dumneata eşti cel mai

inteligent student din toate seriile pe care le-am avut in ultimii

treizeci de ani.
Eram ceea ce se cheamă in mod curent, un
elev bun.
Am fost insă elev bun, aş zice, numai in zona strict şcolară.
Indată ce ieşeam pe poarta liceului, deveneam altul, intram intr-o
nouă piele. Şi atunci nimeni nu m-ar fi recunoscut.
Nu vreau să spun că la şcoală jucam doar rolul unui elev bun cu
prefăcătoria unui actor precoce şi abia in afară de şcoală izbucnea
adevărata mea fire.
Intotdeauna am fost egal cu mine, intre
conştiinţă şi faptele mele a existat un deplin acord.
viaţa mea ordonată şi cuminte de şcolar ţinea toată ziua; cum se lăsa
noaptea începea cealaltă viaţă, hoinară şi aventuroasă. Această delimitare
avea în ea ceva organic. Niciodată n-aş fi putut să chefuiesc ziua sau să învăţ
noaptea.
Mihaela arăta tot timpul o veselie şi o exuberanţă aproape neobişnuită. Parcă adunase toată
primăvara în ea. Vorbea însufleţit, rîdea zglobiu de toate lucrurile, se agăţa sprintenă de crengi,
alerga pe alei şi făcea o mulţime de ştrengării fermecătoare. Părea o Mihaela nouă cu însuşiri
noi, care n-avea nici o asemănare cu cealaltă pe care o cunoscusem pînă atunci.
Biografia Mihaelei nu s-a epuizat în noaptea aceea, nici în lunile şi chiar anii ce urmară. Mereu
avea de povestit fapte noi, dar nu ineditul lor mă interesa, ci felul cum acele fapte se
reflectaseră în sufletu-i plin de disponibilităţi şi mai ales atitudinea ei faţă de viaţă. ...Ne-am
despărţit înainte de revărsatul zorilor