www.referat.

ro
www.referat.ro

Arte plastice
Arte plastice, din franţuzescul arts plastique, este un termen care este o
formă mai restrânsă şi învechită pentru arte vizuale, desemnând artele aşa-zis
majore precum pictura, sculptura, desenul şi gravura. În limba franceză termenul
îşi are originea din latinescul ars şi din grecescul plastikos şi definea la origine
artele exprimate tridimensional, precum sculptura sau arhitectura, înglobând
ulterior pictura, desenul şi gravura.
Prin raport cu artele decorative sau artele
aplicate care erau considerate minore în special
în perioada neoclasică şi academistă (sfârşitul
secolului al XVII-lea până în cea de-a doua
jumătate a secolului 20) artele plastice erau
considerate majore, fiind cele mai vizibile în
programul oficial al perioadei Napoleoniene şi
nu numai (portrete oficiale, teme istorice).
În spaţiul lingvistic anglo-saxon termenul
plastic arts defineşte doar acele arte cu
manifestare tridimensională.
În limba română termenul devine tot mai puţin
utilizat vis-a-vis de arta modernă şi
contemporană nu numai datorită folosirii tot mai frecvente a termenului anglo-
saxon de arte vizuale, dar şi datorită existenţei a tot mai multor noi tehnici precum
arta video sau arta conceptuală dificil de etichetat ca "plastice". De asemenea,
conotaţiile de superioritate privind artele decorative pe care termenul le
moşteneşte din secolul trecut sunt astăzi desuete.
 Barocul

Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 şi 1780 în

întreaga Europă, având o revitalizare ulterioară în decursul secolului al 19-lea care
s-a extins uneori (spre exemplu, în România, a reînflorit până în ani premergători
Primului război mondial) până în deceniile 1901 - 1910 şi 1911 - 1920; de asemenea
a fost "exportat" în cele două Americi, dar şi pe alte continente; în mobilier se
regăseşte în special în Franţa, în perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); în
pictură a fost adoptat de către toate marile şcoli de pictură europene; în sculptură a
fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia şi Cehia de azi, dar şi în
alte culturi; în muzică s-au creat compoziţii de către toate marile şcoli muzicale ale
Europei, italiană, austriacă şi germană, inventându-se chiar un nou gen muzical,
opera.
Indiferent de domeniul în care se regăseşte, stilul baroc se caracterizează
prin utilizarea exagerată a mişcării şi a clarităţii, respectiv a bogăţiei folosirii
detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu uşurinţă şi lipsă de
ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiştii genului baroc
pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanţă şi grandoare în
privitor, ascultător şi/sau participant la actul de cultură.
Cuvântul care se foloseşte astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile
este de origine portugheză ("barocco"), trecut prin filiera limbii franceze
("baroque"). În ambele limbi, sensul iniţial al cuvântului era un substantiv ce
desemna o perlă de formă neregulată. Ca adjectiv desemnează ceva migălos şi
realizat în cele mai mici detalii, uneori realizat cu un exces de zel, posibil superfluu.
Pictura, sculptura, mobilierul şi arhitectura barocului, pe de o parte, muzica,
dansul, literatura, filozofia, opera şi teatrul baroc, pe de altă parte, nu au făcut
decât să se inspire una de la alta şi să se susţină armonios şi interdependent.
 Clasicismul

Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în

Franţa, ale cărui principii au orientat creaţia artistică europeană între secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură,
literatură) ale Antichităţii, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de
frumuseţe şi armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă
desăvârşite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul
frumuseţii morale.
Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie
animate de înalte idealuri eroice şi principii morale
ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special
de crearea unor eroi ideali, legaţi indisolubil de soarta
statului, înzestraţi cu cele mai înalte virtuţi morale şi
capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regulă
regi sau reprezentanţi ai aristocraţiei, erau prezentaţi
în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie,
socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de
viaţă al burgheziei, aflată în plină ascensiune în epoca
respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta
ocupându-se speciile literare socotite inferioare
(comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele
ocupându-se în special de înfierarea anumitor vicii (comedia era văzută de
Aristotel ca "înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie
îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând ordine (pe toate planurile),
echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie şi credinţă într-un ideal permanent de
frumuseţe. Înseamnă ordine obiectivă, perfecţiune formală (care va fi găsită în
acele modele de frumuseţe perfecte - modelele clasice), înseamnă superioritate a
raţiunii asupra fanteziei şi pasiunii. Printre reprezentanţii de marcă amintim pe N.
Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativă clasică). P. Corneille (Cidul -
tragedie), J. Racine (Fedra - tragedie), Moliere (Avarul - comedie), La Fontaine
(Fabule).
 Rococo

Rococo este un stil arhitectural, decorativ, artistic şi de design interior care a

fost generat în Franţa secolului al 18-lea, dar care s-a răspândit ulterior în întreaga
Europă şi apoi în cele două Americi, mai ales în ceea ce se numeşte America latină,
adică în ţările de limbă spaniolă şi portugheză.
Considerat adesea ca o perioadă relativ târzie din evoluţia barocului, fiind
caracterizat mai ales de bogăţia şi varietatea detaliilor şi a ornamentelor, respectiv
de exagerarea caracteristicilor barocului până la opulenţă, rococo este privit astăzi
ca o perioadă relativ distinctă în evoluţia artei occidentale. Spre sfârşitul perioadei
sale de existenţă, a devenit relativ sincron şi de multe ori s-a apropiat sensibil de
neoclasicism.
Aidoma arhitecturii, interioarele rococo ridică ornamentarea bogată, în toate
aspectele sale, la rang de postulat. Astfel, interioarele rococo prezintă similar
faţadelor clădirilor timpului, pereţi pictaţi şi ornamentaţi (uneori chiar tavanele
fiind decorate similar pereţilor), mobilier impozant, masiv şi elaborat ornamentat,
sculpturi de dimensiuni mici şi medii, oglinzi de diferite dimensiuni, tapiţerie în
ton cu arhitectura, multiple reliefuri aplicate şi, evident, picturi în ulei de diferite
dimensiuni.
Frecvent folosit în epoca plină de lejeritate socială a Mariei Antoinette, stilul
rococo îşi datorează numele unei combinaţii lingvistice dintre cuvântul francez
rocaille, adică scoică, şi cel italian barocco, adică de sorginte baroc.
Bogăţia ornamentaţiei vecină cu opulenţa, curbele ornamentale infinit încolăcite
folosite cu obstinaţie, respectiv accentuarea cu precădere a artelor decorative şi a
designului interior, au creat un fel de tratare cu indulgenţă superioară a întregului
curent în prima treime a secolului al 19-lea, când rococo-ul atinsese apogeul său.
Oricum, relativ repede, termenul de rococo s-a impus în lumea criticii de artă a
anilor 1850, nemaifiind privit peiorativ, ca ceva vetust ci, aşa cum o merita, ca o
întreagă perioadă artistică marcantă.