Binele si raul

Binele si raul au fost obiecte al preocuparii oamenilor inca de la treptele de inceput a

umanitatii. Odata cu aparitia gandirii filosofice, binele a devenit obiect de cercetare si
printre primii care au abordat acest subiect a fost Aristotel.

Cu scopul de a reevalua valorile umane, Fr. Nietzsche, considera ca natura „binelui” si al

„raului nu trebuie cautate nici in „prejudecata teologica” (in biblii) si „nici dincolo de
lume”. Problema era de a stii daca binele si raul sunt inventate de oameni, pentru a servi
ca fundament al judecatilor noastre morale sau in ce masura, identificand natura binelui si
al raului, umanitatea evoluaza pe plan moral. „Binele inceteaza de a mai fi „bun”, din
momentul in care ajunge pe buzele vecinului. Si cum ar fi cu putinta sa existe un lucru
comun! Cuvantul se contrazice pe sine: ceea ce poate fi posedat in comun, are
intotdeauna prea putina valoare.” (Friedrich Nietzsche, „Dincolo de bine si de rau”). Insa,
nici metoda rationala a filozofiei nu ne poate releva adevarata natura a conceptiilor de
„bine” sau „rau”. Insa, o posibila intelegere a semnificatiei lor, ar putea fi explicata de
etimologia acestor doua cuvinte, termeni: de pilda, in majoritatea limbilor cuvantul „bun”
se traducea sau insemna „nobil”, „distins”, iar cuvantul „rau” s-ar traduce „vulgar”,
„josnic”, „proscris”. „Din fericire, am invatat din timp sa deosebesc prejudecata teologica
de cea morala si n-am mai cautat originea raului dincolo de lume.” (Friedrich Nietzsche,
„Geneologia moralei”).

Binele si Raul sunt termeni uzuali. Ii folosim in diverse contexte pentru a exprima
aprecieri sau evaluari in conformitate cu un obiect, persoana sau actiune. Termenul de
"bine", de pilda, pentru a spune ca "vremea este buna" sau ca "este un tata bun", il
folosim fie pentru a exprima "bunatatea" fie pentru a preciza ca este vorba de tatal natural
sau vorbim despre bunurile patrimoniale, de consum s.a.m.d. De obicei, in aprecierile
oamenilor, ei fac distinctia intre fapte si valoarea acestora, prin consideratii de tipul:
bine/rau, moral/imoral, pios/nepios, drept/nedrept etc. Dar de fapt, in realitate, de multe
ori aceste distinctii sunt "rasturnate", in sensul ca "tratam binele ca pe un rau si raul ca pe
un bine" (Epicur). Binele si Raul sunt categorii fundamentale ale moralei. In filozofia
traditionala, "binele" este problematizat in doua moduri.

In primul rand, termenul de "bine" are semnificatie metafizica. Astfel, pentru Platon, cea
mai inalta dintre cunoasteri -sursa a dreptatii, a virtutiilor, a ordinii si a armoniei, este
binele. Plasat in lumea inteligibila in varful ierarhiei formelor, binele in sine exprima
ceea ce este, adevaratul bine, principiu ultim, arhetip, sursa cunoasterii noastre adevarate.
Ori de cate ori credem ca traim binele, de fapt, in realitate confundam binele aparent cu
binele autentic. Oricate bunuri am poseda oricata cunoastere am crede ca detinem, in
absenta cunoasterii binelui, nu cunoastem nimic cu adevarat, nu stim ce este frumosul ce
este adevarul. In viziunea lui Aristotel, Binele in sine este doar o notiune vida, caci nu
exista un bine absolut care sa unifice toate determinarile binelui. Binele real exprima insa
relatia dintre actiunile noastre si scopul propus. In intelesul sau de cauza, binele este
"menirea" tuturor lucrurilor.

In al doilea rand, se refera la Bine in sens moral. Printre intrebarile fundamentale ale
eticii, se numara: Ce este binele? Este binele insusirea esentiala si permanenta a
lucrurilor? Sau este doar atributul prin care noi valorizam in judecatile noastre propriile
comportamente, gusturi? Traditia filozofica si cea religioasa considera ca binele suprem,
Dumnezeu, este reperul moral fundamental; in schimb, raul este o "privare de ceea ce
este natural si ce trebuie sa aiba fiecare. Prin urmare, nimic nu este rau potrivit esentei
sale."Relativismul, ca si subiectivismul, sunt deopotriva atitudini morale dar si viziuni
filozofice. Sofistii au initiat aceste abordari filosofice : binele este o „masura” deopotriva
subiectiva si relativa din moment ce omul este „masura” tuturor lucrurilor. Filozofi antici
spuneau ca „binele nu trebuie confundat cu vointa subiectiva de a face sau nu bine, in
functie, desigur, de interesele sau scopurile individului. Dimpotriva, binele moral se
manifesta in relatiile cu semenii prin respectarea virtutiilor, prin viata rationala dusa in
comunitate cu semenii”. (Aristotel). Omul, fiinta limitata inclinata mai degraba sa faca
rau, se manifesta totusi ca fiinta morala daca respecta legile divine: il iubeste pe D-zeu si
se iubeste pe sine, iubindu-si semenii.

Binele si Raul, in functie de contextul in care acesti doi termeni sunt folositi, actioneaza
sau reactioneaza asupra noastra cu un impact mai mare sau mai mic. Ca sa fie mai usor de
acceptat acesti termeni, religia le-a "oferit contur si chip", le-a oferit si o "poveste" ca
omul sa inteleaga semnificatia lor. Astfel a aparut si lupta dintre Bine si Rau, balanta sau
echilibrul universal care trebuie mentinut pentru ca ciclul nastere-dezvoltare-moarte sa
poata continua. Cercetările științifice, și mai precis, scanările neurologice ale creierului
uman, ne sugerează că creierul nostru e “o mașină de sens”, care categorizează,
divizează, stereotipizează—totul cu scopul de a funcționa într-un mod mai automat și a
utiliza mai puține resurse posibile. Mai mult ca atât, unele scanări ale creierului sugerează
că sentimentul divinității, ori a experiențelor supranaturale, pot fi fabricate de noi înșine,
adică creierul nostru are capacitatea de a crea aceste experiențe, fie prin ritualuri
religioase îndelungate, ori fie prin droguri psihedelice. Iar deoarece cunoaștem că creierul
are neuroplasticitate, adică e flexibil și se poate modifica în dependență de experiențe,
sunt și argumente serioase în neuroștiință că religia ne-a format parțial structura
creierului. Dacă admitem că aceste cercetări sunt mai degrabă adevărate, atunci faptul că
mintea noastră a creat acest dualism de Bine și Rău se datorează faptului că creierul
nostru categorizează totul din împrejur la un nivel subconștient, în așa fel ca mai târziu să
aibă acces mai ușor la informație, și ca rezultat, să facă decizii mai rapide. Având acest
concept alb-negru de Bine și Rău, într-o lume atât de complexă și gri, e un lucru potențial
periculos care poate duce la gânduri și idei dogmatice, dar totuși acest concept pare a fi
mai degrabă o binecuvântare. Acest dualism ne ghidează în deciziile noastre, chiar dacă
acele decizii pot fi slab informate.

"Creştinismul a fost încercarea de a “învinge” universul negându-l. Practic, un asemenea

atentat nebunesc — o asemenea nebunească îngâmfare umană în raport cu universul — a
dus la o sărăcire, depreciere, la o întunecare a fiinţei umane: doar categoria cea mai
mediocră, categoria omului de turmă, şi-a putut găsi în asta rostul, “chemarea”, ca să-i
zicem aşa." — Friedrich Nietzsche.

E un fapt agreat de majoritatea filosofilor că moralitatea e una din cele mai complicate
ramuri ale filosofiei, deoarece ea în mare parte e subiectivă. Când o ramură a conștiinței
noastre—care e atât de importantă în viața noastră de zi cu zi, și care ne determină fiecare
decizie—e în același timp atât de complexă și paradoxală, ar fi natural să ne imaginăm că
evoluția speciei noastre a parcurs în așa fel ca creierul nostru să genereze idei și
experiențe religioase, ca în final să avem obiectificări și reprezentări concrete—
Dumnezei și religii, cu istoriile și faptele sale distincte, care să ne ghideze deciziile și
compasul nostru moral.

Natura de a fi bun a primit multe tratamente; una este că binele se bazează pe dragostea
naturală , legătura și afecțiunea care încep din primele etape ale dezvoltării personale; alta
este că bunătatea este un produs al cunoașterii adevărului. Există, de asemenea, puncte de
vedere diferite cu privire la motivul pentru care ar putea apărea răul. Multe tradiții
religioase și filozofice susțin că comportamentul rău este o aberație care rezultă din
condiția umană imperfectă (de exemplu, „ Căderea omului ”). Uneori, răul este atribuit
existenței liberului arbitru și a libertății umane . Unii susțin că răul în sine se bazează în
cele din urmă pe o ignoranță a adevărului (adică, valoarea umană, sfințenia , divinitatea ).
O varietate de gânditori iluministi au susținut contrariul, sugerând că răul este învățat ca o
consecință a structurilor sociale tiranice .

In opinia mea, binele si raul sunt doua dintre elementele fundamentale ale experientei
traite, doua dintre subdiviziunile de baza ale fiintei insesi. Dar nu sunt nici lucruri, nici
obiecte, deci nu le putem percepe ca atare. Lucrurile si obiectele fac parte din lumea
obiectiva si sunt lipsite de spirit. Ceea ce nu putem spune si despre bine si rau. Noi avem
capacitatea sa le percepem, sa le traim si sa le intelegem ca niste personalitati. Aceasta
dualitate ne guverneaza lumea inca din cele mai vechi timpuri, de pe vremea cand
oamenii au ajuns suficienti de avansati incat sa-si proiecteze aceste credinte care i-ar fi
putut ajuta la supravietuire. Spre exemplu, oriunde in lumea animala, putem observa
foarte multa suferinta. In momentul cand caprioara este vanata de leu, putem spune
despre leu ca este nemilos, ca este "rau" insa in realitate, el este doar flamand. El nu sta
pe ganduri, nu este creativ si, mai presus de toate, nu are constiinta de sine - toate acestea
fiind niste aspecte necesare cruzimii deliberate a oamenilor. Pe de alta parte, oamenii sunt
singurele fiinte care pot teroriza constient ale persoane. Ii putem rani si muli pe ceilalti
pentru niste greseli pe care, de altfel, le intelegem foarte bine, lucru ce este mult peste
comportamentul unui animal de prada, toate acestea plecand de la dezvoltarea sofisticatei
constiinte de sine.

In concluzie, binele si raul sunt niste conceptii relative, pe care le precepem in functie de
valorile dupa care ne ghidam fiecare, binele si raul, aceste concepte nu pot exista
independente una de cealalta, ele depind una de cealalta, ne raportam la bine in
comparatie cu raul sau mai bine spus cu ceea ce percepem fiecare a fi bine in comparatie
cu ceea ce percepem fiecare a fi rau. În Dostoievski și Nietzsche noi avem doi din cei mai
buni psihologi ai secolului 19 lucrările cărora sunt relevante și populare și astăzi, și ei
merită să fie citiți unul lângă altul deoarece ei deseori complementează vocile și
amplifică punctele fiecăruia. Suntem noi capabili să creăm valori noi din “nimic” și în
același timp să fim siguri că le vom respecta prin intermediul instituțiilor civile, fără
vreo autoritate sau zeitate externă? Sau natura umană e prea coruptă și e numai o
chestiune de timp înainte ca oamenii să devină canibali și ucigași fără autoritatea și
providența lui Dumnezeu pentru ai restrânge să acționeze asupra impulsurilor sale
cele mai rele?