Oltenia Habsburgică - Prima Tentativă de Integrare Europeană A Românilor - Contributors

8/21/2020 Oltenia habsburgică: prima tentativă de integrare europeană a românilor | Contributors
Acasă  Analize
Oltenia habsburgică: prima tenta vă de integrare europeană a

românilor
Victor Barsan  30/05/2020  24112  81
Preambul
Prezentul ar col este o succintă analiză, încadrabilă problemei „de ce este România al el„. Anume, ne propunem să contribuim la
înțelegerea problemei generale, enunțate mai sus, analizând o situație par culară: de ce, la începutul secolului XVIII, este Oltenia
al el, adică incompa bilă cu Imperiul Habsburgic? Analiza are o anumită relevanță în contextul integrării europene a României post-
decembriste.
Cadrul general
În 1714, Constan n Brâncoveanu și coconii săi au fost uciși la Constan nopole, după ce au suferit torturi cumplite. Doi ani mai
târziu, Cantacuzinii care l-au pârât au avut aceeași soartă. Cam tot atunci, Nicolae Mavrocordat, răpit de austrieci pentru poli ca sa
an -habsburgică, a fost cazat confortabil în centrul Sibiului, după ce fusese primit în oraș cu onoruri militare; comandantul militar al
Transilvaniei, generalul Steinville, îl invita adesea să prânzească împreună, la un restaurant de lux. [1]
Nu era nevoie de multă sub litate pentru a înțelege că austriecii erau un stăpân preferabil turcilor, căci la independența Țării
Româneș nu putea spera nimeni. Totodată, puterea otomanilor slăbea necontenit, iar fron era Olteniei cu turcii era mult mai mică
decât cea cu austriecii. Provincia era rela v ușor de apărat și foarte bogată agrar, deci ispi toare pentru austrieci. Ea a devenit parte
a imperiului habsburgic circa 20 de ani, de jure între pacea de la Passarowitz (21 iulie 1718) și pacea de la Belgrad (18 septembrie
1739).
https://www.contributors.ro/oltenia-habsburgica-prima-tentativa-de-integrare-europeana-a-romanilor/?fbclid=IwAR1Cocvf5khHMr0-DprWKMFwHmT8l1du68OIvf28wEArWIbyvMxF2_AltBU 1/22
Încorporarea Olteniei în imperiul habsburgic a fost prima tenta vă de integrare a unei provincii cu populație aproape complet
românească într-o structură poli că mul națională de factură vest-europeană. Fenomenul, extrem de interesant și bine documentat,
din cauza bogatelor și ordonatelor arhive austriece, prezintă analogii interesante cu integrarea europeană din zilele noastre. Din
păcate, el este superficial cunoscut, cel puțin publicului larg, as el că examinarea sa, fie și la nivel jurnalis c, poate prezenta interes,
inclusiv pentru înțelegerea blocajelor psihologice și poli ce care sabotează încă, mai mo vat sau mai puțin mo vat, integrarea
europeană.
Modelul de stat austriac
Poli ca de stat austriacă de la începutul sec. XVIII conține, in nuce, modelul de stat iluminist care va fi teore zat, o generație după
abandonarea Olteniei, de Joseph von Sonnenfels. Modelul se poate rezuma as el. Există trei pârghii esențiale în propășirea statului:
organizarea eta stă (Polizei), ac vitățile produc ve (Handlung) și finanțele (Finanz). Funcția principală a statului – asigurarea fericirii,
securității și bunăstării obșteș – se realizează prin creșterea numerică a populației, prin ac vități produc ve (muncă produc vă) și
prin schimburi de produse. Cea mai fericită guvernare, după politologii austrieci iluminiș , este monarhia luminată, care urmărește
limitarea privilegiilor aristocrației, îngrădirea forței acesteia și a clerului, îmbunătățirea stării țărănimii. Pătura cea mai numeroasă și
cea mai importantă producătoare de bunuri, considerată a fi țărănimea, va trebui eliberată de servitute personală, luminată prin
învățământ și ridicată economic. Sonnenfels merge atât de departe, încât discută posibilitatea transformării la fundiilor în mici
proprietăți țărăneș [2].
Ideile lui von Sonnenfels sunt dezvoltate într-un tratat, „Grundsätze der Polizei – Handlung und Finanz”, publicat în 1765, cu
numeroase ediții ulterioare, care a dominat gândirea poli că austriacă până spre 1848. Cursurile lui von Sonnenfels au fost audiate și
de Budai-Deleanu, ca student al facultății de filozofie a universității vieneze, în anul academic 1778–1779, iar „Grundsätze…” a servit
drept manual și lui Gh. Lazăr.
Administrarea Olteniei ca provincie a Imperiului Habsburgic
Ca toate teritoriile recent incluse în imperiu, Oltenia este pusă sub autoritatea comisiei neoacquis ce, alcătuită din reprezentanți ai
Camerei aulice (Hof-Kammer), cu atribuții preponderent fiscale, și ai Consiliului de război (Hof-Kriegsrath), cu atribuții preponderent
militare. Comandantului trupelor din Transilvania i s-au încredințat și trupele din Oltenia, devenind totodată director general
(Oberdirektor) al provinciei. Comisia era prezidată de principele Eugeniu de Savoia, ar zanul marilor victorii militare ale imperiului. Ne
vor referi uneori succint la aceste ins tuții, numindu-le Comisia, Camera și Consiliul. [3]
Subordonată celor trei ins tuții, funcționa Administrația locală din Craiova, formată inițial din patru consilieri (boieri mari), prezidați
de al cincilea membru – banul Gh. Cantacuzino. Titlul de ban era onorific, în fapt Cantacuzino era un dregător, un funcționar numit
de împărat. Acest prim insucces al boierilor pro-austrieci de a-și con nua feudalismul valah sub protecția împăratului este amendat
cu necruțătoare ironie de cronicarul favorabil lui Nicolae Mavrocordat („l-au făcut din cal măgar … au cercat cămila să-și pune cercei
la urechi, apoi și urechile le-au tăiat”, scrie, cu vizibilă sa sfacție, Radu Popescu). [3]
Modelul valah: statul boieresc
Modelul de guvernare a Olteniei propus de boieri austriecilor este cât se poate de simplu: conservarea și ex nderea privilegiilor,
inclusiv al monopolului dregătoriilor, împăratul având un rol decora v; con nuarea netulburată a cultului și menținerea privilegiilor
mânăs rilor, fără vreun amestec din afară. În modelul de stat boieresc, nu există nici o preocupare vizând îmbunătățirea stării
țărănimii, a meșteșugarilor, a micilor negustori; a infrastructurii, a sănătății publice, a educației. Cu greu am putea imagina două
poli ci mai ireconciliabile decât cea habsburgică și cea boierească.
Doleanțele boierilor sunt expuse mai întâi Curții de o delegație tainică, formată din serdarul Radu Golescu și vis ernicul Ilie Ș rbei,
însoțiți de Ioan Avram, „fost predicator de curte” [4]. Pe lângă cele menționate în paragraful precedent, boierii cer ca episcopul
Râmnicului să nu mai depindă de mitropolitul Țării Româneș , ci de mitropolitul sârb.
Ulterior, în februarie 1717, o delegație de boieri, condusă de episcopul Damaschin al Râmnicului, sosește de asemenea la Viena,
prezentând, într-un memoriu în zece puncte, doleanțele referitoare la viitoarea administrație a provinciei. Se solicită, printre altele,
păstrarea privilegiilor și scu rea mânăs rilor, a marilor boieri și a marilor negustori de a încar rui trupe. Împăratul cere opinia
Consiliului, după care răspunde binevoitor, dar prudent. În plus, dăruiește fiecărui membru al delegației o decorație, iar episcopului –
o cruce de aur.
Legislația austriacă privind Oltenia
Decretul imperial din 22 februarie 1719, și proclamația adresată în aceeași zi populației Olteniei, definesc liniile directoare ale poli cii
habsburgilor în noua provincie. Ele nu se bazează atât pe cererile boierilor, cât pe rapoartele întocmite de Eugeniu de Savoia și de
directorul general (Oberdirektor) Steinville.
În principiu, austriecii respectă structura administra vă și socială a Olteniei, precum și desfașurarea netulburată a cultului.
Decretul reglementează situația mânăs rilor domneș (care, anterior anexării austriece, depindeau de domnitor), a mânăs rilor
închinate patriarhilor greci și a privilegiilor celorlalte mânăs ri, care nu erau nici domneș , nici închinate. De asemenea, decretul
aproba cererea boierilor (Radu Golescu și Ilie Ș rbei), necunoscută până atunci de episcopul de Râmnic, de a-l subordona
mitropolitului sîrb.
Mânăs rile domneș vor depinde, în cele seculare (în administrarea bunurilor), de împărat, care preluase acum și calitatea de principe
al țării, și nicidecum de boieri. Mânăs rile își vor alege singure egumenul, dar numai dintre clericii născuți în Oltenia.
Mânăs rile închinate pot rămâne, în cele spirituale, sub ascultarea patriarhilor greci, dar aceș a, ca supuși ai turcilor și ca străini, sunt
opriți să intervină în alegerea egumenilor și să profite de veniturile mânăs rilor.
În privința păstrării privilegiilor anterioare de către boieri și mânăs ri, decretul se pronunța binevoitor, dar prudent. Pentru un
răspuns precis, austriecii vor avea nevoie de anumite clarificări, pentru care va fi necesară consultarea documentelor care atestă
privilegiile boierilor și mânăs rilor.
Clarificările cerute de austrieci: situația boierilor
O primă dilemă legată de privilegiile boierilor este următoarea: pot fi asimilați boierii, aristocraților habsburgici, sau italieni, sau
francezi, care se bucură de privilegii nobiliare? Conform lui Nicola da Porta, secretar al Administrației și bun cunoscător al realităților
valahe, folosit, anterior anexării, de administrația habsburgică pentru achiziții de produse pentru aprovizionarea armatei, „boierii nu
au nici un cognomen” [al treilea nume al unei persoane, care arată familia, potrivit vechiului drept roman], „nici nu se folosesc de
blazoane, ci doar de unele fic ve” [3]. (În treacăt fie spus, nenumărate steme actuale ale județelor sau localităților, reflectând mai
curând o istorie narcisistă decât o tradiție auten că, pot fi considerate „blazoane fic ve”.) Așadar, din punctul de vedere al
austriecilor, „boier” înseamnă „dregător”, „funcționar de stat”. Prin urmare, în Țara Românească nu există o nobilime ereditară
privilegiată, deci privilegiile acordate de domni sunt revocabile, deci veniturile boierilor trebuie să fie impozitate.
Esența problemei este expusă, în contextul general al feudalismului românesc, de P. P. Panaitescu (în [5]), as el: „După o primă
perioadă, în secolele XIV–XV, în care se constată existența unor mari domenii feudale cu imunitate, urmează o vreme de întărire a
autorității centrale, desfacerea imunităților și destrămarea marilor domenii. Dar în veacul al XVII-lea, sărăcia și criza economică a țării
aduce ridicarea unui mic număr de boieri, boieri mari noi, ridicați din vechea boierime militară, care profită de decăderea generală. E
vorba de acei boieri care ocupă dregătorii la curtea domnului și care, după sistemul în vigoare atunci, au parte la veniturile statului,
luînd fiecare venitul unui ținut și fiind răspunzători de strângerea unor anumite dări. Această formă specifică feudalismului […] ajută la
ridicarea unor familii boiereș , care adună în mâna lor un mare număr de moșii risipite pe toata în nderea țării. […] Nu mai e vorba de
domenii unitare cu imunitate, ci de o aristocrație de moșieri, care urmărea câș g bănesc din exploatarea moșiilor lor. Această
aristocrație avea și conducerea efec vă poli că a țării.” Austriecii au refuzat să iden fice această „aristocrație de moșieri” cu
nobilimea.
Observațiile lui da Porta nu au nimic vexant: „Nu există nobilime la români, pentru că familiile străvechi s-au s ns din pricina turcilor
și a vicisitudinii vremurilor – explică italianul. Aceia care se numesc acum boieri sunt slujbași ai voievodului, cei mai mulți sunt străini
și de obârșie prea joasă.” Nobilimea care câș gase gloria pe câmpul de luptă, pentru ea și pentru urmași, pierise sau sărăcise. Era una
din consecințele amare ale abandonării treptate a luptei pentru libertate, devenită sinucigașă în confruntarea cu Semiluna. Pentru
austrieci, pretenția boierilor de a se sustrage de la impozitare era inacceptabilă [5], [6].
Clarificările cerute de austrieci: situația mânăs rilor

Nici privilegiilor mânăs rilor nu vor fi, în principiu, contestate, dar egumenii trebuie să arate, prin documentele pe care le au, în ce
anume constau.
Situația va fi analizată în detaliu de consilierul cameral Haan. Cum totul trebuie formulat în termeni juridici clari, concluzia studierii
documentelor prezentate (actelor de donație, privilegiilor) sună as el: documentele nu se referă la donații veșnice (solidae et
perennales), ci la danii punctuale (purae elemosinae), așadar sunt revocabile. Ne putem imagina stupefacția fețelor bisericeș ,
necunoscătoare de la nă, la comunicarea termenilor respec vi, care echivalau cu nerecunoașterea privilegiilor. Este începutul unei
confruntări serioase între mânăs ri și austrieci.
Este lămuritor să urmărim confruntarea respec vă, în care fiecare din preopinenți are dreptatea sa, dar în care un acord este
imposibil, examinând câteva exemple concrete. Radu Voda dăduse Mânăs rii Tismana 800 bolovani de sare; succesorul său a redus
dania la jumatate, iar Brâncoveanu – la 75. Sau: unii domni au acordat scu re de oierit sau vinărit, alții nu.
Problema sării este instruc vă, întrucât poate fi discutată simplu, în termeni can ta vi. Uimirea austriecilor are două surse: cum
poate fi evaluată can tatea de sare atât de vag, în bolovani? și de ce trebuie să primească mânăs rile mult mai multă sare decât
consumă?
Într-adevar, un bolovan era evaluat la 200–300 ocale (ocaua fiind circa 1,27kg), ceea ce introduce din start o eroare de circa 40%.
Can tatea de sare dată mânăs rilor de domnitori pe la 1715 este surprinzător de mare: 3860 bolovani, adică circa 1226 tone;
austriecii o micșorează progresiv, până la 196 de bolovani (mărunțiți, se specifică), în 1724. Personalul mânăs rilor sau schiturilor
este foarte redus, de circa 5 monahi (sau monahii); consumul de sare al acestora este de circa 438 kg/an; chiar dacă adăugăm un
personal auxiliar la fel de numeros, constatăm că austriecii acordă de 70 de ori mai multă sare decât se consuma efec v. Dar și așa,
mânăs rile sunt nemulțumite, pentru că primesc de 20 de ori mai puțin decât pe mpul domnitorilor, iar austriecii sunt nemulțumiți
de nemulțumirea lor, întrucât primesc de 70 de ori mai mult decât ar fi normal (excluzând posibilitatea ca mânăs rile să-și cumpere,
pur și simplu, sarea).
Dincolo de aspectele pur fiscale, raportul lui Haan este interesant pentru că vorbește despre comportarea discreționară a egumenului
și starea deplorabilă a mânăs rilor. „După ce călugării s-au sculat dimineața, citesc cam o jumatate de oră în biserică, apoi umblă
încoace și încolo până vine vremea mesei de la prânz, care e rea și puțină. După masă merg cu toții la culcare și dorm câteva ceasuri,
fie flămânzi, fie sătui. Către seară iarăși fac slujba în biserică o jumatate de oră. Nici unul din ei nu lucrează nimic și rabdă mai de
grabă foamea decât lucrul. Le este destul dacă au câțiva țigani care să le care apă, lemne și alte lucruri trebuincioase. Aceasta este tot
ceea ce fac aceș călugări, pentru Dumnezeu și pentru aproapele, în cursul întregului an. […] Nici chiar în țară nu este lăudată viața
pe care o duc aceș călugari.”
Austriecii sunt contrariați să constate că, în ciuda mizeriei în care trăiesc călugării, mânăs rile au averi și venituri uriașe. Ca
proprietăți funciare, Mânăs rea Tismana are 31 de sate, Episcopia Râmnicului – 21, Cozia – 21, la care se adaugă un numar de „părți
de moșie”. Cu totul, mânăs rile stăpâneau cam o cincime din teritoriul provinciei, dar aceste proprietăți sunt foarte prost
administrate. „Neobișnuit de grasul pământ de aici rămâne necul vat”, constată cu amărăciune un raport austriac. Autoritatea
centrală din Craiova îndeamnă sistema c proprietarii de pământ să-și ex ndă culturile. De exemplu, se atrage atenția Mânăs rii
Cozia (26 noembrie 1736) că recolta putea fi de patru ori mai mare; dar situația este generală. Subtextual, austriecii consideră că este
normal ca mânăs rile să-și administreze corect moșiile, nu să primească în dar de la stat o mie de tone de sare pe an.
Însă, cu toată proasta administrare, veniturile sunt mari. Cele ale Episcopiei Râmnicului se ridicau, prin 1730, la 8–10.000 de florini
anual (pentru contextualizare: o oaie costa, în Oltenia, un florin); cu o bună administrare, sugerează atenționarea de mai sus, ar fi
putut a nge 36.000 de florini. Apartenența Olteniei și a Transilvaniei la același imperiu permit o comparație simplă: domeniul Blajului
producea cam 9000 de florini anual prin 1755, din care erau întreținute trei unități de învățământ (primar, gimnazial, liceal), evident în
limba română, cu 300 de elevi, cu un corp profesoral rela v numeros; în plus, se acordau consistente burse de studii, la Viena și la
Roma, așadar în orașe scumpe, pentru absolvenții cei mai buni; se editau cărți, se suportau cheltuielile curente ale episcopiei etc. [7]
Explicația diferențelor dintre Oltenia și Transilvania, furnizată de același Nicola da Porta, nu ne surprinde: egumenii, nemai fiind
controlați de domni, vând și înstrăinează pe ascuns averea mânăs rilor. (De respectarea poruncii „să nu furi” nu părea să se
sinchisească nimeni.) Veniturile sunt suficient de mari pentru a permite mânăs rilor repararea zidurilor, foarte importante sub aspect
strategic, dar ele con nuă să se ruineze, raportează da Porta. Trebuie împiedicate delapidările și trimiterile de bani patriarhiilor din
Orient, care con nuau din plin, deși fuseseră interzise.
Comisia neoacquis că propune folosirea banilor ce fuseseră des nați patriarhiilor din Orient pentru întreținerea celor două școli,
plănuite a se deschide la Râmnic și la Craiova, „pentru a aduce pe oamenii cei inculți de aici la o mai bună disciplină și mai bune
moravuri”.
Raportul lui Uhlein, funcționar imperial, constată, la circa 10 ani după instalarea puterii austriece (1727), că administrația a fost
incapabilă de a urma poli ca cerută de Curte, că mânăs rile nu au adus nici un folos statului, din cauza incorec tudinii egumenilor și
abuzurilor boierilor. Clericii sunt ignoranți și nu cunosc absolut nimic despre cultul creș n; puțini dintre călugari puteau ci liturghia și
psalmii, care erau scriși în slavonă sau greacă, așa că și dacă puteau ci , nu înțelegeau nimic. Episcopul ar trebui să interzică
egumenilor (cu excepția celui de la Brâncoveni) administrarea sfintelor daruri; în special egumenul de la Cozia și cel de la Tismana
(mânăs rile cele mai importante!) aveau un rău nume, din cauza „bădărăniei și cutezanței” lor.
Raportul generalului Tige, director general al Olteniei, duce la aceleași concluzii: chiar pe mpul mandatului său, egumenii au fugit cu
mari sume de bani și cu odoare bisericeș ; Tige propune să fie supuși fiscului. Călugării sunt ignoranți, supers țioși etc. ([4], p. 47–
52).
Eficien zarea economiei mânăs reș și impozitarea ei, spre folosul bugetului provinciei, s-au menținut la un nivel scăzut. Mo vele
principale erau depopularea satelor mânăs reș prin atragerea țăranilor pe moșiile boierilor influenți, și caracterul intangibil al
clerului [3], bazat pe obscuran smul poporului, extrem de sensibil la orice a ngere adusă mânăs rilor, privite ca un garant al
mântuirii. Conturul speranței puse în „catedrala mântuirii neamului” se întrevedea de atunci.
Episcopia de Râmnic, subordonată mitropolitului sârb. Protestele episcopului Damaschin
Cum am văzut, decretul imperial din 22 februarie 1719 răspunde favorabil propunerii boierilor Radu Golescu și Ilie Ș rbei de a trece
episcopia Râmnicului sub ascultarea mitropolitului sârb (în acel mp, Moise Petrovici). Uimit de această decizie – de care află după ce
decretul e făcut public – episcopul Damaschin, împreună cu patru egumeni (ai mânăs rilor Orez, Bistrița, Arnota și Govora – așadar
egumenii de la Cozia și Tismana nu li se alătură) protestează, printr-un memoriu curajos și bine mo vat.
Episcopul Damaschin al Râmnicului, un patriot lucid, este o figură singulară, printre notabilitățile Olteniei habsburgice. El fusese (din 3
octombrie 1703) episcop de Buzău; din 18 aprile 1708 devine episcop de Râmnic, urmând lui An m Ivireanul; eruditul ierarh fusese
ridicat în scaunul metropolitan. Damaschin era un om învățat, ș utor de la nă și slavonă. La Buzau părise cărți religioase, și această
ac vitate o va con nua la Râmnic.
La decizia imperială de subordonare mitropolitului sârb, Damaschin vine cu o contra-propunere îndrăzneață: ridicarea episcopiei
Râmnicului la rang de mitropolie, invocând precedentul mitropoliei de Severin; consacrarea mitropolitului (de Râmnic) ar reveni
patriarhului ecumenic al Constan nopolului (primul în ierarhia bisericii orientale), de care să nu fie dependent în nici o altă privință
(mod delicat de a spune că nu vor mai exista mânăs ri închinate grecilor). Cere să nu fie consacrat de „arhiepiscopul Belgradului” (pe
care nu îl numește „mitropolit”), căci acesta e inferior ca rang fostului mitropolit al Severinului, iar Belgradul însuși e dependent de
patriarhia Ohridei. Damaschin se arată așadar a fi un sub l cunoscător al situației bisericii răsăritene. Se menționează că boierii care
au cerut dependența de Belgrad a episcopiei Râmnicului au făcut-o fără consultarea clerului; după cum a aflat ulterior Damaschin,
boierii fuseseră invitați de mitropolitul sârb Moise Petrovici la Belgrad, fuseseră flatați și primiseră daruri, după care fuseseră rugați să
ceară la Viena subordonarea episcopiei Râmnicului de Belgrad. În plus – după cum arată alte surse – mitropolitul a promis că, prin
această subordonare, biserica va fi ferită de pericolul catolicizarii.
În aceeași scrisoare adresată împăratului, episcopul Damaschin formulează și alte propuneri rezonabile: egumenii să fie nu numai
călugari, ci preoți călugări, și să oficieze liturghia zilnic; să nu-i poată izgoni pe călugari din mânăs re, ci doar să-i pedepsească, dacă
greșesc; episcopul să pedepsească pe egumenii indisciplinați; fiecare egumen să numească două persoane (din mânăs re) care să
noteze sistema c toate veniturile și cheltuielile mânăs rii. Călugării să nu poată fugi dintr-o mânăs re în alta, sau la biserici parohiale
(părăsind viața monahală); egumenii să nu primească în mânăs re călugări străini; nici egumenii sau boierii să nu poată primi preoți
străini la bisericile lor, ci să-i trimită la episcop, care să-i cerceteze (dacă sunt cu adevărat preoți, dacă au cărți de preoție de la cel care
i-a hirotonit). Călugării greci să nu poată deveni episcopi sau egumeni, cere episcopul; anterior s-a constatat că bunurile care ajung în
posesia lor (bani, odoare) sunt pierdute pentru mânăs ri, întrucât de regulă egumenii greci fug din țară cu toată agoniseala.
Propunerile lui Damaschin, menite desigur să remedieze carențe reale, permit să ne facem o idee despre situația precară a vieții
religioase din provincie.
Învățatul vlădică mai propune deschiderea a două școli: una românească (pentru pregă rea preoților în limba română, nu slavonă), la
Râmnic, sub îngrijirea episcopului, susținută financiar de mânăs ri și preoți, și una „la nească” (de învățământ laic), la Craiova,
înființată și finanțată de administrație, boieri și provincie. Este singura intervenție a notabilităților oltene pentru dezvoltarea
învățământului, în cele două decenii de ocupație austriacă.
Memoriul nu a avut nici un efect, întrucât propunerile sale contraveneau flagrant decretului imperial din 22 februarie 1719. S-a putut
constata mai târziu cât de înțeleaptă era propunerea lui Damaschin, de ridicare a episcopiei la rang metropolitan: s-ar fi spart as el
monopolul sârb asupra bisericii româneș din imperiul habsburgic, atât de nociv, după cum vom vedea.
Este totodată interesant – și regretabil – că doi mari boieri subminează eforturile episcopului, cea mai luminoasă figură a Olteniei
acelor ani, și fac jocul perfidului prelat sârb. Însuși faptul că acesta corupe boierii pentru a-și ex nde abuziv teritoriul canonic este
relevant pentru profilul său moral.
Din păcate, încercările episcopului de a con nua editarea de carte, care se desfășurase fructuos la Râmnic, sunt zădărnicite de
cenzura foarte severă a austriecilor, care se tem de posibila pătrundere în imperiu a propagandei an habsburgice și an catolice.
Damaschin explică lui Tige că ceea ce vrea să publice nu sunt cărți originale, ci traduceri în română a unor cărți care, în slavonă sau în
greacă (unele din ele, părite la Veneția), circulă pe zone foarte în nse: Serbia, Bulgaria, Polonia, Rusia, Oltenia, Țara Românescă,
Moldova, Transilvania. „Aceste cărți se citesc în biserica noastră, dar românii nu înțeleg nimic, și stau în biserică, din cauza neș inței
lor, ca niște boi (tanquam boves), și ies după slujbă fără nici un folos”, arată cu amărăciune episcopul, într-o adresare ulterioară.
Când austriecii par să fi înțeles situația, episcopul moare (5/16 decembrie 1725). În ul mii săi ani, bolnav și cu puterea de judecată
împuținată, Damaschin este tutelat de doi nepoți, care își vor însuși, după moartea lui, toți banii episcopiei, circa 10.000 de florini.
Moartea sa va marca și începutul imix unii brutale a mitropolitului sârb în ches unile religioase ale Olteniei. [8]
Domnia bunului plac contra domniei legii
Vom încerca să analizăm în acest paragraf mecanismele prin care boierii au sabotat, de regulă cu mare succes, poli ca de orientare
iluministă a austriecilor.
Conform filozofiei poli ce austriece, bunăstarea poporului putea fi a nsă, cum am spus, printr-o exploatare eficientă a resurselor și
printr-o fiscalitate corectă, funcționând în cadrul unui stat de drept. Conform concepției și prac cii boierilor, și a majorității
egumenilor, singurul scop al poli cii este consolidarea bunăstării proprii, indiferent de mijloacele folosite și de efectele nocive asupra
poporului. Aceste concepții ireconciliabile au generat o luptă dusă în principal în domeniul fiscalității, între administrația habsburgică
pe de o parte, și boieri sau egumeni, pe de alta.
Provincia avusese mult de suferit în mpul războiului austriaco-turc, prin devastările pricinuite de operațiile militare și prin luarea în
robie de către turcii și tătarii în retragere a circa 30–40.000 de oameni (Bucureș i aveau, în 1798, 30.030 de locuitori). Din cele 977
de așezări omeneș consemnate de harta întocmită de austrieci (prima hartă modernă a provinciei, realizată de von Springfelds), 201
erau sate părăsite cu totul, dar și multe alte localități suferiseră pierderi mari de populație. Olteniei „nu îi lipsește nimic, cu excepția
oamenilor”, notează von Springfelds. Țăranii ascunși în păduri cons tuie „cea mai mare parte a locuitorilor aflați încă (s.m.) în
provincie”, raportează Eugeniu de Savoia. Repopularea Olteniei era o prioritate a austriecilor.
Aceș a aveau să înțeleagă curând că o cauză a depopulării unui numar mare de sate, mai însemnată decât războiul, era fiscalitatea
excesivă, care genera fuga țăranilor – pe alte moșii, sau „în păduri și în munți” (după cum arată Nicola da Porta), sau chiar la sudul
Dunării.
Habsburgii au încercat să stabilizeze populația prin măsuri fiscale, agrare și demografice. Pentru asigurarea fixității sarcinii fiscale și
adaptării ei la numărul și venitul contribuabililor, era, evident, necesară o riguroasă evidență a populației și a capacității ei fiscale.
Poli ca de impozitare austriacă, în principiu echitabilă, a fost sabotată sistema c de gravele abuzuri ale aparatului fiscal local, format
în cea mai mare parte din boieri. Așadar, ne aflăm în situația surprinzătoare în care ocupantul apără poporul de propriile „elite”.
Vom amin doar trei metode folosite de boieri pentru sabotarea legalității austriece. Prima a fost atragerea țăranilor pe moșiile
boierilor care controlau administrația – boierii consilieri, vornicii, ispravnicii și cei aflați în legătură de rudenie sau de interese cu ei. Pe
aceste moșii, țăranilor li se impuneau contribuții mai mici, iar câș gul boierilor se realiza prin masiva evaziune fiscală, produsă prin
falsificarea grosolană a recensămintelor. Austriecilor le era imposibil să cunoască numărul real al contribuabililor.
În acest fel, fostele sate domneș (care aparținuseră domnitorului Țării Româneș ), devenite „sate fiscale” (aparținând acum
împăratului, deci direct patrimoniului habsburgic), „au fost pus ite” de către boieri, notează un raport austriac din 1723, deci la câțiva
ani după anexare; boierii s-au dovedit așadar foarte eficienți în sabotarea legalității.
A doua metodă de atragere a fost „protecția”, prin care se realiza o anumită obligație contractuală între boier și țăran. „Protecția”
furniza inițial un oarecare avantaj țăranului, dar avea să se transforme rapid în cea mai severă formă de aservire – în rumânie; ea a
produs o depopulare puternică a satelor mânăs reș , moșneneș și ale boierilor neagreați de Administrație.
A treia a fost, pur și simplu, mutarea prin forță. Moșnenii din Bălteni și Rășina, duși cu sila într-un sat al vornicului Matei Brăiloiu, cer
Administrației să se reîntoarcă în satele lor sau în oricare alt sat liber, pentru că „fiind țărani liberi, nu vor să devină iobagi”.
Boierii au speculat cu rapacitate orice posibilitate de câș g. De exemplu, prezența unor unități militare în Oltenia a dus uneori la
creșterea prețului de achiziție a cerealelor la valori de 2–3 ori mai mari decât prețul pieței. Foarte mobili, boierii au acoperit din
rezervele proprii aceste cerințe la prețul majorat (de 2-3 ori mai mare), și totodată au cerut țăranilor să-și plătească obligațiile față de
ei nu în produse, ci în bani, calculați cu prețul majorat.
Austriecii au înțeles ușor rolul nociv al boierimii. Conform unui raport al secretarului Administrației (1726), consilierii – deci înșiși
membrii administrației – „întemeiați pe puternicia lor, ocupă pretu ndeni și stăpânirile mânăs rilor și ale săracilor, comițând as el
foarte multe acte de violență și nedreptate”. Concluzia: necesitatea revizuirii tuturor tlurilor de stăpânire a pământului – multe
dintre ele fiind obținute abuziv, și păgubiții neavând nici o șansă de a le redobândi prin jus ție. Revizuire care, evident, n-a putut fi
făcută niciodată.
Austriecii au înțeles totodată că boierimea trebuie împiedicată să par cipe la colectarea dărilor, dar aceasta a fost aproape imposibil,
din simplul fapt că singurele persoane cu carte aparțineau cinului respec v, sau egumenilor. Unicul boier călugar menționat în
lucrările consultate este Brăiloiu, care, cum vom vedea mai departe, funcționa ca spion al mitropolitului sârb și încercase falsificarea
alegerilor episcopale – așadar, o persoană foarte puțin onorabilă, cumulând nu calitățile prezumate, ci păcatele reale ale ambelor
categorii: boieri și egumeni.
Soluțiile sunt simple în principiu, dar inaplicabile în prac că. Austriecii păresc foi cu reglementări juridice – de exemplu, interzicerea
dublei impozitări, prac cate sistema c de boieri – dar populația este aproape integral analfabetă, și nu poate lua cunoș nță de ele. O
comisie trebuie să supravegheze buna administrare a veniturilor mânăs reș , să împiedice delapidările și trimiterea de bani în
patriarhiile din Orient; comisia ar trebui să fie condusă de un catolic, propune da Porta! Prevăzători, boierii au încercat să evite o
asemenea nenorocire, cerând sistema c, în toate memoriile trimise Curții înainte de anexare, să nu fie introduși străini în sfatul țării,
în dregătoriile laice și bisericeș : nici greci care să fure fără voie, nici catolici care să oprească furtul.
Contaminări, similitudini, incompa bilități, neîmpliniri
Omul este o ființă corup bilă. Acest loc comun poate fi verificat și în cazul austriecilor puși în legatură cu VIP-urile Olteniei.
Banii rămași de pe urma vlădicăi Damaschin, circa 10 000 de florini, cum am văzut, n-au putut fi sigilați și incluși în masa succesorală
a episcopiei; ei s-au împărțit între cei doi nepoți care îl asistaseră în anii senectuții: Bratul, intendentul episcopiei, și Iosif, asistent în
cele spirituale. Primul a păstrat 6000 de florini, al doilea, mai spiritualizat – doar 4000, dar și-a oprit și crucea dăruita de împărat
episcopului, la vizita făcută la Viena, în 1717. Lucrurile au ajuns la urechile Oberdirektorului Tige, care i-a convocat pe cei doi nepoți
la Sibiu. Consecința acestei întâlniri nu a fost pedepsirea celor doi, nici vărsarea banilor în vis eria imperială, nici menținerea lor în
avutul episcopiei, ci numirea lui Bratul ca judecător la Râmnic. Putem presupune că o bună parte din florinii episcopiei au trecut în
proprietatea lui Tige, pentru a-i câș ga clemența, și că paguba a fost recuperată ulterior de nou-numitul judecător.
Incompa bilitățile dintre mentalități izbucnesc frecvent, în special în problemele impozitării veniturilor mânăs reș , în care fiscul se
dovedește cu totul ineficace, mai ales în raport cu fostele mânăs ri domneș , actualmente tributare cămării împărăteș . Efectul este
o imix une tot mai pronunțată în viața mânăs rilor, creind nemulțumiri pe care austriecii nu le intuiesc. De exemplu, numirea
egumenilor, preluată de administrație, vine în contradicție cu cutumele locale; în anumite mânăs ri, alegerea egumenilor este
restricționată de interdicții care iau forma blestemelor, foarte convingătoare pentru călugări.
Amestecul administrației în socotelile ținute de mânăs ri este vexantă (și amintește, în alt plan, de iritarea produsă la Blaj de ins tuția
teologului). Dacă nu mai pot numi egumenii și nu mai pot administra mânăs rile, atunci de ce m-ați numit episcop? – întrebă vlădica,
cu îndreptățită indignare.
Taxarea devine obsesională și uneori jenantă prin mercan lism. Se propune ca preoții să nu fie scu ți de impozite, sau dacă sunt
scu ți, să fie impozitați compensator credincioșii din parohie, care trăiau deja în cea mai cruntă mizerie. Dar de ce să nu avem
aceleași drepturi și obligații ca în Serbia? – se întreabă contribuabilii. Răspunsul era simplu, dar neconsolator: pentru ca sârbii
luptaseră cu arma în mâna împotriva turcilor și dobândiseră as el „privilegiile ilirice”. Așa ceva nu se întâmplase în Oltenia, și nu avea
să se întâmple nicăieri pe pământul românesc, de aceea „privilegiile ilirice” au rămas un apanaj al sârbilor.
Reglementările grăbite crează consecințe imprevizibile, iar plângerile curg cu nemiluita. Episcopul cere despăgubiri pentru fânul luat
cu forța, și cere să nu li se permită cătanelor din Râmnic pescuitul în Olt și în lacul vecin. Mânăs rea Orez cere sistarea abuzurilor
miliției: folosirea morilor, cosirea fânului. Mânăs rea Arnota se plânge de lipsa de apă: oamenii care întreținuseră mai înainte fântâna
fuseseră scu ți, iar acum, nemaifiind scu ți, plecaseră; totodată, boierul Bengescul a ocupat o moșie a mânăs rii, etc. etc.
Poli ca fiscală imperială are două componente contradictorii: (a) intenția impozitării echitabile, evitarea irosirii veniturilor pot avea o
jus ficare construc vă: ridicarea provinciei, eficien zarea administrației, educarea poporului; (b) mercan lismul, adesea împins până
la grotesc, înțelegera mecanicistă a funcționării societății, încălcarea promisiunilor inițiale sabotează până la anulare prima
componentă.
În fine, există încă un aspect puțin onorabil: „împrumutul” acordat de boieri domnitorului este înlocuit cu darul benevol (donum
gratuitum), a cărui oportunitate este sugerată de Administrație – o suges e căreia i se dă curs cu promp tudine. Diferența majora era
că domnii cereau „împrumuturi” (de ordinul miei de florini) ori de câte ori aveau nevoie.
Ocupația austriacă lasă în urmă un șir de neîmpliniri, sau – cum am spune acum – de proiecte nefinalizate: alimentarea cu apă a
orașului Craiova, măsurile contra incendiilor, instalarea ceasului public, funcționarea unui serviciu poștal între Oltenia și Transilvania,
indicatoare de direcții pe drumurile principale: „că la drumurile de obște cele mai mari … unde să despart drumurile, ca să să rădice
niște stâlpi mari … care să să facă scrisoare și mână de arătare încotro merge”.
Mai există și o neîmplinire este că: nevalorizarea, de către cultura română, a efortului lingvis c al oltenilor habsburgici, de exemplu
când doresc să dea „repar țion nou contribuționului chesaricesc” – o formulare pentru „redistribuirea sarcinii fiscale” – care l-ar fi
fascinat probabil pe Caragiale.
Abuzurile mitropoliților sârbi: un preludiu la calvarul lui Gheorghe Lazar
Sinodul episcopiei Râmnicului se întrunește în septembrie 1726, așadar la nouă luni de la moartea lui Damaschin, și propune trei
candidați pentru succesorul său, dintre care mitropolitul sârb Moise Petrovici îl recomandă împăratului pe primul, anume Ștefan, până
atunci egumen ar Mânăs rii Govora. Împăratul îl confirmă (15 octombrie 1726). Mitropolitul întârzie prin diferite șicane ungerea lui
Ștefan ca episcop, care moare otrăvit pe 20 august 1727, fără să fi fost hirotonit; așadar, lupta pentru scaunul episcopal se poartă
fără menajamente. După cum vom vedea mai jos, în Oltenia se conturează o par dă „patrio că” și una „pro-sârbă”; nu ș m cine l-a
otrăvit pe Ștefan, dar ș m că faptul în sine era în interesul ul meia. Incidentul nu este singular în arealul românesc: cu 30 de ani mai
devreme, Teofil, mitropolitul de Alba Iulia care a trecut la greco-catolicism, moare subit (1697), probabil otrăvit, la puțin mp după
semnarea documentelor Unirii ([7], p. 38).
Sinodul îl propune acum pentru funcția de episcop pe Inocențiu, egumenul mânăs rii Brâncoveni.
Ca reacție la șicanele făcute de mitropolit la ungerea lui Ștefan (nu cunoaștem opinia Vienei în ches unea otrăvirii prelatului), Curtea
modifică procedura de numire a episcopului: cei trei candidați propuși de sinod sunt înaintați administrației locale, aceasta întocmește
un raport, după care Directorul general (Oberdirektor) face prezentarea împăratului. Mitropolitul protestează, dar Curtea răspunde
prompt (12 ianuarie 1728): dreptul de prezentare (jus praesentandi) nu i se cuvine. Întrucât mitropolitul are ca interes prioritar
susținerea privilegiilor ilirice, pe care Curtea dorea să le limiteze, renunță la disputa privind numirea episcopului de Râmnic. În schimb,
mitropolitul solicită să i se dea satele olteneș Oravița și Balboșani, drept compensație pentru limitarea implicării sale în desemnarea
episcopului (pentru care, de al el, era plă t separat). Satele fuseseră sate domneș și aparținuseră în cele duhovniceș Mitropoliei
din Bucureș ; după anexare, trecuseră sub aspect fiscal în vis eria imperială.
Moise Petrovici moare înainte ca cererea să primească răspuns, iar ches unea este reluată de noul mitropolit, Vincențiu Ioanovici.
Oberdirektorul Wallis (care se va dovedi un general lamentabil la reluarea războiului cu turcii) recomandă Curții, contrar sfatului
Administrației, și contrar interesului imperiului, invocând jus ficări neconvingătoare, cedarea celor două sate; să fi fost mituit de
mitropolit? Dar Consiliul de război este ferm: satele rămân în patrimoniul împăratului.
Pe 1 februarie 1735 moare episcopul Inocențiu; sinodul pentru alegerea succesorului se întrunește pe 28 iunie. Administrația
descoperă o tenta vă de fraudare a alegerilor de către boierul-călugar Brăiloiu, care încearcă să cumpere voturi. În consecință, i se
interzice lui Brăiloiu să par cipe la ședință; va asista, pentru supraveghere, austriacul Voigt. Primii doi clasați sunt, în ordine,
Clemente de la Bistrița și Ghenadie de la Cozia, candidatul susținut de Brăiloiu. Wallis îl propune împăratului pe Clemente.
Urmează o lungă corespondență secretă, între Ghenadie și ierarhii sârbi (mitropolitul și episcopul de Caransebeș), prin care se
încearcă zădărnicirea numirii lui Clemen e; putem presupune că mitropolitul sârb fusese în spatele tenta vei de fraudare a alegerilor
sinodale, și că acesta avea informatori în Oltenia. De asemenea, urmează o lungă corespondență oficială, prin care mitropolitul,
adresându-se Oberdirektorului, Administrației, clerului și boierilor din Oltenia, incită la contestarea rezultatului votului, contestă
îndreptățirea împăratului de a numi episcopul, amenință cu refuzul de hirotonire etc.; în fine, o lungă corespondență oficială,
confidențială, între autoritățile austriece, savuroasă prin modul în care indignarea este îmbrăcată în exprimări diploma ce: „…este o
cutezanță din partea mitropolitului…”; „…nu mai puțin necuviincios găsesc și refuzul mitropolitului, cu toată in mația [implicarea
personală a] împăratului, de a săvârși hirotonirea…”. Este cumva mișcător să constatăm, în formulările de mai sus, vulnerabilitatea
unei administrații aristocra ce și fundamental oneste, pusă în situația de a trata cu un partener grosolan și de rea credință.
În scrisoarea adresată mitropolitului, acesta este mustrat pentru că își însușise un tlu „nu mai puțin arogant decât nechibzuit”
numindu-se „protector al regimentelor ortodoxe de cavalerie și de pedestrași ai Majestății Sale”; este desigur o aluzie prezumpțioasă
la prezența masivă a cătanelor sârbeș în armata imperială.
Nu vom insista însă asupra problemei, care este expusă detaliat în lucrarea lui Nicolae Dobrescu [4], accesabilă pe internet. Vom
menționa doar că hirotonirea lui Clemen e se petrece la Belgrad, în mai 1737, iar depunerea jurământului față de împărat, în iunie
1737, deci la circa doi ani de la moartea episcopului Inochen e. Adăugând cei aproape doi ani scurși între moartea lui Damaschin și
instalarea lui Inochen e, scaunul episcopal a rămas vacant aproape patru ani, deci aproape o cincime din durata ocupației austriece,
din cauza lentoarei administrației habsburgice dar, mai ales, din cauza relei credințe a mitropoliților sârbi.
Juramântul de credință nu l-a împiedicat pe Clemente să treacă, peste câteva luni (izbucnise între mp războiul austriaco – ruso –
turc) de partea turcilor. La intrarea în Oltenia a trupelor otomane, Clemente părăsește reședința episcopală, care este arsă de oastea
turco-tătară. După această experiență mul culturală, episcopul, împreună cu un grup de ierarhi, iese înaintea seraschierului Mustafa
Pașa și cere protecția sultanului, îndemnând totodată clerul și poporul să facă la fel. Dacă ar fi prestat actul de supunere în fața
porților episcopiei, poate că reședința ar fi fost cruțată.
Imix unea mitropoliților sârbi în viața religioasă a Olteniei poate fi analizată în detaliu, pe mpul ocupației habsburgice, datorită
bogatelor arhive austriece. Rezultă, cu toată claritatea, efectele catastrofale pe care comportarea abuzivă, lăcomia, șiretenia, lipsa de
ones tate și onoare, reaua credința a mitropoliților sârbi le-au avut asupra vieții bisericeș a nefericitei provincii.
Analiza este u lă și pentru înțelegerea unui fapt aparent paradoxal, petrecut 75 de ani mai târziu, și tratat superficial de istoriografia
noastră: dorința împăratului de a-l promova pe Gheorghe Lazăr ca episcop ortodox al Ardealului este zădărnicită de opoziția
obs nată a mitropolitului sârb, și de complicitatea vinovată a clerului ortodox din Transilvania. Episodul este prezentat într-o manieră
extrem de documentată în lucratrea Emiliei Șt. Milicescu [9] și nu va fi detaliat aici. Vom menționa doar că, între septembrie 1809 și
iunie 1811, prin reaua credință a mitropolitului sârb Ștefan Stra mirovici, cu concursul ierarhilor ortodocși din Sibiu, în urma
schimbării a 76 de memorii, cereri, scrisori, rapoarte, între Curtea din Viena, Guberniul din Cluj, Episcopia din Sibiu și Mitropolia din
Carlowitz (documentele cu numerele 1270–1346 din [10]), cel mai strălucit reprezentant al românilor ardeleni a fost împiedicat să
candideze pentru poziția de episcop ortodox al Ardealului. În locul său a fost promovat Vasile Moga, personaj incult, oportunist și
venal, care a ocupat scaunul episcopal mp de 34 de ani, spre nefericirea românilor.
Dacă în 1735 mitropolitul era partea vulnerabilă a disputei dintre sârbii ortodocși și Curte, din cauza pericolului de a pierde
privilegiile ilirice, în 1810 Austria era cea vulnerabilă, din cauza epuizantelor războaie napoleoniene. Mitropolitul sârb nu a cedat,
împăratul a fost înfrânt, și Gheorghe Lazar a fost scos din joc. Vom reveni la acest subiect – sperăm – într-un ar col viitor.
În loc de concluzii
Coabitarea habsburgilor cu oltenii a fost un mariaj nefericit, în care fiecare a sperat să găsească în celălalt ceea ce acesta era incapabil
să-i ofere. Habsburgii ofereau un stat de drept, de factură iluministă. Boierii olteni așteptau un protector sub care să exploateze
netulburați resursele provinciei, fără riscul de a suporta violențe. În consecință, provincia a devenit teatrul unui război istovitor, dus în
principal pe terenul fiscalității, a cărui principală vic mă au fost, odată în plus, sărmanii acestui pământ.
Habsburgii nu au găsit în Oltenia un partener prin care să-și promoveze modelul statului iluminist, întrucât nu au putut alcătui o
administrație locală corectă, din cauza lipsei de educație a poporului. Eșecul total al proiectului iluminist pune în lumină costurile
exorbitante ale inculturii.
Nomenclatura olteană a apreciat corect efectele nedorite ale educației, care ar fi produs o administrație onestă, și ar fi limitat
abuzurile boierimii. De aceea, nu a făcut nici un efort în sensul dezvoltării învățământului. A preferat să cedeze benevol conducerea
bisericii, exercitată de un episcop onest și cul vat, unui mitropolitului sârb neonest și rapace, care promisese să apere ortodoxia, de
al el neatacată de nimeni în provincie. Prozeli smul catolic agresiv promovat de austrieci în Transilvania era, în principiu, de natură
să creeze îngrijorare în Oltenia, dar diferențele enorme dintre situația poli că, demografică și confesională dintre cele două provincii
făcea, evident, imposibilă aplicarea aceleiași poli ci, la nord și la sud de Carpați.
Desigur, administrația austriacă nu trebuie idealizată. Fiscalitatea apăsătoare, prezența trupelor (de multe ori, cătane sârbeș ),
inadecvarea mentalităților au însemnat o povară grea, pentru o populație aflată în cea mai cruntă mizerie.
Episodul Olteniei habsburgice lasă să se întrevadă una din slăbiciunile imperiului care avea să piară prin atentatul de la Sarajevo:
animozitățile dintre austrieci și sârbi. Mul naționalul și respectabilul imperiu habsburgic se dezvolta aproape simultan cu dușmanul
său de moarte, naționalismul. În fapt, imperiul avea să fie ucis de glontele tras la Sarajevo, de un terorist sârb, cu binecuvântarea
Rusiei.
Anumite analogii dintre integrarea habsburgică a Olteniei și integrarea europeana a României sunt evidente. Prima a fost sabotată de
boierime, iar a doua – de nomenclatură. Este interesant că limba a generat expresia post-decembristă de „baroni locali”, pentru cei
mai venali dintre noii îmbogățiți; sunt funcționari de stat și de par d, succesori în căloșie ai boierilor an -iluminiș . Apariția naturală
a termenului de „baron”, cu un sens aproape antonim celui de „nobil”, este o confirmare târzie a îndreptățirii austriecilor de a nu-i
iden fica pe boieri – „stăpâni de pământ, dregători și privilegiați” [3] cu aristocrația de sorginte occidentală.
Rezistența la pătrunderea străinilor la dregătorii are un ecou în formula „nu ne vindem țara”. Atunci, ca și acum, țara nu trebuia
vândută străinilor, pentru a putea fi jefuită în voie de localnici. Prețul inculturii și corupției clasei poli ce s-a dovedit exorbitant, odata
în plus, la aderarea în Uniunea Europeană, când o negociere incompetentă a condițiilor de aderare și o ges onare catastrofală a
fondurilor au dus – și duc – la irosirea, pentru prezent și pentru viitorul previzibil, a unor excelente oportunități.
NB Sunt recunoscător doamnei dr. Maria Someșan, pentru numeroasele observații și îndreptări u le, și pentru faptul că, examinând
în original lucrarea lui von Sonnenfels, a indicat forma corectă, în limba română, a principalelor concepte folosite de acesta.
Referințe și note
[1] Tudor Dinu: Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat. Rivalități poli ce și literare la începutul sec. XVIII, Humanitas, 2011
[2] Lucia Protopopescu: Noi contribuții la biografia lui Ion Budai-Deleanu, Ed. Academiei RSR, 1967
[3] Șerban Papacostea: Oltenia sub stăpânire austriacă, Ed. Enciclopedică, Bucureș 1998
[4] Nicolae Dobrescu: Istoria Bisericii Române din Oltenia în mpul ocupațiunii austriace, Edițiunea Academiei Române, 1906
[5] Academia RPR: Istoria Romîniei, vol. III, Ed. Academiei RPR, 1964
[6] Este interesant să notăm că, aproape simultan cu da Porta, și independent de el, Cantemir exprima, în „Istoria Imperiului Otoman”,
o părere similară cu cea a italianului. După Cantemir, Brâncoveanu „nu-și putea dovedi descendența din Basarabi, pentru că în acea
țară [Țara Românească] n-au fost, până la Șerban Cantacuzino, istorici sau monumente genealogice„. Așadar, pentru a fi cu adevărat
nobil [consideră Cantemir], trebuie să figurezi în genealogii, care arată vechimea familiei și serviciile aduse țării, faptele eroice etc.”
[vezi P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir, Ed. Academiei RPR, 1958, p. 183]
[7] Maria Someșan: Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Ed. All Educa onal, 1999
[8] Este interesant de menționat că mitropolitul sârb, Moise Petrovici, ordonă (și austrecii acceptă) părirea de către Episcopie a
catehismului pentru copii al lui Teofan Procopovici, apărut la Sankt Petersburg în 1720, din ordinul lui Petru I. Teofan, șeful de facto al
bisericii ruse după 1719, teolog de influență protestantă, era sprijinit de țar, pentru a contracara a tudinea an -reformistă a clerului
ortodox tradiționalist. Cartea – „Prima învățătură a copiilor” – se dorește să fie „un manual oficial pentru școlile de copii din Rusia”
[vezi P. P. Panaitescu, citat în nota precedentă, p. 204]. Ea este părită la Episcopia Râmnicului atât în rusește (care să fi fost publicul
țintă? – evident, în Oltenia nu ș a nimeni rusește), cât și în românește (în alfabet chirilic). Era probabil un gest prin care mitropolitul
urmărea să obțină bunăvoința lui Petru. Lucrarea, care se abătea grav de la dogma ortodoxă (și, în egală măsură, de la cea catolică),
fusese cri cată aspru și erudit de Cantemir, într-o broșură care a circulat doar în manuscris. Era un gest de curaj al principelui exilat –
și totodată singura sa a tudine potrivnică lui Petru. Atașamentul mitropolitului sârb față de ortodoxie se dovedea însă mult mai laxă.
[9] Emilia Șt. Milicescu: Gheorghe Lazăr, Ed. Dacia, 1982
[10] Gh. Lazăr – biobibliografie, BCU, 1979
Distribuie acest ar col
Ar cole pe aceeasi tema
Pandemia și igiena mentală. O tenta vă de discreditare a realității
Prima zi de libertate
Autor
Victor Barsan
h p://contributors
Victor Bârsan, născut pe 28 septembrie 1950, la Focşani.

Absolvent al Facultăţii de Fizică şi al Facultăţii de
Matema că-Mecanică ale Universităţii din Bucureş ;
doctorat în fizică. Cercetător în domeniul fizicii teore ce;
experienţă profesională în jurnalism, istorie recentă,
drepturile omului, diplomaţie, ins tuţii internaţionale.
Ul ma carte publicată: Mineriada din iunie, Editura Tracus
Arte, 2015.
Colec a Contributors.ro
Cumpara edi a cartonata cu autograful autorului
Sprijiniți proiectul
Contributors.ro
Dragă ci torule,
această pla ormă nu are reclame si nici advertoriale.

Avem nevoie de ajutorul tau pentru a duce mai departe
acest proiect. Il poți susține prin donații. Îți mulțumim!
Carte recomandata
Esen al HotNews
Esen al HotNews
E randul tau
Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual

creș n, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele
Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel
Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am
neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a
abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această
carte a lui Noica este o trădare a suferinței vic melor
de: Cris na Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu
şi portretul României religioase
Car recomandate de
Contributors.ro
An fragil
de
Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro
Top ar cole
Interviu cu Armand Goșu,

Universitatea din Bucureș , specialist
în spațiul ex-sovie c: “O falangă
feminină, pe care Lukașenko, un
misogin, a desconsiderat-o și
ridiculizat-o...
Pi cul sovie c
Aventura istorică a paradigmei

sofianice
Zâmbetele peste deşert şi improbabila
solidaritate (câteva gânduri despre
deschiderea şcolilor)
Rusia de azi, mai violentă decât URSS.
Şi legal, şi ilegal
Cauta ar cole
august 2020
L Ma Mi J V S D
1 2
3 4 5 6 7 8 9
10 11 12 13 14 15 16
17 18 19 20 21 22 23
24 25 26 27 28 29 30
31
« iul.
contributors.ro
Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de

autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice.
Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta
regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea
relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro
MIHAI MACI – Cel de-al

doilea volum din Colec a
Contributors.ro
„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o

simplă ins tuție inerțială, ci una deformatoare. Și nu
deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând,
sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note
mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care
va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în
pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care
promovează cu intervenții va ș că la baza reușitei stă
nu cunoașterea, ci cunoș nțele. Luate individual,
lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele
dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o
umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim al el.” –
Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului.
Edi e limitata.
Petre Opris
Ar cole de istorie ale lui Petre Opris
Pagini
Autori
Cel de-al treilea volum din colec a Contributors.ro –
Criza Uniunii Europene si ordinea globala in era
Trump
Contact
Despre noi
Precizari
Sprijini proiectul Contributors.ro
Calm, Putere, Relaxare.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invata cum sa

va relaxa si cum sa va pastra calmul in condi i de
stress.

Oltenia Habsburgică - Prima Tentativă de Integrare Europeană A Românilor - Contributors

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Oltenia Habsburgică - Prima Tentativă de Integrare Europeană A Românilor - Contributors

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

8/21/2020 Oltenia habsburgică: prima tentativă de integrare europeană a românilor | Contributors

Oltenia habsburgică: prima tenta vă de integrare europeană a

Modelul de stat austriac

Administrarea Olteniei ca provincie a Imperiului Habsburgic

Modelul valah: statul boieresc

Legislația austriacă privind Oltenia

Clariﬁcările cerute de austrieci: situația boierilor

Clariﬁcările cerute de austrieci: situația mânăs rilor

Episcopia de Râmnic, subordonată mitropolitului sârb. Protestele episcopului Damaschin

Domnia bunului plac contra domniei legii

Contaminări, similitudini, incompa bilități, neîmpliniri

Abuzurile mitropoliților sârbi: un preludiu la calvarul lui Gheorghe Lazar

[9] Emilia Șt. Milicescu: Gheorghe Lazăr, Ed. Dacia, 1982

[10] Gh. Lazăr – biobibliograﬁe, BCU, 1979

Distribuie acest ar col

Ar cole pe aceeasi tema

Pandemia și igiena mentală. O tenta vă de discreditare a realității

Victor Bârsan, născut pe 28 septembrie 1950, la Focşani.

Cumpara edi a cartonata cu autograful autorului

această pla ormă nu are reclame si nici advertoriale.

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual

Nassim Nicholas Taleb

Interviu cu Armand Goșu,

Aventura istorică a paradigmei

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de

MIHAI MACI – Cel de-al

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o

Ar cole de istorie ale lui Petre Opris

Cel de-al treilea volum din colec a Contributors.ro –

Criza Uniunii Europene si ordinea globala in era

Sprijini proiectul Contributors.ro

Calm, Putere, Relaxare.

Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invata cum sa

S-ar putea să vă placă și