Universitatea Politehnica din Bucuresti

Tehnologii informaționale
-Retele fara fir -

Student: Gache Iulian

Profesor: Conf. Dr. Ing. Ec. Nemțanu Florin
Universitatea Politehnica din Bucuresti

Rețelele fără fir sunt rețele de aparate și dispozitive wi-fi. În ultimii ani ele au cunoscut o
dezvoltare semnificativă pe plan mondial, reprezentând o soluție alternativă la legăturile cu fir (electric,
din fibră optică și altele). Conexiunile fără fir devin tot mai populare, deoarece ele rezolvă probleme ce
apar în cazul cînd avem multe cabluri, conectate la multe dispozitive. Tehnologiile moderne fără fir pot
interconecta echipamentele (sau și rețelele locale, LAN-urile) la distanțe mici, dar și la distanțe mari. [1]

O rețea fără fir este formată din gazde, ce pot fi mobile sau nu, asociate unor stații de bază / puncte de
acces, cu rol administrare a rețelei și de trimite.

Deoarece aerul este un mediu partajat iar spectrul radio alocat comunicațiilor ce nu necesită licență
de operare este redus, accesarea acestuia de către dispozitive care folosesc aceeași frecvență poate
duce la apariția de interferențe. Efectul acestora depinde de distanța până la dispozitivul care o produce
și de puterea de emisie a acestuia. De exemplu, banda de frecvențe nelicențiată de 2,4 GHz este utilizată
de către telefoanele fără fir, rețelele Bluetooth, Wi-Fi sau ZigBee, sistemele de alarmă auto, cuptoare cu
microunde, camere video sau microfoane. Cele mai răspândite tehnologii de comunicație pentru rețele
fără fir sunt Wi-Fi, Bluetooth, ZigBee, WiMAX și GSM.

Rețele Wi-fi
Rețelele Wi-Fi se bazează pe seria de standarde 802.11, primul dintre acestea fiind lansat în 1997. Acesta
putea opera în două moduri: unul în care calculatoarele se puteau conecta la un punct acces ce avea
legătură prin cablu cu rețeaua de bază, iar altul în care două calculatoare se puteau conecta direct unul
cu celălalt. Standardul 802.11 folosește o parte din banda de comunicații ISM (Industrial, Științific și
Medical). Aceasta permite utilizarea fără licență și a fost populară pentru sistemele automate pentru uși
de garaj, telefoane fără fir și alte dispozitive electronice de larg consum. [3]
Ratele de transfer ale standardului 802.11 au fost, la început (anii 1997-1999), de ordinul
megabiților pe secundă, într-o perioadă în care rețelele Ethernet, cablate, ofereau rate de ordinul
zecilor și sutelor de megabiți pe secundă. În anul 2012, sunt disponibile pe scară largă echipamente
Ethernet Gigabit, apărând chiar și echipamente ce transferă date prin cablu la 10 Gbps, în timp ce
rețelele 802.11g ating rate de transfer de 54 Mbps, iar standardul 802.11n a fost proiectat să atingă
600 Mbps. Standardele mai noi, precum 802.11ac și 802.11ax au fost proiectate să atingă rate de
transfer de până la 7 Gbps respectiv 10 Gbps. Din punctul de vedere al ratei de transfer, din cauza
caracteristicilor adesea imprevizibile ale mediului, cum ar fi zgomote electromagnetice provenite din
diverse surse (alte dispozitive ce folosesc aceeași bandă, cum ar fi Bluetooth sau cuptoarele cu
microunde) sau fenomene atmosferice (ceață, fenomene electrice și electrostatice), rețelele Wi-Fi
rămân în urma celor cablate. Totuși, rețelele 802.11 sunt cele mai rapide rețele fără fir, singurele
care se pot compara ca rată de transfer cu rețelele locale cablate.

O limitare importantă a rețelelor Wi-Fi o constituie aria de acoperire. Ea depinde mult de

capabilitățile antenelor dispozitivelor și de topografia particulară a zonei pe care urmărește rețeaua
să o acopere. Plantele absorb radiațiile electromagnetice, și astfel instalarea unei rețele într-o zonă
împădurită (cum ar fi un parc) limitează aria de acoperire a acesteia. Pereții de beton reflectă
puternic undele radio, instalarea unei rețele într-o clădire aducând astfel limitarea numărului de
camere ce poate fi acoperit de o singură celulă. În interiorul clădirilor, un punct de acces cu o antenă
de dimensiuni mici și un preț accesibil poate acoperi o rază de aproximativ 32 m, iar în exterior,
același punct de acces poate ajunge la 95 m. Aria de acoperire poate fi și mai restrânsă în cazul
folosirii benzii de 5 GHz în locul celei de 2,4 GHz (mai zgomotoasă, dar în care se poate acoperi o
arie mai mare).
Universitatea Politehnica din Bucuresti

Transmisiunea la cea mai mare distanță cu ajutorul unor dispozitive Wi-Fi a fost realizată, folosind
antene puternice și semnale direcționate, de Ermanno Pietrosemoli de la Escuela Latinoamerica de
Redes, care a transferat 3 MB de date între vârfurile El Aguila și Platillon din Venezuela, aflate la o
distanță de 382 km.

În Japonia, Wi-Fi folosește 14 canale ale benzii de 2,4 GHz, în Statele Unite 11 iar în Europa 13. În zonele
unde acționează mai multe puncte de acces, acestea se pot interfera, deoarece benzile nu sunt complet
separate. Doar trei canale (1, 6 și 11 în SUA, mai multe combinații în Europa și Japonia) pot fi complet
separate, în condițiile în care toate punctele de acces dintr-o zonă folosesc doar IEEE 802.11g, fără
posibilitatea de a recurge la 802.11b în caz de condiții dificile. În Uniunea Europeană, puterea radiată
izotrop echivalentă maximă este de 100 mW (20 dBm).[4]

WiMax
O tehnologie suplimentară, care poate capta datele de șapte ori mai repede și de o mie de ori mai
departe decât populara tehnologie Wi-Fi, este tehnologia WiMAX. În timp ce rețelele Wi-Fi simple au
o rază de acțiune de aproximativ 30 m, WiMax utilizează o tehnologie de microunde radio care
mărește distanța la aproximativ 50 km. Astfel se pot construi chiar rețele metropolitane (MAN)
bazate pe tehnologia WiMAX.

Avantajele sistemelor bazate pe 802.16 sunt multiple: abilitatea de a porni rapid acest serviciu chiar și în
zone unde ar fi greu de ajuns cu interfețe pe bază de cablu, evitarea costurilor mari de instalare, și
posibilitatea de a depăși limitările fizice ale infrastructurilor tradiționale cu conexiune prin fir. Lansat în
anul 2001, standardul 802.16 era dedicat rețelelor punct-la-multipunct bazate pe LoS (linie de vizibilitate
directă) inițial în banda licențiată 10-66 GHz, apoi, prin emiterea unor amendamente, și în benzile
licențiate sau nelicențiate 2-11 GHz chiar și cu capabilități de tip non-LoS. În situațiile de tip LoS se
puteau obține rate de transfer de 10 Mbps până la 10 km, și până la 2 km pentru cele de tip non-LoS. În
mod frecvent se folosesc benzile de 2,5 GHz, 3,5 GHz și 5,8 GHz, cu lățime de bandă flexibilă a canalului,
între 1,25 MHz și 20 MHz.

Antenele

În general, pentru orice echipament wireless, fie acesta o stație bază, fie o stație client, antenele sunt
cele care oferă robustețe și flexibilitate. Chiar dacă sunt abia amintite în discuțiile pe marginea rețelelor
fără fir, antenele sunt cele care optimizează anumite aplicații, cum ar fi legătura între mai multe clădiri
ș.a. Întrucât mediul fără fir este unul foarte dinamic, prin folosirea unor antene direcționale se poate
influența modalitatea de propagare a semnalului radio. Astfel, energia și caracteristica unui semnal pot fi
direcționate de-a lungul unui culoar îngust în loc să se lovească de pereți, ceea ce ar duce la o risipă de
energie sau la interferențe de semnal nedorite.
Antenele omnidirecționale emit undele radio în toate direcțiile (sferă), în timp ce antenele
unidirecționale concentrează semnalul pe o direcție preferențială dată de orientarea antenei. Cu cât
unghiul de emisie este mai mic, cu atât mai mare este distanța acoperită. Avantajul antenelor
omnidirecționale constă în faptul că antena clientului nu trebuie să fie foarte precis orientată, fiind
suficient să se afle în aria de acoperire a antenei stației bază. Dezavantajele sunt numeroase: risipă de
putere de emisie, securitate scăzută datorită riscului ridicat de interceptare a undelor radio.
Universitatea Politehnica din Bucuresti

Antenele unidirecționale se situează pe o poziție mai bună în ceea ce privește folosirea mai eficientă a
puterii de emisie dar și a riscului mai scăzut de interceptare a transmisiei. Dezavantajul lor constă în
faptul că acordarea antenelor bază-client trebuie făcută foarte precis și dimensiunea este semnificativă.
În practică, antenele unidirecționale se folosesc numai pentru legături fixe de tipul punct-la-punct, cum
ar fi cazul unui bridge sau al unui ruter de tip wireless.
Diversitatea antenelor oferă beneficii substanțiale implementărilor rețelelor locale fără fir, cum ar fi
luxul folosirii mai multor antene sau posibilitatea de a alege cel mai bun tip de antenă pentru o locație
dată. Pentru aceasta este nevoie de o bună cunoaștere a proprietăților semnalului radio și a
modalităților de amplasare corectă a antenelor radio. În practică, antenele amplasate prea aproape una
de alta duc la o degradare a performanței receptorului. Utilizarea diferitelor tipuri de antenă are, de
asemenea, impact și asupra metodei, dar și a rezultatelor monitorizării unei locații.[5]

Bibliografie

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Re%C8%9Bea_f%C4%83r%C4%83_fir

[2] http://tet.pub.ro/pages/RC/Retele%20de%20Calculatoare%20-%20Curs.pdf

[3] http://www.afahc.ro/ro/facultate/cursuri/retele_note_curs.pdf

[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Re%C8%9Bea_f%C4%83r%C4%83_fir

[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Re%C8%9Bea_f%C4%83r%C4%83_fir