din Lucian Blaga, „Mahatma Gandhi. Cum l-am cunoscut”. Izvoade.

surpriza tuturor, pe scaun şi de aici în picioare pe masă, pentru ca să se

Bucureşti: Humanitas, 2011 aşeze apoi în poziţie de Buddha în mijlocul mesei. Acest fel de a se prezenta
s-a produs atât de repede, cu gesturi atât de naturale sau, mai bine spus,
atât de fără de gesturi inutile, încât în sală s-a stârnit, nu ilaritate, cum ar fi
Descinzând în gara Lausanne, am pornit într-o doară în căutarea fost de aşteptat după intensitatea surprizei, ci o tăcere totală, însoţită
sălii de cinematograf spre care mă îndruma invitaţia. Sosind în faţa
poate de un zâmbet blând şi colectiv. Graţia firească cu care ascetul făcuse
cinematografului, am ezitat un moment, căci nu se vedea nici o mişcare, neaşteptatul examen de a se urca şi de se aşeza pe masă în faţa unor
nici un vizitator, şi nu se auzea nici un pas, nici un glas. Un poliţist, văzându-
europeni neobişnuiţi cu asemenea spectacole a învins şi s-a impus tăcerii
mă nedumerit, m-a îndemnat cu toată hotărârea să intru. Am intrat. Sala religioase a publicului. Gandhi a început apoi să vorbească într-un chip care
era goală. Mai erau trei sferturi de oră până la începerea conferinţei. Scena
uimea prin simplitate în primul rând, printr-o simplitate necăutată, proprie
deschisă, ca a unui mic teatru, era pregătită, având la mijloc o masă lungă, spiritelor care nu mai văd decât esenţele ultime. Nici un gest de orator, nici
verde şi scaune împrejurul mesei. Ca să-l pot vedea mai de aproape pe
o modulaţie retorică în glas, nimic căutat pentru a epata, nimic din toată
Gandhi când va veni să-şi ia locul pe scaunul din mijloc, m-am aşezat tocmai gama aceea insuportabilă de atitudini a vorbitorului. Gandhi vorbea
în faţă. Şi-am aşteptat. încetul cu încetul, sala prinde viaţă. Erau mulţi sosiţi
englezeşte, în fraze reduse la subiect şi predicat. Nu pronunţa decât câte-o
şi de pe la Geneva. O forfotă şi-o mişcare de chipuri expresive, chinuite. singură propoziţie, rar, neostentativ. Un francez traducea, stând în picioare
Feţe intolerante de sectari, figuri înalte de englezoaice cam trecute, măşti
lângă masă, fiecare propoziţie, şi Gandhi, în ritm monoton, continua. Capul
profesional deformate de intelectuali, profesori, scriitori, gazetari. Probabil acesta, uluitor de urât în fotografii, avea ceva transfigurat în realitate, încât
că cei mai mulţi mă invidiau din răsputeri pentru locul de observator ce-l
nu mai părea urât, deşi nu mai avea decât vreo câţiva dinţi în gură. In acest
luasem în stăpânire. Aşteptarea se prelungea mai mult decât se cuvenea şi om, totul era redus la esenţial, chiar şi înfăţişarea; chiar şi numărul dinţilor
mai mult decât se hotărâse prin ora indicată pe cartonul invitaţiei. Sala era
– cei inutili îi căzuseră. Gandhi dă impresia puternică a unui om care se
de mult arhiplină de zumzet şi de curiozitate. Şi aşteptam. De după nişte găseşte într-o permanentă concentrare lăuntrică, dar pentru care
draperii grele, din fundul scenei, apar în cele din urmă nişte inzi, unii în
concentrarea nu mai este efort, ci o stare organică.
costumul lor de acasă, alţii în haină europeană, şi ocupă numai câteva din
scaunele din jurul mesei, voind parcă prin aceasta să pună o sacră distanţă
între profet şi ei. Şi iar aşteptam. Iată în sfârşit că intră omuleţul care
poartă numele de Marele Spirit, Mahatma Gandhi. Se iveşte de după
aceleaşi draperii, din dosul scenei, vine destul de grăbit spre masă.
îmbrăcat ca într-o togă de lână albă, cu picioarele goale până la genunchi şi
în sandale. Părea puţin cam zgribulit de frig. Şi tocmai în momentul când
credeam că o să-şi ocupe locul de pe scaunul din mijloc, el urcă, spre