Hanu Ancuţei

de Mihail Sadoveanu

Hanu Ancuţei, operă de maturitate, a apărut în 1928, este, poate, cea mai strălucită
creaţie lirico-epică a lui Mihail Sadoveanu. Volumul conţine nouă povestiri, relatate într-un
singur loc, la Hanul Ancuţei, de către ţăranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihnă şi
petrecere, fiind ei înşişi participanţi direct sau martori ai evenimentelor narate.
Strategia narativã în Hanu Ancuţei este una complexã aceasta având multe
caracteristici.Dintre acestea cea mai imortantã ar fi povestirea.
Povestirea ca specie literarã este o naraţiune construitã prin amânarea
deznodãmântului limitatã la o singurã întâmplare relatatã de cele mai multe ori la persoana I
singular. Ea presupune ca povestitor fie un narator, fie un personaj implicat în acţiune.
Caracteristicile specifice povestirii sunt: întindere în general redusã, subiectul este în
general insolid, neobişnuit, fiind prezentat ca adevãrat. Propune viziunea subiectivã a unui
narator, urmãreşte un singur plan narativ; acţiunea are prioritate în detrimentul individualizãrii
personajelor, acestea fiind doar schiţate insistându-se asupra trãirilor şi implicãrii emoţionale
ale acestora. Totodatã povestirea presupune implicarea povestitorului, care încearcã sã
menţinã atenţia receptorului, a ascultãtorului, fiind preponderentã funcţia faticã.
Trãsãtura stilisticã dominantã în Hanul Ancuţei este oralitatea. Aceasta se impune ca
dominantã a povestirii, primul element caracteristic povestirii fiind relaţia narator-narator,
care construitã dupã model popular, imitã actul povestirii din mediul folcloric. Mãrcile
oralitãţii sunt: vocativele şi interjecţiile, formulele de politeţe („domnilor şi fraţilor”). O altã
caracteristicã a strategiei narative ar fi ,,cronotopul’’.Acesta se referã la timpul şi spaţiul
povestirii.Astfel timpul de poveste aparţine lui „a fost odatã”, este un timp nedefinit. Timpul
devine fabulos pentru cã autorul creeazã o întrebare ceremonialã în lumea poveştilor pentru cã
este dublat de nostalgia povestitorului care reconstituie timpul tinereţii. Este un timp legendar
prin existenţa unui timp reper care este timpul celeilalte Ancuţe. Nivelurile timpului narativ
sunt de trei feluri: timpul autorului care evocã toamna aurie;timpul toamnei aurii în care
povesteşte comisul Ioniţã şi ceillaţi naratori;timpul celeilalte Ancuţe.
Lirismul sadovenian, transpune adunarea de la han, ca şi întâmplãrile povestite acolo,
într-un timp nedeterminat.
In Hanul Ancuţei se regãsesc elemente care unificã cele nouã povestiri.Atmosfera cuprinde
elementele de ceremonial : vinul, focul, friptura cântecul lãutarilor, înserarea, focul, cuvântul.
Ambianţa creatã este una de belşug, belşugul fiind o condiţie a atmosferei ritualice. Atitudinea
ascultãtorilor şi a povestitorilor este una reverenţioasã, protocolarã, arhaicã. Ritualul povestirii
este introdus între anunţarea timpului şi istorisirea propriu-zisã. Scopul acestuia este de a
capta atenţia ascultãtorilor fiind folositã tehnica suspansului. Portretul viitorului narator este
oferit de naratorul generic care are urmãtoarele funcţii: fixeazã rama povestirilor: timp, spaţiu,
atmosferã; introduce naratorii secundari; fixeaza portretul acestora; face observaţii asupra
povestitorilor incluzând şi opinia personalã; dã indicaţii scenice asupra povestitorilor;
surprinde elementele necesare atmosferei benefice a povestitorilor, comisul Ioniţã, cealaltã
Ancuţã. Acest portret îndeplineşte funcţii asemãnãtoare întrucât fixeazã trãsãturile ce
configureazã statura viitorului erou al naraţiunii. Viitorul narator îşi pregãteşte auditoriul
mimând necesitatea unei pregãtiri care precede naraţiunea. Se impune nu doar repetarea
ceremonialului povestirii ci este necesarã şi o pregãtire psihologicã. Aceasta se realizeazã
prin cufundarea naratorului în timpul trecut.
Un alt element specific strategiei narative este povestirea în ramã. Tehnica povestirii în
povestire sau a „povestirii în ramã” este mult mai veche decât Boccaccio, care o aplica atât de
simetric în al sãu Decameron, şi decât emulul marelui scriitor italian, englezul Chaucer, cu ale
sale Cantebury Tales, sau Margareta de Navara, care de asemenea o foloseşte în Heptameron.
Poate fi aflatã în cãrţile populare, de felul Sindipei (prelucratã de Sadoveanu în divanul
persan) şi în Halima. Formulã narativã foarte veche, dar în acelaşi timp foarte nouã, fiindcã o
gãsim aplicatã, în diferite moduri, în cinematografie sau în aşa-numitul teatru epic, ,tehnica
povestirii în ramã are avantajul de a putea transforma pe povestitorii înşişi în personaje ale
naraţiunii de cadru. Ea are totodatã un caracter popular. .Povestirea în ramã (povestirea în
povestire sau povestire cu cadru) este o categorie a genului epic, în care interesul se centreazã
asupra situaţiei neobişnuite povestite şi nu în jurul personajelor.
Prezenţa naratorului în naraţiune genereazã deosebiri între tipurile de narator care
folosesc persoana I sau persoana a III-a. În „Hanu Ancuţei” se pot distinge trei tipuri de
narator:- naratorul personaj, care participã la acţiune, de cele mai multe ori este personaj
principal;- naratorul martor, care ia parte la acţiune în calitate de personaj secundar, este
prezent la momentele mari ale acţiunii, are statutul mai degrabã de observator decât de
participant activ (liţa Salomia); -naratorul „colportor”, care relateazã o acţiune la care n-a
participat, dar care se implicã afectiv, cunoscând-o bine din mãrturia unui apropiat care a
trãit-o direct şi în numele cãruia pretinde cã vorbeşte (în „Judeţ al sãrmanilor” şi „Balaurul”).
Funcţiile formulelor de adresare constau în captarea atenţiei ascultãtorilor, instituirea
unui ceremonial al adresãrii. Au rolul de a asigura ritmul şi continuitatea povestirii („Şi-apoi
sã vã spun…”, „Aşa-cinstite cãpitane Neculai”). Stimuleazã participarea afectivã a
ascultãtorilor, stabilesc legãtura între prezentul istorisirii şi întâmplarea propriu-zisã.
Arta povestitorului nu constã neapãrat in ce se spune cât mai ales în modul cum spune.
Acest cum îl formeazã mişcarea şi comportamentul povestitorilor, care se succed în chipul cel
mai natural la cuvânt, dar îl formeazã, mai ales, vorbirea. Dupã cum s-a observat, şi dupã cum
însuşi scriitorul a marturisit-o adesea, arta lui Sadoveanu se aşeazã în linia tradiţiei lui
Neculce şi Creangã, mai ales prin parfumul vechi şi moldovenesc al cuvântului.Aceasta se
poate vedea din fiecare şir şi din fiecare întorsãturã de frazã.