustras produse petroliere crescând de la 295
– în 1996, la 872 – în 1999. Acest lucru se datorează următorilor factori:
 creşterea progresivă, permanentă a preţului de desfacere al carburanţilor;
 situaţia socială precară existentă mai ales în mediul rural, manifestată în mod deosebit prin creşterea
şomajului şi pauperizarea populaţiei;
 reorganizarea petrochimiei româneşti, ducând la pierderea pieţelor de desfacere externe, ceea ce a
determinat căderea bruscă şi substanţială a cantităţii de combustibili transportaţi prin conducte, fapt ce şi-a pus
amprenta asupra situaţiei financiare a întreprinderilor în cauză, prin reducerea permanentă a profitului,
ajungându-se implicit la imposibilitatea susţinerii materiale a unui sistem de pază eficace;
 atacurile la conducte au început să se producă organizat, infractorii formând adevărate reţele de culegere
de informaţii, furt şi distribuţie a carburanţilor, de multe ori fiind angrenaţi în aceste bande angajaţi ai
întreprinderilor transportatoare, agenţi de pază, sau chiar poliţişti.
Fenomenul infracţional s-a extins şi a căpătat caractere foarte violente, infractorii organizaţi în număr mare
(20-50 persoane) procedând, în repetate rânduri, la atacarea agenţilor de pază şi distrugerea mijloacelor de
transport, comunicaţie şi autoapărare ale acestora, chiar şi la atacarea echipelor de poliţişti care, în numeroase
cazuri, au fost nevoiţi să facă uz de armamentul din dotare, de multe ori în scop de autoapărare.
Evoluţia modurilor de operare a infractorilor, a cunoscut o dinamică permanentă şi prezintă două
dimensiuni care se întrepătrund şi, odată realizate duc, de cele mai multe ori la „succesul” infracţiunii.
Esenţială pentru infractori în abordarea faptei ilicite în speţă este pregătirea temeinică realizată prin:
 obţinerea de informaţii despre poziţionarea conductelor în teren, în vederea alegerii unei variante care să
conţină o combinaţie ideală, formată din următoarele elemente: căi de acces, practicabilitatea acestora în funcţie
de anotimp, posibilităţile de mascare, existenţa factorilor de risc, posibilităţile de distribuţie rapidă a
carburantului furat etc.;
 obţinerea informaţiilor referitoare la perioadele de pompare;
 efectuarea de pânde asupra programului de lucru al agenţilor de pază;
 observarea poliţiştilor, mai ales în zonele rurale unde este relativ simplu a fi urmărite deplasările lor
având în vedere numărul redus al acestora;
 trimiterea mai multor autovehicule în avangardă pentru observarea zonei şi fixarea acestora în punctele
obligatorii către ţintă;
 comunicarea permanentă între infractori a tuturor datelor obţinute în vederea utilizării acestora de către
cei care se deplasează la locul faptei în vederea comiterii efective a spargerii;

22
 după săvârşirea sustragerii, la ieşirea din zona ţintă, autovehiculele care transportă recipienţii ce conţin
produse petroliere sunt precedate de autovehicule antemergătoare, pentru a determina ieşirea din dispozitive a
eventualilor urmăritori;
 mituirea unor agenţi de pază, a angajaţilor întreprinderilor transportatoare sau, în unele cazuri, chiar a
unor poliţişti.
Nuanţat, o astfel de acţiune se efectuează, de regulă, atunci când sistemul nu funcţionează în regim de
pompare, deoarece, în caz contrar, presiunea ridicată nu permite montarea dispozitivelor special concepute
pentru furt. Această dimensiune poate cuprinde următoarele etape:
1. decopertarea conductei;
2. perforarea incompletă a acesteia;
3. fixarea, prin batere, a ştuţului instalaţiei în conductă. De regulă, ştuţul este un obiect de formă
tronconică, confecţionat dintr-un material care nu produce scântei la lovirea de un alt corp dur. Extremitatea cu
diametrul mai mic se introduce în conductă, cealaltă putând fi prevăzută cu robinet.
4. se aplică, după caz, racorduri de furtun sau de ţeavă metalică, direcţionate la diferite distanţe. În cazul
infractorilor amatori, această etapă este omisă, ei operând sustragerea chiar la locul perforării, ceea ce îi expune
unui risc mai ridicat, determinând astfel o stare de stres accentuată. Aceasta este cauza care face ca asemenea
categorie de infractori să acţioneze în grupuri mari, iar atunci când sunt depistaţi să se manifeste cu violenţă.
5. faza finală sau furtul propriu-zis se concretizează în funcţie de tehnica folosită de infractori şi de etapele
parcurse anterior.
Astfel, infractorii amatori, care folosesc ştuţuri simple, fără robinet, nu mai obturează orificiul practicat în
conductă, după efectuarea furtului, lăsând produsul petrolier să se scurgă, ceea ce creează prejudicii importante,
atât pentru întreprinderi, cât şi pentru mediul înconjurător.
În alte cazuri, infractorii introduc în conductă, prin forţare, cepuri metalice sau de lemn, obturând orificiul
practicat. Cepul nu este secţionat la suprafaţa conductei ci este lăsat în exterior circa 3-5 cm, pentru a putea fi
extras cu uşurinţă în alte ocazii.
Infractorii profesionişti procedează asemănător în ceea ce priveşte perforarea conductei, însă aceştia
montează, instalaţii prevăzute cu robinet, racordate la furtun sau ţeavă, îngropate în sol la 20-40 cm adâncime,
de obicei în sensul brazdelor arăturii sau la limita dintre parcelele agricole şi păduri, drumuri de ţară sau poteci,
direcţionate la distanţe ce pot varia între 20-1000 m.
În general, aceste instalaţii sunt prevăzute, la extremitatea prin care se efectuează extragerea propriu-zisă,
cu încă un robinet de asemenea îngropat şi mascat în diferite plantaţii, de preferinţă cele cu înălţime peste
medie, la intersecţia drumurilor de ţară, astfel încât să permită supravegherea corespunzătoare a zonei şi
posibilitatea părăsirii locului faptei pe mai multe variante, sau în unele cazuri, în curţi, în interiorul unor
întreprinderi sau chiar în locuinţe. De regulă, aceşti infractori sunt foarte bine organizaţi şi acţionează în grupuri
de 10-12 persoane, cu sarcini bine stabilite, sunt dotaţi cu autoturisme performante, autocisterne, mijloace de
comunicaţie, acoperind mai întâi zona de ţintă din punct de vedere tactic.
6. mascarea urmelor, fiind efectuată în general de infractorii profesionişti prin metode ca: aratul suprafeţei
în zona în care s-au produs sustrageri sau stropirea cu apă a pământului, utilizată mai ales pe timp de vară, când
prin uscare rapidă, acesta se fărâmiţează. Infractorii amatori maschează, în general, urmele infracţiunii prin
inundarea terenului cu produs petrolier, care datorită presiunii ridicate de pompare, ţâşneşte la înălţime suficient
de mare pentru a se răspândi pe suprafeţe întinse.
Trebuie menţionat că avarierea conductelor poate fi depistată prin măsurători ale presiunilor la capetele
acestora şi în segmentele intermediare cu ajutorul unor dispozitive, numite debitmetre, instalate în sistem şi în
conformitate cu diagramele de presiune riguros calculate pentru fiecare tronson în parte, numai în timpul
pompării; în caz de avariere pe o anumită porţiune, observând-se scăderi ale presiunii în funcţie de cantitatea de
produs ce se pierde.
Avariile survenite, în perioada de repaus a sistemului de pompare, nu pot fi depistate prin acest procedeu.
Şi în acest interval de timp conducta se păstrează încărcată cu produs petrolier, această încărcătură numindu-se
„zestre”.
O categorie aparte a infractorilor profesionişti sunt cei ce operează sustragerea din zestrea conductei, atunci
când sistemul de pompare este în repaus şi, în mod normal, produsul petrolier nu se scurge decât în cantităţi
mici.
O „tehnică avansată” este perforarea conductei, montarea ştuţului cu robinet şi cuplarea acestora la o
pompă antrenată, printr-o curea de distribuţie, de la motorul unui autovehicul, reuşindu-se astfel sustragerea

23
unei mari cantităţi de carburant din zestrea conductei fără ca în staţiile de control să poată fi sesizate scăderile
de presiune.
Nu mai puţin ingenioasă este o altă tehnică folosită pentru sustragerile efectuate în perioadele în care nu
există pompare şi care constă în perforarea conductelor îngropate în locurile mai joase, ca forme de relief, în
acest mod atingându-se scopurile infracţionale, prin aplicarea principiilor fizicii.
În unele cazuri, tehnica folosită constă în aplicarea de şarniere metalice, confecţionate artizanal, exact la
diametrul conductei. Şarniera se compune din două fălci metalice, ondulate, care se montează pe diametrul
exterior al conductei, fixându-se prin şuruburi metalice. La partea superioară a şarnierei există un orificiu în
care se montează ştuţul instalaţiei.
De asemenea, există cazuri când se montează şarniere fără orificiu, neetanşate, ceea ce permite ca, după
efectuarea perforării, produsul petrolier să se scurgă în sol, fiind colectat în gropi special săpate în acest sens,
situate în vecinătatea conductelor. De regulă, acest mod de operare este utilizat de infractori profesionişti,
prejudiciul în acest caz fiind foarte mare, datorită scurgerii libere permanente, carburantul infiltrându-se în
pânza freatică şi fiind colectat în sensul curgerii apei, după caz, în gropi cu diametrul de 7-8 m, adânci de 6-10
m sau în reţele de puţuri cu adâncimi asemănătoare, de unde produsul este extras manual. În aceste cazuri,
persoanele care recuperează carburantul nu pot fi învinuite de săvârşirea unei infracţiuni, întrucât este posibil ca
ele să nu aibă niciun amestec în perforarea conductei.
Un alt tip de operaţiune care permite sustragerea de produse petroliere constă în slăbirea flanşelor de la
ventile, ceea ce determină scurgerea carburantului în tuburile protectoare sau în căminele de producţie, după
care acesta este aspirat cu vidanje sau încărcat manual în recipientele pentru transport.
În ceea ce priveşte tactica, de menţionat este sistemul simultan, utilizat cu precădere în zonele păzite şi care
constă în perforarea concomitentă, în două-trei locuri, a aceleiaşi conducte, la distanţe relativ mici unele de
altele (4-5 km), în principiu, eforturile echipelor de intervenţie şi remediere concentrându-se, de regulă, asupra
primei perforări depistate, timp în care grupul de infractori operează la una dintre celelalte perforări provocate.
Un alt mod de operare, folosit în general de infractori proveniţi din rândul agenţilor de pază şi al angajaţilor
societăţilor comerciale în cauză, este sistemul suveică ce constă în perforarea conductei şi menţinerea instalaţiei
de sustragere pe aceasta în paralel cu simularea căutării avariei.
După acest interval de timp, persoanele în cauză, cu atribuţii în paza conductelor sau în remedierea
avariilor, simulează depistarea instalaţiei de furt, procedând, în acelaşi timp, la o altă perforare a conductei, la o
oarecare distanţă de cea anterioară.
Ca o concluzie privitoare la tactica modului de operare, punerea în practică a acestuia dă naştere la o serie
de acţiuni ce nu pot fi limitate restrictiv, prin înglobarea lor în anumite categorii, deoarece elementul hotărâtor
în domeniu este inventivitatea şi inteligenţa infractorilor.
Pentru prinderea acestor infractori şi tragerea lor la răspundere, modalitate de bază, care are ca rezultat, de
regulă, condamnarea acestora, este flagrantul. Cu toate acestea, din cauza condiţiilor dificile de realizare a
acestuia, ţinând seama de faptul că faptele se produc în spaţii deschise, situate la distanţe mari de localităţi, în
terenuri greu practicabile, deseori fiind imposibilă urmărirea infractorilor care părăsesc locul faptei datorită
logisticii precare de care beneficiază poliţiştii, cele mai multe perforări ale conductelor magistrale sunt cercetate
ulterior producerii lor. În aceste cazuri, elementul esenţial este cercetarea efectuată la faţa locului de a cărei
calitate depinde buna desfăşurare a urmăririi penale.
După sosirea la faţa locului a celor competenţi să execute cercetarea, se vor desfăşura următoarele
activităţi:
 se stabileşte cine a depistat avaria şi la ce oră precum şi dacă au existat pierderi de produs petrolier şi în
ce cantitate;
 se ascultă, după caz, raportul poliţistului, agenţilor de pază sau al angajaţilor întreprinderilor care au
asigurat paza locului;
 se stabileşte natura avariei, tehnică sau provocată, perioada estimativă a executării perforării, ţinând
seama de faptul că instalaţia de furt putea fi montată cu mai mult timp în urmă şi folosită periodic;
 se verifică dacă s-au luat primele măsuri şi în ce constau acestea;
 se stabileşte în ce măsură activitatea depusă de lucrătorii întreprinderilor transportatoare pentru
remedierea avariei şi stoparea scurgerii de petrol şi cea desfăşurată de agenţii de pază pentru prinderea
infractorilor au afectat câmpul infracţional;
 se vor obţine informaţii despre eventualele modificări survenite, după consumarea faptei, persoanele ce
le-au produs, locul şi timpul;

24
 se va proceda la scotocirea perimetrului adiacent, mai ales atunci când relieful este accidentat sau în
zonă există plantaţii, culturi, păduri, în vederea depistării eventualelor urme, obiecte sau mijloace de transport
abandonate, mai ales în ipoteza în care infractorii au fost surprinşi în timpul producerii faptei, însă au reuşit să
dispară;
 în cazul în care instalaţia de furt de pe conductă are montate în prelungire ţevi sau furtunuri îngropate,
se va proceda la decopertarea acestora până la punctul final;
 dacă furtunul sau ţeava conduce în perimetre împrejmuite, întreprinderi, curţi, grădini sau case
particulare, se va proceda imediat la efectuarea de percheziţii, urmărind depistarea unor eventuale cantităţi de
produs petrolier, unelte speciale sau instalaţii artizanale de furt;
 în ipoteza depistării de produse petroliere, se vor ridica probe şi contraprobe din toate recipientele ce se
vor sigila, în vederea efectuării analizelor de laborator, precum şi la confiscarea acestora sau lăsarea lor în
custodie, doar în cazul în care ridicarea nu este posibilă;
 vor fi, de asemenea confiscate toate instalaţiile sau dispozitivele specifice destinate perforării sau
montării acestora pe conducte cât şi orice vehicul sau autovehicul care prezintă indicii temeinice că a fost folosit
la săvârşirea faptei;
Dacă se constată că, prin modul de săvârşire a faptei, există posibilitatea prelucrării urmei de miros, la faţa
locului se va deplasa şi lucrătorul de poliţie conductor cu câinele de urmărire.
Toate mijloacele de probă vor fi examinate, fotografiate, ridicate, ambalate şi sigilate, cu respectarea
normelor procesual-penale şi a regulilor criminalistice.
Rezultatele cercetării la faţa locului vor fi consemnate în procesul-verbal, întocmit imediat după finalizarea
activităţii, conform normelor procedurale, privind descrierea amănunţită a locului faptei, a urmelor găsite, a
obiectelor examinate şi ridicate, precum şi a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă.
Probele petroliere descoperite vor fi trimise, spre analiză, unităţilor specializate pentru a stabili cu
exactitate dacă acestea sunt provenite din infracţiune.
Cele mai bune rezultate în examinarea urmelor petroliere sunt obţinute prin: spectrofotometrie în infraroşu
şi cromatografie în fază gazoasă.
Cu ajutorul spectrofotometriei în infraroşu, se pot pune în evidenţă natura, numărul şi poziţia atomilor din
moleculă. Pe baza spectrelor obţinute, se pot face decelări între hidrocarburile saturate şi nesaturate, ciclice şi
aciclice etc.
Prin cromatografie în fază gazoasă, se pune în evidenţă numărul componenţilor conţinuţi în amestec,
precum şi concentraţia lor, astfel putându-se diferenţia între ele produsele petroliere de acelaşi tip. Această
metodă dă rezultate concludente, cu precădere în cazul benzinei şi motorinei transportate prin conducte, prima
având o cifră octanică mai scăzută decât cea de pompă şi fiind, de regulă, neetilată, iar la cea de-a doua existând
diferenţe în ceea ce priveşte conţinutul de sulf.

5.4. Furtul din buzunare


Furtul din buzunare este o infracţiune întâlnită curent în practica judiciară şi în forme variate de realizare.
Infractorul se specializează pentru buzunarele exterioare ale hainelor şi ale paltoanelor sau la buzunarele
interioare ale acestora, pentru diferite tipuri de locuri aglomerate, ca: săli de spectacole, stadioane, mijloace
comune de transport etc. Autorii acestor fapte cunosc că cei aflaţi în asemenea locuri au posibilităţi mai reduse
de control asupra banilor sau valorilor aflate asupra lor.
Infractorii îşi aleg victimele dintre persoanele care lasă impresia că au bani asupra lor, dar care sunt şi
neatente, obosite, preocupate, fiind preferate victimele din categoria femeilor, bătrânilor, provincialilor sau
acele persoane (mai ales femei) care „invită” la furt prin cantitatea mare de bijuterii pe care le poartă ostentativ.
Victimele sunt urmărite până în momentul favorabil operării în buzunarul în care se presupune că se află
portofelul ori obiectul de valoare.
Procedeele aplicate de infractori sunt foarte variate. Unii acţionează de unul singur, „pe cont propriu”, iar
alţii, în grup.
Infractorii versaţi procedează fie la introducerea degetului arătător şi a celui mijlociu în buzunarul victimei,
cu care apucă şi ridică foarte uşor obiectul, fie la tăierea părţii de jos a buzunarului cu o lamă bine ascuţită,
portofelul alunecând în mâna făptuitorului. Deseori sunt folosite instrumente de tăiat minuscule, bine mascate

25
între degete. Mâna cu care se operează este acoperită cu o haină, pardesiu îndoit, uneori chiar cu un ziar pentru
a camufla mişcarea degetelor şi ulterior, pentru a ascunde obiectul furat.
Când se acţionează în grup, de regulă sunt implicaţi cel mult trei infractori, evitându-se în acest fel
împărţirea „potului” în prea multe părţi. Un complice va distrage atenţia victimei (se împiedică, îşi exprimă
indignarea faţă de un anumit eveniment, creează scandal etc.), autorul va sustrage obiectul de valoare după care
îl va pasa rapid celuilalt complice. Dacă, eventual, trezeşte bănuieli, cere să fie percheziţionat, cu exces de
corectitudine, dând astfel celuilalt posibilitatea să dispară. Uneori, autorul poate să fugă atrăgând atenţia asupra
sa, iar în eventualitatea că este prins nu poate fi învinuit, neavând asupra sa obiectele sustrase. Astfel, ceilalţi
dispar, iar succesul este deplin.
Infractorii mai puţin versaţi acţionează în grupuri, într-un mod ce denotă lipsa de dexteritate, dar cu
aceleaşi rezultate, provocând cel mai adesea busculade, înghesuială la urcarea sau coborârea din autobuze, în
magazine sau pieţe.
Cercetarea furtului din buzunare presupune cunoaşterea metodelor folosite de făptuitor şi mai ales
împrejurarea că aceştia lucrează în echipă. Cu privire la acest aspect, de reţinut că odată ce o metodă devine
cunoscută şi este dată publicităţii, hoţii experimentaţi nu o mai folosesc, o abandonează amatorilor şi se gândesc
la una nouă. De asemenea, este cunoscut că există persoane specializate în săvârşirea acestor fapte care îşi
împart „zonele de activitate” după străzi, mijloace de transport, traseele ori tipurile acestora etc. De aceea şi
organele de poliţie care cercetează aceste forme de furt sunt instruite pentru a cunoaşte sistemele de operare
folosite de făptuitori.
Pentru a se asigura succesul cercetărilor este recomandabil ca făptuitorii să fie surprinşi asupra faptei, să fie
recuperate bunurile şi obiectele furate şi să fie identificaţi cei care au reuşit să fugă de la locul faptei. Persoanele
suspecte vor fi percheziţionate, locurile aglomerate vor fi izolate pentru a nu se oferi posibilitatea făptuitorilor
să părăsească spaţiul cercetat. De asemenea, vor fi cercetate încăperile, tramvaiul, autobuzul, sălile de spectacol
etc., pentru a se descoperi obiectele abandonate de făptuitorii care au observat că sunt urmăriţi.
În continuare se iau datele personale ale martorilor oculari, iar făptuitorul este condus la sediul organelor de
poliţie.
Cu ocazia ascultării infractorului, se precizează datele personale, antecedentele penale, profesiunea şi locul
de muncă, în ce locuri, când, de la cine a furat obiectele descoperite asupra sa, cine l-a ajutat, ce obiecte a mai
furat, unde sunt ascunse sau, dacă le-a vândut, unde, când, cui şi cu ce preţ.
Martorilor oculari şi victimelor li se cere să relateze dacă cunosc pe infractor, unde l-au mai văzut, cum, unde
şi când au sesizat comiterea infracţiunii, ce obiecte a furat, cine a mai văzut.

5.5. Alte forme de furt


Asimilat furtului din buzunare, este şi furtul din sacoşe sau poşete. O poşetă de damă suspendată pe braţul
acesteia este o ţintă atrăgătoare pentru hoţii de mărunţişuri. Modul de operare este acelaşi, uneori chiar mai
simplu, din cauza lipsei de prevedere a multor femei care umblă cu poşetele deschise sau care le ţin pe umăr ori
într-o poziţie în care nu mai au controlul genţii. Poşeta poate fi luată în întregime, prin tăierea beretelor, sau
numai deschisă sau tăiată pentru scoaterea conţinutului.
Furtul de bagaje este întâlnit în gări, staţii de autobuze şi metrou, aerogări, în trenuri etc. Infractorul joacă
rolul unui hamal sau călător. Ca hamal, poartă un număr fals şi predă bagajul sustras unui complice. Dacă joacă
rolul unui călător, se aşează lângă victimă şi într-un moment de neatenţie a acesteia pleacă cu bagajul sau
acoperă geamantanul victimei cu un dispozitiv în formă de geamantan, dar cu latura de jos liberă, care cu un
sistem de arcuri reţine geamantanul mai mic înăuntru.
Furtul de la persoane adormite sau în stare de ebrietate are loc în sălile de spectacol, în sălile de aşteptare,
în trenuri, în localuri de noapte, în parcuri etc. În numeroase cazuri, infractorul instigă la băutură pentru
agravarea stării de ebrietate a victimei, căutând să-i câştige încrederea, ajutându-l să-şi menţină echilibrul pentru
a-l scoate din local, sau conducându-l pe drumul spre casă. Între timp îi va sustrage ceasul, inelele, portofelul
etc. şi, în unele cazuri, îl dezbracă complet.
Furtul de bijuterii şi alte obiecte de podoabă. Aceste furturi se săvârşesc prin diferite procedee: întâlnind
victima întâmplător, în magazinele de bijuterii, în care infractorul joacă rolul unui cumpărător pretenţios, sau
prin relaţii de societate, căutând să intre în intimitatea victimei ca vizitator, frecventând diferite reuniuni sau în
calitate de amant al victimei.

26
Unele bijuterii şi obiecte de podoabă sunt sustrase într-una din formele analizate mai sus, căutându-se
locurile aglomerate, starea de oboseală, ebrietate sau de boală a victimei, dar furtul de bijuterii are şi procedeele
sale speciale.
Astfel, în magazinele comerciale infractorul apare îmbrăcat elegant, cere să i se arate mai multe sorturi de
bijuterii, le examinează şi apoi sub un pretext oarecare amână cumpărarea.
După mai multe zile, acelaşi infractor sau altul revine cu un model asemănător cu una dintre bijuterii,
confecţionat dintr-un material ieftin, face schimbul într-un moment de neatenţie a vânzătorului şi pleacă din nou
fără să cumpere. Ca model pentru confecţionarea exemplarului fals se poate folosi de bijuteriile expuse în
vitrină sau într-un album de reclame. S-au întâlnit cazuri când infractorul avea tocul unuia dintre pantofi scobit
şi umplut cu ceară, bijuteria scăpată pe jos este călcată şi fixată în ceara tocului, predându-se o bijuterie falsă
asemănătoare.
În cazul cercetării furturilor de bijuterii, organul de urmărire penală va cere descrierea exactă şi cât mai
amănunţită a acestora, în vederea dării în urmărire.
În unele cazuri, hoţii de bijuterii sunt demascaţi prin vinderea acestora la preţuri derizorii.

Art. 230. FURTUL ÎN SCOP DE FOLOSINŢĂ.

Furtul de folosinţă beneficiază de o reglementare distinctă, care include şi o ipoteză nouă, potrivit
căreia se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru furt “folosirea fără drept a unui terminal de
comunicaţii electronice al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la reţea”.
Această ipoteză asimilată furtului de folosinţă vine să tranşeze în mod definitiv situaţiile controversate încă
în jurisprudenţă şi doctrină referitoare la încadrarea juridică a faptei de racordare ilegală la o reţea de
telefonie sau la o altă reţea de comunicaţii.
În plus, textul vine să aducă în sfera ilicitului penal faptele de folosire fără drept a unui terminal de
telecomunicaţii al altuia, fapte considerate periculoase şi al căror număr a crescut în prezent, cauzând
uneori prejudicii importante.
Elementul material al infracţiunii îl constituie însuşirea.
Cerinţa esenţială pentru existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii, respectiv a laturii subiective,
este ca însuşirea să aibă drept scop folosirea fără drept, ceea ce presupune comiterea faptei cu intenţie
directă.
Obiectul material al infracţiunii poate fi:
- un vehicul
- un terminal de comunicaţii (exemplul clasic îl constituie telefonul fix sau mobil)
- o reţea de comunicaţie la care este racordat un terminal de comunicaţii ce aparţine făptuitorului.
Pentru existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii în varianta în care obiectul material al
acesteia îl constituie un autovehicul, nu este necesar ca scopul urmărit de făptuitor, respectiv folosirea
bunului, să fie atins (deşi din punct de vedere practic, sustragerea în scop de folosinţă presupune punerea în
mişcare a autovehiculului), însă această cerinţă, ca automobilul să fie folosit efectiv, nu rezultă din textul
de lege.
Autovehiculul ce face obiectul material al infracţiunii poate aparţine persoanei vătămate sau chiar
şi făptuitorului, neexistând o diferenţiere potrivit art. 228.
Pentru existenţa infracţiunii în varianta de folosire a unui terminal de comunicaţii al altuia sau
folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la o reţea, este necesar să se producă urmarea
imediată, respectiv să se fi produs o pagubă.
Elementul de noutate este că furtul de folosinţă beneficiază de un tratament sancţionator mai
blând decât furtul în varianta simplă, sau, după caz, calificată.

Art. 231. PEDEPSIREA UNOR FURTURI LA PLÂNGEREA PREALABILĂ.

Faptele prevăzute în prezentul capitol săvârşite între membrii de familie, de către un minor în
paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta,
se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

27
În raport de reglementarea diferită a noţiunii de “membru de familie” în N.C.p., textul referitor la
furtul pedepsit la plângerea prealabilă a fost corelat cu cel al art. 177.
Subiect pasiv al infracţiunii de furt (simplu, calificat sau de folosinţă) pedepsit la plângerea
prealabilă poate fi:
- un membru de familie
- tutorele făptuitorului minor
- cel care locuieşte cu persoana vătămată (dar care nu are calitatea de membru de familie)
- cel care este găzduit de persoana vătămată.
Un alt element de noutate este că, în noua reglementare, împăcarea părţilor nu mai este permisă de
lege.
N.C.p. pedepseşte tentativa la infracţiunile de furt, furt calificat, furt de folosinţă ori furt pedepsit la
plângerea prealabilă.
Notă: Art. 245 din Legea de punere în aplicare a NCP - 23. Articolul 231 va avea următorul cuprins:
„Plângerea prealabilă şi Împăcarea”
Art. 231. - (1) Faptele prevăzute în prezentul capitol, săvârşite între membrii de familie, de către un minor
în paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de
aceasta se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(2) În cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1), alin.(2) lit.b) şi c) şi art. 230 împăcarea
înlătură răspunderea penală.”

28