Ionel Perlea în

istoria Societății Compozitorilor Români

Țările române, încă înainte de a forma o entitate națională oficială, au
manifestat o certă apetență pentru muzica de tip occidental. Chiar dacă în perioada
de sfârșit a Evului Mediu curtea muntenească și cea moldovenească erau dominate de
obiceiuri turcești și orientale, nu au lipsit de la București sau de la Iași manifestări
concertistice și mai ales de operă, prezentate de trupe străine itinerante. Probabil
punctul culminant al acestor vizite artistice deosebit de apreciate de spectatori a fost
turneul lui Franz Liszt, soldat cu recitaluri, cu o abundență de articole în presa timpului
și chiar cu compunerea de către marele pianist a două ”Rapsodii române”.
Contactul cu spectacolele de operă străine, ca și, mai târziu, înființarea
Conservatoarelor de muzică, a generat o emulație în rândul tinerilor români, doritori
să preia ștafeta artistică de la oaspeți. Totodată, grija lui Alexandru Ioan Cuza și apoi a
succesorului său Principele Carol față de organizarea pe baze moderne a țării a făcut
să fie regândite structurile armatei, căreia i-a fost întărit corpul artistic: fanfara.
Primii noștri dirijori au fost liderii acestor formații militare (care aveau și un rol
de reprezentativitate în cadrul protocolului de la curte). Desigur, ei proveneau din
străinătate și erau exponenți ai școlii muzicale germane, cea mai serioasă și mai bine
organizată în acea perioadă. Primul kapellmeister al Moldovei a fost Franz Ruzitski
(Francois Roujitski), de origine cehă, cel care a organizat fanfara și a și compus un
repertoriu specific, fiind, desigur, dirijorul acesteia. A fost urmat de Joseph Herfner iar
în Țara Românească de Carol Engel, mai târziu venind și Ludovic Wiest.
Fanfarele asigurau și concerte publice, în aer liber, sau în interiorul locuințelor
aristocratice, ori își dădeau concursul la baluri, astfel încât dirijorii acestora au căpătat
repede notorietate și popularitate. Pentru profesionalismul său, dirijorul Eduard
Hübsch a fost ales să compună imnul național, ”Trăiască Regele”.
Nu a trecut mult și au apărut și muzicieni născuți în România în postura de
dirijori, printre ei Alexandru Flechtenmacher, Iosif Ivanovici, Ioan Andrei Wachmann,
Constantin Dimitrescu un fel de ”Johanni Straussi” ai României, iertat fie-mi
barbarismul lingvistic.
Legătura dintre muzica militară și muzica de operă a făcut-o cel mai spectaculos
Egizio Massini, italianul stabilit în România, lider al muzicilor militare dar și dirijor la
Opera din București. Din aceeași generație făceau parte și frații Bobescu, din rândul
cărora Jean Bobescu s-a afirmat ca mare dirijor de operă, la București și în turnee, dar
și precursorul George Stephănescu, fondatorul Operei Române. A fost perioada când
s-au lansat cei mai importanți dirijori din prima jumătate a secolului XX: Ionel Perlea,
George Georgescu, Constantin Silvestri, Ion Nona Otescu, Theodor Rogalski, Alfred
Alessandrescu, Mihai Brediceanu, Constantin Bugeanu etc. Desigur, nu trebuie uitat
faptul că încă din primii ani ai secolului George Enescu se afirmase cu bagheta în mână
pe podiumul Ateneului, cariera sa de dirijor continuând cu strălucire în țară și în
străinătate.
Nu întâmplător, aproape toți cei de mai sus au fost pianiști. Dar ei au fost și
compozitori, aceasta arătând înaltul nivel de pregătire și plurivalența cunoștințelor
profesionale. Era și firesc ca, la asemenea valoare, renumele lor să depășească repede
granițele țării iar cariera lor să se ramifice pe plan internațional. Nu este locul aici să
insistăm asupra traseului dirijoral al lui George Enescu, deosebit de spectaculos. Dar
merită punctate succesele în Germania și Austria ale lui George Georgescu (care, după
război, i-au adus eliminarea din viața publică, pedepsit o perioadă, pentru ”susținerea
nazismului?!”). Și multe alte reușite, atât ale lui cât și ale colegilor de generație.
Dintre aceștia, probabil cea mai spectaculoasă carieră a avut-o Ionel Perlea,
aplaudat pe multe scene ale lumii, ca dirijor de operă, de orchestre simfonice și ca
autor al unor memorabile înregistrări discografice.
Ionel Perlea a fost o personalitate emblematică pentru cultura muzicală
românească. A studiat în străinătate, dobândit cunoștințe temeinice, și a revenit apoi
în țară, manifestându-se ca dirijor și compozitor, în această din urmă ipostază
înscriindu-se printre laureații Concursului de compoziție ”George Enescu”, unde al său
Cvartet de coarde op.10 a primit premiu din partea maestrului absolut al muzicii
românești (care prezida un juriu din care făceau parte cei mai reputați muzicieni ai
timpului). Avea să aibă o carieră remarcabilă la Scala din Milano, la Opera din Roma,
în Statele Unite etc., dar interesul acestor gânduri puse pe hârtie se va concentra pe
legătura sa cu colegii compozitori și cu breasla acestora.
Ionel Perlea compozitorul și animatorul vieții muzicale s-a aflat printre membrii
de bază ai Societății Compozitorilor Români, organism înființat acum fix 100 de ani și
prezidat de George Enescu (asistat de secretarul general Constantin Brăiloiu).
Legăturile lui Ionel Perlea cu breasla creatorilor nu au fost deloc firave. Îl regăsim în
programul unuia dintre concertele de început organizate de S.C.R., cântându-i-se
tocmai sus-menționatul Cvartet de coarde, de către ”Cvartetul Regina Maria”, pe 13
mai 1928. Un an mai târziu este promovat în Comitetul de conducere al S.C.R.,
preluând locul deținut până atunci de un alt mare dirijor (de cor, de data aceasta),
Dumitru G. Kiriac, decedat – beneficiind de alegerea prin vot secret de către colegii
compozitori.
Cariera sa dirijorală evoluând rapid și spectaculos, Ionel Perlea își găsește tot
mai greu resurse de timp pentru a se dedica activităților în cadrul Societății, astfel că
în 1931 trimite o scrisoare prin care cere îngăduința de a se retrage din Comitet,
solicitare acceptă în ședința din 14 noiembrie.
 Această funcție de conducere nu a fost singura deținută de marele dirijor, ajuns
să conducă destinele Operei din București din fotoliul directorial. Aici a avut o viziune
artistică ferm articulată, atât în ceea ce privește repertoriul cât și promovarea
valorilor1.
Dar să revenim la Societatea Compozitorilor. Locul lui Ionel Perlea în Comitet a
fost completat de Dimitrie Cuclin, recent întors din S.U.A., țară în care va pleca, pentru
onorarea unor contracte de concerte și de înregistrări, marele maestru originar din
Ialomița.
Unul dintre puținele concerte simfonice organizate, cu mari eforturi, de
compozitorii români, a beneficiat de sprijinul lui Perlea, care a dirijat o parte a
programului din 16 martie 1933, în alternanță cu colegii săi Alfred Alessandrescu și
Theodor Rogalski.
Că Ionel Perlea compuses un Cvartet de succes, o dovedește reluarea acestei
piese într-un alt concert al S.C.R., de data aceasta în varianta interpretativă a
Cvartetului ”Sarvaș”, în mai 1934. De altfel, Cvartetul se bucurase și de atenția
Occidentului, știmele fiind tipărite de o casă editorială germană iar partitura generală
fiind tipărită sub egida Societății Compozitorilor Români.
Atunci când s-a ivit ocazia organizării unui concert cu muzică de autori români
la Viena, dintre cei cântați nu a lipsit Ionel Perlea, alături de nume fundamentale ale
componisticii noastre: Sabin Drăgoi, Marțian Negrea, Marcel Mihalovici, Constantin
Brăiloiu, D. G. Kiriac și Tiberiu Brediceanu.
În 1936 muzica marelui dirijor revine în programele de concert ale Societății
Compozitorilor Români, fiindu-i prezentată, în primă audiție, piesa Variațiuni pe o
temă proprie, de data această împreună cu piese ale ”greilor” muzicii românești:
George Enescu, Paul Constantinescu, Dinu Lipatti, Mihail Andricu, C. C. Nottara, Marcel
Mihalovici, Ion Nona Otescu, Filip Lazăr, Sabin Drăgoi și colegul de baghetă Constantin
Silvestri.
Mai mult onorific, Ionel Perlea a acceptat să facă parte dintre reprezentanții
S.C.R. în forul civic, având sarcina de a reprezenta Societatea în Regiunea Câmpulung,
în cadrul parteneriatului S.C.R. cu Frontul Renașterii Naționale al Regelui Carol II.
Dirijorul revine în rândurile Comitetului de conducere după schimbările
petrecute în componența acestuia odată cu plecarea tuturor celor care fuseseră
sprijiniți politic de către partidul ”Totul pentru țară”, în ianuarie 1941. A fost ales cu al
doilea cel mai mare număr de voturi, ceea ce denotă respectul de care se bucura în
rândul muzicienilor. De data aceasta Ionel Perlea se implică mai activ, fiind responsabil
(alături de Alfred Alessandrescu) cu organizarea Concertului de gală prilejuit de

1
A fost printre puținii care l-au susținut pe Radu Urlățeanu, aducându-l la Operă, tânărul dirijor având o soartă
tragică, luându-și viața în urma unui scandal muzical naționalist declanșat de un concert de-al său din Timișoara,
care a alimentat în mod tendențios tensiuni româno-maghiare.
aniversarea a 20 de ani de la fondarea S.C.R., pe care l-a și dirijat, la data de 8 mai
1941. Tot sub egida Societății a fost organizat un concert aniversar dedicat lui George
Enescu, Președintele, ocazie cu care Ionel Perlea a dirijat Orchestra Radio, în toamna
lui 1941 (când Enescu împlinise 60 de ani).
Zilele bune ale Societății aveau să se apropie de final. Comisii de epurare
instituite după 23 august 1944 din ordin sovietic și implementate de zeloși funcționari
ministeriali decid suspendarea lui Ionel Perlea din rândurile membrilor S.C.R., în
absență (pe când dirijorul se afla în Italia). Probabil că și acest gest al autorităților i-a
consolidat convingerea că nu are de ce să se întoarcă în țară...
Dovadă că nu compozitorii erau cei care deciseseră măsuri aberante contra lui
Ionel Perlea este reluarea Cvartetului acestuia într-un nou concert al S.C.R., de data
aceasta într-o a treia formulă interpretativă, datorată Cvartetului Theodorescu.
Dar, curând, S.C.R. avea să dispară din punct de vedere juridic, Societatea fiind
înlocuită de o structură copiată după model sovietic: Uniunea Compozitorilor. Nu
surprinde pe nimeni că autoritățile partinice nu i-au reînscris pe listele membrilor pe
muzicienii români care activau în străinătate (deci pe cei mai importanți, pe cei mai
reprezentativi, pe cei mai cunoscuți). Principalii omiși erau: George Enescu, Constantin
Brăiloiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan, Dinu Lipatti. Dar nu numai:
erau și membri marcanți din țară lăsați afară – Mihail Jora și Tiberiu Brediceanu.
Avea să treacă aproape un deceniu până când la Uniunea Compozitorilor avea
să fie rostit din nou numele lui Ionel Perlea – prin intermediul revistei ”Muzica”, unde
o mică știre de presă popularizează succesul dirijorului român în S.U.A., unde a dirijat
la New York Missa sinfonica de Nicholas Flagello. Avea să fie un à propos de bun augur,
pentru că, un an mai târziu (Uniunea fiind acum condusă de Ion Dumitrescu), Ionel
Perlea a fost repus în drepturi, oferindu-i-se calitatea de Membru de onoare.
Festivitatea decernării acestui titlu a avut loc pe 26 mai 1969, când s-a organizat o
audiție din creația sa cu cele două lucrări binecunoscute deja, Cvartetul de coarde op.
10 și Variațiuni pe o temă proprie. A fost un gest tardiv desigur dar totuși venit încă în
timp util. După un an Uniunea avea să anunțe, cu regret, moartea dirijorului, survenită
în exil, la New York.
Nu peste mult timp soția artistului, Lisette Perlea, a donat Uniunii
Compozitorilor manuscrisele compozitorului aflate în țară, împreună cu aproximativ
800 de partituri de muzică universală, adevărat tezaur consultat și astăzi de cei care
trec pragul Bibliotecii instituției.

Mihai Cosma
 Bibliografie:

Octavian Lazăr Cosma – Hronicul muzicii românești

Octavian Lazăr Cosma – Hronicul Operei Române din București, vol. 1
Octavian Lazăr Cosma – Universul Muzicii Românești. Uniunea Compozitorilor și
Muzicologilor din România.