GABRIELA LUPŞAN

1
 Editura Universitară Danubius, Galaţi
2011

Copyright 2011
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului.
Reproducerea ei integrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară Danubius este recunoscută de Consiliul Naţional

al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior
(cod 111/2006)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

LUPŞAN GABRIELA

Gabriela LupşanProtecţia copilului în dreptul . Galaţi: Editura Universitară

european /
Danubius, 2011
ISBN 978-606-533-201-6

2
 Tipografia Zigotto Galaţi
Tel.: 0236.477171
www.editura-tipografie.ro

CUPRINS

Capitolul 1. DREPTURILE COPILULUI IN REGLEMENTAREA

INTERNAŢIONALĂ, EUROPEANĂ SI IN PRACTICA CONVENTIEI
EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ........................................................
6
1.1. Convenţia relativă la drepturile copilului ...................................................
7
1.2. Protecţia drepturilor copilului în cadrul Uniunii Europene ........................
9
1.3. Respectarea drepturilor la viaţa familială .................................................
25
1.4. Raporturile dintre părinţi şi copii în lumina art. 8 a Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului ..........................................................................................
41
Capitolul 2. PROTECŢIA ŞI PROMOVAREA DREPTURILOR COPILULUI
ÎN ROMÂNIA .....................................................................................................
51
2.1. Principiile generale ale protecţiei şi promovării drepturilor copilului .....
51
3
 2.1.1. Principiul interesului superior al copilului .........................................
52
2.1.2. Principiul egalităţii şanselor şi nediscriminării ..................................
60
2.1.3. Principiul responsabilizării părinţilor cu privire la respectarea şi
garantarea drepturilor copilului ....................................................................
62
2.1.4. Principiul primordialităţii responsabilităţii părinţilor cu privire la
respectarea şi garantarea drepturilor copilului .............................................
63
2.1.5. Principiul descentralizării serviciilor de protecţie a copilului,
intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre instituţiile publice şi
organismele private autorizate ......................................................................
67
2.1.6. Principiul asigurării unei îngrijiri individualizate şi personalizate
pentru fiecare copil .......................................................................................
70
2.1.7. Principiul respectării demnităţii copilului ..........................................
72 2.1.8. Principiul ascultării opiniei copilului şi luării în considerare a
acesteia, ţinând seama de vârsta şi de gradul său de maturitate ..................
74
2.1.9. Principiul asigurării stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi
educarea copilului, ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi
lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecţie ......................................
76
2.1.10. Principiul celerităţii în luarea oricărei decizii cu privire la copil .....
78
2.1.11. Principiul asigurării protecţiei împotriva abuzului şi exploatării
copilului ........................................................................................................
80
2.1.12. Principiul interpretării fiecărei norme juridice referitoare la
drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această
materie ..........................................................................................................
83
2.2. Analiza conţinutului drepturilor copilului ................................................
84
2.2.1. Reglementare ......................................................................................
84

4
 2.2. Drepturi şi libertăţi civile ..........................................................................
86
2.2.1. Dreptul copilului la stabilirea şi păstrarea identităţii sale ..................
87
2.2.2. Dreptul la cetăţenie .............................................................................
94
2.2.3. Dreptul copilului de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi
educat de aceştia ...........................................................................................
97
2.2.4. Dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale
intime, private şi familiale ..........................................................................
101
2.2.5. Libertatea de exprimare a copilului ..................................................
105
2.2.6. Dreptul copilului capabil de discernământ de a-şi exprima liber opinia
asupra oricărei probleme care îl priveşte ....................................................
107
2.2.7. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie ..............................
110 2.2.8. Dreptul la liberă asociere în structuri formale şi informale,
precum şi libertatea de întrunire paşnică, în limitele prevăzute de
lege ..................... 112 2.2.9. Dreptul la respectarea personalităţii şi
individualităţii .................... 113
2.2.10. Dreptul la petiţionare ......................................................................
114
2.3. Dreptul copilului la mediul familial şi îngrijire alternativă .................... 116
2.4. Dreptul copilului la sănătate şi bunăstare ............................................... 128
2.5. Dreptul copilului la educaţie, activităţi recreative şi culturale ...............
133

Capitolul 3. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA UNOR ORGANISME

CENTRALE ŞI LOCALE CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL ASISTENŢEI,
PROTECŢIEI ŞI OCROTIRII COPILULUI ÎN ROMÂNIA ..........................
137
3.1. Prezentarea generală a sistemului de protecţie a copilului .....................
137

5
 3.1.1. Evoluţia sistemului de protecţia a copilului în România .................
137
3.2. Strategia guvernamentală în domeniul protecţiei copilului ....................
139
3.3. Rolul autorităţilor publice locale în promovarea şi reformarea sistemului
de protecţie a copilului ...................................................................................
142
3.3.1. Istoricul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului Galaţi ..........................................................................................
142
3.4. Principiile care stau la baza activităţii DGASPC Galaţi ........................
147
3.5. Atribuţiile DGASPC Galaţi ....................................................................
148
3.6. Organizare şi funcţionare a DGASPC Galaţi .........................................
151
3.7. Serviciul pentru protecţie în regim rezidenţial .......................................
159
3.8. Direcţii strategice aplicate la DGASPC Galaţi .......................................
163 3.8.1. Funcţii pe care le îndeplineşte
DGASPCG ...................................... 163

Capitolul 4. PROTECŢIA COPILULUI PRIN ASISTENŢA MATERNALĂ

179
4.1. Statutul asistentului maternal profesionist ..............................................
179
4.1.1. Apariţia şi reglementarea profesiei de asistent maternal profesionist
....................................................................................................................
179
4.1.2. Recrutarea, atestarea, angajarea şi evaluarea asistenţilor maternali
profesionişti ................................................................................................
180
4.1.3 Funcţiile şi atribuţiile asistentului maternal profesionist ..................
188
4.1.4. Încetarea raporturilor de muncă ale asistenţilor maternali profesionişti
....................................................................................................................
195

6
 4.2. Plasamentul la asistent maternal – măsură de protecţie specială a copilului
........................................................................................................................
196
4.2.1. Etapele premergătoare plasamentului la asistentul maternal
profesionist .................................................................................................
196
4.2.2. Plasamentul la asistent maternal profesionist –măsura de protecție
speciala a copilului .....................................................................................
200
4.2.3 Monitorizarea plasamentului la asistent maternal profesionist .........
204
4.2.4. Încetarea măsurii de plasament la asistent maternal profesionist ....
207
4.2.5 Avantajele şi dezavantaje ale plasamentului la asistent maternal
profesionist .................................................................................................
208

BIBLIOGRAFIE ...............................................................................................
211

7
 Capitolul 1

DREPTURILE COPILULUI IN REGLEMENTAREA

INTERNAŢIONALĂ, EUROPEANĂ SI IN PRACTICA
CONVENTIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

1.1. Convenţia relativă la drepturile copilului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului constituie primul act de
drept internaţional public şi cel mai general de altfel, care conţine o
enumerare a unor drepturi recunoscute oricărei persoane şi care
cuprinde 30 de articole. Principalul redactor al Declaraţiei a fost Rene
Cassin, cel care a impus calificarea ei ca “universală” în loc de
“internaţională”, prin aceasta subliniindu-se că drepturile proclamate nu
aparţin cetăţenilor ca resortisanţi ai statelor, ci indivizilor, ca fiinţe
umane.
Preluând idei din Constituţia americană şi din Declaraţia Revoluţiei
franceze, Preambulul Declaraţiei universale arată că ”recunoaşterea
demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor
egale şi inalienabile pentru toţi constituie fundamentul libertăţii, justiţiei
şi păcii în lume” şi că “este esenţial ca drepturile omului să fie protejate
printr-un regim juridic adevărat, pentru ca acesta să nu fie constrâns, ca
suprem recurs la revoltă împotriva tiraniei şi a opresiunii”.
Mai mult, Declaraţia reprezintă un “ideal comun ce doreşte a fi atins de
către toate popoarele şi toate naţiunile, cu scopul ca toţi indivizii şi toate
organismele societăţii având-o în vedere, să se străduiască, prin
învăţământ şi educaţie, să dezvolte respectul drepturilor şi libertăţilor
proclamate, şi să-şi asume, prin măsuri progresive pe plan internaţional,
recunoaşterea şi aplicarea ei universală şi efectivă”.
Din punct de vedere juridic, declaraţia Universală a Drepturilor Omului
este o rezoluţie a Adunării Generale a ONU, adică un act internaţional
8
lipsit de forţă obligatorie; ea nu este un tratat internaţional semnat şi
ratificat de către state, care devine obligatoriu pentru acestea. Probabil
nici nu se putea ca acel moment adoptă un instrument internaţional în
domeniu, dotat cu un mecanism de control al aplicării dispoziţiilor sale.
Dar, forţa morală a Declaraţiei a fost deosebită, dincolo de toate
încălcările drepturilor omului produse în diferite regiuni ale globului.
După primele două articole care consacră principiul general al libertăţii
şi egalităţii tuturor fiinţelor umane şi acela al nediscriminării (art.2),
Declaraţia conţine dispoziţii prin care sunt prelucrate mai multe
categorii de drepturi ale omului: drepturi personale, drepturi politice şi
drepturi economice şi sociale.
Drepturile personale ale individului sunt: dreptul la viaţă, la libertate şi
la siguranţa persoanei (art.4), interzicerea torturii şi a tratamentelor
inumane sau degradante (art.5), egalitatea în faţa legii (art.7), libertatea
de circulaţie (art.13), dreptul la protejarea vieţii private şi de familie, a
domiciliului şi a corespondenţei (art.12), dreptul de a întemeia o familie
(art.16) şi dreptul de proprietate, de care nimeni nu poate fi lipsit în
mod arbitrar (art.17).
A doua categorie proclamată este aceea a unor drepturi politice: dreptul
de a participa la conducerea treburilor publice direct sau prin
reprezentanţii aleşi în mod liber (art.21), libertatea de gândire, de
conştiinţă şi de religie (art.18), libertatea de opinie şi de exprimare
(art.19), libertatea de reuniune şi de asociere (art.20).
În fine a treia categorie conţine drepturile economice şi sociale: dreptul
la protecţie socială (art.22), dreptul la muncă şi nediscriminare în cadrul
raporturilor de muncă, dreptul la o remuneraţie echitabilă şi
satisfăcătoare pentru munca prestată şi dreptul de a înfiinţa sindicate
sau de a se afilia la acestea (art.23), dreptul la odihnă şi repaus (art.24),
dreptul la sănătate (art.25), dreptul la educaţie (art.26) şi dreptul la
cultură (art.27).

9
Prevederile cuprinse în Declaraţie au fost preluate şi consacrate juridic
prin două tratate internaţionale deja amintite, respectiv Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale.
Pactele sunt supuse regimului juridic al tratatelor internaţionale, ele
depăşind cu mult valoarea juridică a Declaraţiei Universale. Semnarea
şi ratificarea lor de către statele membre ale ONU semnifică respectarea
angajamentului pe care acestea şi l-au asumat în sensul conformării la
dispoziţiile acestora1.
Pactele conţin un prim articol comun care formează şi prima lor parte,
ce consacră principiul autodeterminării popoarelor, pe temeiul căruia
fiecare popor are dreptul să-şi determine liber statutul politic şi să-şi
asigure dezvoltarea economică, socială şi culturală.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
cuprinde, în partea a doua angajamentul statelor de a respecta, şi mai
ales de a garanta persoanelor aflate pe teritoriul sau pe jurisdicţia lor,
drepturile pe care le reglementează, fără nici o discriminare precum şi
pe acela de a adopta toate măsurile legislative de natură a conduce la
recunoaşterea, în plan internaţional a drepturilor înscrise în cuprinsul
său. În plus, se recunoaşte persoanelor care pretind existenţa unei
încălcări a unui drept recunoscut, o cale de atac efectivă, chiar atunci
când încălcarea aparţine unui funcţionar aflat în exerciţiul funcţiei,
cale de atac ce trebuie să se finalizeze cu o decizie judecătorească care
va fi pusă în executare.

1.2. Protecţia drepturilor copilului în cadrul Uniunii Europene

A. Precizări prealabile. Convenţia cu privire la Drepturile Copilului
conţine, în coroborare cu cele două protocoale opţionale ale sale, un
set complet de standarde juridice internaţionale obligatorii în domeniul
promovării şi protecţiei drepturilor copiilor. Alături de alte standarde
internaţionale şi regionale în domeniul drepturilor copilului, inclusiv
1 Corneliu Bârsan, op .cit., p.75
10
cele adoptate de Consiliul Europei, aceste instrumente asigură o bază
solidă exercitării drepturilor omului de către toţi copiii fără nici un fel
de discriminare, constituind în acelaşi timp o referinţă în promovarea
şi monitorizarea progreselor în concretizarea drepturilor copilului1.
Alte angajamente internaţionale privind promovarea şi protecţia
drepturilor copiilor au fost adoptate la Sesiunea specială a ONU
dedicată copiilor (UNGASS) din mai 2002, prevăzându-se o strategie
bazată pe termene obligatorii pentru punerea în aplicare şi
monitorizarea progreselor. Prin adoptarea Declaraţiei UNGASS şi a
Planului de acţiune „O lume demnă pentru copii” în 2002, şefii de
state şi de guverne s-au angajat să promoveze drepturile copilului la
nivel mondial şi să pună în aplicare scopurile, strategiile şi acţiunile
convenite. În plus, Declaraţia Mileniului şi Obiectivele de Dezvoltare
ale Mileniului cu relevanţă directă în privinţa drepturilor copilului au
fost acceptate în întregime. Documentul final al Reuniunii mondiale la
nivel înalt din 2005 a reafirmat importanţa atingerii obiectivelor şi
ţelurilor acestora.
În relaţiile sale cu ţările terţe, precum şi în cadrul forurilor
internaţionale, Uniunea Europeană acţionează, în special, în sensul: -
promovării active a obiectivelor sale privind promovarea şi protecţia
copilului ca parte integrantă a politicii externe a Uniunii Europene în
domeniul drepturilor omului, inclusiv în contexte legate de dezvoltare,
pace şi securitate, şi al promovării în continuare a integrării acestor
obiective în cadrul altor politici externe, inclusiv prin dialog politic,
cooperare în domeniul dezvoltării, asistenţă umanitară şi proces de
aderare;
- urmăririi unei abordări bazate pe drepturile omului în punerea în
aplicare a acestor obiective în sensul principiilor generale ale
Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului, respectiv

1 Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I.

Drepturi şi libertăţi, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2005, p.31.
11
 nediscriminarea, interesul copilului, participarea copilului precum
şi supravieţuirea şi dezvoltarea copilului;
- promovării unei abordări globale, reafirmând astfel indivizibilitatea,
interdependenţa şi interacţionarea drepturilor copiilor, acordând în
acelaşi timp o atenţie specifică domeniilor prioritare în cauză;
- urmăririi promovării şi protecţiei drepturilor copilului în deplină
conformitate cu instrumentele şi standardele internaţionale
relevante, în special cu Convenţia cu privire la Drepturile Copilului,
prin adoptarea tuturor măsurilor legislative, administrative sau de
altă natură necesare, în special a măsurilor transversale identificate
drept “măsuri generale de punere în aplicare” de către Comitetul
pentru drepturile copilului.
- Vizării unei întăriri a capacităţilor “titularilor de obligaţii” - state şi
guverne, pentru a îşi respecta obligaţiile -, precum şi ale “titularilor
de drepturi” – copiii, pentru a beneficia şi a-şi invoca drepturile.
Printre obiectivele Uniunii Europene se numără şi următoarele:
- încurajarea şi sprijinirea statelor membre în eforturile acestora de a-
şi onora şi îndeplini obligaţiile juridice şi angajamentele specifice în
scopul promovării şi protecţiei drepturilor copiilor în cadrul
dreptului internaţional şi al angajamentelor politice, cu trimitere
specială la acele obligaţii prevăzute în Convenţia cu privire la
Drepturile Copilului şi în protocoalele opţionale ale acesteia,
declaraţia şi planul de acţiune “O lume demnă pentru copii” al
UNGASS, Declaraţia Mileniului şi Obiectivele de Dezvoltare ale
Mileniului şi dispoziţiile corespunzătoare ale documentului rezultat
al Reuniunii mondiale, precum şi de a le sprijini în respectarea
acestor obligaţii şi angajamente;
- promovarea şi sensibilizarea în sensul unei mai bune înţelegeri a
principiilor şi a dispoziţiilor privind drepturile copilului astfel cum
sunt garantate în Convenţia cu privire la Drepturile Copilului şi în

12
 protocoalele opţionale ale acesteia şi în alte instrumente şi
standarde internaţionale şi regionale relevante în domeniul
drepturilor copiilor;
- completarea şi consolidarea eforturile curente ale Uniunii Europene
în cadrul forurilor multilaterale şi în relaţiile UE cu ţările terţe
pentru a promova şi proteja drepturile copiilor prin acţiuni specifice
în domeniile prioritare;
- de a îmbunătăţi coerenţa între activităţile întreprinse de statele
membre, precum şi în acţiunea externă globală a Uniunii Europene
în domeniul drepturilor copiilor;
Pentru atingerea acestor obiective, UE va utiliza, în special,
următoarele instrumente în acţiunea sa1:
- dialogul politic (şi anume introducerea drepturilor copiilor în
cadrul reuniunilor şi discuţiilor în cadrul convorbirilor ministeriale,
al reuniunilor comitetelor comune, al dialogurilor formale conduse
de preşedinţia Consiliului, de şefii de misiune sau de Comisie), în
special în scopul:
- sensibilizării în privinţa drepturilor copiilor şi a normelor şi
standardelor internaţionale referitoare la promovarea şi protecţia
acestora;
- promovării ratificării şi punerii eficiente în aplicare a
instrumentelor internaţionale relevante din domeniul drepturilor
copilului; - promovării reformei legislative pentru a asigura
conformitatea legislaţiei naţionale cu normele şi standardele
internaţionale în domeniul drepturilor copilului;
- promovării dezvoltării unor instituţii naţionale independente în
domeniul drepturilor copilului, în conformitate cu principiile de la
Paris;

1 Corneliu Bârsan, op. cit, p.73.

13
- promovării unei coordonări eficiente a activităţilor
interdepartamentale şi a acţiunilor între autorităţile naţionale şi cele
subnaţionale, precum şi a unei alocări a resurselor adecvate în
vederea asigurării promovării şi protecţiei drepturilor copilului; -
elaborării unor indicatori adaptaţi copiilor şi a unor evaluări de
impact asupra copiilor pentru promovarea şi protecţia drepturilor
copilului;
- susţinerea angajamentelor societăţii civile în promovarea şi
protecţia drepturilor copilului;
- promovării participării copiilor în procesul decizional pentru
promovarea şi protecţia drepturilor acestora.
- demersuri (în legătură cu declaraţii publice, unde este cazul)
pentru a răspunde evoluţiilor de importanţă imediată având impact
asupra promovării şi protecţiei drepturilor, în special cu scopul de a
reaminti ţărilor terţe să întreprindă măsuri eficiente pentru a
promova şi proteja drepturile copiilor, inclusiv prin luarea în
considerare a observaţiilor finale ale Comitetului pentru Drepturile
Copilului şi ale altor organisme ale tratatelor, utilizarea
informaţiilor de la agenţiile ONU, organizaţiile regionale,
instituţiile naţionale interdependente,
organizaţiile societăţii civile;
- cooperare bilaterală şi multilaterală, inclusiv următoarele măsuri:
- extinderea programelor de dezvoltare şi de asistenţă umanitară
axate pe drepturile copiilor;
- discutarea drepturilor copilului în cadrul negocierilor comerciale,
programarea de discuţii, documente de strategie naţională, dialoguri
privind obiectele de dezvoltare şi planurile de acţiune naţionale
pentru copii, astfel cum au fost prevăzute în cadrul UNGASS; -
utilizarea finanţărilor comunitare şi bilaterale şi a programelor de

14
 cooperare în domeniul dezvoltării în cazul finanţării proiectelor în
scopul promovării drepturilor copilului;
- urmărirea îmbunătăţirii coerenţei între activităţile angajate de
statele membre, precum şi în acţiunea externă globală a Uniunii
Europene în domeniul drepturilor copiilor, în special în domeniile
prioritare;
- consolidarea structurilor şi instituţiilor naţionale, promovarea
reformei legislative în conformitate cu standardele internaţionale
corespunzătoare, dezvoltarea instituind pendente în domeniul
drepturilor copilului în conformitate cu principiile de la Paris;
- elaborarea unor indicatori adaptaţi copiilor şi a unor evaluări de
impact asupra copiilor;
- promovarea implicării societăţii civile şi a participării copiilor;
- dezvoltarea parteneriatelor şi intensificarea coordonării cu
părţile interesate pe plan internaţional, cum ar fi: ONU, în
special mecanismele ONU în domeniul drepturilor omului,
procedurile speciale şi organismele tratatelor, în special Comitetul
pentru drepturile copilului; Organizaţiile Naţiunilor Unite, în
special UNICEF, OHCHR, OIM, OMS şi UNFPA; Organizaţiile
regionale, în special Consiliul Europei şi OSCE; Forumul european
pentru copiilor; Parteneriatele între domeniul public şi cel privat,
instituţiile de cercetare; Societatea civilă şi instituţiile financiare
internaţionale.
B. Prezentarea drepturilor copilului şi a protecţia acestora în cadrul
Uniunii Europene1
Drepturile omului sunt drepturi inerente şi inalienabile ale fiecărei
persoane, care definesc condiţia umană într-o societate civilizată.
Drepturile copilului ocupă un loc aparte în cadrul ramurii de drept
1 Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului – Rolul şi responsabilităţile
asistenţilor sociali în protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Bucureşti, Editura Trei,
2006, p.86.
15
alcătuită din totalitatea normelor juridice ce reglementează drepturile
omului. Despre drepturile omului putem discuta ca instituţie de drept
intern mai precis de drept constituţional, care însumează normele ce
reglementează statutul juridic al cetăţeanului cu privire la drepturile şi
libertăţile fundamentale ale acestuia, şi, pe de altă parte ca despre o
instituţie de drept internaţional, ca sursa de reguli juridice stabilite de
comun acord de către state pentru protecţia fiinţei umane, dar şi ca
principiu fundamental al dreptului internaţional public.
În cel mai larg sens, dreptul internaţional al drepturilor omului
cuprinde tot ce înseamnă norme juridice internaţionale având ca obiect
protecţia fiinţei umane, indiferent de împrejurare. Aşadar, drepturile
copilului se localizează în cadrul ramurii de drept alcătuită din
totalitatea normelor juridice ce reglementează drepturile omului;
încercăm să analizăm aceste aspecte din două puncte de vedere – al
dreptului internaţional public şi al dreptului intern, prin compararea
principalelor documente în care se regăsesc consemnate drepturile
fundamentale ale minorului. În Constituţia României, în dispoziţiile
sale referitoare la drepturile, îndatoririle şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor se fac următoarele precizări: în caz de neconcordanţa între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la
care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale. De asemenea, se precizează că tratatele ratificate de
parlamentul României fac parte din dreptul intern. Superioritatea
dreptului internaţional public este consacrată şi în tratatele comunitare,
iar Convenţia asupra tratatelor, din 1969, stabileşte ca un stat nu poate
invoca dreptul său intern pentru neexecutarea unui tratat la care este
parte.
Art.1 alin.2 din legea relevantă în domeniu prevede că “autorităţile
publice, organismele private autorizate, precum şi persoanele fizice şi
persoanele juridice responsabile de protecţia copilului sunt obligate să
respecte, să promoveze şi să garanteze drepturile copilului stabilite
prin Constituţie şi prin lege, în concordanţă cu prevederile Convenţiei
16
Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului,
ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, şi ale celorlalte acte
internaţionale în materie la care România este parte. Problematica
drepturilor copilului şi ale tânărului s-a aflat în permanenţă în atenţia
organismelor internaţionale, încă de la adoptarea, la 10 decembrie
1948 a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Diferite calitativ
de cele ale adulţilor, drepturile copilului fac obiectul a numeroase
documente, cu sau fără forţa juridică, cu caracter universal sau
regional, ce enunţă principiile, standardele şi normele ce trebuie
respectate de state în raporturile cu cei mai tineri cetăţeni sau
resortisanţi ai săi.
Copilul are dreptul să fie informat asupra drepturilor sale precum şi
asupra modalităţilor de exercitare a acestora. Reperul fundamental al
tuturor instrumentelor, al celorlalte documente pertinente precum şi al
oricăror reglementări interne dintr-un stat de drept îl reprezintă
interesul major al copilului.
Toate normele care privesc condiţia copilului (juridic vorbind a
minorului) trebuie interpretate în interesul acestuia, ceea ce presupune
două premise. Prima este vulnerabilitatea copilului, generată de
imaturitatea fizică şi intelectuală, ce reclama sprijin special de care el
are nevoie pentru a se bucura de drepturile acordate prin lege. A doua
constă în caracterul deplin al drepturilor copiilor – orice ştirbire fiind
exclusă - şi în egalitatea completă a acestora, între ei sau în raporturile
cu majorii.
O astfel de abordare ilustrează ideea preţioasă că prin copilărie nu se
înţelege doar o simplă perioadă de tranziţie către viaţa matură,
copilăria având o valoare de sine stătătoare, ca o anumită epocă din
viaţa omului, în care el trebuie să se bucure de drepturile şi obligaţiile
specifice acestei vârste. Aşa cum este crescut copilul, aşa va şti la
rândul lui să crească şi să perpetueze specia umană.

17
Cadrul legal privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor
copilului, în dreptul intern, îl reprezintă Legea nr. 272 din 21 iunie
2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în
concordanţă cu prevederile Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite
cu privire la drepturile copilului, ratificată prin legea nr. 18/1990 1. În
sensul prezentei legi, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit
vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, în
condiţiile legii.
Acest act normativ stipulează, încă de la începutul ei ca orice
reglementare adoptată în domeniu se subordonează cu prioritate
principiului interesului superior al copilului (art.2). Acest principiu
este impus în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor
copilului altor reprezentanţi legali ai săi precum şi oricăror persoane
cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Principiul interesului
superior al copilului va preleva în toate demersurile şi deciziile care
privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele
private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele de
judecată. Asigurarea respectării acestor drepturi revine părinţilor, ce
sunt răspunzători pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului.
În subsidiar, răspunderea revine colectivităţii locale din care face parte
copilul şi familia sa, statul, prin organismele sale, având obligaţia de a
sprijini părinţii sau alt reprezentant legal al copilului în realizarea
obligaţiilor ce le revin cu privire la copil.
Principiul interesului superior al copilului, de la care porneşte legea
română în reglementarea drepturilor fundamentale ale copilului, este
enunţat şi de Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de
Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 29 noiembrie
1989 şi intrată în vigoare la 2 septembrie 1990.
Statele părţi la această Convenţie se angajează să asigure copilului
protecţia şi îngrijirile necesare pentru bunăstarea sa, ţinând cont de
drepturile şi obligaţiile părinţilor săi, ale altor persoane responsabile
legal pentru el şi vor lua în acest scop toate măsurile legislative şi
18
1
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului – Rolul şi responsabilităţilor
asistenţilor sociali în protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Bucureşti, Editura Trei,
2006, p.88
administrative corespunzătoare. Pentru aceasta1, în toate deciziile care
îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de
ocrotiri sociale, de către tribunale, autorităţi administrative sau de
organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie
luate în considerare cu prioritate.
Copilul are drepturi din momentul naşterii sale, uneori, în situaţii de
excepţie, drepturile fiindu-i recunoscute din chiar momentul
concepţiei sale. Încă din prima secţiune, legea română consacră
dreptul copilului la nume şi la cetăţenie, în cadrul dreptului la
stabilirea şi păstrarea identităţii sale. Părinţilor le revine dreptul şi în
acelaşi timp îndatorirea de a alege numele şi prenumele copilului, în
condiţiile legii; în subsidiar, instituţiile şi autorităţile publice, dacă
constată că un copil este lipsit în mod ilegal de elementele constitutive
ale identităţii sale, iau, de urgenţă, toate măsurile necesare în vederea
restabilirii identităţii copilului.
Dreptul copilului la nume şi la cetăţenie se regăseşte şi în mai multe
documente internaţionale. Facem referire la Pactul Internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice, care în art.24 consacră dreptul
copilului de a fi înregistrat după naştere şi de a avea un nume şi o
cetăţenie. Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă,
culoare, sex, limba, religie, origine naţională sau socială, avere sau
naştere, are dreptul din partea familiei sale, a societăţii şi a statutului la
măsurile de ocrotire pe care le cere condiţia de minor.
Convenţia cu privire la drepturile copilului, după ce subliniază ca orice
copil are dreptul inerent la viaţă, consacra în art.7 dreptul copilului de
a fi înregistrat imediat după naşterea sa şi, în măsura posibilului,
dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi crescut de aceştia. Se
stabilesc obligaţiile în sarcina statelor părţi în ceea ce priveşte
1 Legea nr. 272 din 21.96.2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
19
garantarea aplicării acestor drepturi şi în a respecta dreptul copilului
de a-şi păstra identitatea.
Declaraţia drepturilor copilului, primul document adoptat de ONU în
această materie, cuprinde un ansamblu de 10 principii care se
constituie într-un mic cod de reguli de bază pentru asigurarea unui
statut al copilului, de garantarea lui pe plan internaţional. Al treilea
principiu consacră dreptul copilului, de la naştere, la un nume şi la
naţionalitate.
Art.23 din Legea nr.272/2004 subliniază dreptul copilului la libertatea
de exprimare. Libertatea copilului de a căuta, de a primi şi de a difuza
informaţii de orice natură, care vizează promovarea bunăstării sale
sociale, spirituale şi morale, sănătatea sa fizică şi mentală, sub orice
formă şi prin orice mijloace la alegerea sa este inviolabilă. Părinţii,
precum şi persoanele care prin natura funcţiei promovează şi asigură
respectarea drepturilor copiilor au obligaţia de a le asigura informaţii,
explicaţii şi sfaturi, în funcţie de vârsta şi de gradul de înţelegere al
acestora, precum şi de a le permite să-şi exprime punctul de vedere,
ideile şi opiniile. Părinţii nu pot limita dreptul copilului minor la
libertatea de exprimare. Copilul are dreptul de a-şi exprima liber
opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte. Prevederi
asemănătoare celor din legislaţia naţională se regăsesc în art.13 al
Convenţiei cu privire la drepturile copilului, cu deosebire că
documentul internaţional prevede ca acest drept poate fi supus
restricţiilor, dar numai celor care sunt prevăzute de lege şi care sunt
necesare:
a) pentru respectul drepturilor sau reputaţiei altora, sau
b) pentru protecţia securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii şi
moralei publice.
Corelativ dreptului de a-şi exprima orice punct de vedere stă dreptul
copilului de a fi ascultat. Dreptul copilului de a fi ascultat conferă
copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie,
20
pertinent, de a fi consultat, de a îşi exprima opinia şi de a fi informat
asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este
respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl
priveşte (art.24 alin.3).
Ori de câte ori se iau, de către persoanele competente, decizii ce pot
influenţa viitorul copilului, din diverse puncte de vedere, intervine, în
mod obligatoriu sau facultativ, în funcţie de vârsta minorului, dreptul
acestuia de a fi ascultat. Pentru fiecare caz în parte, ţinând cont de
criterii obiective (vârsta) şi subiective (discernământ, posibile
influenţe) punctul de vedere al copilului se va răsfrânge asupra
deciziei de luat în privinţa sa.
Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie.
Părinţii sunt cei care îndrumă copilul în alegerea unei religii, potrivit
propriilor convingeri. Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani
nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia. Copilul care a
împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia. Acestea
sunt prevederile din dreptul intern cu privire la rolul, care nu este de
neglijat, de altfel, pe care îl joacă ocrotitorii legali ai minorului în
ghidarea lui în exercitarea acestui drept.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional prevederi de referinţă
se regăsesc în Convenţia cu privire la drepturile copilului, cu
deosebirea faţă de dreptul intern ca, fără a se face vreo referire la
vârsta minorului se recunoaşte dreptul şi obligaţia ocrotitorilor legali
în a orienta minorul în exercitarea dreptului mai sus menţionat.
Libertatea fiecăruia de a-şi manifesta religia sau convingerile poate fi
supusă numai restricţiilor care sunt prevăzute de lege şi care sunt
necesare pentru protecţia securităţii publice, a ordinii publice, a
sănătăţii şi moralei publice sau a libertăţilor şi drepturilor
fundamentale ale altora. Ne exprimăm opinia că, în acest caz se aplică
deopotrivă normele de drept intern, cât şi cele de drept internaţional,
completându-se reciproc fără a se exclude. Copilul are dreptul să
crească alături de părinţii săi. Referiri la acest aspect se regăsesc în
21
numeroase articole ale legii, întrucât “familia este celula de bază a
societăţii”iar în sensul restrâns familia este alcătuită din părinţii şi
copiii acestora. Încă din art.2 al legii interne se aminteşte necesitatea
ca familia să fie implicată în toate demersurile şi deciziile care privesc
copii, iar autorităţilor publice le revine obligaţia de a sprijini îngrijirea,
creşterea, formarea, dezvoltarea şi educarea copilului în cadrul
familiei.
Răspunderea pentru creşterea, educarea şi dezvoltarea copilului revine
în primul rând părinţilor, căci principala modalitate de ocrotire a
minorului se realizează prin intermediul părinţilor.
Art.6 enumera, pe lângă alte principii privind respectarea şi garantarea
drepturilor copilului primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu
privire la respectarea şi garantarea drepturilor copilului. În concret,
obligaţii ale părinţilor faţă de copiii lor se referă la asigurarea, în
limita posibilităţilor, a celor mai bune condiţii de viaţă necesare pentru
creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională. Aceste
aspecte sunt în corelaţie cu dreptul copilului de a fi crescut în condiţii
care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, socială şi
morală.
Alte aspecte referitoare la drepturile copilului în raport cu părinţii săi
se regăsesc, în legislaţia internă, în secţiunea Legii 272/2004 cu privire
la dreptul copilului la stabilirea şi păstrarea identităţii sale. Încă de la
început, se pleacă de la dreptul copilului de a-şi cunoaşte părinţii, de a
fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia.
Dacă acest deziderat nu este posibil, copilului i se recunoaşte dreptul
de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii.
Organele statului intervin în relaţia părinţi-copii, privită sub toate
aspectele la care am făcut referire mai sus, cu titlu de excepţie, în
virtutea interesului superior al copilului.
Din perspectiva dreptului internaţional, referiri la dreptul copilului de
a fi crescut de părinţii săi se regăsesc în Convenţia cu privire la
22
drepturile copilului, începând cu art.9. Într-o formă mai compactă,
referirile privesc aspecte dezbătute şi de legea internă. Statele părţi se
obligă, de asemenea, să respecte dreptul copilului şi al părinţilor săi de
a părăsi orice ţară, inclusiv pe a lor şi de a reveni în propria lor ţară. În
afara unor situaţii excepţionale, un copil ai cărui părinţi sunt rezidenţi
în state diferite are dreptul de a întreţine relaţii personale şi contacte
directe cu ambii părinţi, în mod regulat.
Unul dintre cele mai importante drepturi ale minorului, în opinia
noastră, este dreptul la educaţie, primind o consacrare expresă atât în
legea naţională, cât şi în numeroase documente de drept internaţional.
Doar asigurând acces liber la educaţie, fără criterii discriminatorii, este
posibilă dezvoltarea armonioasă a unui minor, conştient de drepturile
pe care le are şi de mijloacele de care dispune în protejarea lor, Pornim
de la premisa că actualul subiect al drepturilor copilului este viitorul
subiect al instituţiei de drepturile omului.
Copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea,
în condiţii nediscriminatorii a aptitudinilor şi personalităţii sale.
Părinţii copilului au dreptul de a alege cu prioritate felul educaţiei care
urmează să fie dat copilului lor.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviinţarea
instanţei judecătoreşti de a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii
profesionale. Tocmai datorită rolului important pe care educaţia
copilului îl joacă în dezvoltarea armonioasă a acestuia numeroase
documente de drept internaţional îi alocă un loc aparte. Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului concretizează, în art.26, dreptul
oricărei persoane la educaţie, prin stabilirea următoarelor puncte de
plecare: cel puţin învăţământul elementar şi de baza este gratuit,
învăţământul elementar este obligatoriu, iar accesul la studii
superioare se face în funcţie de merit. Felul educaţiei se alege, cu
prioritate de către părinţi.

23
Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale consacră un rol aparte dreptului oricărei persoane la educaţie,
căci prin educaţie orice persoană devine capabilă de a juca un rol util
într-o societate liberă. Pe lângă precizările referitoare la învăţământul
primar(obligatoriu şi accesibil tuturor), învăţământul
secundar(generalizat şi accesibil tuturor), şi învăţământul superior
(accesibil tuturor în deplină egalitate, în funcţie de capacitatea
fiecăruia) se adaugă nevoia de a încuraja educaţia de bază pentru
persoanele care nu au primit-o până acum şi necesitatea dezvoltării
unei reţele şcolare la toate nivelurile. Se asigură libertatea ocrotitorilor
legali ai minorului în a alege alte instituţii de învăţământ decât ale
autorităţilor publice, cu condiţie ca acestea să respecte normele
minimale aprobate de stat în materie de educaţie.
Convenţia cu privire la drepturile copilului adaugă, pe lângă aspecte ce
se regăsesc în legislaţia internaţională, pornind de la baza egalităţii de
şanse, accesul tuturor copiilor către informare şi orientare şcolară şi
profesională. Se poate spune că premisa dreptului la educaţie o
constituie dreptul minorului de a fi informat cu privire la toate
posibilele oportunităţi în ceea ce priveşte accesul sau la învăţământ,
pentru ca ocrotitorii copilului, în numele său, şi ulterior copilul să
aleagă modalitatea de educaţie optimă pentru dezvoltarea
personalităţii copilului, aptitudinilor, capacităţilor fizice şi mentale la
nivelul potenţialului său maxim. De asemenea, dreptul la educaţie ne
apare ca piatra de temelie a dreptului la libera exprimare a copilului,
constituind, împreună cu dreptul de a fi informat, punctul de pornire
necesar.
Aşa cum am arătat mai sus, majoritatea covârşitoare a actelor
normative fac referire la egalitatea de şanse în ceea ce priveşte accesul
la educaţie al oricărui copil. În domeniul învăţământului, garantarea
drepturilor copilului impune ideea de protecţie a acestuia, din prisma
Convenţiei privind lupta împotriva discriminării în domeniul
învăţământului.
24
Această Convenţie condamnă înlăturarea unei persoane sau a unui
grup naţional sau rasial de la accesul la diferitele tipuri sau grade de
învăţământ, limitarea la un nivel inferior a educaţiei unei persoane sau
a unui grup, instituirea unor sisteme de învăţământ separate pentru
persoane sau grupuri, plasarea unor persoane sau grupuri într-o situaţie
incompatibilă cu demnitatea umană.
Sunt înscrise, în sarcina statelor, o serie de obligaţii concrete vizând
abrogarea oricăror dispoziţii legislative şi administrative, precum şi a
oricăror practici, care ar comporta o discriminare în domeniul
învăţământului. Sunt consacrate, de asemenea, nediscriminarea la
admiterea în instituţiile de învăţământ, la atribuirea de burse,
obligativitatea şi gratuitatea învăţământului elementar, accesibilitatea
învăţământului mediu şi a celui superior, nediscriminarea în pregătirea
pentru profesiunea didactică.
Tot pentru a asigura dezvoltarea armonioasă a copilului se stabilesc
anumite limite în ceea ce priveşte relaţiile dintre el şi ocrotitorii legali
sau cei ce se ocupă de educarea lui. Se admite, atât în normele interne
cât şi în dispoziţiile internaţionale, dreptul ocrotitorilor minorului de a
interveni în educaţie sa prin anumite măsuri disciplinare. Dar care sunt
limitele, atât de necesar de trasat, pentru ca prin corectarea copilului să
nu se aducă atingere în nici un fel dezvoltării sale armonioase, un
deziderat şi o motivaţie în consacrarea prin acte normative a
drepturilor sale.
Legislaţia internă trasează limitele astfel copilul are dreptul la
respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi supus
pedepselor fizice sau altor tratamente degradante sau umilitoare.
Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu
demnitatea copilului, nefiind permise sub nici un motiv pedepsele
fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică
sau care afectează starea emoţională a copilului. Copilul are dreptul să

25
depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale
fundamentale (art.28 şi 29 din Legea 272/2004).
Importanţa prevederilor expuse mai sus capătă contur din prisma
faptului că copiii prezintă cea mai mare minoritate existentă într-o
societate. Spre deosebire de alte minorităţi, ea, din păcate, nu se poate
apăra singură, fiind necesară intervenţia unor membri ai majorităţii
spre a acţiona în interesul ei.
Comparând prevederile din legislaţia internă cu cele de drept
internaţional se poate observa o concordanţă aproape perfectă a
acestora din punct de vedere a ceea ce noi am considerat principalele
drepturi civile ale copilului.
În ceea ce priveşte o analiza mai amănunţită a textelor de lege, ne
raliem unui punct de vedere exprimat anterior în doctrină, potrivit
căruia texte de lege conţin anumite imperfecţiuni datorită faptului că
autorii aplică mutatis mutandis anumite prevederi din documentele
privind majorii la viaţa copiilor, care prezintă un anumit specific.
Astfel, este discutabil în ce măsură se poate vorbi, în cazul copiilor, de
’‘viaţa intimă”, “migrare”, “ libertate de asociere”, ţinând seama că
aceştia nu dispun de toate posibilităţile de discernământ care sunt
specifice majorilor. După părerea noastră, ar fi cazul să se facă cel
puţin anumite diferenţieri între categorii de copii şi tineri,
prevăzânduse anumite plafoane de vârstă (cum face, de pildă,
legislaţia civilă, legislaţia muncii, legislaţia penală), legate de
capacitatea de exerciţiu, discernământ.

1.3. Respectarea drepturilor la viaţa familială

Prin art. 8 din Convenţie este protejată o sferă largă de interese de
natură personală, legate unele de altele, uneori chiar suprapunându-se,
cuprinse în noţiunea generală de „drept la viaţa privată, viaţa de
familie, corespondenţă şi domiciliu.”

26
 Aceste interese, numite generic „drept la intimitate”, nu sunt definite
strict de Convenţie. Pentru păstrarea unei flexibilităţi necesare
dezvoltării jurisprudenţei sale, Curtea a evitat, de asemenea, să le
definească de o manieră strictă, preferând să utilizeze, adeseori, o
terminologie dublă, sau chiar triplă, acelaşi act încălcând atât dreptul
la viaţă privată, cât şi dreptul la viaţă familială ori la corespondenţă 1.
Totuşi, pentru o definire a ariei de aplicare a noţiunii de “viaţă de
familie”, nu este lipsit de interes să analizăm “interferenţa” acesteia cu
celelalte trei elemente, în acest scop fiind mai întâi necesară o scurtă
expunere a sferei de cuprindere a acestora.
Conform jurisprudenţei Curţii, „viaţa privată acoperă integritatea
fizică şi morală a persoanei şi cuprinde viaţa sexuală” [s.n.- D.B.] iar
„respectarea vieţii private trebuie de asemenea să înglobeze, într-o
anumită măsură, dreptul pentru individ de a lega şi dezvolta relaţii cu
semenii săi şi lumea exterioară”, „inclusiv în domeniul profesional şi
comercial”. Într-o formulă cuprinzătoare, într-o hotărâre recentă,
Curtea arăta că „noţiunea de viaţă privată este o noţiune largă,
nesusceptibilă de definire exhaustivă. Ea cuprinde integritatea fizică şi
morală a persoanei. Poate uneori să înglobeze aspecte ale identităţii
fizice şi sociale a unui individ. Elemente cum ar fi identificarea
sexuală, numele, orientarea sexuală şi viaţa sexuală ţin de sfera
personală protejată de art. 8. Această dispoziţie protejează de
asemenea dreptul la dezvoltarea personală şi dreptul de a stabili şi
întreţine raporturi cu alte fiinţe umane şi lumea exterioară. Deşi nu a
reţinut în nici o cauză anterioară că art. 8 al Convenţiei cuprinde un
drept la autodeterminare ca atare, Curtea consideră că noţiunea de
autonomie personală reflectă un principiu important care susţine
interpretarea garanţiilor art. 8”.

1 A se vedea, D. Bogdan. M. Selegean, Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa

Curţii Europene a Drepturilor Omului , Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 123.

27
 Rezultă de aici principalele câmpuri de aplicare a noţiunii de „viaţă
privată” în interpretarea dată acesteia de Curte: identitatea personală,
integritatea fizică şi morală, colectarea şi folosirea informaţiilor ori
viaţa sexuală.
În ceea ce priveşte domiciliul, art. 8 garantează „liniştita folosinţă” a
acestuia, ingerinţele putând proveni atât din acte ce vizează exclusiv
situaţia reclamantului - arderea proprietăţii acestuia (spre exemplu)
constituind o gravă şi nejustificată ingerinţă - cât şi din poluarea
mediului înconjurător (zgomote de avion, poluare chimică etc.). Se
suprapune uneori cu „viaţa privată” şi „corespondenţa” în cazul
percheziţiilor sau confiscărilor ori al interceptării conversaţiilor
telefonice.
Dreptul la respectarea corespondenţei priveşte nu numai
corespondenţa „clasică”- scrisori, telegrame, etc., ci şi convorbirile
telefonice ori mesaje de pager; uneori, în funcţie de circumstanţele
cauzei, convorbirile telefonice sunt considerate a face parte atât din
dreptul la corespondenţă, cât şi din cel la viaţa de familie sau la viaţa
privată.
În ceea ce priveşte „interferenţa”, aşa cum arătam anterior, unele
situaţii sunt analizate de Curte atât prin prisma vieţii de familie, cât şi
a unuia din celelalte drepturi protejate în cadrul art. 8, folosindu-se
expresii ca „viaţa privată şi de familie” sau „viaţa de familie şi
corespondenţa”. Spre exemplu, identificarea copiilor daţi spre
adoptare de către mama naturală şi regăsirea părinţilor naturali de
către copiii adoptaţi sunt chestiuni care ţin, în concepţia Curţii, atât de
viaţa de familie, cât şi de viaţa privată. Curtea utilizează deseori
această dublă calificare, considerând că intră în sfera de aplicare atât a
vieţii familiale, cât şi a vieţii private dreptul de a-şi cunoaşte originile,
dreptul la nume „ca mijloc de identificare personală şi de apartenenţă
la o familie”, dreptul la prenume, dreptul de a trăi într-un mediu
sănătos, dreptul la sănătate, dreptul membrilor unei minorităţi de a

28
avea un mod de viaţă tradiţional sau dreptul părinţilor la restituirea
într-un interval rezonabil a corpului copilului lor decedat în cursul
unei spitalizări. De asemenea, în unele situaţii, Curtea foloseşte
această dublă calificare, considerând, spre exemplu, că o expulzare a
unui imigrant de a doua generaţie încalcă atât viaţa privată, cât şi viaţa
de familie a acestuia, chiar dacă menţionează câteva rânduri mai jos
că, „celibatar şi fără copil reclamantul nu a demonstrat că are relaţii
strânse nici cu părinţii, nici cu fraţii sau surorile sale (…)”, punânduse
întrebarea legitimă în ce constă viaţa de familie a străinului respectiv.
În alte situaţii, un element care este, de regulă, analizat în cadrul altui
drept, datorită legăturii pe care o are cu viaţa de familie în
circumstanţele speţei respective, este considerat a încălca dreptul la
viaţa de familie. Spre exemplu, în cauza Worwa c. Poloniei
reclamanta se plângea de faptul că i-a fost afectată viaţa de familie
deoarece arestarea sa avusese loc de faţă cu fiica ei în vârstă de 10 ani,
iar condiţiile în care a fost arestată erau şocante şi pătau imaginea sa
în ochii copilului. Curtea acceptă posibilitatea unei ingerinţe, dar,
în lipsa probelor care să conducă la concluzia că, într-adevăr, copilul
fusese de faţă, respinge acest capăt de cerere. În această situaţie,
dreptul la imagine al reclamantei, care de regulă este analizat de Curte
în relaţie cu viaţa privată, intră în sfera vieţii de familie deoarece
pătarea imaginii reclamantei în ochii copilului este de natură a afecta
viaţa de familie a acesteia.
În acelaşi sens, convorbirile telefonice se analizează, de regulă, în
cadrul dreptului la corespondenţă, dar, în situaţia în care este vorba
despre interzicerea oricărui contact, inclusiv a convorbirilor telefonice
între membrii unei familii, atunci Curtea analizează respectiva situaţie
ca o ingerinţă în viaţa de familie.

29
Viaţa de familie. Noţiune
Este important a sublinia, încă de la început, că „viaţa de familie” este
o noţiune autonomă, interpretată de Curte independent de
semnificaţia pe care o are în dreptul naţional al statelor membre. Până
acum nu există însă o definiţie precisă a vieţii de familie în
jurisprudenţă, Curtea evitând acest lucru pentru a avea flexibilitatea
necesară adaptării soluţiilor sale la evoluţia relaţiilor sociale.
Viaţa de familie existentă
Conform art. 8 din Convenţie, statul are obligaţia de a proteja viaţa
de familie existentă. Altfel spus, art. 8 presupune existenţa unei vieţi
de familie, iar nu numai dorinţa de a întemeia una. În acest sens, se
poate spune că art. 8 nu priveşte dreptul de a întemeia o familie prin
căsătorie, dreptul de a divorţa sau de a avea ori adopta copii.
Întemeierea unei familii prin căsătorie este reglementată de art. 12 din
Convenţie, intitulat „Dreptul la căsătorie” conform căruia, „începând
cu vârsta stabilită prin lege bărbatul şi femeia au dreptul de a se
căsători şi de a întemeia o familie, conform legislaţiei naţionale ce
reglementează exercitarea acestui drept”.
Diferenţa între art. 12 şi art. 8 este că primul consacră dreptul de a
forma o asociere legal recunoscută, care produce anumite efecte
juridice, între un bărbat şi o femeie, iar cel de-al doilea protejează
indivizii de orice ingerinţă, după ce a fost realizată o viaţă de familie,
pe calea căsătoriei.
Elementele determinante pentru existenţa vieţii de familie
Marea majoritate a cazurilor cu care se confruntă instanţa de la
Strasbourg privesc familii rezultate în urma căsătoriei; în ciuda
creşterii cazurilor de convieţuire în afara căsătoriei şi de copii născuţi
în afara căsătoriei, în cele mai multe cauze faptul convieţuirii
corespunde unei relaţii legale sub forma căsătoriei.

30
 Aceste cazuri constituie o ilustrare a noţiunii de „viaţă de familie”,
înţeleasă ca o legătură biologică şi/sau juridică (rudenie, căsătorie,
adopţie etc.) peste care se suprapune o relaţie personală reală,
efectivă. Deşi, de regulă, existenţa unei vieţii de familie este
determinată de cumulul celor două elemente anterior menţionate,
există şi situaţii de excepţie, în care numai unul dintre cele două
elemente este suficient.
Legătura biologică şi/sau juridică
În ceea ce priveşte primul element, legătura biologică şi/sau juridică
dintre „aspiranţii” la viaţa de familie, este important de subliniat că
tipul de familie avut în vedere nu corespunde, necesarmente, tradiţiei
europene, o familie compusă conform unei culturi diferite - spre
exemplu, care admite poligamia - beneficiind de asemenea de
protecţie în situaţia în care este recunoscută de legea naţională. În
acest caz, deşi nu există o obligaţie de a recunoaşte legal familiile
constituite prin poligamie, totuşi, o relaţie de familie între membrii
unei asemenea uniuni poate fi recunoscută ca existând în substanţă.
În ceea ce priveşte natura legăturii biologice/juridice, Curtea a
acceptat aplicarea art. 8 nu numai în cazul relaţiilor dintre soţi sau
dintre părinţi şi copii, ci şi în cazul celor dintre fraţi ori dintre bunici şi
nepoţi ori, uneori, chiar dintre unchi şi nepoţi. De asemenea, în mai
multe cauze, Curtea a considerat că adopţia creează o viaţă de familie
între adoptator şi adoptat, relaţiile fiind de aceeaşi natură cu relaţiile
protejate de art. 8.
În literatură se menţionează că, cu cât mai îndepărtat este gradul de
rudenie, cu atât statul va fi mai puţin obligat să respecte viaţa de
familie sau îi va fi mai uşor să justifice ingerinţa. Totuşi, aplicarea art.
8 în cazul familiei extinse este determinată de circumstanţele cauzei,
neputându-se deduce o regulă exactă în acest sens: spre exemplu, în
cazul deţinuţilor se pare că familia priveşte numai nucleul familial

31
(familia apropiată). Aceeaşi soluţie este valabilă, de regulă, şi în cazul
imigranţilor de a doua generaţie.
De asemenea, în cazul relaţiei unchi-nepot există o viaţă de familie
(nu numai în circumstanţe excepţionale, aşa cum se arată în literatura
de specialitate) atunci când există o legătură reală, efectivă. Astfel,
într-o cauză în care era analizată relaţia dintre copil şi mătuşile din
partea tatălui, Curtea a arătat că „pentru un părinte şi copilul său a fi
împreună este un element esenţial al vieţii de familie (…) Ea
consideră că acest lucru este valabil şi pentru relaţiile între un copil şi
membrii familiei tatălui său [s.n.- D.B.]”. În cauza Boyle c. Marii
Britanii Comisia a apreciat că legătura substanţială dintre unchi şi
nepot întră în sfera de aplicare a art. 8 deoarece coabitarea nu este o
condiţie sine qua non a menţinerii relaţiilor de familie iar între
reclamant şi nepotul său existau contacte frecvente, nepotul
petrecându-şi de multe ori sfârşitul de săptămână la unchi. De
asemenea, în cauza Elisa Zampieri c. Italiei Curtea a apreciat că
reclamanta (mătuşa copilului faţă de care se luase măsura
plasamentului) a păstrat contacte cu nepoata sa anterior plasamentului
la familia substitutivă, vizitând-o pe aceasta de două-trei ori pe
săptămână şi petrecându-şi după-amiezile cu ea. În plus, printr-o
decizie din 2002, o instanţă naţională a dispus ca minora să-şi petreacă
sfârşiturile de săptămână, o parte din vacanţa de vară şi vacanţa de
Paşti la reclamantă. În consecinţă, Curtea a considerat că art. 8 este
aplicabil deoarece între reclamantă şi nepoata sa exista o viaţă de
familie în sensul acestui articol.
În jurisprudenţa Curţii există situaţii, destul de rare de altfel, în care
viaţa de familie rezultă doar din aplicarea condiţiei referitoare la
legătura biologică/juridică, fără a avea în vedere efectivitatea
relaţiei. Unul dintre aceste rare exemple îl reprezintă situaţia copilului
care, încă de la naştere, mai bine spus prin simplu fapt al naşterii, are o
viaţă de familie în relaţia cu părinţii săi, indiferent dacă este vorba
despre un copil din căsătorie sau din afara căsătoriei. În acelaşi sens
32
poate fi menţionat cazul căsătoriilor realizate cu fraudarea legii, numai
în scopul obţinerii cetăţeniei unui stat, care, deşi nu implică o relaţie
efectivă, au fost totuşi considerate de Curte ca intrând în sfera de
aplicare a art. 8.
Un alt exemplu este cel al soţilor care, deşi căsătoriţi, nu au trăit
niciodată împreună, Curtea folosind termenul de „viaţă de familie
proiectată”, care include potenţialitatea dezvoltării relaţiilor
personale, dacă circumstanţele o permit. O aplicare a acestei
jurisprudenţei o regăsim în cauza Pini şi Bertani, Manera şi Atripaldi
c. României, în care Curtea a reţinut următoarele: „Desigur, garantând
dreptul la o viaţă de familie, art. 8 presupune existenţa unei familii,
condiţie care nu pare a fi îndeplinită în cazul de faţă, în lipsa coabitării
sau a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanţi şi
fiicele lor adoptive, anterior sau ulterior deciziilor de adopţie. Totuşi,
acest lucru nu înseamnă, în opinia Curţii, că orice viaţă de familie
proiectată iese, în întregime, din cadrul art. 8. În acest sens, Curtea a
decis deja că această dispoziţie ar putea, de asemenea, să se aplice
unei relaţii potenţiale care s-ar fi putut dezvolta, de exemplu între un
tată natural şi copilul născut în afara căsătoriei (cauza nr. 27110/95,
Nylund c. Finlandei) sau unei relaţii născute dintr-o căsătorie
nefictivă, chiar dacă o viaţă de familie nu era încă stabilită în
întregime”. În continuare, Curtea acceptă existenţa unei vieţi de
familie, în următoarele circumstanţe: „chiar dacă o viaţă de familie nu
era încă stabilită în întregime, dată fiind absenţa coabitării sau a
legăturilor de facto suficient de strânse, între reclamanţi şi fiicele lor
adoptive (…), acest fapt nu poate fi imputat reclamanţilor (…). Mai
mult, dintre toate elementele dosarului rezultă că reclamanţii s-au
considerat întotdeauna ca fiind părinţii minorelor şi s-au comportat ca
atare în această privinţă (…)”.

33
Existenţa unei relaţii personale efective
Cel de-al doilea element esenţial pentru a exista o viaţă de familie în
sensul Convenţiei este caracterul efectiv, de substanţă, al legăturii
biologice/juridice preexistente. Existenţa sau inexistenţa unei vieţi de
familie este, esenţialmente, o chestiune de fapt, ce depinde de
existenţa unor legături personale reale. Numai în prezenţa unei legături
de fapt suficient de puternice poate exista viaţă de familie. Mai mult,
se poate chiar pune problema dacă, în lipsa unei asemenea legături de
fapt, este posibilă o ingerinţă în dreptul la viaţa de familie. Curtea
foloseşte o prezumţie potrivit căreia art. 8 este aplicabil în cazul
cuplurilor căsătorite, chiar dacă acestea nu au stabilit încă o relaţie
de familie efectivă. Altfel spus, în cazul acestor cupluri, efectivitatea
relaţiei este prezumată, cu excepţia cazului în care absenţa ei este
evidentă sau dovedită ca atare.
Având în vedere evoluţiile din viaţa socială şi dreptul intern al statelor
semnatare ale Convenţiei, autorităţile de la Strasbourg au ţinut seama,
în procesul de conturare a noţiunii de „viaţă de familie” de substanţa,
caracterul real, efectivitatea relaţiilor, acceptând aplicarea art. 8 pentru
cuplurile heterosexuale necăsătorite. Curtea a considerat că intră sub
incidenţa art. 8 atât familiile legitime, cât şi cele naturale, noţiunea
de „familie” având o arie de cuprindere care trece dincolo de relaţiile
şi aranjamentele formale.
Mai mult, de regulă, Curtea are în vedere nu atât existenţa din punct
de vedere legal a unei familii, cât existenţa sa de facto: o căsătorie de
formă, în scopul dobândirii cetăţeniei, ar putea să nu fie cuprinsă în
cadrul art. 8; de asemenea, donatorul de spermă a cărui identitate şi
paternitate nu sunt contestate nu poate invoca existenţa unei vieţi de
familie cu copilul, în lipsa unor raporturi personale cu acesta din urmă.
Efectivitatea relaţiei este elementul esenţial în determinarea existenţei
unei vieţi de familie. În condiţiile în care accentul cade pe caracterul

34
de facto al relaţiei, căsătoriile aflate în stadiul de proiect, cum ar fi
cazul logodnicilor beneficiază, de asemenea, de protecţie în baza art.
8.
În cazul cuplurilor necăsătorite heterosexuale, Curtea recunoaşte
existenţa unei vieţi de familie (numai) în baza efectivităţii relaţiei lor,
aceasta devenind astfel unicul criteriu pentru recunoaşterea vieţii
de familie. Este chiar posibilitatea ca o relaţie adulteră să constituie o
viaţă de familie, în dauna relaţiei oficial recunoscute prin căsătorie. De
pildă, în cauza Johnston, anterior citată, reclamantul era deja căsătorit
dar de 15 ani trăia împreună cu cea de-a doua reclamantă. Curtea a
considerat că între cei doi reclamanţi exista o viaţă de familie, în ciuda
faptului că reclamantul era căsătorit cu o altă persoană.
În schimb, în cazul cuplurilor homosexuale şi transsexuale Curtea
nu face (deocamdată) aplicarea dreptului la protecţia vieţii de familie,
ci, eventual, a dreptului la viaţă privată.
În relaţiile părinţi-copii, în general, legătura naturală, de rudenie,
dintre părinţi şi copii este însoţită de o relaţie de substanţă: „Problema
existenţei sau inexistenţei vieţii de familie este, în principal, o
problemă de fapt depinzând de existenţa reală, în practică, a unor
legături personale strânse (…)” [s.n.-D.B.].
În ceea ce priveşte relaţia dintre copilul minor şi mama sa, încă de
la naştere, sau, mai bine spus, prin simplul fapt al naşterii, copilul
are o viaţă de familie (subliniem, în relaţia cu mama sa) indiferent
dacă este vorba despre un copil din căsătorie sau din afara căsătoriei.
În cazul unei familii constituite prin căsătorie, viaţa de familie există
între părinţi şi copil încă de la naştere, prin chiar faptul naşterii, aşa
cum a stabilit Curtea în cauza Berrehab: “Din conceptul de familie pe
care se bazează art. 8 rezultă că un copil născut dintr-o asemenea
uniune [o căsătorie legală, n.n.-D.B.] este, ipso jure, parte a acestei
relaţii; deci, din momentul naşterii, şi prin chiar faptul naşterii, există

35
între el şi părinţii săi o legătură ce constituie o viaţă de familie chiar
dacă părinţii nu mai trăiesc împreună”.
Aceeaşi soluţie este valabilă şi în cazul copiilor din afara căsătoriei,
aşa cum rezultă de hotărârea dată de Curte în cauza Keegan: „Curtea
reaminteşte că noţiunea de familie (…) nu se mărgineşte numai la
relaţii bazate pe căsătorie, ci poate cuprinde şi alte legături familiale
de facto când părţile trăiesc împreună în afara căsătoriei. Un copil
născut dintr-o asemenea relaţie este ipso jure parte a acestei celule
familiale din momentul naşterii şi prin chiar faptul acesteia. Există,
aşadar, între copil şi părinţii săi o legătură ce constituie o viaţă de
familie, chiar dacă la momentul naşterii sale părinţii nu mai locuiesc
împreună sau dacă relaţia acestora luase sfârşit”.
Rezultă din aceste două soluţii că, şi pentru relaţia dintre copilul
minor şi tatăl său, Curtea deduce existenţa unei vieţi de familie între
tată şi fiu din viaţa de familie ce existase anterior între mamă şi tată.
Aşa cum a decis recent Curtea referindu-se la relaţia tată-copil, simpla
legătură de natură biologică, fără nici un element de natură legală sau
de facto care să indice existenţa unei relaţii personale apropiate, nu
este suficientă pentru a atrage protecţia art. 8. În acelaşi sens, Comisia
a considerat că legătura naturală dintre tată şi copil nu constituie
necesarmente o viaţă de familie, chiar dacă tatăl este căsătorit cu
mama, dacă între el şi copil nu există nici un fel de contact sau acest
contact este minim. De aceea, existenţa vieţii de familie între copil şi
tată depinde de o anumită constantă şi angajament între tată şi mamă
sau între tată şi copil.
Viaţa de familie poate, de asemenea, să existe între un copil şi
părintele cu care nu a locuit niciodată împreună, dacă alţi factori
pot demonstra că o asemenea relaţie are suficient de multă constanţă
pentru a crea legături familiale de facto. Atunci când este vorba despre
o relaţie potenţială care s-ar putea dezvolta între un tată şi copilul
său, născut în afara căsătoriei, factorii relevanţi vor include natura

36
relaţiei dintre părinţii naturali, precum şi interesul demonstrabil şi
angajamentul tatălui faţă de copil, atât înainte de naştere, cât şi după
aceasta. „Conceptul vieţii de familie pe care se bazează art. 8
cuprinde, chiar şi atunci când nu există coabitare, relaţia dintre
părinte şi copil, indiferent dacă acesta din urmă este din căsătorie sau
din afara căsătoriei. Deşi această legătură poate fi ruptă de evenimente
ulterioare, acest lucru se poate întâmpla numai în circumstanţe
excepţionale. [s.n.-D.B.] “ O dată stabilită existenţa unei legături
dintre tată şi copil, în situaţia în care se menţine un contact real,
aceasta poate supravieţui despărţirii părinţilor.
În acest sens în cauza Lebbink c. Olandei, Curtea a reţinut că „(…)
reclamantul nu a recunoscut-o pe Amber [copilul, n.n.-D.B.] şi nu a
format o celulă familială cu Amber sau cu mama acesteia, deoarece nu
au coabitat niciodată. În consecinţă, se pune problema dacă există alţi
factori care să demonstreze că relaţia reclamantului cu Amber are
suficientă constanţă şi substanţă pentru a crea de facto legături
familiale. Curtea nu este de acord cu afirmaţia reclamantului conform
căreia simpla legătură de natură biologică, fără nici un element de
natură legală sau de facto care să indice existenţa unei relaţii personale
apropiate, este suficientă pentru a atrage protecţia art. 8. Totuşi, în
cazul de faţă, Curtea notează că Amber s-a născut în afara căsătoriei,
dintr-o relaţie veritabilă între reclamant şi doamna B., care a durat
aproximativ 3 ani (…). Curtea reţine că relaţia reclamantului cu
doamna B. s-a încheiat în august 1996, când Amber avea 16 luni.
Curtea notează, de asemenea că, deşi reclamantul nu a coabitat
niciodată cu doamna B. sau cu Amber, a fost prezent la naşterea
copilului, că de la naştere şi până la încetarea relaţiei cu doamna B. lea
vizitat în mod regulat la intervale nespecificate, că i-a schimbat lui
Amber scutecele de câteva ori şi a îngrijit-o (baby-sat) o dată sau de
două ori şi că a avut câteva discuţii cu doamna B. despre auzul slab a
lui Amber. În aceste circumstanţe, Curtea concluzionează că la
sfârşitul relaţiei cu doamna B. existau - pe lângă legătura biologică -

37
anumite legături între reclamant şi Amber care erau suficiente pentru a
atrage protecţia art. 8”.
Într-o cauză foarte recentă, în care copilul fusese încredinţat de
instanţele interne tatălui, referindu-se la relaţia tată-copil, Curtea a
menţionat că „în ceea ce priveşte existenţa unei vieţi de familie,
Curtea reaminteşte că noţiunea de familie pe care se bazează art. 8 al
Convenţiei include, chiar în lipsa coabitării, legătura între un individ şi
copilul său, fie că acesta este legitim sau natural. Desigur, reclamanta
şi fostul său concubin nu mai locuiau împreună la naşterea copilului,
dar tatăl a recunoscut copilul la puţin timp după naştere şi şi-a văzut în
mod regulat copilul. Frecvenţa şi regularitatea întâlnirilor
demonstrează că tatăl le aprecia mult. Nu s-ar putea, aşadar, pretinde
că legătura de viaţă de familie între ei s-ar fi rupt”.
Fără îndoială însă că, pe măsură ce copilul creşte, va fi necesară
menţinerea unei legături efective care să conducă la existenţa unei
vieţi de familie. Încercări de a menţine comunicarea şi de a stabili un
contact pot fi suficiente în acest sens. Totuşi, în ceea ce priveşte
legătura dintre părinţi şi copiii deveniţi adulţi, în literatură se
menţionează că atât Curtea, cât şi Comisia au fost reticente în a
accepta ideea continuării vieţii de familie în această situaţie,
condiţionând-o de existenţa unor legături reale şi apropiate. Astfel, în
cauza Slivenko c. Letoniei, în care mama, tatăl şi copilul fuseseră
expulzaţi, se punea problema existenţei unei vieţi familiale cu părinţii
mamei. Curtea a considerat că nu exista o viaţă de familie cu aceştia
deoarece era vorba despre adulţi care nu făceau parte din nucleul
familial, nedemonstrându-se că erau întreţinuţi de familia expulzată
(cea a fiicei lor).
În cazul adopţiei, deoarece relaţia dintre adoptator şi adoptat este
de asemenea protejată în baza art. 8, există posibilitatea ca, pe lângă
viaţa de familie între copil şi părintele biologic, să existe o viaţă de
familie şi între copil şi părintele adoptiv. În cauza Soderback c.

38
Suediei Curtea a considerat că efectivitatea acesteia din urmă trebuie
să prevaleze filiaţiei biologice.
Se poate, de asemenea, pune problema existenţei vieţii de familie
între copil şi familia substitutivă. Curtea nu s-a pronunţat
deocamdată asupra acestei probleme, dar, aşa cum se arată în literatura
de specialitate, dată fiind identitatea intereselor protejate şi
similaritatea soluţiilor de fapt, soluţia ar putea fi aceeaşi cu cea din
cazul adopţiei1.
Criterii pentru determinarea existenţei vieţii de familie. Se pune
problema criteriilor ce trebuie avute în vedere pentru a determina
existenţa unei relaţii efective, adică a vieţii de familie protejabilă în
baza art. 8 din Convenţie. În literatura de specialitate se menţionează
că determinarea caracterului efectiv al relaţiei depinde de natura
acesteia: pentru cuplurile căsătorite şi copiii născuţi din căsătorie, ca
şi pentru alte relaţii de familie strânse, efectivitatea acestor relaţii este
prezumată, cu excepţia cazului în care absenţa ei este evidentă sau
dovedită ca atare. Aşa cum am menţionat şi anterior, deşi coabitarea
este un indiciu important în evaluarea stabilităţii relaţiei, ea nu este
totuşi o condiţie sine qua non, nefiind esenţial ca membrii cuplului să
locuiască împreună. În cazul celorlalte relaţii, pentru a decide dacă
există viaţă de familie sunt luaţi în considerare mai mulţi factori,
printre care, în primul rând, stabilitatea relaţiei şi intenţiile părţilor.
În ceea ce priveşte intenţiile părţilor, acestea sunt de natură a
influenţa acceptarea de către Curte a existenţei vieţii de familie, atunci
când situaţia de fapt arată că nu există o legătură personală foarte
strânsă, din diverse cauze, uneori dependente, alteori independente de
părţi. Astfel, în cauza I. şi U. c. Norvegiei, anterior menţionată, în care
se punea problema unui drept de vizită al surorilor, I. şi U. a lui X.

1 Printr-o hotărâre din 1997 Curtea a recunoscut o viaţă de familie în lipsa oricărei legături de
rudenie între un transsexual femeie-bărbat, concubina sa şi copilul acesteia din urmă, născut
prin inseminare artificială, calificând relaţia celor trei reclamanţi ca viaţă familială de facto.

39
(copilul faţă de care se luase măsura plasamentului), Curtea reţine
următoarele: ”În aceste circumstanţe, Curtea are îndoieli cu privire la
măsura în care mai exista viaţă de familie în sensul art. 8 între X. şi
familia sa biologică atunci când s-a luat decizia de a respinge cererea
formulată de părinţi în numele suririlor I. şi U., având ca obiect
acordarea unui drept la vizitarea minorei X. Totuşi, ţinând seama de
aspiraţiile declarate ale lui I. şi U. de a-şi întâlni sora mai mică, Curtea
va continua analiza cauzei plecând de la prezumţia că, într-o anumită
măsură, decizia respectivă reprezintă o ingerinţă în dreptul lor la viaţa
de familie (…)”. Aşa cum menţionam anterior, în cauza Lebbink c.
Olandei Curtea are în vedere interesul demonstrabil şi angajamentul
tatălui faţă de copil, atât înainte de naştere, cât şi după aceasta. De
asemenea în cauza K. şi T. c. Finlandei (separarea unui nou născut de
părinţi încă de la naştere), Curtea menţionează, ca un element
suplimentar al faptului că părinţii trăiau împreună, faptul că „aveau
intenţia clară de a-şi continua împreună viaţa familială”, având aceeaşi
intenţie şi faţă de noul născut.
Vârsta ori dependenţa pretinsei victime a încălcării art. 8 de
celelalte persoane cu care afirmă că are o viaţă de familie
reprezintă alţi factori ce pot fi luaţi în considerare la aprecierea
efectivităţii relaţiilor, deci a existenţei vieţii de familie. În acest sens,
poate fi avut în vedere faptul că membrii cuplului au coabitat o
perioadă de timp, ceea ce indică stabilitate, ori, spre exemplu, au avut
copii împreună, ceea ce indică angajament. În schimb, o separare
voluntară prelungită poate da naştere unei prezumţii că persoanele
respective nu simt nevoia unei legături apropiate, neavând, în
consecinţă, o viaţă de familie.
Alte criterii menţionate în literatura de specialitate ar putea fi: cine a
avut iniţiativa separării în trecut, natura legăturilor continue existente,
tradiţiile familiale ale diferitelor comunităţi culturale, religioase şi
etnice, gradul de dependenţă din punct de vedere material sau
spiritual.
40
Conţinutul dreptului la viaţa de familie şi obligaţiile pozitive ale
statului
Aşa cum rezultă din chiar formularea art. 8, „ Orice persoană are
dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie (…) [s.n.-
D.B.]”. În legătură cu interpretarea termenului „respectare”, în
literatura de specialitate se arată că statele au argumentat, bazându-se
pe această formulare, şi pe parag. 2 al art. 8 [„Nu este admis amestecul
unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept (s.n.-D.B.)”], că
le-ar reveni numai obligaţia negativă de a nu încălca acest drept.
Curtea nu a acceptat însă această interpretare restrictivă, considerând,
în cauza Marckx c. Belgiei, anterior citată, că art. 8 parag. 1 „nu numai
că obligă statele să se abţină de la orice ingerinţă, în plus faţă de
această obligaţie în esenţă negativă, pot exista obligaţii pozitive
inerente unui respect efectiv al dreptului la viaţa de familie” [s.n.-
D.B.]. Ulterior, această formulare a fost reluată în foarte multe cauze,
identic sau cu mici schimbări de formă, consacrându-se aşadar
existenţa unor obligaţii pozitive în sarcina statelor semnatare în baza
unei interpretări teologice a termenului „respectare” folosit în parag. 1
al art. 8.
Într-o cauză ulterioară, Curtea a dezvoltat acest principiu, reţinând, în
plus faţă de cele redate anterior, că „Aceste obligaţii pot implica
adoptarea unor măsuri destinate să asigure respectarea vieţii private
chiar şi în sfera relaţiilor dintre indivizi”. În acest sens, în cauza Airey
c. Irlandei respectarea vieţii de familie presupunea măsuri de natură
legislativă (şi de organizare a sistemului judiciar, mai ales prin prisma
accesului la justiţie) care să permită unuia dintre membrii cuplului să
nu mai trăiască împreună cu partenerul său, în anumite circumstanţe
(separaţia de corp, având în vedere că în Irlanda divorţul nu era
permis).

41
 Aşa cum se menţionează în literatura de specialitate, obligaţia
pozitivă a statelor, o obligaţie de a face, tradiţional asociată drepturilor
economice şi sociale, este aceea de a „lua măsurile rezonabile şi
adecvate pentru a proteja drepturile care îi revin individului în baza
Convenţiei”.
Analiza (sumară) a obligaţiilor pozitive legate de viaţa de familie
Nu există în jurisprudenţa Curţii o definire sau o enumerare a
obligaţiilor pozitive ce revin statelor în baza art. 8, în cauza Abdulaziz,
Cabales şi Balkandali arătându-se că „în ceea ce priveşte aceste
obligaţii pozitive, noţiunea de respectare nu este foarte precisă:
având în vedere diversitatea practicilor urmărite şi a situaţiilor de
aplicare din statele contractante, cerinţele acestei noţiuni vor varia
considerabil de la un caz la altul. [s.n.-D.B.]”.
De aceea, într-o încercare de analiză a lor credem că trebuie pornit de
la conţinutul art. 8, aşa cum rezultă el din jurisprudenţa de până acum
a Curţii, cu care, de altfel, obligaţiile pozitive sau negative ale statului
se află într-o strânsă legătură. În cele ce urmează, pentru uşurinţa
înţelegerii, vom analiza separat, pe scurt, obligaţiile pozitive ce rezultă
în cazul a trei mari tipuri de cauze care se regăsesc în jurisprudenţa
Curţii: cauzele care privesc relaţia dintre părinţii şi copii, cele privind
viaţa de familie în cazul deţinuţilor şi cele referitoare la viaţa de
familie în cazul străinilor.
Principalul element al vieţii de familie, comun tuturor tipurilor de
cauze care privesc viaţa de familie, este dreptul de a trăi împreună
astfel încât relaţiile de familie să se poată dezvolta în mod normal iar
membrii familiei să se poată bucura reciproc de compania celorlalţi.

42
1.4. Raporturile dintre părinţi şi copii în lumina art. 8 a Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului
Cu privire la raporturile dintre părinţi şi copii1, instanţa europeană a
decis că noţiunea de “familie” avută în vedere de art. 8 are drept
consecinţă că un copil care s-a născut dintr-o asemenea uniune juridică
este inserat pe deplin drept în cadrul ei; aceasta înseamnă că din
momentul şi datorită înseşi împrejurării naşterii sale există între copil
şi părinţii săi o legătură constitutivă de viaţă de familie, iar
evenimentele ulterioare nu o pot distruge decât în circumstanţe
excepţionale.
Mergând pe aceeaşi linie de gândire, ea a admis că, dacă această
noţiune nu se bazează numai pe raporturile de căsătorie, ci poate
îngloba şi alte legături de facto , atunci când părţile coabitează în afara
existenţei, între ele, a unor legături de căsătorie, un copil născut dintro
asemenea relaţie este cuprins de plin drept în acestă “celulă
familială” prin simplul fapt al naşterii şi datorită acestuia. Ca
atare, Curtea a decis că există între copil şi părinţii săi o legătură
constitutivă a vieţii de familie, chiar dacă la momentul naşterii părinţii
nu trăiau împreună şi chiar dacă relaţia dintre ei a luat sfârşit.
De asemenea, Curtea a decis că asigurarea respectării “vieţii familiale”
impune luarea unor măsuri legislative de către autorităţile naţionale
competente, în aşa fel încât realitatea biologică şi socială a unor
legături între bărbat şi copilul care pretinde că este al lui să prevaleze
asupra unor prezumţii legale ale căror efecte sunt contrare atât faptelor
stabilite cu certitudine, cât şi voinţei tuturor persoanelor implicate,
fără ca “realitatea juridică” să profite cuiva. De aceea, o soluţie
legislativă care nu autoriza tatăl să creeze o legătură legală cu copilul
care, în fapt, este născut din relaţia sa cu mama cu care el trăieşte
decât dacă se căsătoreşte, cu aceasta este incompatibilă cu noţiunea de
respectare a “vieţii familiale”, impusă de art.8 din Convenţiei.

1 Corneliu Bârsan, op.cit., p.623.

43
În orice caz, jurisdicţia europeană consideră că legăturile personale
între părinte şi copilul său reprezintă un element fundamental al
vieţii de familie, chiar dacă relaţia între părinţi s-a rupt, iar măsurile
interne care ar împiedica o asemenea relaţie constituie o ingerenţă în
dreptul la viaţă familială, proteguit de art.8. S-a mers, în mod firesc,
mai departe prin a acea în vedere, în cadrul noţiunii de “viaţă
familială” în sensul art.8 al Convenţiei, şi raporturile dintre rude
apropiate, “care pot avea un rol considerabil în materie, cum ar fi, spre
exemplu, cele între bunici şi nepoţi”, ceea ce implică pentru stat
obligaţia de a acţiona în aşa fel încât să asigure rezolvarea normală a
acestor raporturi”.
De asemenea, fosta Comisie a admis că, în anumite situaţii, dată fiind
apropierea realizată în timp, se poate vorbi despre viaţă de familie, în
sensul art.8 al Convenţiei, când este vorba despre raporturi stabilite
între unchi şi nepotul său.
Revenind la relaţiile dintre părinţi şi copiii născuţi în afara căsătorie,
instanţa europeană a decis că o simplă legătură biologică, fără alte
elemente juridice sau factuale care să indice existenţa unor raporturi
personale strânse între un părinte şi copilul său, nu are a fi
considerată suficientă pentru a intra sub protecţia instituită de art.8 din
Convenţie. Astfel, în situaţia în care un reclamant nu şi-a manifestat
niciodată voinţa de a-şi recunoaşte fiica sau de a locui împreună cu
mama şi cu copilul ce pretinde că este al său, nu a format niciodată “o
unitate familială” cu acestea. Totuşi, într-o cauză în care instanţa
europeană a constatat că, în mod indubitabil, copilul s-a născut dintr-o
legătură veritabilă între reclamant şi mamă, acesta asigurând
exercitarea aşa numitei “tutele de înlocuire” , câtă vreme instituţia a
fost cunoscută de sistemul naţional de drept, că el vizita mama şi fiica
la intervale regulate neprecizate şi a discutat cu mama, în mai multe
rânduri, probleme privitoare la sănătatea copilului, Curtea a arătat că,
atunci când relaţia biologică, suficiente legături care să facă
aplicabile dispoziţiile art.8, sub aspectul protecţiei dreptului la viaţa
44
de familie. De acea, ea a considerat că soluţia instanţelor naţionale de
a declara inadmisibilă cererea reclamantului de a i se acorda dreptul de
vizită a fiicei sale cu motivarea că între ei nu a existat o viaţă de
familie, a reprezentat o încălcare a dispoziţiilor art. 8.
Instanţa europeană a admis că, pentru securitatea raporturilor juridice
şi de familie, un stat este îndreptăţit să legitimeze “prezumţia
generală” potrivit cu care un bărbat căsătorit este reputat a fi tatăl
copiilor născuţi de soţia sa (prezumţia de paternitate). De aceea, în
ipoteza în care un alt bărbat ar pretinde că este tatăl unui copil născut
din căsătorie, apare ca justificată soluţia instanţelor interne de a da
preponderenţă intereselor copilului şi ale familiei în care acesta
trăieşte, decât celor ale bărbatului care ar dori să se stabilească
legătura sa biologică cu acel copil, mai ales atunci când, potrivit
normelor de drept intern, la o anumită vârstă – în speţă, 15 ani –
copilul va putea decide dacă este cazul să intenteze sau nu “o acţiune
în cercetarea paternităţii” sale. Această posibilitate însă, rezervată de
legea naţională numai copilului, nu permite să se ajungă la concluzia
că o persoană exterioară familiei – în speţă, reclamantul care pretindea
a fi tatăl biologic al acelui copil ar putea sesiza instanţa cu o asemenea
acţiune.
În materia executării judecătoreşti de încredinţare a copiilor după
divorţ, Curtea a decis că nu este absolută obligaţia ce revine
autorităţilor naţionale de a lua anumite măsuri în vederea reunirii
copilului cu părintele căruia acesta i-a fost încredinţat, în ipoteza în
care el se găseşte la celălalt părinte, pentru că este posibil, spre
exemplu, ca o asemenea reunire să presupună pregătirea ei cu
deosebită grijă. Natura şi întinderea obligaţiei evidenţiate depind de
circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea tuturor
persoanelor şi instituţiilor care participă la îndeplinirea ei constituie un
factor extrem de important ce trebuie să fie avut în vedere în astfel de
situaţii. Autorităţile naţionale sunt ţinute să depună toate eforturile
pentru realizarea cooperării necesare în materie, însă obligaţia lor de
45
a recurge la măsuri coercitive nu poate fi decât limitată, pentru că
trebuie ţinut seama de drepturile şi interesele superioare ale copilului,
apărate de art.8.
În ipoteza în care contactele cu părinţii ar risca să ameninţe aceste
interese sau să aducă atingere drepturilor sale, autorităţile naţionale au
îndatorirea de a veghea la asigurarea unui “just echilibru” între toate
interesele în prezenţă.
Într-o cauză în care reclamantul a invocat faptul că autorităţile
portugheze nu au facilitat executarea unei hotărâri judecătoreşti de
încredinţare a copilului, pronunţată de instanţele altui stat (Franţa),
jurisdicţia europeană a arătat că, în situaţii de acest gen, împrejurarea
dacă o anumită măsură apare ca adecvată, are a fi apreciată prin
raportare la rapiditatea cu care ea a fost luată. Într-adevăr
procedurile privitoare la atribuirea autorităţii părinteşti, inclusiv
executarea hotărârilor judecătoreşti prin care aceasta a fost stabilită,
reclamă “un tratament urgent”, pentru că trecerea timpului poate
avea consecinţe iremediabile privitoare la raporturile dintre copil şi
părintele la care el nu locuieşte. De altfel, Convenţia de la Haga din
anul 1980 privitoare la aspectele civile ale răpirilor de copii –
ratificată de ambele state în prezenţă, Portugalia şi Franţa – recunoaşte
aceasta şi prevede un ansamblu de măsuri ce tind a asigura întoarcerea
imediată a copiilor reţinuţi în mod ilegal într-un stat contractant.
Potrivit art.11 din această Convenţie, autorităţile judiciare şi
administrative sesizate au îndatorirea să procedeze de urgenţă în
vederea reîntoarcerii copilului, orice inacţiune mai mare de 6
săptămâni trebuie să fie motivată.
În speţă, Curtea a admis că dificultăţile în executarea hotărârii în
discuţie s-au datorat, în esenţă, comportamentului mamei copilului; nu
mai puţin, instanţa europeană a arătat că autorităţile competente
trebuiau să ia măsurile adecvate spre a sancţiona lipsa de cooperare
a mamei. Chiar dacă măsurile coercitive cu privire la copil nu sunt de

46
dorit într-un domeniu atât de delicat, recurgerea la sancţiuni nu trebuie
să fie înlăturată, în caz de comportament ilicit al părintelui la care
locuieşte, în fapt, copilul. În cazul în care ordinea juridică internă nu
permitea adoptarea de măsuri eficace, Curtea a apreciat că revine
fiecărui stat contractant “obligaţia de a se dota cu un arsenal juridic
adecvat şi suficient” pentru asigurarea respectării obligaţiilor pozitive
ce-i revin pe temeiul art.8 din Convenţie şi al altor instrumente de
drept internaţional pe care el le-a ratificat.
Dimpotrivă, într-o altă cauză în care jurisdicţiile naţionale au refuzat
să acorde reclamantului dreptul de vizitare a copilului său născut din
afara căsătoriei, Curtea a apreciat că acestea au pus în evidenţă motive
pertinente pentru a-şi justifica decizia, anume gravele tensiuni între
părinţi, care se repercutau negativ asupra copilului şi riscul ca vizitele
să afecteze dezvoltarea sa normală în familia în cadrul căreia se afla.
Ea a constatat că, la epoca faptelor, o tentativă de terapie familială,
decisă cu acordul ambilor părinţi, a eşuat. În aceste condiţii, Curtea a
admis că deciziile în discuţie au fost luate în interesul copilului. Din
punct de vedere al procesului decizional în domeniu, jurisdicţia
europeană a arătat că eventuala audiere a copilului trebuie lăsată la
aprecierea instanţelor naţionale care dispun de toate datele dosarului
şi de faptele pertinente pe care ele le-au stabilit; ar însemna să se
meargă prea departe dacă s-ar impune tribunalelor interne să audieze
copilul în toate cazurile în care este vorba despre acordarea dreptului
de vizită părintelui ce nu exercită autoritatea părintească.
Aceasta depinde de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze, de
vârsta şi de “maturitatea” copilului.
Cât priveşte ordonarea unei eventuale expertize psihologice care să
aibă ca obiect cercetarea posibilităţii stabilirii unor contacte între copil
şi reclamant, Curtea a observat că şi necesitatea acestei probe are a fi
lăsată la aprecierea instanţelor naţionale, prin raportare la întreg
conţinutul dosarului. Nu se poate spune că ele sunt obligate să solicite
avizul unui psiholog cu privire la acordarea dreptului de vizită
47
părintelui care nu locuieşte cu copilul său, aceasta depinzând de toate
circumstanţele cauzei.
Recent, Curtea Europeană a fost confruntată cu problema
aplicabilităţii dispoziţiilor art. 8 din Convenţie, privitoare la protejarea
vieţii de familie în materia adopţiei, într-o cauză în care reclamanţii,
cetăţenii italieni, deveniţi părinţi adoptivi ai unor copii români aflaţi
într-o instituţie privată de ocrotire socială, au susţinut că
imposibilitatea în care se află de a executa hotărârile judecătoreşti de
încuviinţare a adopţiei copiilor şi de ai putea lua cu ei în Italia
reprezintă o încălcare a dreptului lor la viaţa familială.
Pentru a răspunde la întrebarea dacă faptele speţei intră în domeniul
de aplicare a art.8, instanţa europeană a arătat, mai întâi, că, potrivit
jurisprudenţei sale constante, dispoziţiile Convenţiei au a fi aplicate în
concordanţă cu principiile de drept internaţional, în particular cu
cele privitoare la protecţia drepturilor omului, astfel că, din acest punct
de vedere, pe terenul art.2, statele contractante sunt ţinute, în
domeniul adopţiei, de obligaţiile ce le revin în lumina dispoziţiile
Convenţiei de la Haga din 29 mai 1993 privitoare la protecţia
copiilor şi la cooperarea în materie de adopţie internaţională, a
Convenţiei ONU asupra drepturilor copilului din 20 noiembrie 1989
şi a Convenţiei europene privitoare la adopţia copiilor de la
Strasbourg din anul 1967.
În al doilea rând, ea a reiterat o jurisprudenţă mai veche a fostei
Comisii, potrivit cu care, chiar dacă adopţia nu se află, ca atare, printre
drepturile garantate de Convenţie, relaţiile între adoptant şi adoptat
sunt, în principiu, de aceeaşi natură cu relaţiile de familie protejate de
art.8 al acesteia. Curtea a constatat că, în speţă, reclamanţii se prevalau
de decizii definitive şi irevocabile ale instanţelor naţionale prin care li
s-au încuviinţat adopţiile, recunoscându-li-se, astfel, calitatea de
părinţi adoptivi cu privire la copiii adoptaţi. Adopţiile confereau
reclamanţilor aceleaşi drepturi şi obligaţii asupra minorelor adoptate

48
ca şi ale părinţilor asupra copiilor lor legitimi şi făceau să înceteze
raporturile dintre adoptaţi şi părinţii biologici, aşa cum prevăd atât
dispoziţiile art.10 din Convenţia europeană privitoare la adopţia
copiilor ratificată de România la 18 mai 19931, cât şi cele din legislaţia
naţională în materie. De asemenea, instanţa europeană a reţinut că
adopţiile în discuţie au fost făcute cu respectarea dispoziţiilor legale
evocate, interne şi internaţionale, deoarece autorităţile naţionale au
stabilit că minorele, declarate abandonate prin decizii judecătoreşti,
erau adoptabile şi au apreciat că adopţia lor internaţională era de
natură să răspundă interesului lui superior, după ce s-a constatat
existenţa consimţământului instituţiei de ocrotire care, pe temeiul
normelor interne, exercita drepturile şi obligaţiile părinteşti asupra
minorelor adoptate.
Împrejurarea că nu a fost luat consimţământul acestora la adopţie nu a
constituit o omisiune a autorităţilor naţionale deoarece, la momentul
adopţiei, minorele aveau 9 ani, iar normele române prevăd necesitatea
consimţământului celui adoptat de la vârsta de 10 ani, iar normele
române prevăd necesitatea consimţământului celui adoptat de la vârsta
de 10 ani, ceea ce nu pare nerezonabil având în vedere că, în această
materie, convenţiile internaţionale aplicabile lasă la aprecierea statelor
pragul de vârstă de la care, pentru validitatea adopţiei, este necesar să
existe şi consimţământul celui adoptat.
În al treilea rând, instanţa europeană a reţinut că, în speţă, nu s-a putut
dezvolta o viaţă de familie bine conturată din cauza lipsei de
coabitare sau a unor legături de facto suficient de puternice între
reclamanţi şi fiicele lor adoptive, înainte sau după deciziile de adopţie.
Acest fapt însă nu este imputabil reclamanţilor, care, alegând
minorele în vederea adoptării lor pe baza unor simple fotografii, fără
veritabile contacte cu ele de natură a le pregăti în vederea adopţiei, nu
au făcut decât să urmeze procedura instituită de statul în cauză în
1 Legea nr.15/1993 pentru aderarea României la Convenţia europeană în materia adopţiei de
copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967
49
această materie. Mai mult, din datele dosarului a rezultat cu claritate
că reclamanţii, după adopţie, s-au considerat părinţi ai minorelor şi sau
comportat ca atare pe singura cale ce le era deschisă, adică adresându-
le scrisori, scrise chiar în limba română.
Faţă de toate aceste împrejurări, Curtea a decis, cu valoare de
principiu, că relaţia stabilită pe temeiul unei adopţii reale, nu fictive,
între adoptanţi şi copilul adoptat, “ar putea fi privită ca suficientă
pentru a intra sub protecţia art.8 care îşi găseşte astfel aplicare”.
În jurisprudenţa organelor Convenţiei s-au pus unele probleme legate
de aplicabilitatea art.8 în privinţa creării sau păstrării unei vieţi de
familie în situaţia minorităţilor sexuale. Fosta Comisie a decis că
relaţiile din cadrul unui cuplu homosexual nu ţin de dreptul la
respectul vieţii familiale; ele aparţin dreptului la respectul vieţii
private a persoanei, Aşa fiind, o relaţie homosexuală nu poate constitui
viaţă de familie în sensul art.8, astfel că partenerul homosexual nu se
poate preleva de acest text pentru a obţine, la decesul companionului
său, transferul, în beneficiul lui, a contractului de închiriere al cărui
titular era cel decedat.
De altfel, instanţa europeană a arătat că, potrivit jurisprudenţei constante
a organelor Convenţiei, relaţiile homosexuale durabile dintre doi bărbaţi
nu intră în domeniul de aplicaţie a dreptului la viaţă de familie,
protejat de art.8. Ea a considerat că, în pofida evoluţiei constante ce se
poate constata în acest domeniu ăn statele europene, evoluţie dată de
împrejurarea că unele dintre ele tind a da recunoaştere legală uniunilor
de fapt stabilite între persoanele homosexuale, este vorba totuşi despre o
materie în care statele contractante, în absenţa unui “numitor comun
amplu acceptat”, dispun încă de o largă marjă de apreciere.
Jurisprudenţa Curţii Europene este nuanţată în privinţa păstrării unei
vieţi de familie, între copii şi părinţi homosexuali. Astfel, ea a statuat,
contrar unor soluţii pronunţate de instanţele naţionale, că nu se poate
reţine o interdicţie de principiu ce ar figura în Convenţie, pe temeiul
căreia unui părinte homosexual nu i s-ar putea încredinţa copilul spre
50
creştere şi educare, din moment ce s-a demonstrat că interesul
copilului pledează pentru o asemenea soluţie.
Tot astfel, situându-se pe o poziţie liberală, instanţa de contencios
european al drepturilor omului a statuat că, din moment ce un cuplu
are împreună “de o manieră naturală” sau în alt mod un copil, suntem
în prezenţa unui element semnificativ al unei vieţi familiale, cuplul în
discuţie compus dintr-un transsexual, femeie devenită bărbat, şi
concubina sa, care a dat naştere unui copil prin aşa-numitul procedeu
IAD (inseminare artificială prin donator anonim). Dând dovadă de o
anumită prudenţă necesară în astfel de situaţii deosebit de complexe şi
delicate, Curtea s-a oprit la constatarea existenţei unei vieţi de
familie de fapt între transexualul companion al mamei şi copilul
născut în condiţiile arătate, pentru că nu a admis posibilitatea
recunoaşterii acestei persoane ca părinte, pe calea recunoaşterii de
paternitate. Pentru a decide astfel, ea a pornit de la constatarea că nu
există norme europene în materia acordării de drepturi părinteşti
transsexualilor; în plus, nu s-a demonstrat Curţii că statele contractante
ar avea o concepţie comună în a transpune pe plan juridic realitatea
socială a relaţiei care uneşte un copil născut prin inseminare artificială
cu donator necunoscut şi persoana care îşi asumă rolul de tată.
Potrivit informaţiilor de care ea dispune, dacă această tehnică
medicală se practică de mai multă vreme în Europe, rămân deschise
multe probleme pe care ea le pune, mai ales în materia filiaţiei. Spre
exemplu, nu există un punct de vedere clar în statele membre ale
Consiliului Europei în problema de a se şti dacă este preferabil, din
punctul de vedere al copilului astfel născut, să fie protejat anonimatul
donatorului de spermă sau să se dea posibilitatea copilului să cunoască
identitatea acestuia. De aceea, problema pusă în speţă găseşte statele
semnatare într-o fază de incertitudine juridică, astfel că ele trebuie să
se bucure de o largă marjă de apreciere. În consecinţă, dat fiind
transsexualismul ridică probleme deosebit de complexe de natură
științifică, juridică, morală şi socială, Curtea a conchis că art.8 al
51
Convenţiei nu ar putea fi interpretat în sensul că ar obliga statul pârât
să ia măsuri care să conducă la recunoaşterea că tată al copilului
născut prin IAD o persoană care nu este tatăl său biologic.
Aceeaşi marjă de apreciere recunoscută statelor semnatare şi
inexistenţa unei tendinţe bine conturate cu privire la posibilitatea
adoptării unui copil de către o persoană homosexual declarat au
condus Curtea la concluzia că neacordarea acestei persoane, de către
autorităţile naţionale, a agrementului cerut de lege pentru a adopta nu
reprezintă nici o încălcare a art.8 şi nici a art.14, care interzice orice
discriminare în exerciţiul drepturilor prevăzute de Convenţie,
continuat cu art. 8. De altfel, este de reţinut că, dacă art.8 protejează,
aşa după cum am arătat mai sus, dreptul la viaţa familială ce rezultă
din adopţie, el nu garantează, ca atare, dreptul la adopţie.

Capitolul 2

Protecţia şi promovarea drepturilor copilului în România

2.1. Principiile generale ale protecţiei şi promovării drepturilor

copilului

În cuprinsul art. 6 lit. a)-l) din Legea nr. 272/2004 sunt enumerate
aceste reguli fundamentale care asigură respectarea şi garantarea
drepturilor copilului în fiecare din ipotezele sale - fie că aceste
drepturi sunt obiectul unor reglementări, acte juridice emise ori
încheiate, fie că drepturile copilului sunt evocate în contextul
drepturilor şi îndatoririlor ce revin părinţilor sau altor reprezentanţi
52
legali ai săi, fie că referitor la copil sunt de efectuat demersuri ori sunt
de luat decizii de către autorităţile publice, organismele private
autorizate ori de către instanţele judecătoreşti - şi în fiecare dintre
domeniile de manifestare a drepturilor copilului - al drepturilor şi
libertăţilor civile, al dreptului la mediul familial şi îngrijire alternativă,
al dreptului la sănătate şi bunăstare, al dreptului la educaţie, activităţi
recreative şi culturale.
Principiul dominant este acela al respectării şi promovării cu
întâietate a interesului superior al copilului. Deşi enunţate individual,
celelalte principii nu au o existenţă autonomă, complet separabilă de
aceea a principiului interesului superior, de fapt fiecare dintre ele
exprimă o faţetă a interesului superior şi de aceea sunt deosebit de
valoroase în a orienta, a ghida desluşirea “specializată” a sensului
interesului superior al copilului.

2.1.1. Principiul interesului superior al copilului [art. 6 lit. a)]. Ceea

ce se poate afirma cu certitudine despre principiul interesului superior
al copilului este caracterul său primordial în materie de drepturi ale
copilului în general. Dificultăţile de interpretare şi, mai cu seamă, de
aplicare a principiului enunţat sunt pe măsura importanţei sale
declarate.
Prin forţa împrejurărilor, principiul în discuţie este acţionat
preponderent din “exterior”, nu de însuşi subiectul beneficiar, şi
presupune aprecieri, evaluări asupra stării drepturilor copilului în
funcţie de situaţia în care se găseşte acesta - ipotetic sau faptic - astfel
încât orice factor cu acţiune sau cu influenţă negativă de natură să
împiedice sau să stânjenească manifestarea drepturilor copilului să fie
înlăturat prin remodelarea unor elemente ale ocrotirii copilului sau a
înseşi formei de înfăptuire a protecţiei sale.

53
 Absenţa ori caracterul insuficient conturat al discernământului
copilului, asociată cu experienţa de viaţă limitată sunt compensate, din
punct de vedere juridic, printr-un sistem de mijloace de ocrotire atât a
persoanei, cât şi a patrimoniului copilului. În mod curent, în situaţii de
fapt obişnuite, ocrotitorul legal este chemat să identifice direcţia
interesului copilului şi să decidă în consecinţă, de exemplu, stabilind
felul educaţiei care urmează a fi dată sau încheind acte juridice de
administrare a patrimoniului acestuia. Iniţierea copilului în calitatea sa
de subiect de drept în ramuri juridice civile are loc treptat, pe măsura
maturizării sale, sub paza aceluiaşi principiu fundamental, al ocrotirii
interesului superior.
Caracterul primordial al principiului interesului superior al copilului
este inseparabil legat de caracterul său general. Dispoziţiile art. 2 din
Legea nr. 272/2004 indică, la nivel normativ, trei direcţii de acţiune
conjugată a principiului: cel dintâi, elementar şi esenţial pentru
eficienţa faptică, aplicată la circumstanţe de fapt reale, reiese din cele
stipulate în cuprinsul alineatului (1), conform cărora atât Legea
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cât şi orice alte
reglementări adoptate în domeniul respectării şi promovării drepturilor
copilului, precum şi orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în
acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului
superior al copilului. Bunăoară, acesta este criteriul consacrării
drepturilor fundamentale ale copilului, împreună cu garanţiile
specifice ataşate. Cea de a doua direcţie de acţiune, indicată prin art. 2
alin. (2), are în vedere, în special, înfăptuirea ocrotirii copilului, ca
unul din drepturile fundamentale recunoscute acestuia, în condiţii care
să asigure afirmarea pachetului general de drepturi ale copilului. În
exprimarea legală categorică cuprinsă în dispoziţia amintită, principiul
interesului superior este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi
obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi,
precum şi oricăror persoane cărora le-a fost plasat în mod legal. În
fine, cea de a treia, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3), are în vedere

54
prevalenţa principiului interesului superior al copilului în toate
demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile
publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele
soluţionate de instanţele judecătoreşti.
Pe scurt, legiuitorul consacră drepturile copilului şi impune
respectarea acestora ca stare de împlinire a dezideratului interesului
superior. Familia este microuniversul natural şi cel mai prielnic pentru
manifestarea drepturilor copilului, iar copilul are dreptul să crească
alături de părinţii săi [art. 30 alin. (1)]. Ca urmare, intruziunile în viaţa
familială a copilului - şi, în egală măsură, în viaţa familială a părinţilor
săi - sunt justificate, atât ca iniţiativă, cât şi ca formă de înfăptuire,
inclusiv durată, numai dacă se constată un derapaj de la interesul
superior al copilului prin restrângerile la care sunt supuse drepturile
recunoscute acestuia, din cauze reproşabile sau nu părinţilor, şi numai
în măsura necesară restabilirii condiţiilor de afirmare a drepturilor
copilului. De aceea, orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi
orice limitare a exerciţiului drepturilor părinteşti trebuie să fie
precedate de acordarea sistematică a serviciilor şi prestaţiilor
prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea părinţilor,
consilierea acestora, terapie, mediere, acordate pe baza unui plan de
servicii [art. 34 alin. (2)]. Copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau
de unul dintre ei împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor
expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi
numai dacă acest lucru este în interesul superior al copilului (art. 33).
Acelaşi principiu al interesului superior domină atât sfera
drepturilor nepatrimoniale, cât şi cea a drepturilor patrimoniale
ale copilului. Este o clasificare acceptată şi de Legea nr. 272/2004,
care, exemplificativ stabilind în cuprinsul art. 64 alin. (3) că pe durata
plasamentului în regim de urgenţă drepturile şi îndatoririle părinteşti
se suspendă de drept, transferă numai drepturile şi îndatoririle
privitoare la persoana copilului către persoana care l-a primit în
plasament, drepturile şi îndatoririle privitoare la bunurile copilului
55
urmând a fi exercitate, respectiv îndeplinite de către preşedintele
consiliului judeţean sau, după caz, de către primarul sectorului
municipiului Bucureşti. Nu este mai puţin adevărat că, în pofida
generozităţii cuprinzătoare din titlul legii, sugerând acoperirea
ambelor segmente, Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului este consacrată aproape exclusiv drepturilor cu caracter
personal, nepatrimonial, referirile la drepturile de natură patrimonială
fiind sporadice şi mai degrabă generice, în esenţa lor acestea din urmă
rămânând în continuare sub incidenţa dispoziţiilor Codului familiei.
Că nici nu s-ar fi intenţionat mai mult pare să indice art. 2 alin. (3),
atunci când se referă explicit la demersuri şi decizii ale autorităţilor
publice sau ale organismelor private ori ale instanţelor judecătoreşti
privitoare la copii; lăsând la o parte faptul că nu fiecare dintre
responsabilii amintiţi are atribuţiuni în legătură cu drepturile
patrimoniale ale copilului, din felul cum este formulat textul înţelegem
că obiectivul este asigurarea mediului protectiv cel mai favorabil
copilului din punct de vedere al dezvoltării sale fizice şi psihice, ceea
ce presupune intervenţii curative la nivelul drepturilor nepatrimoniale
ale subiectului. Acelaşi lucru reiese din întreg capitolul II al Legii nr.
272/2004, care, consacrat fiind drepturilor copilului, enunţă şi
defineşte drepturi, stabileşte obligaţii şi responsabilităţi exclusiv în
dimensiunea lor personală, în ceea ce priveşte drepturile de natură
patrimonială ale copilului mărginindu-se, în cuprinsul art. 23 alin. (6),
la indicaţia aplicabilităţii în continuare a prevederilor referitoare la
desemnarea unui curator în caz de conflict de interese. În plan
patrimonial, ocrotirea juridică a copilului, căreia art. 106 C. fam. îi
recunoaşte independenţa patrimonială faţă de părinţi, se înfăptuieşte
după reguli pe cât de simple, pe atât de riguroase şi eficiente, care pot
fi rezumate astfel: drepturile şi obligaţiile copilului sunt exercitate,
respectiv aduse la îndeplinire de ocrotitorul legal sau, după caz, de
minor, însă având încuviinţarea ocrotitorului legal, ocrotitor care
asigură de asemenea administrarea bunurilor copilului pe toată

56
perioada minorităţii. Acolo unde este cazul legea civilă instituie
măsuri suplimentare de protecţie patrimonială, inclusiv sub formă de
indulgenţe, refuzate altor subiecţi de drept. Este, de pildă, cazul
leziunii ca viciu de consimţământ şi domeniul său tradiţional de
manifestare, precum şi de abaterile de la regulile generale în materie
de nulitate pe care leziunea le poate antrena (art. 1157 C. civ., art. 25
din Decretul nr. 32/1954) sau de cerinţa de a fi instituit un curator
pentru situaţiile de conflict ori concurs de interese între ocrotitorul
legal şi copil (art. 132, 105 C. fam.).
Acestea sunt coordonatele generale ale principiului interesului
superior al copilului. În ceea ce priveşte aplicarea sa concretă la
situaţii de fapt determinate, dezvoltările teoretice sunt cu adevărat
anevoios de realizat, pentru că standardul interesului superior al
copilului nu beneficiază şi nici nu poate beneficia de criterii legale de
evaluare, cel puţin nu în sens de aritmetică a unor cerinţe absolute,
universale şi invariabile, valabile pentru fiecare copil în parte. În
concret, în viaţa de zi cu zi, principiul interesului superior al copilului
se particularizează, se “mulează” pe circumstanţele generale de trai ale
unui anume copil, cu nume şi prenume. Autorităţile cu competenţe şi
responsabilităţi în domeniu, veghind la respectarea interesului superior
al copilului, sunt chemate să stabilească dacă ocrotirea copilului este
sau nu asigurată în parametrii interesului superior şi, atunci când este
cazul, să identifice mijloacele supletive sau, după caz, alternative de
protecţie, în numele aceluiaşi interes superior al copilului.
Intervenţiile în spiritul interesului superior au ca punct de referinţă
condiţia actuală a unui copil determinat şi au ca ţintă ameliorarea
climatului protectiv, inclusiv - deşi numai în ultimă instanţă - prin
mutaţii ordonate la nivelul titularilor ocrotirii. Cu alte cuvinte,
constatându-se situaţia precară şi/sau neprielnică în care se găseşte
copilul, se urmăreşte îmbunătăţirea standardului său de viaţă,
comparaţia făcându-se între un timp prezent, cu date şi elemente de
fapt concrete, cuantificabile de observator fără riscuri considerabile de
57
alterare datorate factorului subiectiv, şi un timp viitor, cu beneficii
incerte, doar previzibile azi, care să ia locul evoluţiei posibil înscrise
(nici acest lucru nu este sigur) pe o traiectorie non-ascendentă. Avem
aşadar ca reper situaţia actuală în care se găseşte copilul şi intenţia
protectivă de a-i oferi un standard de viaţă superior.
Care vor fi însă criteriile acestui “standard superior”? Potrivit teoriei
“alegerii raţionale”, în procesul decizional ar fi de respectat
următoarele etape: identificarea tuturor opţiunilor posibile la o
situaţie-problemă, evaluarea rezultatelor previzibile ataşate individual
opţiunilor găsite, aproximarea şanselor de a se produce rezultatele
prefigurate pentru fiecare din opţiunile posibile, determinarea valorii
specifice fiecăruia dintre rezultatele în competiţie.
Practic însă, factorul subiectiv din spatele entităţii decizionale este
omniprezent şi orientează întreg procesul decizional, personalizându-l
prin transferul sistemului propriu de valori. Apoi, cel puţin în
contextul delegării sau preluării responsabilităţii pentru acte înscrise
sub semnul altruismului autentic pe care îl numim generic ocrotire
părintească, a decide nu se rezumă la o operaţiune pur intelectuală de
subordonare raţională a faptelor la concepte, ci mai presupune
inferenţe delicate prin implicarea intuitiv-prospectivă a datelor
empirice, furnizate de speţă sau aflate în relaţie de oarecare adiacenţă
cu acestea. Aşa se face că aceeaşi situaţie de fapt, supusă succesiv
examenului etapizat recomandat de teoria alegerii raţionale, nu este
ferită de soluţii divergente perfect justificabile. De exemplu, în
discuţie fiind chestiunea încredinţării copilului în cazul desfacerii
căsătoriei la unul dintre părinţi, prima instanţă hotărăşte încredinţarea
la mamă spre creştere şi educare, iar instanţa de apel decide, de
asemenea argumentat şi sub acoperirea aceleaşi intenţii, a promova
interesul superior al copilului, ca încredinţarea să se facă la tată.
Teoria îndoielii recomandă preluarea unui model de operaţionalizare
a normelor în matematică, pornind de la constatarea că în ştiinţele

58
matematice există o varietate de căi şi de metode pentru a se ajunge la
acelaşi rezultat. Ori de câte ori rezultatul obţinut pe căi şi metode şi căi
diferite este acelaşi, înseamnă că regulile de rezolvare sunt corecte.
Extinzând acest tip de raţionament la domeniul deciziilor în interesul
superior al copilului, ar însemna că principiul poate fi susţinut printr-o
varietate de strategii de apreciere, dar acestea sunt de importanţă
secundară câtă vreme rezultatul, adică promovarea binelui copilului,
este asigurat.
Desigur, nu poate fi contestată utilitatea instrumentarului propriu al
ştiinţelor exacte în abordarea fenomenelor socio-umane, însă eficienţa
suverană a modelelor impersonale într-un domeniu ce nu aparţine
cifrelor şi simbolurilor este, credem, iluzorie. Ecuaţia construită în
jurul factorului copil conţine prea multe variabile şi necunoscute
pentru a se putea clădi, contabiliceşte, un rezultat proclamat apoi a fi
egal cu rezultatul dorit, cu interesul superior al copilului. Pe de altă
parte, intrând în jocul raţionamentelor speculative, în cazul
principiului în discuţie, dificultăţile sunt date tocmai de incertitudinile
rezultatului - interesul superior al copilului, mai puţin de modul de
obţinere a unui rezultat anume, aşa încât modelul matematic propus de
teoria îndoielii devine inoperant.
Am înfăţişat succint două teorii din numeroasele inspirate de
Convenţia O.N.U. privind drepturile copilului în încercarea de a ilustra
dificultăţile de conceptualizare a “interesului superior al copilului”.
Vom coborî nivelul pretenţiilor generalizatoare încercând o abordare
pragmatică şi facem o constatare de domeniul simţului comun: situaţia
fiecărui copil este unică. Pot exista similitudini, nu şi suprapuneri
perfecte de situaţii. De aceea, nici interesul unui copil nu coincide cu
interesul altui copil, nici ca reper şi nici ca justificare a deciziei sau a
măsurii de protecţie, ci este un interes individual definibil. Din această
perspectivă, invocarea aproape obsesivă a principiului interesului
superior al copilului în tot cuprinsul legii în contexte dintre cele mai

59
variate este semnalul dat libertăţii de apreciere, după cum în alte
materii aceeaşi funcţie este asigurată de sintagma “pentru motive
temeinice”. Flexibilitatea principiului îndeamnă la aprecieri şi evaluări
contextuale.
Credem că pretenţia minimală a principiului interesului superior este
evitarea exceselor prin intruziuni gratuite sau brutale în viaţa privată a
familiei. Într-o cauză soluţionată de CEDO, Sabău şi Pârcălab contra
României, instanţa europeană a reţinut că în dreptul român interzicerea
drepturilor părinteşti se aplică automat şi de o manieră absolută, cu
titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă
cu închisoarea, fără nici un control din partea instanţelor şi fără a se
lua în considerare tipul infracţiunii şi natura intereselor minorilor. În
consecinţă, ea constituie mai degrabă un blam moral având ca
finalitate sancţionarea celui condamnat şi nu o măsură de protecţie a
copilului; în cauzele de acest tip examinarea a ceea ce serveşte mai
bine interesului copilului este întotdeauna de importanţă crucială, iar
interesul copilului trebuie să primeze faţă de orice alte considerente,
de aceea numai un comportament părintesc nedemn poate priva
persoana, în interesul superior al copilului, de drepturile sale
părinteşti. Sistemul de apărare din jurul copilului este conceput
concentric: nucleul natural şi legal este familia, formată din părinţi şi
copiii acestora [art. 4 lit. b)]; familia extinsă, cuprinzând copilul,
părinţii şi rudele acestuia până la gradul IV inclusiv [art. 4 lit. c)];
familia substitutivă, reunind persoanele, altele decât cele aparţinând
familiei extinse, care asigură, în condiţiile legii, creşterea şi îngrijirea
copilului [art. 4 lit. d)]. Formele particulare de exprimare a drepturilor
copilului în contextul ocrotirii sale de către titularul drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti pot fi “ajustate” chiar la iniţiativa copilului - de
exemplu, prin încuviinţarea judecătorească a cererii copilului care a
împlinit 14 ani de a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii
profesionale stabilite de către părinţi [art. 47 alin. (3)]- care este
informat asupra drepturilor sale, precum şi asupra modalităţilor de
60
exercitare a acestora, inclusiv prin dreptul de a depune plângeri
referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale (art. 29). Până la
proba contrară, prezumăm că părinţii îşi îndeplinesc onorabil
responsabilităţile privitoare la copil. Dacă însă obiectiv sau subiectiv
protecţia părintească lipseşte sau este deficitară ori defectuoasă, are
loc un fenomen condiţionat şi controlat de propagare a
responsabilităţilor privind copilul, mai întâi spre cercul familial extins
şi numai în ultimă instanţă, adică în absenţa sau în cazul
indisponibilităţii rudelor copilului până în gradul IV, poate intra în
discuţie ocrotirea asigurată de persoane din afara cercului de rude.
Separarea copilului de familia nucleară este o opţiune de rezervă,
copilul are dreptul de a creşte alături de părinţii săi [art. 30 alin. (1)] şi
nu poate fi separat de părinţi sau de unul dintre ei împotriva voinţei
acestora decât în cazurile expres şi limitativ prevăzute, sub rezerva
revizuirii judiciare (art. 33). Orice intervenţie de autoritate în
raporturile dintre părinţi şi copii se face cu ascultarea opiniei copilului
şi luarea în considerare a acesteia în funcţie de vârsta şi gradul său de
maturitate [art. 6 lit. h)], precum şi pe baza evaluării psihosociale a
copilului şi a familiei sale.
2.1.2. Principiul egalităţii şanselor şi nediscriminării [art. 6 lit. b)].
Egalitatea de şanse se poate afirma doar într-un ambient socio-juridic
non-discriminatoriu, orice discriminare fiind resimţită ca un
dezechilibru al şanselor. Potrivit art. 7, drepturile prevăzute de Legea
nr. 272/2004 “sunt garantate tuturor copiilor fără nici o discriminare,
indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă
opinie, de naţionalitate, apartenenţă etnică sau origine socială, de
situaţia materială, de gradul şi tipul unei deficienţe, de statutul la
naştere sau de statutul dobândit, de dificultăţile de formare şi
dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinţilor ori ale altor
reprezentanţi legali sau de orice altă distincţie”. Este o listă
impresionantă de criterii gravitând în jurul conceptului “discriminare”,
pe care-l vom înţelege ca fiind orice deosebire, excludere, restricţie

61
sau preferinţă care să aibă ca scop sau ca efect limitarea sau anularea
recunoaşterii, folosinţei sau exerciţiului, în condiţii de egalitate, a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Receptând mesajul universalităţii afirmat prin Convenţia O.N.U. cu
privire la drepturile copilului, legiuitorul român afirmă recunoaşterea
şi garantarea drepturilor nu doar copiilor cetăţeni români aflaţi pe
teritoriul ţării sau în afara graniţelor, dar şi copiilor fără cetăţenie aflaţi
în România, copiilor care solicită sau beneficiază de o formă de
protecţie în condiţiile reglementărilor privitoare la statutul şi regimul
refugiaţilor în România, precum şi copiilor cetăţeni străini aflaţi pe
teritoriul ţării noastre, în cazul acestora din urmă numai în situaţii de
urgenţă ca atare constatate de către autorităţile publice române (art. 3).
O aplicaţie importantă a principiului non-discriminării întâlnim în
art. 63 C. fam. care enunţă regula de importanţă crucială în materie de
ocrotire a copilului, anume aceea a deplinei egalităţi juridice dintre
copilul din afara căsătoriei cu filiaţia legal stabilită şi copilul din
căsătorie. Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii lor minori
au acelaşi conţinut, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie,
din afara căsătoriei sau adoptaţi - completează art. 97 C. fam.
În contextul promovării şi protejării drepturilor copilului, spiritul
egalităţii şanselor şi al nediscriminării este lesne de recunoscut în
numeroase din textele legii. Bunăoară, potrivit art. 47 alin. (1), copilul
are dreptul de a primi o educaţie care să-i permită dezvoltarea
aptitudinilor şi a personalităţii în condiţii nediscriminatorii, ceea ce în
cazul copilului aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase
sau lingvistice include, conform art. 27 alin. (1), dreptul la viaţă
culturală proprie, la declararea apartenenţei sale etnice, religioase, la
practicarea propriei sale religii, precum şi dreptul de a folosi limba
proprie în comun cu alţi membrii ai comunităţii din care face parte,

62
drept al cărui exerciţiu este asigurat şi urmărit de Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării [art. 27 alin. (2)]1.
Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului acordă o
atenţie specială copilului cu handicap. Dezavantajul unor deficienţe de
natură fizică sau psihică se cere compensat prin măsuri de protecţie
adecvate situaţiei celui în cauză, rezultă din cele cuprinse în art. 46,
pentru a se facilita accesul efectiv şi fără discriminare la educaţie,
formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire în
vederea ocupării unui loc de muncă, la activităţi recreative, precum şi
la orice alte activităţi apte să le permită deplina integrare socială şi
dezvoltare a personalităţii.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în
aplicarea art. 14 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale (denumită în continuare Convenţia
Europeană), sunt două criterii cumulative ale tratamentului
discriminatoriu: existenţa diferenţei de tratament în exerciţiul
drepturilor sau, într-o altă exprimare, aplicarea de tratamente
diferenţiate unor situaţii analoage sau comparabile; absenţa unei
justificări obiective şi rezonabile a acestei diferenţe de tratament,
precizându-se că identificarea unui “numitor comun al sistemelor
juridice” ale statelor membre este un indiciu pertinent al caracterului
rezonabil sau nu al diferenţei de tratament.
Ideea egalităţii de şanse şi a nediscriminării nu este echivalentă cu
aceea de uniformizare, de standardizare, ci, aparent paradoxal, reclamă

1 Recent, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul admiterii excepţiei de

neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 61/1993
privind alocaţia de stat pentru copii, constatând că textele criticate, condiţionând acordarea
alocaţiei de stat pentru copii de urmarea învăţământului general obligatoriu şi de încadrarea
copiilor în una dintre formele de învăţământ prevăzute de lege, excluse fiind şcolile
particulare, impun limitări vădit contrare atât art. 49 alin. (2) din Constituţie, stabilind că
“statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu
handicap”, cât şi prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, conform cărora
“cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

63
dreptul la tratament juridic diferenţiat, fiindcă în măsura în care
egalitatea nu este naturală, impunerea unui tratament juridic egal
înseamnă discriminare. Altfel spus, cerinţa principiului analizat este
aceea ca situaţiilor egale să le corespundă un tratament juridic egal, iar
situaţiilor diferite, tratamentul juridic aplicat să fie şi el diferenţiat.

2.1.3. Principiul responsabilizării părinţilor cu privire la respectarea

şi garantarea drepturilor copilului [art. 6 lit. c)]. În virtutea “atuului
biologic”, părinţii sunt cei mai de seamă vectori în respectarea şi
garantarea drepturilor copilului. Mai întâi, sunt principalii gestionari ai
drepturilor copilului ca reprezentanţi legali ai acestuia şi titular al unui
pachet consistent de obligaţii corelative. Apoi, ca agenţi educativi,
realizează iniţierea şi modelarea unei conduite a copilului conştient
adaptată statutului de depozitar de drepturi. În fine, în postura de
gardieni ai drepturilor copilului, veghează la respectarea lor intra şi
extra familial.
Înţelegem că în acest punct explicaţiile din perspectivă strict juridică
nu sunt cele mai adecvate. Dacă cerinţa responsabilizării părinţilor
sugerează conştientizarea lor cu privire la ceea ce aparţine copilului,
este rândul altor ştiinţe să intre în acţiune, în special psihologia şi
ştiinţele înrudite. Poate că numai în relaţia cu copilul nostru mai
reuşim să dăruim cu adevărat, natural şi necondiţionat. Cazurile de
atrofie a simţurilor nu beneficiază de prescripţie legală pentru doze
compensative. Tot ceea ce stă în puterea legii este să recomande
“asistenţă specializată pentru creşterea capacităţii acestora (a
părinţilor, n. n. ) de a se ocupa de copii” [art. 37 alin. (1)].
Însă responsabilizarea părinţilor mai are şi o altă componentă, legată
de compensarea lipsei sau insuficientei lor informări asupra existenţei
şi modalităţilor prin care pot fi valorificate, cu minimă implicare,
unele drepturi recunoscute copilului. Articolul 45 prevede că minorul
are dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale în
64
funcţie de resursele şi de situaţia în care se află el şi persoanele în a
căror întreţinere se află, iar părinţii au obligaţia să solicite autorităţilor
competente acordarea indemnizaţiilor, a prestaţiilor în bani sau în
natură, precum şi a altor facilităţi. Autorităţile administraţiei publice
locale au obligaţia de a informa părinţii şi copiii cu privire la
drepturile pe care le au, precum şi cu privire la modalităţile de
acordare a drepturilor de asistenţă socială şi de asigurări sociale 1.

2.1.4. Principiul primordialităţii responsabilităţii părinţilor cu

privire la respectarea şi garantarea drepturilor copilului [art. 6 lit.
d)]. Răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului
revine în primul rând părinţilor, stabileşte art. 5 alin. (2), reluând
laitmotivul în materie de ocrotire a minorului, aceştia având obligaţia
de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile părinteşti cu
paza interesului superior al copilului, în vederea asigurării bunăstării
materiale şi spirituale a copilului, în special prin îngrijirea acestuia,
prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii,
educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea legală şi
administrarea patrimoniului său - completează art. 31 alin. (2). Ca
prerogativă a calităţii lor de prim-responsabili, părinţii vor fi implicaţi
în toate deciziile, acţiunile şi măsurile privitoare la copil întreprinse de
autorităţile publice, de organismele private autorizate sau dispuse de
instanţele judecătoreşti [art. 2 alin. (4)], având dreptul să primească
informaţiile şi asistenţa de specialitate necesare în creşterea, îngrijirea
şi educarea copilului [art. 30 alin. (3)]. Să reamintim că potrivit
1 Unii sociologi sunt de părere că există o tendinţă a normelor juridice de a hipertrofia
responsabilitatea şi culpa parentală prin acreditarea unei imagini romantico-rousseauistă a
copilului inocent, bun de la natură, pe care familia îl “strică”. Se afirmă că prea generos
prezumata lipsă a discernământului copilului- subiect de drept, care fundează relaţiile dintre
părinţi şi copii, este intens popularizată pe cele mai diverse canale (mass-media, şcoală,
literatura ştiinţifică adresată părinţilor), cerându-se apoi părinţilor să modeleze discernământul
şi responsabilitatea copilului, pentru ale cărui acte deviante, încă o dată, săvârşite în condiţiile
lipsei prezumate a discernământului, doar ei ar fi culpabilizaţi, şi anume fără cruţare.

65
O.U.G. nr. 25/1997 privind regimul juridic al adopţiei (în prezent
abrogată), în anumite cazuri este adevărat, limitativ indicate părinţii
erau excluşi dintr-o operaţiune juridică cu efecte categorice şi aproape
ireversibile asupra înseşi relaţiilor de rudenie dintre părinţi şi copii.
Noua lege a adopţiei, Legea nr. 273/2004, promovează o altă
concepţie, în care consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti este
necesar ori de câte ori în mod obiectiv este posibil de obţinut, cu
nuanţarea inovatoare că în mod excepţional instanţa va putea trece
peste refuzul dovedit abuziv al părinţilor de a consimţi la adopţie [art.
13 alin. (1)].
În spiritul principiului constituţional al egalităţii dintre sexe [art. 16
alin. (1) din Constituţia României], responsabilitatea este egal
distribuită între cei doi părinţi [art. 31 alin. (1) din Legea nr.
272/2004]. Drepturile şi îndatoririle părinteşti au acelaşi conţinut în
raport cu tatăl, precum şi în raport cu mama, fără vreo distincţie după
cum copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptat. Cu
toate că Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului nu
reiterează explicit principiul independenţei patrimoniale dintre părinţi
şi copii - în sensul că părintele nu are nici un drept asupra bunurilor
copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, afară de dreptul la
moştenire şi dreptul la întreţinere, art. 106 C. fam. - credem că nici
acesta nu poate fi omis din contextul regulilor minimale ale
responsabilităţii părinteşti.
În subsidiar, responsabilitatea pentru protecţia şi asistenţa copiilor în
realizarea şi exercitarea drepturilor recunoscute lor revine colectivităţii
locale. Având obligaţia de a sprijini părinţii sau un alt reprezentant
legal al copilului, autorităţile administraţiei publice locale vor
dezvolta, în exprimarea legii, “servicii diversificate, accesibile şi de
calitate, corespunzătoare nevoilor copilului” [art. 5 alin. (3)]. După
cum rezultă din art. 107-110, “serviciile” de care se face vorbire,
având ca scop prevenirea separării copilului de părinţii săi, precum şi
asigurarea protecţiei speciale a copilului separat, temporar sau
66
definitive de părinţii săi, sunt de trei tipuri: servicii de zi, prin care se
asigură menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţilor copilului şi
ale părinţilor săi în vederea depăşirii situaţiilor care ar putea determina
separarea copilului de familia sa; servicii de tip familial, prin care se
asigură, la domiciliul unei persoane fizice sau al unei familii, creşterea
şi îngrijirea copilului separat de părinţii săi fie temporar, fie definitiv,
ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului; servicii de tip rezidenţial,
prin care se asigură protecţia, creşterea şi îngrijirea copilului separat,
temporar sau definitiv, de părinţii săi, şi faţă de care a fost dispusă
măsura plasamentului. Dintre aceste tipuri de servicii, consiliile locale
ale municipiilor, oraşelor, comunelor şi sectoarelor municipiului
Bucureşti au obligaţia să organizeze, fie autonom, fie prin asociere,
servicii de zi, potrivit nevoilor comunităţii respective (art. 111).
Celelalte tipuri de servicii - familial, respectiv rezidenţial - sunt
organizate de consiliul judeţean (consiliul local al sectorului
municipiului Bucureşti), care, în funcţie de nevoile evaluate, poate de
asemenea organiza şi dezvolta servicii de zi (art. 112).
Intervenţia statului în mecanismele drepturilor copilului este declarată
complementară. Statul asigură protecţia copilului şi garantează
respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată
de instituţiile statului şi de autorităţile publice cu atribuţii în acest
domeniu [art. 5 alin. (4)], îndeosebi prin asumarea unor obligaţii
pozitive în domeniul educaţiei - precum facilitarea accesului la
educaţie preşcolară şi asigurarea învăţământului general - obligatoriu
şi gratuit, organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru copiii
care nu pot răspunde cerinţelor programei şcolare naţionale, precum şi
pentru copiii care au abandonat şcoala în vederea reintegrării în
sistemul naţional de învăţământ, prevenirea abandonului şcolar din
motive economice prin acordarea unor servicii sociale în mediul şcolar
şi alte asemenea, detaliate prin art. 48-49- al asigurării serviciilor de
sănătate şi asistenţă socială - cum ar fi accesul garantat al copilului la
servicii medicale şi de recuperare, precum şi la medicaţia
67
corespunzătoare stării sale în caz de boală, costurile aferente fiind
suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi
de la bugetul de stat (art. 43)- al identificării şi asistării copiilor cu
nevoi speciale, inclusiv prin dreptul recunoscut reprezentanţilor
Serviciului public de asistenţă socială, respectiv ai Direcţiei generale
de asistenţă socială şi protecţie a drepturilor copilului de la nivelul
sectoarelor municipiului Bucureşti, de a vizita copilul la locuinţa sa
pentru a se informa despre felul în care este îngrijit, despre sănătatea şi
dezvoltarea sa fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională,
dacă există motive temeinice de a suspecta că viaţa şi securitatea
copilului sunt primejduite în familie [art. 36 alin. (1)].
Dacă şi în ce măsură unele din formele de implicare a statului pot
deveni o ameninţare la adresa dreptului la viaţă intimă, familială şi
privată, garantat prin art. 26 al Constituţiei, rămâne o temă deschisă.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Copilului, în
interpretarea art. 8 din Convenţie, obligaţia statului de a respecta viaţa
de familie nu se rezumă la aceea de a nu recurge la ingerinţe
neconforme celor stabilite prin art. 8, în cadrul vieţii de familie copilul
are dreptul de a fi protejat contra relelor tratamente la care ar putea fi
supus de către alţi membrii ai familiei, în consecinţă Curtea stabileşte
obligaţia pozitivă în sarcina statelor de a “proteja copiii, având la
dispoziţie un evantai de mijloace, printre care şi retragerea acestora
din căminul familial”. Pentru situaţiile în care sunt luate măsuri cu
semnificaţie de ingerinţe în viaţa de familie, Curtea mai stabileşte
obligaţia pozitivă a statului, de natură procedurală, ca părinţii să fie
informaţi din oficiu cu privire la probele ce stau la baza unei măsuri de
separare a copilului de familia sa, de a fi implicaţi în procesul
decizional, privit ca întreg, într-o măsură suficientă protejării
intereselor acestora, precum şi de a facilita reunirea familiei, luând
toate măsurile necesare pentru a menţine relaţiile personale şi, la
momentul oportun, reconstituind familia, în special prin revocarea

68
măsurii de separare a copilului de familia sa, de îndată ce acest lucru
este posibil.

2.1.5. Principiul descentralizării serviciilor de protecţie a copilului,

intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre instituţiile publice
şi organismele private autorizate [art. 6 lit. e)]. La nivel central,
monitorizarea respectării principiilor şi a drepturilor recunoscute
copilului, precum şi coordonarea şi controlul activităţilor de protecţie
şi promovare a drepturilor copilului se realizează de către Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, având personalitate
juridică şi aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii
Sociale şi Familiei (art. 100). Apărarea drepturilor şi libertăţilor
copilului în raporturile acestuia cu autorităţile publice în scopul
promovării şi îmbunătăţirii condiţiei copilului se realizează şi prin
instituţia Avocatului Poporului (art. 101).
La nivel local, autorităţile publice locale au obligaţia să garanteze şi
să promoveze respectarea drepturilor copiilor din unitatea lor
administrativ-teritorială, asigurând prevenirea separării copilului de
părinţii săi, precum şi protecţia socială a copilului lipsit, temporar sau
definitiv, de ocrotirea părinţilor săi (art. 102). În subordinea consiliilor
judeţene, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului
Bucureşti, funcţionează Comisia pentru protecţia copilului, ca organ
de specialitate fără personalitate juridică [art. 104 alin. (1)], care,
printre alte atribuţii, se pronunţă cu privire la propunerile de stabilire a
unei măsuri speciale de protecţie a copilului [art. 104 alin. (1) lit. b)];
de asemenea, în subordinea aceleiaşi autorităţi se înfiinţează Direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului, instituţie
publică cu personalitate juridică, prin reorganizarea serviciului public
specializat pentru protecţia copilului existent în baza O.U.G. nr.

69
26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate - act normativ
abrogat prin Legea nr. 272/2004 (art. 105).
Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a implica
colectivitatea locală în procesul de identificare a nevoilor comunităţii
şi de soluţionare a problemelor sociale care privesc copiii. Vor putea fi
create în acest scop structuri comunitare consultative, cuprinzând
oameni de afaceri locali, preoţi, cadre didactice, medici, consilieri
locali, poliţişti etc. Rolul acestor structuri consultative ar fi, potrivit
art. 103, atât de “soluţionare a unor cazuri concrete, cât şi de a
răspunde nevoilor globale ale respectivei comunităţi”. Nu este deloc
limpede cum şi în ce limite este imaginată implicarea structurilor
comunitare consultative în soluţionarea unor cazuri concrete.
La nivelul municipiilor şi oraşelor funcţionează Serviciul public de
asistenţă socială, având competenţe atent detaliate prin art. 106,
exercitate la nivelul comunelor de către persoanele cu atribuţii de
asistenţă socială din cadrul aparatului propriu al consiliilor locale.
Rolul Serviciului public de asistenţă socială este deosebit de
consistent: monitorizează şi analizează situaţia copiilor din unitatea
administrativ-teritorială, precum şi modul de respectare a drepturilor
copilului, asigurând centralizarea şi sintetizarea datelor şi informaţiilor
relevante; realizează activitatea de prevenire a separării copilului de
familia sa; identifică şi evaluează situaţiile care impun acordarea
serviciilor şi/sau a prestaţiilor şi acordă aceste servicii şi/sau prestaţii
pentru prevenirea separării copilului de familia sa; elaborează
documentaţia necesară pentru acordarea serviciilor şi/sau prestaţiilor şi
acordă aceste servicii şi/sau prestaţii; asigură consilierea şi informarea
familiilor cu copii în întreţinere asupra drepturilor şi obligaţiilor
acestora, asupra drepturilor copilului şi asupra serviciilor disponibile
pe plan local; asigură şi urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire şi
combatere a consumului de alcool şi droguri, de prevenire şi
combatere a violenţei în familie, precum şi a comportamentului
delicvent; vizitează periodic la domiciliu familiile şi copiii care
70
beneficiază de servicii de protecţie şi prestaţii; înaintează propuneri
primarului în cazul în care este necesară luarea unei măsuri de
protecţie specială; urmăresc evoluţia dezvoltării copilului şi modul în
care părinţii acestuia îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile
cu privire la copilul care a beneficiat de o măsură de protecţie specială
şi a fost reintegrat în familia sa; colaborează cu Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţie a copilului în domeniul protecţiei
copilului şi transmite acesteia toate datele şi informaţiile solicitate (art.
106). Dacă ar fi să rezumăm, Serviciul public de asistenţă socială
asigură depistarea situaţiilor de risc potenţial sau real la adresa
copilului, înaintează propuneri cu privire la protecţia drepturilor
acestuia, asigură şi urmăreşte realizarea practică a măsurilor,
serviciilor sau prestaţiilor de asistenţă a copilului şi a familiei sale
dispuse, după caz, de Comisia pentru protecţia copilului, de Direcţia
generală pentru asistenţă socială şi protecţie a drepturilor copilului sau
de instanţa de judecată.
Cât priveşte organismele private legal constituite şi acreditate, acestea
pot înfiinţa, organiza şi dezvolta servicii de prevenire a separării
copilului de familia sa, precum şi de protecţie specială a copilului sub
forma serviciilor de zi, a serviciilor de tip familial sau a serviciilor de
tip rezidenţial, însă numai pe baza licenţei eliberate de Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (art. 113-114).
Pasivitatea celor obligaţi să ia măsuri de ocrotire a copilului,
cunoscând sau trebuind să cunoască situaţia de risc pe care o prezintă
propriul mediu familial este, în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, o încălcare a obligaţiei pozitive a statului de a
asigura asistenţă şi ocrotire.

2.1.6. Principiul asigurării unei îngrijiri individualizate şi

personalizate pentru fiecare copil [art. 6 lit. f)].

71
 Dacă admitem că principiul interesului superior al copilului este un
proces continuu de identificare a nevoilor de dezvoltare cu o finalitate,
dincolo de pragul constatativ-contemplativ, traductibilă în fapte, iar
configuraţia şi conţinutul său nu sunt predeterminate, ci variabile, în
funcţie de etapa de dezvoltare a copilului şi de ritmurile sale
particulare situate într-un anumit context socio-familial, cerinţa
asigurării unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare
copil, pe fondul dreptului fundamental al copilului la respectarea
personalităţii şi individualităţii sale [art. 28 alin. (1)], furnizează
consistenţă principiului promovării interesului superior al acestuia. În
raporturile dintre părinţi şi copii principiul îngrijirii individualizate şi
personalizate a fiecărui copil, deşi activ, este totuşi mai puţin
spectaculos câtă vreme ocrotirea copilului se înscrie în coordonate
normale, în limitele perimetrului familial. Când problema copilului nu
mai este una exclusiv familială, fie că este vorba de forme
complinitorii de intervenţie, cu menţinerea copilului în familie şi
furnizarea de servicii şi de prestaţii care să întregească ocrotirea
părintească, fie că se impun măsuri ferme, supletive de asistenţă
părintească a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea
părinţilor, decizia se va lua în baza evaluării complexe, psihosociale a
copilului şi a familiei sale. Orice limitare a exerciţiului drepturilor
părinteşti, precum şi orice separare a copilului de părinţii săi sunt
obligatoriu precedate de acordarea sistematică a serviciilor şi
prestaţiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea
corespunzătoare a părinţilor, consilierea acestora, terapie sau mediere,
în urma estimării situaţiei copilului şi a familiei sale, stabileşte art. 34
alin. (2), art. 35 alin. (1); în toate cauzele având ca obiect protecţia
drepturilor copilului, Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie
a copilului de la domiciliul acestuia sau direcţia în a cărei rază
administrativ-teritorială a fost găsit copilul va întocmi şi va prezenta
instanţei un raport cu date referitoare la starea şi personalitatea

72
copilului, condiţiile în care a crescut şi orice alte date relevante pentru
soluţionarea cauzei [art. 130 alin. (1)].
Nevoile speciale ale copilului cu dizabilităţi reclamă un tratament
adecvat. După cum se spune în cuprinsul art. 46, el are dreptul la
îngrijire specială, la educaţie, recuperare, compensare, reabilitare şi
integrare, adaptate posibilităţilor proprii. Îngrijirea specială constă în
ajutorul oferit gratuit - ori de câte ori acest lucru este posibil - pentru
facilitarea accesului efectiv şi fără discriminare la educaţie, formare
profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire, în vederea
ocupării unui loc de muncă, la activităţi recreative, precum şi la orice
alte activităţi menite să permită integrarea socială deplină şi
dezvoltarea personalităţii copilului cu handicap.
Individualizarea şi personalizarea îngrijirii acordate le percepem ca
având loc într-o manieră cursivă, printr-un şir de acte/fapte adaptate şi
readaptate nevoilor actuale ale copilului. Cu toate acestea, în cazul
copilului asistat se pot evidenţia trei etape al căror succes înlănţuit ar
asigura reuşita întregului demers: mai întâi determinarea exactă a stării
de fapt, în al doilea rând identificarea modalităţii optime de asistenţă,
iar în al treilea rând monitorizarea evoluţiei situaţiei copilului asistat.
Cea de a treia etapă imprimă dinamism principiului în discuţie. Natura
şi intensitatea formelor de asistenţă se cer adaptate continuu la situaţia
concretă în care se află copilul, în aşa fel încât ele să nu devină nici
excesive, şi deci sufocante, dar nici depăşite, insuficiente în raport cu
circumstanţele reactualizate, şi în consecinţă, cel puţin în parte,
ineficiente. În cazul măsurilor de protecţie specială, art. 68 instituie
obligativitatea verificării trimestriale a împrejurărilor care au stat la
baza stabilirii lor, şi dacă se constată modificări, Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţie a copilului este ţinută să sesizeze de
îndată Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa de
judecată, dacă măsura de protecţie a fost dispusă de către aceasta, în
vederea modificării sau, după caz, a încetării măsurii; dreptul de

73
sesizare este de asemenea recunoscut părinţilor, altui reprezentant al
copilului, precum şi copilului subiect al măsurii.
Este deosebit de important pentru validarea principiului ca
individualizarea şi personalizarea asistenţei să aibă loc cu implicarea
copilului. Legiuitorul a instituit, de asemenea cu valoare de principiu,
regula ascultării opiniei copilului şi luării în considerare a acesteia,
potrivit cu vârsta şi gradul său de maturitate [art. 6 lit. h)].

2.1.7. Principiul respectării demnităţii copilului [art. 6 lit. g)].

Ineditul enunţului ne face să reluăm lectura textului. Ne-am obişnuit să
asociem tema demnităţii cu purtătorul său adult. Dar demnitatea
copilului? Dacă am perceput-o ca atare ici acolo, a fost mai degrabă
implicit şi vag decât conştient. În relaţiile noastre cu copilul suntem
înclinaţi să pornim de la “înălţimea” sinelui, să-l asemănăm cu noi
înşine, să proiectăm asupra lui propria noastră logică şi propria noastră
mentalitate, ignorând prezenţa unei raţionalităţi infantile, ca mai apoi
să-l caracterizăm în comparaţie cu noi, adulţii, adică prin ceea ce nu
este sau nu are. Spunem, de exemplu, că minorul nu are discernământ.
În cuprinsul Legii nr. 272/2004 una din aplicaţiile importante ale
principiului se află în legătură cu ceea ce în mod tradiţional numim
“corecţie părintească” şi pare să anunţe apusul practicilor depăşind,
adesea, limitele rezonabilului. Astfel, după cum stabileşte art. 28,
dreptul fundamental al copilului la respectarea personalităţii şi
individualităţii sale se opune aplicării de pedepse fizice sau altor
tratamente umilitoare sau degradante; măsurile de disciplinare a
copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului,
nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice sau acelea care se
află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea
emoţională a copilului, nici în familie, nici în instituţiile care asigură
protecţia, îngrijirea şi educarea copiilor [art. 28 alin. (2), art. 90].
Părinţii sunt obligaţi să coopereze cu copilul şi să-i respecte

74
demnitatea şi viaţa intimă, privată [art. 32 lit. b)], iar în cadrul
procesului instructiv-educativ sunt interzise pedepsele corporale,
copilul având dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice
[art. 48 alin. (2)]1.
Nevoile speciale ale copilului cu dizabilităţi reclamă asistenţă
adecvată în vederea facilitării accesului efectiv şi non-discriminatoriu
la educaţie, formare profesională, servicii medicale, recuperare,
pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă, la activităţi recreative
şi la orice alte activităţi care ar contribui la dezvoltarea personalităţii şi
deplina lor integrare socială, asistenţă realizată în condiţii în care să le
garanteze demnitatea şi să favorizeze autonomia şi participarea activă
la viaţa comunităţii (art. 46).
În fine, afirmarea demnităţii copilului nu poate fi completă fără un
sistem de protecţie a acestuia împotriva oricăror forme de exploatare.
Ar fi prematur să intrăm acum în dezvoltări pe marginea prevederilor
cuprinse în Capitolul VI al Legii privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, capitol consacrat protecţiei împotriva exploatării.
Ne mărginim să exemplificăm prin câteva din acele acţiuni care sunt
interzise tocmai în considerarea afrontului pe care îl aduc demnităţii
copilului: folosirea sau expunerea copilului de către părinţi sau alţi
reprezentanţi legali ori alte persoane responsabile de creşterea şi
îngrijirea lor în scopul de a obţine avantaje personale sau de a
influenţa deciziile autorităţilor publice [art. 22 alin. (4)]; orice practică
prin intermediul căreia copilul este dat de unul sau ambii părinţi sau de

1 De asemenea, în numele aceluiaşi principiu al respectării demnităţii copilului, este consacrat

dreptul la protejarea imaginii sale publice, a vieţii intime, private şi familiale (art. 22).
Bunăoară, la solicitarea copilului se asigură confidenţialitatea consultaţiei medicale acordate
[art. 43 alin. (3) lit. h)], este interzis să dea publicităţii orice date referitoare la săvârşirea de
fapte penale de către copilul care nu răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana sa
(art. 83), iar participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul
programelor audiovizuale poate avea loc numai cu consimţământul scris al acestuia şi al
părinţilor şi al altui ocrotitor legal [art. 22 alin. (3)].

75
reprezentantul său legal, în schimbul unei recompense sau nu, în
scopul exploatării copilului sau a muncii acestuia [art. 87 alin. (2)].

2.1.8. Principiul ascultării opiniei copilului şi luării în considerare a

acesteia, ţinând seama de vârsta şi de gradul său de maturitate [art.
6 lit. h)].
Regula consultării obligatorii a copilului în procedurile judiciare sau
administrative care îl implică, întâlnită mai cu seamă în legătură cu
soluţionarea cererii privind încredinţarea sa spre creştere şi educare în
cazurile de scindare a ocrotirii părinteşti [adică în situaţia desfacerii, a
desfiinţării căsătoriei părinţilor, a încredinţării minorului consecutiv
stabilirii filiaţiei paterne din afara căsătoriei, potrivit art. 42 alin. (2),
art. 44, art. 65 C. fam.], pare acum aproape derizorie în comparaţie cu
dimensiunile pe care le implică recunoaşterea, cu rang de drept
fundamental, a libertăţii de opinie a copilului capabil de discernământ,
în orice problemă care îl priveşte [art. 24 alin. (1) din Legea nr.
272/2004]. În spiritul principiului ascultării copilului şi luării în
considerare a opiniei acestuia, în orice procedură judiciară sau
administrativă care îl priveşte, copilul, indiferent de vârstă, are dreptul
de a fi ascultat şi poate cere să fie ascultat; este obligatorie ascultarea
copilului care a împlinit 10 ani, dar poate fi ascultat şi copilul cu
vârsta sub acest prag, dacă autoritatea care instrumentează cauza
consideră necesară părerea copilului [art. 24 alin. (2), alin. (5)], iar în
caz de refuz, aceeaşi autoritate se va pronunţa printr-o decizie
motivată [art. 24 alin. (5)].
Alături de o remarcabilă cuprindere, să-i spunem cantitativă, în sensul
că beneficiul principiului nu se restrânge la o anumită grupă de vârstă
(a copiilor de peste 10 ani), observăm şi o binevenită amplificare
calitativă a acestuia, în sensul că ceea ce se urmăreşte este obţinerea,
atât cât permit circumstanţele personale (gradul de maturitate), unei
opinii exprimate de copil în cunoştinţă de cauză. Avem în vedere

76
dispoziţia conform căreia dreptul de a fi ascultat conferă copilului
posibilitatea de a solicita şi de a obţine orice informaţie pertinentă, de
a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra
consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată,
precum şi asupra consecinţelor oricăror decizii care îl privesc [art. 24
alin. (3)]. La fel de explicit, în materie de adopţie, Direcţia generală
pentru asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să ofere
copilului informaţii şi explicaţii clare şi complete, potrivit vârstei şi
gradului său de maturitate, referitoare la etapele şi durata procesului
de adopţie, la efectele acesteia, precum şi la adoptator şi familia
adoptatoare şi rudele acestora (art. 4 din Legea nr. 273/2004).
Pe de altă parte, acţiunea principiului este generală, însoţeşte dreptul
fundamental al copilului la liberă exprimare atât în relaţiile “oficiale”
cu autorităţile judiciare sau administrative, cât şi în relaţiile cu părinţii.
Potrivit art. 32 lit. c), părinţii sunt obligaţi să informeze copilul despre
toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare
opinia acestuia. În acelaşi sens, potrivit art. 23 alin. (3), părinţii sau,
după caz, alţi reprezentanţi legali ai copilului, persoanele care au în
plasament copii, precum şi persoanele care, prin natura funcţiei,
promovează şi asigură respectarea drepturilor copilului au obligaţia de
a-i oferi informaţii, explicaţii şi sfaturi în funcţie de vârsta şi gradul de
înţelegere al copilului, precum şi de a-i permite să-şi exprime punctul
de vedere, ideile şi opiniile.
Se cuvine o distincţie necesară între dreptul copilului de a fi ascultat
şi măsura în care opinia sa este receptată. Cum se poate observa din
lectura textului art. 6 lit. h), legiuitorul nu impune absurdul, nu
instituie pentru nimeni obligaţia de a se conforma pur şi simplu
doleanţelor copilului indiferent de circumstanţe, ci dimpotrivă,
obligaţia este aceea de a se ţine seama (şi) de opinia copilului, cu
moderaţia cuvenită în raport de vârsta şi gradul său de maturitate, însă
decizia se va lua prin prisma interesului superior al copilului. Pe scurt,
este vorba de consultarea copilului şi nu de luarea consimţământului
77
acestuia. Dacă aceasta este regula, excepţiile nu fac decât să o
confirme. Este posibil ca în unele materii să intereseze însuşi
consimţământul copilului, nu doar opinia sa, aşa cum se întâmplă în
cazul adopţiei, când în baza dispoziţiilor exprese ale legii manifestarea
de voinţă a copilului care a împlinit 10 ani are semnificaţia unui
element constitutiv al operaţiunii juridice [art. 11 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei]. Într-o manieră
asemănătoare, legat de instituirea măsurilor de protecţie specială, art.
53 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 pretinde consimţământul copilului
care a împlinit 14 ani faţă de măsura propusă, cu precizarea că, în
situaţii temeinic motivate, instanţa poate trece peste refuzul acestuia
de a-şi exprima consimţământul.

2.1.9. Principiul asigurării stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea,

creşterea şi educarea copilului, ţinând cont de originea sa etnică,
religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri de
protecţie [art. 6 lit. i)].
Textul se referă în mod explicit la situaţiile în care se impune luarea
unei măsuri de protecţie - acestea fiind, potrivit art. 39 alin. (2), tutela,
măsurile de protecţie specială, adopţia - însă aceeaşi preocupare pentru
asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea
copilului, cu accentul pe componenta “stabilitate”, face ca decizia
separării sale de familie să fie o soluţie de ultimă instanţă. În vederea
prevenirii separării de familie a copilului aflat în dificultate, legiuitorul
instituie obligativitatea acordării de servicii şi prestaţii pe baza
evaluării psihosociale a copilului şi a familiei sale, asigurarea
informării şi consilierii părinţilor, precum şi a terapiei şi oficiilor de
mediere [art. 4 lit. f), art. 34 alin. (2)]. Luarea în discuţie a cererii de
instituire a unei măsuri de protecţie specială are loc numai după ce se
constată că, în pofida serviciilor şi prestaţiilor acordate, menţinerea
copilului în familie nu este posibilă [art. 35 alin. (5)]. Pe durata

78
separării copilului de părinţii săi se va urmări facilitarea menţinerii
relaţiilor personale şi a contactelor directe cu aceştia, sub rezerva
conformităţii cu interesul superior al copilului, rezultă din cele
cuprinse în art. 16 alin. (1), art. 60 alin. (3) lit. c).
Sugestive pentru rigurozitatea cu care este urmat principiul supus
atenţiei sunt criteriile de selecţie a persoanei sau familiei care va
prelua, temporar sau definitiv, ocrotirea părintească a copilului separat
de familia sa, de astă dată prevalând componenta “continuităţii”
înscrisă în coordonatele de origine etnică, religioasă, culturală şi
lingvistică în care a fost cuprins copilul. Aşadar, prin art. 39 alin. (2),
fiind enumerate măsurile de protecţie, şi anume tutela, măsurile de
protecţie specială (intră aici, conform art. 55, plasamentul,
plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată) şi
adopţia, se reiterează invitaţia ca în alegerea uneia dintre soluţii să se
ţină seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei
continuităţi în educarea copilului, de originea sa etnică, religioasă,
culturală şi lingvistică. Cum toate aceste condiţii cel mai lesne sunt de
găsit în cercul de persoane din proximitatea familiei copilului, dintre
candidaţii pentru preluarea ocrotirii părinteşti au întâietate membrii
familiei extinse - denumire generică reunind rudele copilului până la
gradul IV [art. 4 lit. c)]- precum şi, în materie de tutelă, rudele din
afara familiei extinse, afinii, prietenii familiei copilului - a se vedea
privitor la tutelă art. 41 alin. (2), art. 42 alin. (1), privitor la măsura
plasamentului şi a plasamentului în regim de urgenţă art. 60 alin. (1),
alin. (3), art. 64 alin. (2), referitor la măsura supravegherii specializate
art. 82 alin. (2), în ceea ce priveşte adopţia, art. 26 alin. (2) din Legea
nr. 272/2004. Odată stabilită una dintre măsurile de protecţie, cu
paza asigurării unei anume continuităţi în ocrotirea copilului, revin
preocupările pentru menţinerea stabilităţii în ocrotirea acestuia. În
anumite circumstanţe este posibilă înlocuirea unei măsuri de protecţie
cu alta, de exemplu, copilul aflat în plasament poate fi adoptat. Într-o
asemenea situaţie, exigenţele stabilităţii şi continuităţii desemnează

79
persoana sau familia la care a fost plasat copilul ca fiind cel mai
potrivit adoptator. Aceasta este şi recomandarea legiuitorului, cuprinsă
în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al
adopţiei.
Acestea sunt formele generale de manifestare ale principiului stipulat
în art. 6 lit. i) din Legea nr. 272/2004. Îl putem de asemenea
recunoaşte în diferite dispoziţii particulare, cu aceeaşi finalitate,
anume aceea de a feri copilul de evoluţii afectiv-emoţionale bruscate.
Bunăoară, una din condiţiile cerute pentru a fi tutore este aceea de a
avea domiciliul în România [art. 41 alin. (1)], la fel şi în cazul
persoanei sau familiei care primeşte un copil în plasament sau în
plasament în regim de urgenţă [art. 58 alin. (2), art. 64 alin. (2)]; la
stabilirea măsurii plasamentului, a plasamentului în regim de urgenţă,
precum şi în cazul adopţiei se va urmării menţinerea fraţilor împreună-
art. 60 alin. (2) lit. b), art. 64 alin. (2) din Legea nr. 272/2004,
respectiv art. 6 din Legea nr. 273/2004; sunt interzise orice acţiuni
menite să influenţeze convingerile religioase ale copilului beneficiind
de o măsură de protecţie specială [art. 25 alin. (4)].

2.1.10. Principiul celerităţii în luarea oricărei decizii cu privire la

copil [art. 6 lit. j)].
Raţiunea de a fi a formelor şi mijloacelor de protecţie alternativă este
aceea de a asigura securitatea copilului pe toată durata copilăriei,
astfel ca, indiferent de circumstanţe, el să nu fie lipsit nici un moment
de asistenţă şi ocrotire. Operativitatea în luarea deciziilor, ritmicitatea
în desfăşurarea procedurilor prescrise au un rol decisiv în asigurarea
eficienţei şi a calităţii oricărei hotărâri privitoare la copil.
Temporizările inutile, amânările fără rost, ezitările între asumarea
responsabilităţii intervenţiei şi confortul pasivităţii, pot anula
beneficiile unei replici protective tardive la nevoi, eventual stinse între
timp.

80
 Una din expresiile principiului celerităţii este felul în care au fost
aşezate competenţele în materie de decizii privitoare la copil. Regula
înscrisă în art. 38 desemnează instanţa judecătorească [mai precis,
ţinând seama şi de art. 124 alin. (1), alin. (2), tribunalul de la
domiciliul copilului sau în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul]
ca singura autoritate competentă să se pronunţe cu privire la persoana
care exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile părinteşti în situaţia
copilului lipsit, temporar sau permanent, de ocrotirea părinţilor săi, cu
privire la modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc
obligaţiile părinteşti, cu privire la decăderea totală sau parţială din
drepturile părinteşti, precum şi cu privire la redobândirea drepturilor
părinteşti. Cu toate acestea, în situaţiile speciale în care stringenţa unei
decizii, cu pronunţat caracter provizoriu, nu lasă loc de îndoieli, iar
intervenţia instanţei ar avea, în condiţiile date, un efect dilatoriu
nedorit, decizia se va lua de către Comisia pentru protecţia copilului-
este vorba despre măsura plasamentului dispusă faţă de copilul care, în
vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor
din motive neimputabile acestora, precum şi a plasamentului copilului
care a săvârşit o faptă penală, dar nu răspunde penal, dacă, în ambele
cazuri, există acordul părinţilor pentru instituirea acestei măsuri [art.
61 alin. (1)]- sau, în situaţii extreme şi cu acţiune tranzitorie, de către
directorul Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului-
este cazul plasamentului în regim de urgenţă a copilului găsit sau
abandonat în unităţi sanitare, a copilului abuzat sau neglijat, dacă nu
se întâmpină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice
sau a persoanelor fizice care asigură protecţia copilului respectiv [art.
65 alin. (1)].
Aceeaşi preocupare pentru asigurarea promptitudinii în luarea
deciziilor se desprinde din textele care orientează desfăşurarea
procedurilor specifice, cuprinse în Capitolul XI al Legii, intitulat
“Reguli speciale de procedură”. Cauzele având ca obiect stabilirea

81
măsurilor de protecţie specială aduse în atenţia instanţelor
judecătoreşti se soluţionează în regim de urgenţă [art. 125 alin. (1)]1.
Desigur, o anumită pripeală se poate insinua sub adăpostul
principiului celerităţii. Riscul măsurilor disproporţionate- într-un sens
sau altul- este totuşi neglijabil, dacă ţinem seama de faptul că în toate
cauzele privind aplicarea Legii nr. 272/2004, Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului va întocmi şi va prezenta un
raport detaliat privind situaţia copilului, inclusiv, atunci când este
cazul, propuneri privind persoana, familia sau serviciul de tip
rezidenţial în care ar putea fi plasat copilul; în cazul copilului care a
săvârşit o faptă penală, dar nu răspunde penal, stabilirea, înlocuirea
sau încetarea măsurii de protecţie specială va ţine seama, alături de
cele cuprinse în raportul Direcţiei generale, de concluziile raportului
întocmit de serviciul de reintegrare şi supraveghere de pe lângă
instanţa judecătorească (art. 130).

2.1.11. Principiul asigurării protecţiei împotriva abuzului şi

exploatării copilului [art. 6 lit. k)].
Avem sădită în noi o anumită înclinaţie, primară şi primitivă, spre
exerciţii de superioritate, de autoritate, îndreptate, cu precizia inspirată
de instinct, împotriva celui incapabil de replică sau de replică pe
măsură, iar severitatea manifestărilor scăpate de sub cenzura
autocontrolului creşte proporţional (şi) cu vulnerabilitatea subiectului
ales al demonstraţiei. Măsurile suplimentare de protecţie a copilului nu
sunt niciodată excedentare.

1 Enumerăm câteva repere care implică soluţionarea în regim de urgenţă: termenele de

judecată nu pot fi mai mari de 10 zile [art. 125 alin. (3)]; părţile sunt legal citate dacă citaţia
le-a fost înmânată cel puţin cu o zi înaintea judecăţii [art. 125 alin. (4)]; hotărârea prin care
este soluţionat fondul se pronunţă în aceeaşi zi în care au avut loc dezbaterile asupra fondului
şi numai în situaţii deosebite se poate dispune amânarea pronunţării, cu cel mult două zile [art.
126 alin. (1), alin. (2)], iar redactarea şi comunicarea hotărârii se face în cel mult 10 zile de la
pronunţare [art. 127 alin. (2)]; hotărârea instanţei este executorie şi definitivă, şi poate fi
atacată
82
Abuzul este, în esenţă un exces. Legiuitorul defineşte în detaliu
abuzul ca fiind orice acţiune voluntară a unei persoane care se află
într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta,
prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală,
morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică
a copilului [art. 89 alin. (2)]. A “exploata” pe cineva înseamnă în cele
din urmă tot o formă de abuz, cu deosebirea că de astă dată există şi un
profit al autorului, fie el pecuniar sau de altă natură. Excogitativ, am
spune că inclusiv neglijenţa - aşa cum este definită prin art. 89 alin.
(2), anume omisiunea, voluntară sau involuntară a unei persoane care
are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua
orice măsură subordonată acestei responsabilităţi, fapt care pune în
pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau
socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului -
intră în tiparele abuzului, ca abuz de indolenţă.
Apărarea copilului împotriva abuzului şi exploatării este gândită pe
mai multe planuri, şi expusă în principal - nu şi exclusiv - în cuprinsul
Capitolului VI, intitulat “Protecţia copilului împotriva exploatării”.
Mai întâi, sunt indicate şi descrise în detaliu acele acţiuni care, fiind
considerate abuzive sau forme de exploatare, sunt interzise atât în
mediul familial, cât şi în cel şcolar sau extraşcolar. De pildă, prin art.
90 se interzice aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum şi
privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viaţa,
sănătatea, dezvoltarea fizică sau psihică a copilului, atât în familie, cât
şi în instituţiile care asigură protecţia, îngrijirea şi educarea copiilor,
prin art. 87 alin. (2) sunt interzise orice practici prin intermediul cărora
un copil este dat de unul sau de ambii părinţi ori de reprezentantul său
legal în schimbul unei recompense sau nu, în scopul exploatării
copilului sau a muncii acestuia etc. Sancţiunile prevăzute pentru
conduita neconformă sunt variate, adaptate gravităţii faptei. De pildă,
pe toată durata plasamentului în regim de urgenţă a copilului abuzat
sau neglijat ori a celui găsit sau părăsit în unităţi spitaliceşti se
83
suspendă de plin drept exerciţiul drepturilor părinteşti [art. 64 alin.
(3)], îndemnul ori înlesnirea cerşetoriei de către un minor sau tragerea
de foloase de pe urma practicării cerşetoriei de către un minor se
pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani, iar dacă fapta este săvârşită
de către părinte sau un alt reprezentant legal al copilului, pedeapsa este
închisoare de la 2 la 5 ani [art. 132 alin. (1), (3)].
În al doilea rând, o componentă importantă în promovarea
principiului în discuţie este asigurarea prevenţiei prin campanii de
conştientizare şi informare destinate copiilor, părinţilor, precum şi
categoriilor profesionale care lucrează cu şi pentru copii. Obligaţiile
înscrise în această direcţie revin Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Drepturilor Copilului, în colaborare cu organele de specialitate ale
administraţiei publice centrale sau cu alte autorităţi. Astfel, pe linia
protecţiei copilului împotriva consumului de droguri, Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, în colaborarea cu
Agenţia Naţională Antidrog, are obligaţia de a lua măsurile
corespunzătoare având ca scop, între altele, dezvoltarea unui sistem de
informare publică care să reducă toleranţa în ceea ce priveşte
consumul de droguri şi să ajute la recunoaşterea primelor simptome
ale consumului de droguri, mai ales în rândul copiilor, precum şi
conştientizarea publicului larg şi, în mod particular, a copiilor cu
privire la riscurile consumului de stupefiante, inclusiv prin intermediul
sistemului de învăţământ şi, după caz, prin introducerea acestui
subiect în programa şcolară (art. 88); în cadrul preocupărilor vizând
protecţia copilului împotriva exploatării economice, Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, în colaborarea cu
Inspecţia Muncii, are obligaţia de a promova campanii de
conştientizare şi informare a copiilor asupra măsurilor de protecţie de
care pot beneficia, precum şi asupra riscurilor pe care le implică
exploatarea economică, precum şi de conştientizare şi informare a
publicului larg, inclusiv educaţie parentală, pentru a-i ajuta să asigure
copiilor o reală protecţia împotriva exploatării economice [art. 87 alin.
84
(4)].
În al treilea rând, în ceea ce priveşte copiii victime ale oricăror forme
de violenţă, inclusiv violenţă sexuală, de vătămare sau de abuz fizic
ori mental, de rele tratamente ori exploatare, de abandon sau
neglijenţă, legea stabileşte în sarcina părinţilor sau, după caz, a altui
reprezentant legal al acestuia, în sarcina autorităţilor publice şi a
organismelor private obligaţia de a facilita readaptarea fizică şi
psihologică, precum şi reintegrarea socială a copilului şi de a asigura
condiţiile necesare pentru ca readaptarea şi reintegrarea să favorizeze
sănătatea, respectul de sine şi demnitatea copilului (art. 86).

2.1.12. Principiul interpretării fiecărei norme juridice referitoare la

drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din
această materie [art. 6 lit. l)].
Sistemul de drepturi ale copilului, consacrat prin Legea nr. 272/2004,
precum şi garanţiile de natură substanţială sau procesuală menite să
asigure promovarea şi protecţia acestor drepturi, urmează a fi desluşite
coroborat cu celelalte dispoziţii ale legislaţiei interne, cum ar fi cele
cuprinse în Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, în
Codul familiei etc. şi, de asemenea, ţinând seama de regula priorităţii
reglementărilor internaţionale [art. 20 alin. (2) din Constituţie],
potrivit căreia, dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este
parte şi legile interne, au întâietate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii
mai favorabile.

2.2. Analiza conţinutului drepturilor copilului

2.2.1. Reglementare
Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului este, după cum
s-a spus, un document juridic complex ce reuneşte, într-un sistem
85
unitar şi indivizibil, drepturile civile, politice, economice, sociale şi
cultural-educaţionale ale copilului. Integrarea unitară a drepturilor
civile, politice, economice, sociale şi culturale, socotită una din marile
reuşite ale Convenţiei, a fost înfăptuită pe fondul acordului realizat de
participanţii la elaborarea Convenţiei cu privire la interdependenţa
dintre două mari categorii de drepturi “moral echivalente”: drepturi
civile şi politice, drepturi economice, sociale şi cultural-educaţionale.
Statele - părţi, printre care şi ţara noastră, s-au angajat să ia toate
măsurile legislative, administrative şi de altă natură necesare punerii în
practică a drepturilor recunoscute prin Convenţie, în ceea ce priveşte
drepturile economice, sociale şi culturale, în limitele maxime ale
rezervelor de care dispune statul şi, dacă este cazul, în cadrul
cooperării internaţionale (art. 4 din Convenţia O.N.U. cu privire la
drepturile copilului).
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului este una din expresiile preocupărilor în această direcţie.
Drepturile recunoscute copilului în cuprinsul său sunt evident
corespondente celor afirmate prin Convenţie. Tipologia acestor
drepturi urmează structura descrisă în ghidul elaborat de Comitetul
pentru drepturile copilului din cadrul O.N.U. pentru rapoartele
naţionale de remis comitetului în conformitate cu art. 44 din
Convenţie, anume: drepturi şi libertăţi civile (secţiunea 1 a Capitolului
II “Drepturile copilului” din Legea nr. 272/2004); dreptul la ocrotire în
mediul familial şi la protecţie alternativă (secţiunea a2-a ); dreptul la
sănătate şi bunăstare (secţiunea a3-a); drepturi educaţional-culturale şi
recreative (secţiunea a4-a). Aceasta este schiţa drepturilor copilului pe
care o vom urma şi noi în dezvoltările ce urmează.
S-a vorbit despre două mari categorii de drepturi “moral
echivalente”. Pornind de aici ar fi posibilă distincţia între categoria
drepturilor şi libertăţilor civile şi politice, pe de o parte, şi categoria
drepturilor economice, sociale şi culturale, pe de altă parte. Dar, cu
egală îndreptăţire, triada structurii umane în general - omul este o
86
fiinţă bio-psiho-socială- ar putea sugera o clasificare în drepturi şi
libertăţi care ocrotesc fiinţa umană în sine, ca entitate bio-psihică;
drepturi care proteguiesc fiinţa umană ca “persoană”, ca relaţie
socială. Apoi, ceea ce am numi criteriul nivelului de generalitate, de
adresabilitate, ar permite distincţia între o categorie de drepturi şi
măsuri de ocrotire de care se bucură orice copil în societate - drepturi
şi libertăţi civile, economice, sociale, culturale, precum şi principiile şi
garanţiile aferente acestor drepturi - şi categoria drepturilor speciale şi
a principiilor şi garanţiilor ataşate, recunoscute copiilor aflaţi în
dificultate sau în situaţii speciale - cum ar fi copilul abuzat sau
neglijat, copilul cu dizabilităţi, copilul care a săvârşit o faptă penală
dar nu răspunde penal etc. Sau, cum s-a propus pornindu-se din câte
înţelegem de la un criteriu desluşit pe baza aceluiaşi tip de observaţie,
ar fi de enumerat cinci mari categorii de drepturi, anume: drepturi
generale, cum ar fi dreptul la viaţă, interzicerea torturii, libertatea de
gândire, religioasă şi de expresie, dreptul la informaţie şi la viaţă
privată; drepturi care necesită măsuri de protecţie, acestea incluzând
măsuri de protecţie împotriva exploatării economice, a exploatării
sexuale, măsuri de prevenire a consumului de droguri, precum şi a
altor forme de abuz ori neglijenţă; drepturi interesând statutul civil al
copilului, anume dreptul de a avea o cetăţenie, dreptul la identitate,
dreptul de a fi împreună cu părinţii; drepturi referitoare la dezvoltare şi
bunăstare, precum dreptul la un standard de viaţă decent, la securitate
socială, la servicii de sănătate şi educaţionale; drepturi ale copiilor
aflaţi în circumstanţe speciale sau în dificultate, cu referite directă la
copiii cu dizabilităţi, copiii orfani, refugiaţi etc.
Dincolo de sistematizările mai mult sau mai puţin inspirate, este
evidentă interconexiunea şi interdependenţa drepturilor recunoscute
copilului, a căror delimitare, de grup sau individuală, este acceptabilă
doar în ideea de a oferi lămuri cât mai riguroase în conţinut şi în sens.
De pildă, dreptul la identitate al copilului statuat prin art. 8 şi inclus în
categoria drepturilor şi libertăţilor civile, implică, după cum reiese din

87
acelaşi text, printre altele, dreptul său de a fi îngrijit, crescut şi educat
de părinţii săi - reafirmat prin art. 30 alin. (1) ce este cuprins în
secţiunea consacrată dreptului la mediu familial şi îngrijire alternativă
- însă dimensiunea familială şi socială a dreptului de a fi îngrijit, de a
fi crescut, de a fi educat este detaliată prin dispoziţii interesând de
asemenea dreptul la bunăstare şi sănătate, la educaţie, activităţi
recreative şi culturale.

2.2. Drepturi şi libertăţi civile

Analiza textelor reunite sub titlul “Drepturi şi libertăţi civile” (art. 829
din Legea nr. 272/2004) a permis identificarea următoarelor drepturi
ale copilului: dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii - art. 8;
dreptul la protecţia imaginii publice, a vieţii intime, private şi familiale
- art. 22; libertatea de exprimare - art. 23; dreptul copilului capabil de
discernământ la exprimarea liberă a opiniei asupra oricărei probleme
care îl priveşte - art. 24; libertatea de gândire, de conştiinţă şi de
religie - art. 25; dreptul la liberă asociere şi libertatea întrunirilor
paşnice - art. 26; dreptul copilului la respectarea personalităţii şi
individualităţii sale - art. 28; dreptul copilului de a depune plângeri cu
privire la încălcarea drepturilor sale fundamentale art. 29. Le vom
analiza în cele ce urmează.

2.2.1. Dreptul copilului la stabilirea şi păstrarea identităţii sale (art.

8).
Faptul de a fi a persoanei fizice în general, materializată în corpul şi
viaţa acesteia, este - după cum s-a spus - condiţia necesară şi
suficientă pentru recunoaşterea sa ca subiect de drepturi şi obligaţii.
Nimeni nu va putea însă dobândi drepturi şi, mai cu seamă, nu le va

88
putea valorifica în raporturile sale cu semenii, decât având o identitate
stabilită în maniera impusă de societate prin intermediul legii.
Care sunt elementele constitutive ale identităţii în accepţiunea
Legii nr. 272/2004? Potrivit art. 8 alin. (2) “Copilul este înregistrat
imediat după naştere şi are de la această dată dreptul la un nume,
dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, dacă este posibil, dreptul de a-şi
cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia”.
Aşadar, dreptul la identitate reuneşte dreptul la nume, dreptul la
cetăţenie, dreptul copilului de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit,
crescut şi educat de aceştia.
Dreptul la nume. Dreptul copilului la nume nu constituie o inovaţie
în peisajul nostru legislativ. Dreptul la nume al persoanei în general
este consacrat prin art. 12 din Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi la persoanele juridice, prin dispoziţiile O.G. nr.
41/2001 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a
numelui, iar prin art. 18 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de
stare civilă se face vorbire despre stabilirea în conformitate cu legea a
numelui de familie şi a prenumelui copilului, făcându-se trimitere
implicită la dispoziţiile art. 62 şi art. 64 C. fam. referitoare la numele
copilului din căsătorie, respectiv numele copilului din afara căsătoriei.
Definit în literatura de specialitate ca fiind “acel atribut de identificare
a persoanei fizice care constă în dreptul său de a fi individualizată, în
familie şi societate, prin cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această
semnificaţie”, numele, în accepţiunea largă a termenului - desemnând
numele de familie şi prenumele persoanei este purtătoarea câtorva
caracteristici: legalitatea, caracterul strict personal, unitatea,
universalitatea, imprescriptibilitatea, inalienabilitatea şi opozabilitatea
erga omnes. Aceste însuşiri ale numelui asigură, sub aspectul
dreptului la nume, certitudinea dobândirii unei identităţi şi stabilitatea
identităţii dobândite. Dreptul subiectiv la nume conferă titularului
prerogativele purtării, folosinţei numelui dobândit, facultatea de a cere
îndreptarea, rectificarea erorilor sau greşelilor strecurate în actele care
89
cuprind numele, precum şi de a se opune folosirii numelui său de către
alte persoane.
Părinţii sunt cei care aleg numele şi prenumele copilului, în condiţiile
legii [art. 8 alin. (2) din Legea nr. 272/2004]. Sub aspectul dobândirii
numelui, opţiunile posibile în privinţa numelui de familie, dacă există,
sunt cu adevărat limitate, spre deosebire de variantele teoretic
nelimitate în alegerea prenumelui. Numele de familie al copilului din
căsătorie va fi, în mod obligatoriu, numele de familie comun al
părinţilor săi. Dacă părinţii nu au numele de familie comun, copilul va
lua numele de familie al unuia sau al altuia dintre părinţi sau numele
lor reunite, potrivit înţelegerii acestora, nume ce va fi declarat la
serviciul de stare civilă odată cu declararea naşterii; în lipsa învoielii
părinţilor decizia privind numele de familie al copilului se va lua prin
decizia autorităţii tutelare, cu ascultarea părinţilor copilului, în limitele
aceloraşi opţiuni, adică numele unuia, al altuia sau numele lor reunite
(art. 62 C. fam.).
Cât priveşte copilul din afara căsătoriei, el va dobândi numele de
familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi
stabilită. Dacă ulterior filiaţia se va stabili şi faţă de celălalt părinte,
instanţa poate da încuviinţarea copilului să poarte numele acestui
părinte. În fine, dacă filiaţia copilului din afara căsătoriei este stabilită
concomitent faţă de ambii părinţi, numele său de familie se stabileşte
după regulile prescrise în privinţa numelui de familie al copilului din
căsătorie (art. 64 C. fam.).
Prenumele copilului, din căsătorie sau din afara căsătoriei, se
stabileşte de asemenea la data înregistrării naşterii, de regulă potrivit
voinţei părinţilor (ca să nu excludem nici ipoteza copilului găsit), pe
baza declaraţiei de naştere făcută de oricare dintre aceştia, sau, dacă
din orice motive părinţii nu pot face declaraţia, de către medicul,
persoanele care au fost de faţă la naştere sau personalul din unitatea
care a avut loc naşterea, ori de către rudele, vecinii care au luat

90
cunoştinţă de naşterea copilului (art. 19 din Legea nr. 119/1996). În
perimetrul rezonabilului, libertatea alegerii prenumelui este deplină şi
intră în perimetrul noţiunii de “viaţă privată” în sensul art. 8 din
Convenţia europeană; ofiţerul de stare civilă poate refuza înscrierea
unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole,
invitând părinţii să opteze pentru un nume corespunzător [art. 18 alin.
(2) din Legea nr. 119/1996].
În majoritatea covârşitoare a cazurilor, aceste elemente de
individualizare pot fi determinate la data naşterii copilului, astfel că
întocmirea actului de naştere al copilului ca mijloc de identificare a
persoanei nu întâmpină dificultăţi. Aşadar, în termen de 24 de ore de
la naştere se întocmeşte certificatul medical constatator al naşterii, atât
pentru copilul născut viu, cât şi pentru copilul născut mort [art. 10
alin. (1) din Legea nr. 272/2004], în baza căruia se va întocmi actul de
naştere al copilului [art. 17 alin. (1) din Legea nr. 119/2004].
Competenţa revine autorităţii administraţiei publice locale în a cărei
rază administrativ-teritorială a avut loc faptul naşterii, care va întocmi
actul de naştere pe baza declaraţiei verbale a oricăreia dintre
persoanele indicate prin art. 19 din Legea nr. 119/1996 ca fiind
obligate, în termen de 15 zile de la naştere în cazul copilului născut
viu, respectiv în termen de 3 zile în cazul copilului născut mort, să
facă declaraţia de naştere [art. 17 alin. (1), (3) din Legea nr.
119/1996].
Legiuitorul este preocupat mai cu seamă de situaţia copilului părăsit
sau găsit a cărui identitate nu este cunoscută, în aplicarea dispoziţiilor
art. 8 alin. (5) din Legea nr. 272/2004, conform cărora “dacă se
constată că un copil este lipsit, în mod ilegal, de elementele
constitutive ale identităţii sale sau de unele dintre acestea, instituţiile şi
autorităţile publice sunt obligate să ia de urgenţă toate măsurile
necesare în vederea restabilirii identităţii copilului”.

91
 Cât priveşte copilul părăsit de mamă în maternitate, în vederea
stabilirii identităţii sale, potrivit Legii nr. 272/2004, unitatea medicală
este obligată să sesizeze Direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului, precum şi organele de poliţie, în termen de 24 de
ore de la data constatării dispariţiei mamei [art. 11 alin. (1)], urmând
ca în termen de 5 zile de la sesizare, să se întocmească un procesverbal
de constatare a părăsirii copilului - subînţelegem, dacă mama nu a
reapărut între timp - semnat, potrivit art. 11 alin. (2), de reprezentantul
direcţiei generale, reprezentantul poliţiei şi al maternităţii. Cui anume
revine obligaţia întocmirii procesului-verbal semnat de reprezentanţii
instituţiilor amintite, nu rezultă din textul legii. Credem că cel mai
probabil obligaţia este a unităţii spitaliceşti întrucât, pe de o parte, la
această dată copilul se află în grija sa (ce-i drept, e un argument
empiric), iar pe de altă parte unitatea dispune de personal cu atribuţii
în materie de asistenţă socială [conform art. 9 alin. (1) din aceeaşi
lege, în scopul realizării dreptului la stabilirea şi păstrarea identităţii
copilului, unităţile sanitare care au în structură secţii de nou-născuţi
şi/sau de pediatrie, au obligaţia de a angaja un asistent social sau, după
caz, de a desemna o persoană cu atribuţii de asistenţă socială].
În termen de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de
constatare a părăsirii copilului, poliţia este obligată să întreprindă
verificările specifice privind identitatea mamei şi să comunice
rezultatul acestor verificări Direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului [art. 11 alin. (3)]. Dacă s-a reuşit identificarea
mamei, Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului va
asigura consilierea şi sprijinirea acesteia în vederea realizării
demersurilor legate de întocmirea actului de naştere al copilului [art.
11 alin. (4)]; dacă nu a fost posibilă identificarea mamei, direcţia
generală va transmite Serviciului public de asistenţă socială în a cărui
rază administrativ-teritorială a avut loc naşterea documentaţia
privitoare la copil, serviciul fiind obligat să obţină dispoziţia
primarului localităţii de stabilire a numelui şi prenumelui copilului

92
conform Legii nr. 119/1996, în termen de 5 zile de la primirea
documentaţiei, şi de a face declaraţia de înregistrare a naşterii la
serviciul de stare civilă [art. 11 alin. (5), (6) din Legea nr. 272/2004].
Stabilirea ulterioară a filiaţiei copilului născut din părinţi necunoscuţi
va determina modificarea numelui său de familie potrivit cu noua sa
stare civilă, fiindu-i aplicabile, după caz, dispoziţiile art. 62 C. fam.
dacă este copil din căsătorie, sau ale art. 64 C. fam., dacă este copil
din afara căsătoriei.
În situaţia copilului găsit, precum, şi a celui părăsit de părinţi în alte
unităţi sanitare, a cărui naştere nu a fost înregistrată, Serviciul public
de asistenţă socială în a cărui rază teritorială a fost găsit sau părăsit
copilul, are obligaţia de a efectua demersurile necesare înregistrării
naşterii copilului [art. 12 alin. (1) din Legea nr. 272/2004]. De
asemenea, unităţile sanitare, cele de protecţie socială, serviciile de
îngrijire de tip rezidenţial, entităţile fără personalitate juridică, alte
persoane juridice, precum şi persoane fizice, care internează sau
primesc în îngrijire femei gravide ori copii care nu posedă acte pe baza
cărora să li se poată stabili identitatea, sunt obligate să anunţe în
termen de 24 de ore, autoritatea administraţiei publice locale în a cărei
rază îşi au sediul sau, după caz, domiciliul, în vederea stabilirii
identităţii lor.
1. Copilul îşi păstrează numele stabilit după distincţiile de mai sus câtă
vreme starea sa civilă rămâne aceeaşi sau câtă vreme nu solicită
schimbarea numelui pe cale administrativă.
Modificarea stării civile prin stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei,
prin pierderea calităţii de copil din căsătorie sau prin adopţie conduce,
în anumite circumstanţe, la dobândirea unui nume de familie nou, iar
în cazul adopţiei este posibilă şi modificarea prenumelui. În cazul
stabilirii filiaţiei din afara căsătoriei, copilul, având numele părintelui
faţă de care i-a fost fixată filiaţia, poate solicita instanţei încuviinţarea
să poarte numele de familie al celuilalt părinte, faţă de care şi-a stabilit

93
ulterior filiaţia [art. 64 alin. (2) C. fam.]. După cum se poate observa,
modificarea numelui de familie nu este inevitabilă, ci rămâne la
aprecierea copilului (reprezentat de ocrotitorul său legal) dacă îşi
păstrează numele dobândit la naştere sau preferă numele părintelui de
curând “legalizat”. Copilul care şi-a pierdut statutul de copil din
căsătorie prin efectul admiterii irevocabile a unei acţiuni în tăgăduirea
paternităţii va purta numele de familie al mamei din momentul naşterii
copilului. Deci, în cazul său, modificarea numelui de familie nu se va
produce dacă mama, căsătorită fiind, avea un nume comun cu cel al
soţului, bărbatul faţă de care a fost înlăturată prezumţia de paternitate
a copilului. De asemenea, numele copilului devenit din afara căsătoriei
nu are de suferit dacă, la data înregistrării naşterii sale, iniţial ca fiind
copil din căsătorie, părinţii nu aveau un nume de familie comun şi
potrivit înţelegerii acestora, a dobândit numele de familie al mamei (în
acord cu prevederile art. 62 C. fam.). Practic, în cazul său, numele său
de familie va fi diferit de cel dobândit la naştere numai dacă părinţii
căsătoriţi şi-au păstrat fiecare numele de familie dinaintea căsătoriei
(art. 27 C. fam.), iar la naşterea copilului au decis să aibă numele de
familie al soţului, soţ a cărui paternitate a fost ulterior înlăturată.
Lucrurile sunt mai puţin flexibile în cazul încuviinţării adopţiei.
Potrivit art. 53 din Legea nr. 273/2004 regimul juridic al adopţiei,
adoptatul dobândeşte numele de familie al adoptatorului; dacă adopţia
se face de către soţi ori de soţul părintelui firesc, şi în ambele situaţii,
soţii au numele de familie comun, acesta va fi şi numele adoptatului,
iar dacă soţii nu au nume de familie comun, sunt obligaţi să declare în
faţa instanţei judecătoreşti care încuviinţează adopţia numele pe care îl
va purta adoptatul. Spre deosebire de reglementările anterioare, noul
regim juridic al adopţiei face posibilă schimbarea prenumelui
adoptatului; instanţa învestită cu soluţionarea cererii de adopţie se va
pronunţa în acest sens la cererea adoptatorului sau a familiei
adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit 10 ani, dacă
apreciază ca temeinice motivele invocate în sensul modificării

94
prenumelui celui adoptat [art. 53 alin. (3) din Legea nr. 273/2004].
Încetarea adopţiei se răsfrânge fără excepţie asupra numelui
adoptatului. Sunt două cazuri în care intervine încetarea adopţiei.
Prima, în situaţia desfacerii adopţiei ca urmare a decesului părintelui
sau a părinţilor adoptatori urmat de o nouă cerere de încuviinţare a
adopţiei aceleiaşi persoane [art. 54 alin. (2)]. Adopţia anterioară se
consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii, prin efectul acestei din
urmă adopţii adoptatul dobândind un nume de familie care va reflecta
noul său statut şi, după cum am văzut, eventual, un alt prenume. Cel
de al doilea caz are în vedere declararea nulităţii adopţiei (art. 54).
Într-o asemenea situaţie, adoptatul redobândeşte numele de familie
avut anterior încuviinţării adopţiei [art. 59 alin. (1)].
Schimbarea numelui pe cale administrativă intervine la cerere, pe
fondul unor motive temeinice (art. 4 din O.G. nr. 41/2003). Pentru
minor, cererea de schimbare a numelui se face, după caz, de părinţi
sau, cu încuviinţarea autorităţii tutelare de tutore [art. 7 alin. (2) din
O.G. nr. 41/2003]. Ţinând seama de prevederile Legii privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, într-o asemenea
procedură este obligatorie ascultarea şi luarea în considerare a opiniei
copilului care a împlinit 10 ani, putând fi ascultat de asemenea şi
copilul cu vârsta sub 10 ani (art. 24).
Desigur, cu puţină imaginaţie vom putea constitui ipoteze în care
aceste cauze modificatoare a numelui se succed; am mai putea adăuga
una sau mai multe schimbări ale numelui pe cale administrativă.
Copilul din căsătorie devine din afara căsătoriei, apoi îşi stabileşte
filiaţia din afara căsătoriei, pe urmă este adoptat, se pronunţă încetarea
adopţiei etc., şi de fiecare dată este posibilă modificarea numelui său.
Nu va fi contrazis în acest fel, sub aspectul dreptului la nume, dreptul
copilului la stabilirea şi păstrarea identităţii sale? Nicidecum. Cel puţin

95
în opinia1 noastră, păstrarea identităţii în general nu trebuie înţeleasă
în parametri imutabilităţii, fixităţii, ci a continuităţii, a identităţii fără
întreruperi şi fără suprapuneri. Nici nu intră în discuţie posibilitatea
retragerii, cu orice titlu, a identităţii. Odată stabilită o anumită
identitate a copilului, el (de fapt orice persoană, minoră sau majoră) nu
va putea fi lipsit de identitate - fie că este cea dobândită la naştere, fie
că este una ulterioară, strict reglementată mai cu seamă sub aspectul
cauzelor, care a modificat sau a schimbat unul sau mai multe din
elementele de individualizare a persoanei.

2.2.2. Dreptul la cetăţenie

Legea privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului este cât se
poate de explicită stabilind că de dispoziţiile sale beneficiază toţi
copiii de pe teritoriul ţării, fie ei cetăţeni români, apatrizi, refugiaţi sau
cetăţeni străini aflaţi în situaţii de urgenţă, precum şi copiii cetăţeni
români aflaţi în străinătate (art. 3). Sub aspectul extinderii protecţiei
statului român în afara graniţelor, de aceasta beneficiază doar copiii
cetăţeni români. Avem în vedere acele dispoziţii ale Legii nr.
272/2004 care se referă la dreptul copilului neînsoţit de părinţi sau un
alt reprezentant legal, sau care nu se găseşte sub supravegherea legală
a unor persoane de a i se asigura, în cel mai scurt timp posibil,
reîntoarcerea alături de reprezentantul legal [art. 18 alin. (1)].
Corelativ dreptului la protecţie al copilului, misiunile diplomatice şi
consulare ale României au obligaţia de a sesiza Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Drepturilor Copilului cu privire la copiii cetăţeni

1 În viziunea modernă, instituţia cetăţeniei desemnează cadrul cel mai general al reglementării
identităţii persoanei prin sancţionarea apartenenţei sale la un anumit stat şi, corelativ, a
drepturilor şi obligaţiilor ce îi revin în virtutea acestei apartenenţe. Cu siguranţă,
postmodernitatea va remodela tratamentul clasic, socio-politic şi juridic al cetăţeniei.
Articolul 8 din Tratatul asupra Uniunii Europene vorbeşte despre o “cetăţenie europeană”,
introducând un pluralism de determinări între individ şi stat (cum ar fi apartenenţa la un grup
etnic, cultural, religios, zona de rezidenţă etc.), astfel că apartenenţa la un anumit stat ar putea
deveni doar una dintre calităţi.

96
români aflaţi în străinătate care, din orice motiv, nu sunt însoţiţi sau nu
se află sub supraveghere legală, în vederea asigurării demersurilor
privind întoarcerea acestora la părinţi sau la un alt reprezentant legal
(art. 19).
Dreptul copilului la cetăţenie, ca legătură şi apartenenţă a sa la statul
român, este guvernat de dispoziţiile Legii cetăţeniei române nr.
21/1991. Principiul legăturii de sânge în dobândirea cetăţeniei române
(ius sangvinis), în sensul că indiferent de locul naşterii, copilul
dobândeşte cetăţenia română dacă ambii părinţi sau numai unul dintre
ei are cetăţenie română şi, de asemenea, copilul din părinţi
necunoscuţi găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român
(prezumându-se că a fost născut de o mamă având cetăţenia română),
coroborat cu dispoziţia conform căreia cetăţenia română dobândită
prin naştere nu poate fi retrasă [art. 5 alin. (2) din Constituţie] este
garanţia completă a dreptului la cetăţenie.
Copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie adoptat de către adoptatori
cetăţeni români dobândeşte cetăţenia română; dacă numai unul dintre
părinţii adoptivi este cetăţean român, cetăţenia copilului va fi stabilită
de comun acord, şi având de asemenea consimţământul copilului care
a împlinit 14 ani (art. 6 din Legea cetăţeniei române), iar în cazul
copilului sub 14 ani, dar care a împlinit 10 ani, cu ascultarea sa
obligatorie şi luarea în considerare adecvată a opiniei (art. 24 din
Legea nr. 272/2004).
De asemenea, copilul născut din părinţi cetăţeni străini sau fără
cetăţenie şi care nu a dobândit vârsta de 18 ani, dobândeşte sau
redobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi (art. 8, art. 10 din
Legea nr. 21/1991). Ipoteza are în vedere dobândirea cetăţeniei
române la cerere, modalitate la îndemână persoanelor care au împlinit
18 ani (art. 9 şi 10 din Legea cetăţeniei). Dacă numai unul dintre
părinţi dobândeşte cetăţenia română, părinţii copilului vor decide, de
comun acord, cu privire la cetăţenia copilului, cu precizările de mai

97
sus referitoare la consimţământul copilului sau, după caz, în funcţie de
vârstă, ascultarea sa obligatorie.
Aceleaşi reguli vor fi urmate în cazul copilului ai cărui părinţi se
repatriază şi solicită redobândirea cetăţeniei române [art. 10 alin. (2)
din Legea nr. 21/1991].
Cetăţenia română dobândită prin naştere nu poate fi retrasă [art. 24
alin. (2) din Legea nr. 21/1991]. În schimb, la iniţiativa persoanei cu
cetăţenie română, poate fi aprobată renunţarea la această cetăţenie
dacă, printre altele, solicitantul a împlinit 18 ani şi a dobândit ori a
solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie (art. 26 din
Legea nr. 21/1991). Pierderea de către părinţi a cetăţeniei române prin
aprobarea renunţării nu afectează obligatoriu cetăţenia copilului, dacă
ambii părinţi obţin această aprobare şi copilul se află împreună cu ei în
străinătate sau părăseşte ţara împreună cu ei, copilul pierde cetăţenia
română odată cu părinţii săi, iar dacă părinţii au pierdut cetăţenia
română la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Cât priveşte
copilul care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara, după ce
ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe
data plecării sale din ţară. Referitor la copilul încredinţat prin hotărâre
judecătorească părintelui care are domiciliul în străinătate şi care
renunţă la cetăţenie, pierde cetăţenia română pe aceeaşi dată cu
părintele căruia i-a fost încredinţat şi la care locuieşte, cu condiţia
obţinerii acordului celuilalt părinte cetăţean român. În toate ipotezele
de mai sus, este necesar consimţământul copilului care a împlinit
vârsta de 14 ani, este obligatorie ascultarea celui care a împlinit 10 ani,
urmând să se ţină seama de opinia sa potrivit cu vârsta şi gradul de
maturitate al copilului şi, de asemenea, poate fi ascultat şi copilul care
nu a împlinit 10 ani (art. 27 din Legea nr. 21/1991, art. 24 din Legea
nr. 272/2004).
Adopţia internaţională poate fi, de asemenea, însoţită de schimbări
în ceea ce priveşte cetăţenia copilului. Copilul cetăţean român adoptat

98
de un cetăţean străin pierde cetăţenia română dacă, la cererea
adoptatorului (adoptatorilor) dobândeşte cetăţenia acestora în
condiţiile stabilite de legea străină, şi cu consimţământul copilului
având 14 ani împliniţi. Pierderea cetăţeniei române are loc pe data
dobândirii cetăţeniei străine. Dacă adopţia va fi ulterior desfiinţată,
înainte ca minorul să fi împlinit 18 ani, se va considera că el nu a
pierdut niciodată cetăţenia română (art. 28 din Legea nr. 21/1991).

2.2.3. Dreptul copilului de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit,

crescut şi educat de aceştia - pe scurt, dreptul copilului la viaţă
familială, completează conceptul dreptului la identitate promovat prin
Legea nr. 272/2004.
Într-un prim înţeles, am spune că dreptul copilului de a-şi cunoaşte
părinţii se regăseşte în instrumentele juridice aflate la îndemână în
vederea stabilirii identităţii sale biologice. Avem în vedere categoria
acţiunilor de stare civilă (numite şi acţiuni de stat), mijloace
procesuale pentru stabilirea sau modificarea unuia sau mai multor
elemente ale stării civile a unei persoane. Folosinţa în fapt a unei
anumite stări civile, rezultată prin întrunirea cumulativă a trei
elemente (adică nomen- însemnând individualizarea persoanei prin
purtarea numelui în concordanţă cu starea civilă pretinsă, tractus-
exprimând faptul că persoana este considerată de către cei apropiaţi ca
fiind una şi aceeaşi cu persoana căreia îi aparţine starea civilă folosită
şi fama- semnalând recunoaşterea celui în cauză, în familie şi
societate, ca fiind persoana care deţine starea civilă de care se
prevalează) are ca principal efect prezumţia irefragabilă că această
stare civilă corespunde realităţii, ori de câte ori este unită cu un act de
stare civilă conform.
Articolul 51 C. fam. nu lasă loc de îndoială: “copilul nu poate reclama
o stare civilă contrară aceleia care rezultă din certificatul de naştere şi
folosirea stării civile conforme cu acest certificat” şi “de asemenea,

99
nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosinţa
unei stări civile conforme cu certificatul său de naştere”. Dacă se
neagă însă concordanţa cu realitatea a stării civile folosite,
reclamându-se recunoaşterea unei stări civile diferite sau
contestânduse realitatea stării civile folosite, înlăturarea stării civile
aparente pentru trecut şi pentru viitor se poate realiza prin intermediul
acţiunilor de stat; la fel, dar interesând în mai mică măsură în acest
context, prin intermediul acţiunilor de stat se poate obţine schimbarea,
modificarea stării civile cu efect numai pentru viitor.
În cazul acţiunilor în reclamaţie de stat, dreptul la acţiune al
copilului este exclusiv: art. 52 alin. (1) C. fam. în materie de stabilire a
paternităţii, art. 59 alin. (1) C. fam. în materie de stabilire a paternităţii
din afara căsătoriei. Cât priveşte acţiunile în contestaţie de stat, dreptul
la acţiune este recunoscut oricărei persoane interesate în cazul
contestării recunoaşterii de maternitate (art. 49 C. fam.) şi în cazul
contestării recunoaşterii de paternitate (art. 58 C. fam.), copilul fiind
primul pe lista “persoanelor interesate”, iar în ceea ce priveşte
acţiunea în tăgăduirea paternităţii, prin decizia nr. 349/2001 a Curţii
Constituţionale, dreptul la acţiune este de asemenea recunoscut
copilului.
Dreptul copilului de a-şi cunoaşte părinţii [precum şi rudele- art. 14
alin. (2) din Legea nr. 272/2004] şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de
aceştia are şi un alt înţeles, mai puţin tehnic şi mai profund uman,
evocând copilăria alături şi împreună cu părinţii. El “are dreptul să
crească alături de părinţii săi” [art. 30 alin. (1) din Legea nr. 272/2004]
şi “nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre ei, împotriva
voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de
lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă acest lucru este
impus de interesul superior al copilului” (art. 33 din aceeaşi lege). În
esenţă, aceste dispoziţii nu sunt diferite de cele cuprinse în Codul
familiei, ci doar mai explicite. Avem în vedere cele stabilite prin art.
100 C. fam., potrivit cărora “copilul minor locuieşte la părinţii săi”;
100
dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun
acord, la care dintre ei va locui copilul, iar în caz de neînţelegere între
părinţi, va decide instanţa judecătorească, cu consimţământul copilului
care a împlinit 10 ani şi ţinând seama de interesul superior al acestuia,
printr-o hotărâre provizorie, care îşi păstrează aşadar valabilitatea câtă
vreme împrejurările de fapt avute în vedere la pronunţarea lor au
rămas neschimbate.
Dreptul copilului de a creşte alături de părinţii săi trebuie perceput
realist. Dreptul în discuţie se poate manifesta deplin dacă părinţii
copilului- căsătoriţi sau nu- convieţuiesc efectiv, iar calitatea relaţiilor
dintre aceştia, precum dintre aceştia sau fiecare dintre părinţi, pe de o
parte, şi copil pe de altă parte se înscriu în limitele comportamentului
normal din punct de vedere legal şi moral. Situaţiile de criză a cuplului
parental (cum ar fi desfacerea căsătoriei, despărţirea faptică a
părinţilor) se răsfrâng inevitabil asupra dreptului copilului de a creşte
alături de ambii părinţi practic reducându-l în relaţia cu cel puţin unul
dintre părinţi la dreptul de a avea legături personale cu acesta.
Împrejurările în care decizia privitoare la copil se impune în
continuarea reglementării situaţiei părinţilor săi rămân guvernate de
regulile statornice de Codul familiei (textul de referinţă fiind art. 42 şi
44), completate de cele procesual-civile; atâta vreme cât securitatea
fizică ori sănătatea psihică, morală, afectivă a copilului nu au de
suferit în prelungirea neînţelegerilor dintre părinţi, nu se va interveni
prin măsurile de protecţie specială.
Atunci când abuzul sau neglijenţa părintească ori pur şi simplu
neputinţa lor de a asigura condiţiile necesare creşterii şi educării pun
în primejdie copilul, dreptul său de a creşte alături de părinţi va fi
înfrânt sau restricţionat de acţiunea principiului promovării interesului
superior al copilului, reclamând desprinderea temporară sau definitivă
a copilului din mediul familial. Aici intră în acţiune dispoziţiile Legii
privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului.

101
 Pentru a se preveni situaţiile de risc de natură să determine separarea
copilului de părinţii săi, potrivit Legii nr. 272/2004, Serviciul public
de asistenţă socială va întreprinde activităţi specifice (prin vizite la
domiciliu, prin acordarea îndrumărilor necesare etc.) în vederea
depistării precoce, precum şi pentru prevenirea comportamentelor
abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie. Orice separare a
copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului
drepturilor părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică
a serviciilor şi prestaţiilor stabilite de lege, cu accent deosebit pe
informarea corespunzătoare a părinţilor, consilierea acestora, terapie,
mediere [art. 34 alin. (1), (2)] şi numai dacă aceste eforturi se
dovedesc zadarnice, adică se constată că menţinerea copilului în
familie nu este posibilă, Serviciul public de asistenţă socială va
solicita Direcţiei generale instituirea unei măsuri de protecţie specială
[art. 35 alin. (5)], mai puţin în cazul măsurii speciale de protecţie a
plasamentului în regim de urgenţă. Aceasta deoarece situaţiile care o
justifică- copil abuzat, neglijat, copil găsit sau abandonat de mamă în
spital, conform art. 64 alin. (1) vorbesc despre un copil aflat în plină
dificultate, iar nu de unul ameninţat de un risc potenţial, tocmai de
aceea replica structurilor comunitare specializate este promptă,
plasamentul în regim de urgenţă se dispune de către directorul
Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului [art. 65
alin. (1)].
Aşadar, separarea copilului de părinţii săi sau de unul dintre ei,
împotriva voinţei acestora, fără legătură cu relaţiile dintre părinţi,
intervine ca soluţie finală şi este însoţită de garanţii ale dreptului
copilului de a avea legături personale cu părinţii ori de câte ori acest
lucru nu contravine interesului său superior (art. 16).
În ce măsură se poate prevala copilul adoptat de dreptul de a-şi
cunoaşte părinţii fireşti? Ne referim, desigur la copilul adoptat la o
vârstă prea fragedă ca să înţeleagă substituirea relaţiilor familiale din
jurul său. În cazul copilului adoptat, această componentă a dreptului la
102
identitate se manifestă, am spune, ezitant, parţial şi, în tot cazul cu
beneficii discutabile. Iată care sunt prevederile art. 54 din Legea nr.
273/2004 privind regimul juridic al adopţiei: “adoptatorii vor informa
copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate ale
acestuia o permit”, în acest sens “adoptatorii şi adoptatul au dreptul să
obţină din partea autorităţilor competente extrase din registrele publice
al căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie
în mod expres adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti” (s.n.).
Identitatea părinţilor fireşti poate fi dezvăluită copilului înainte de
dobândirea capacităţii depline de exerciţiu numai pentru motive
medicale, cu autorizarea instanţei judecătoreşti, iar ulterior dobândirii
capacităţii depline de exerciţiu, de asemenea în baza unei autorizări
judiciare şi doar dacă din probele administrate se constată că accesul
la această informaţie nu este dăunător integrităţii psihice şi echilibrului
emoţional a adoptatului şi dacă cel în cauză a beneficiat de consiliere
prealabilă. Dacă e să dăm curs exigenţelor dreptului la identitate
informând copilul că nu este descendent firesc, n-ar trebui să ne oprim
aici fără să terminăm ideea, arătându-i şi cine este după ce tocmai a
aflat cine anume nu este, altfel nu facem decât să-l “bruscăm” inutil,
emoţional şi afectiv, mai cu seamă că nu se prevede obligativitatea
vreunei consilieri de specialitate prealabile informării, deci totul se
desfăşoară în limitele tactului şi a calităţilor de psiholog de ocazie a
părinţilor adoptivi. După părerea noastră, fragilitatea emoţională şi
afectivă a copilului ar fi putut justifica temporizarea exercitării
dreptului la identitate până dincolo de momentul dobândirii capacităţii
depline de exerciţiu.

2.2.4. Dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii

sale intime, private şi familiale (art. 22).
Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului prevede, în art. 16
alin. (1), (2), că “nici un copil nu va face obiectul ingerinţelor arbitrare
sau ilegale în viaţa sa personală, familia sa, domiciliul sau
103
corespondenţa sa şi nici a unor atacuri ilegale la onoarea şi reputaţia
sa. Copilul are dreptul la protecţia legii contra unor astfel de imixtiuni
sau atacuri”. În acord cu aceste dispoziţii şi în aplicarea principiului
respectării demnităţii copilului enunţat prin art. 6 lit. g) din Legea nr.
272/2004, este interzisă orice acţiune de natură să afecteze imaginea
publică a copilului sau dreptul acestuia la viaţă intimă, privată sau
familială [art. 22 alin. (2)].
Cât priveşte protecţia imaginii publice a copilului, legiuitorul revine
cu detalieri în cuprinsul aceluiaşi text, stabilind că participarea
copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor
programe audiovizuale se poate face numai cu consimţământul scris al
acestuia şi al părinţilor sau al altui reprezentant legal [alin. (3)] şi, de
asemenea, că părinţii sau un alt reprezentant al copilului ori persoana
responsabilă de creşterea şi îngrijirea acestuia nu poate folosi ori
expune copilul în scopul obţinerii de avantaje personale sau pentru a
influenţa decizia autorităţilor publice. Nesocotirea acestor dispoziţii
constituie contravenţie [art. 135 alin. (1) lit. i)]. În aceeaşi idee a
protejării imaginii copilului, este interzis să se dea publicităţii orice
date referitoare la săvârşirea de fapte penale de către copilul care nu
răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana acestuia (art. 83);
audierea în instanţă a copilului abuzat sau neglijat se poate face numai
în camera de consiliu, în prezenţa unui psiholog şi numai după o
prealabilă pregătire a copilului, iar pentru înregistrarea prin mijloace
audio-video a declaraţiei sale este obligatoriu acordul copilului (art.
95).
Desigur, imaginea publică a copilului poate fi agresată, alterată şi prin
alte manifestări, ori de câte ori este supus, în mod public, unui
tratament umilitor sau degradant, de natură să aducă atingere
demnităţii şi respectului de sine. De exemplu, prin aplicarea (tocmai)
în cursul procesului instructiv-educativ de pedepse fizice sau care se
află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică a copilului de natură să

104
afecteze starea sa emoţională, sau prin divulgarea, “neautorizată” de
către copil, a unor aspecte din viaţa sa intimă, privată, familială.
Dreptul copilului la protecţia vieţii intime, private şi familiale,
reproduce “la scară” dreptul constituţional al persoanei la protecţia
vieţii intime, familiale şi private [art. 26 alin. (1)], aplicabil de altfel
tuturor persoanelor fizice, indiferent de vârstă, cu particularitatea că,
în ceea ce priveşte copilul, această libertate fundamentală este una
îndeaproape supravegheată, în contextul responsabilităţilor ce revin
părinţilor. Concluziile exprimate în doctrina constituţională în legătură
cu înţelesul noţiunilor de “viaţă intimă”, “viaţă privată” şi “viaţă
familială” ne vor fi ghid. Vom spune, aşadar, că dreptul copilului la
viaţă intimă, semnifică dreptul său “de a trăi aşa cum înţelege,
respectând însă şi dreptul altora”, dreptul la viaţă privată corespunde
sferei secrete a individului, care include “toate drepturile şi libertăţile
polarizate în jurul personalităţii individului” şi exclude “activitatea
publică şi accesul terţilor” ea este locul unde individul are dreptul de a
fi lăsat în pace. Aceasta face obiectul protecţiei legale, indiferent de
maniera în care s-a intentat la viaţa intimă a persoanei, în sfera acestei
noţiuni intrând şi secretul cu privire la sănătate, viaţa sentimentală
etc., iar dreptul său la viaţă familială “semnifică legătura substanţială
şi afectivă dintre persoanele care constituie o familie de drept”.
În aplicarea acestui drept fundamental, în special în dimensiunea sa
familială, copilul separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia
printr-o măsură dispusă în condiţiile legii are dreptul de a menţine
relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi [art. 16 alin. (1)
din Legea nr. 272/2004]. Dacă părinţii copilului locuiesc în state
diferite, exercitarea acestui drept va fi facilitată de Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului în colaborare cu
Ministerul Afacerilor Externe (art. 17).
Când exerciţiul relaţiilor personale are loc prin transmiterea de
informaţii copilului cu privire la părintele sau alte persoane care au

105
dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul, precum şi prin
transmiterea de informaţii privitoare la copil, inclusiv fotografii
recente, evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau către alte
persoane cu dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul,
transmiterea acestor informaţii se va face în conformitate cu
dispoziţiile speciale vizând confidenţialitatea şi transmiterea
informaţiilor cu caracter personal [art. 15 alin.. (1) lit. e)-f), art. 15
alin. (2)]. De asemenea, în contextul respectului datorat vieţii intime şi
private, instituţiile publice sau private cu atribuţii în domeniul sănătăţii
sunt obligate să adopte măsurile necesare asigurării confidenţialităţii
consultanţei medicale acordate la solicitarea copilului [art. 43 alin. (3)
lit. h)]; recuperarea fizică şi psihică, precum şi reintegrarea socială a
copilului dependent de droguri este sprijinită prin consilierea şi
îndrumarea, la nevoie confidenţială, a copilului şi familiei acestuia
[art. 88 alin. (3) lit.c)].
Dreptul copilului la viaţă intimă şi privată este opozabil inclusiv
părinţilor. Articolul 32 din Legea privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, enumerând obligaţiile părinteşti, stabileşte că
aceştia sunt datori să-i respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea [lit.
b)]. Obligaţia de a respecta viaţa familială lipseşte de astă dată din
enumerarea legală şi la prima vedere, nici nu era cazul să se procedeze
altfel, pentru că protecţia priveşte o valoare comună, în “devălmăşie”,
a părinţilor şi copilului, o valoare având un titular compus, familia. Nu
avea sens - în tot cazul, nu unul juridic - de a mi se impune mie,
familie, să respect ceea ce este al meu şi strâns legat de mine şi trebuie
respectat ca atare de către toţi ceilalţi. Reluând însă lectura textelor,
ajungem la o concluzie mai nuanţată. Copilul are dreptul de a-şi
cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, iar părinţii
(sau un alt reprezentant legal) nu pot împiedica relaţiile personale ale
acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile decât în cazurile în care instanţa
decide în acest sens (art. 14). Aceasta înseamnă că, în contextul
dreptului la viaţă familială a copilului, noţiunea de “familie” urmează

106
a se raporta nu numai la “familia nucleară”, formată din părinţi şi
copiii acestora, ci şi la “familia extinsă”, care, în acord cu art. 4 lit. c),
include şi rudele copilului până la gradul IV. Aşa fiind, respectul vieţii
familiale a copilului se relevă şi prin aceea că părinţii, sub acoperirea
obligaţiei de supraveghere a copilului, nu sunt îndreptăţiţi să transfere
asupra acestuia în mod discreţionar eventualele autolimitări din viaţa
familială proprie.

2.2.5. Libertatea de exprimare a copilului (art. 23).

Dreptul de a cunoaşte şi de a se face cunoscut, de a şti şi de a fi ştiut,
adică dreptul copilului la liberă exprimare, este enunţat prin art. 23
alin. (1) din Legea nr. 272/2004 şi apoi detaliat în conţinutul său prin
absorbţia dreptului la informaţie. Stricto sensu, libertatea de exprimare
evocă posibilitatea recunoscută persoanei de a-şi exprima prin viu
grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin orice alte mijloace,
gândurile, opiniile, creaţiile spirituale de orice fel. Dreptul la
informaţie din Constituţie numind posibilitatea persoanei de a avea
acces liber la orice informaţie de interes public [art. 31 alin. (1) din
Constituţia României] este ataşat dreptului la exprimare şi adaptat
oarecum la condiţia copilului, fiind descris pe de o parte în legătură cu
dreptul copilului la informaţie, în sensul de drept neîngrădit la
informaţie “accesată” din proprie iniţiativă, iar pe de altă parte, în
legătură cu dreptul său la informare, adică de a obţine lămuriri în orice
chestiune care îl priveşte, fie la cererea sa, fie la iniţiativa subiectului
având obligaţia corelativă de a-l informa.
Sub primul aspect, alineatul (2) al textului stabileşte: “Libertatea
copilului de a căuta, de a primi şi de a difuza informaţii de orice
natură, care vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale şi
morale, sănătatea sa fizică şi mentală, sub orice formă şi prin orice
mijloace la alegerea sa, este inviolabilă”. În aceeaşi manieră este
definit dreptul la exprimare prin art. 13 pct. 1 al Convenţiei O.N.U.,

107
arătându-se că “acest drept cuprinde libertatea de a căuta, a primi şi a
difuza informaţii şi idei de orice natură, fără să ţină seama de frontiere,
sub forma orală, scrisă, tipărită sau artistică, sau prin orice alte
mijloace, la alegerea copilului”.
Sub cel de al doilea aspect, prefigurând dreptul copilului de a-şi
exprima liber şi în cunoştinţă de cauză opinia asupra oricărei probleme
care îl priveşte şi de a fi ascultat, luat în considerare (art. 24), alin. (3)
al art. 23 precizează: “Părinţii sau, după caz, alţi reprezentanţi legali ai
copilului, persoanele care au în plasament copii, precum şi persoanele
care, prin natura funcţiei, promovează şi asigură respectarea
drepturilor copiilor au obligaţia de a le asigura informaţii, explicaţii şi
sfaturi, în funcţie de vârsta şi de gradul de înţelegere al acestora,
precum şi de a le permite să-şi exprime punctul de vedere, ideile şi
opiniile”.
În exercitarea obligaţiei de supraveghere, părinţii nu pot limita
dreptul copilului la libertatea de exprimare decât în cazurile prevăzute
expres de lege [art. 23 alin. (4)] şi, după părerea noastră, doar în
componenta interesând dreptul la informaţie, nu şi dreptul la
informare. “Cazurile prevăzute expres de lege” de care se face vorbire
în cuprinsul art. 23 alin. (4), nu sunt prevăzute expres, sau cel puţin nu
în cuprinsul acestei legi, aşa cum ne-am aştepta, dar neîndoielnic este
vorba de acea categorie de informaţii a cărei receptare sau difuzare nu
are legătură sau chiar contravine promovării bunăstării copilului, în
oricare din dimensiunile sale. Conform art. 13 pct. 2 din Convenţia
O.N.U. cu privire la drepturile copilului, exerciţiul dreptului la liberă
exprimare poate fi supus numai restricţiilor legale necesare asigurării
respectului drepturilor sau reputaţiei altora ori pentru protecţia
securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii şi moralei publice.
Copilul aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau
lingvistice are dreptul la viaţă culturală proprie, la declararea
apartenenţei sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii,
precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membrii
108
ai comunităţi din care face parte; Consiliul Naţional pentru
Combaterea Discriminării asigură şi urmăreşte exercitarea acestor
drepturi (art. 27 din Legea nr. 272/2004).
Referitor la dreptul copilului de a fi informat asupra unor aspecte de
interes general pentru grupul social din care face parte, exemplificativ,
Agenţia Naţională Antidrog, în colaborare cu Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi, după caz, cu alte autorităţi
sau organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, are
obligaţia de a lua măsuri în vederea conştientizării publicului larg şi,
în mod special, a copiilor cu privire la riscurile consumului de droguri,
iar la elaborarea strategiilor antidrog instituţiile amintite se vor asigura
că opiniile copiilor sunt luate în considerare [art. 88 alin. (3), (4) din
Legea nr. 272/2004].

2.2.6. Dreptul copilului capabil de discernământ de a-şi exprima

liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte (art. 24).
Acest drept este totuşi distinct prin aceea că obiectul libertăţii de
exprimare se personalizează, nu mai este o chestiune de presupus
interes pentru copii în general, ci una strâns legată de persoana
copilului titular. Tratamentul de care se bucură opinia exprimată este
şi el nuanţat: dacă, în cadrul libertăţii de exprimare a copilului părinţii,
alte persoane obligate să asigure informaţii, explicaţii şi sfaturi au doar
datoria de a permite copiilor să-şi exprime punctele de vedere, ideile şi
opiniile [art. 23 alin. (3)], de astă dată legiuitorul pretinde ca opiniile
copilului să fie luate în considerare şi să li se acorde importanţa
cuvenită, în raport cu vârsta şi cu gradul de maturitate a copilului [art.
24 alin. (4)].
În expresia sa “oficială”, dreptul în discuţie se manifestă prin aceea că
în orice procedură juridică sau administrativă care îl priveşte, copilul
are dreptul de a fi ascultat, cu următoarele distincţii legale în raport cu
vârsta copilului: este obligatorie numai ascultarea copilului care a
109
împlinit vârsta de 10 ani; este facultativă ascultarea copilului care nu a
împlinit 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui
este necesară pentru soluţionarea cauzei [art. 24 alin. (2)]. În
exercitarea dreptului de a fi ascultat copilul este îndreptăţit să preia
iniţiativa, solicitând autorităţii judiciare sau administrative ascultarea
sa, indiferent dacă a împlinit sau nu 10 ani; în caz de refuz, autoritatea
competentă se va pronunţa printr-o decizie motivată [art. 24 alin. (5)].
Este de reţinut că dreptul de a fi ascultat conferă copilului
posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de a fi
consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra
consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată,
precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte [art. 34
alin. (3)]. Una din aplicaţiile grăitoare ale acestei prerogative a
dreptului copilului de a-şi exprima liber opinia într-o chestiune care îl
priveşte are loc în materie de adopţie. Potrivit art. 4 din Legea nr.
273/2004, pe tot parcursul procedurii de adopţie, direcţia generală
pentru asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială
domiciliază copilul are obligaţia să ofere copilului informaţii şi
explicaţii clare şi complete, potrivit vârstei şi gradului său de
maturitate, referitoare la etapele şi durata procedurii, la efectele
adopţiei, precum şi la adoptator sau familia adoptatoare şi rudele
acestora.
În cauzele referitoare la stabilirea unei măsuri de protecţie specială a
copilului, ascultarea acestuia se face cu respectarea regulilor instituite
prin art. 24 din Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, adică potrivit distincţiilor indicate în funcţie de vârstă şi cu
prealabila informare a copilului, afară de ipoteza copilului abuzat sau
neglijat. Dată fiind situaţia delicată în care se găseşte copilul răvăşit
afectiv-emoţional, instanţa, soluţionând cauza, va putea administra din
oficiu proba prin declaraţia copilului scrisă sau înregistrată cu acordul
său, prin mijloace tehnice audio-video realizată cu asistenţa
obligatorie a unui psiholog; dacă instanţa consideră necesară
110
ascultarea copilului, îl poate chema în faţa sa, iar audierea va avea loc
numai în camera de consiliu, în prezenţa unui psiholog şi numai după
o prealabilă pregătire a copilului [art. 125 alin. (2), art. 95].
Dreptul copilului la exprimarea liberă a opiniei în orice chestiune
judiciară sau administrativă care îl priveşte nu “anulează” dispoziţiile
legii speciale privind consimţământul copilului sau prezenţa acestuia
în procedurile care îl privesc, precum şi prevederile referitoare la
desemnarea unui curator în caz de conflict de interese, sunt şi rămân
aplicabile [art. 24 alin. (6)].
Cât priveşte cerinţa consimţământului copilului, spre deosebire de
obligaţia stabilită în sarcina autorităţii competente de a se consulta cu
copilul, de a asculta părerea acestuia şi de a o evalua în raport cu
vârsta şi gradul său de maturitate, iar apoi de a decide potrivit cu
interesul superior al copilului chiar dacă direcţia acestui interes
superior nu coincide cu doleanţele copilului, în cazurile anume
prevăzute, când este necesar consimţământul copilului, interesează
însuşi acordul său faţă de măsura preconizată. Din câte am desluşit,
sunt două situaţii în care se pune problema consimţământului personal
al copilului cu valoare de condiţie a operaţiunii juridice: adopţia
copilului care a împlinit vârsta de 10 ani [art. 11 alin. (1) lit. b) din
Legea privind regimul juridic al adopţiei] şi stabilirea unei măsuri de
protecţie specială privind copilul care a împlinit 14 ani [art. 53 alin.
(3) din Legea pentru promovarea şi protecţia drepturilor copilului]. În
ceea ce priveşte adopţia, lipsa consimţământului la adopţie a minorului
în vârstă de peste 10 ani este de natură să împiedice finalizarea
procedurii de adopţie, din acest punct de vedere consimţământul său
fiind o cerinţă cu adevărat indispensabilă, spre deosebire de cerinţa
consimţământului la adopţie al părinţilor fireşti (sau al tutorelui) care,
dacă este refuzat iar instanţa constată că refuzul este abuziv din
perspectiva interesului superior al copilului, nu va opri realizarea
adopţiei (art. 13 din Legea nr. 273/2004). Referitor la stabilirea unei
măsuri de protecţie specială a copilului care a împlinit 14 ani, cerinţa
111
consimţământului său este uşor flexibilizată comparativ cu
consimţământul la adopţie, fiindcă de astă dată instanţa
judecătorească, în cazuri temeinic motivate, poate trece peste refuzul
minorului de a-şi exprima consimţământul faţă de măsura propusă [art.
53 alin. (3) din Legea nr. 272/2004].
În ceea ce priveşte prezenţa copilului în procedurile care îl privesc,
am înclina spre o interpretare extensivă, în sensul că regulile de
participare a copilului la raporturi juridice civile sau procesual-civile
prin reprezentant, personal şi asistat sau, după caz, personal şi singur
rămân aceleaşi, potrivit coordonatelor generale stabilite prin art. 9 şi
10 din Decretul nr. 31/1954, art. 105, art. 124 C. fam., art. 42 C. proc.
Civ.
Desemnarea unui curator în cazul conflictului sau concurenţei de
interese între copil şi părinţi sau numai unul dintre ei ori dintre copil
şi tutore, precum şi în cazul conflictului sau concurenţei de interese
între copiii aflaţi sub ocrotirea legală a aceleaşi persoane face necesară
numirea unui curator, un “tutore ad-hoc”, în baza prevederilor art. 132
C. fam.
Dreptul copilului de a-şi exprima liber opinia şi de a fi ascultat în
orice chestiune care îl priveşte este de asemenea consacrat în
considerarea sa ca subiect al procesului instructiv-educativ. Copilul,
personal şi, după caz, reprezentat sau asistat de reprezentantul său
legal, are dreptul de a contesta modalităţile şi rezultatele evaluării şi de
a se adresa în acest sens conducerii unităţii de învăţământ [art. 48 alin.
(3) din Legea nr. 272/2004].
Se înţelege, mediul familial, ca domeniu de manifestare a dreptului
supus analizei, nu este nici el omis. Părinţii au obligaţia expres
prevăzută să informeze copilul despre toate actele şi faptele care l-ar
putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia [art. 32 lit. c)].

112
2.2.7. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 25).
Consacrând acest drept, legiuitorul a optat pentru formula
cuprinzătoare “libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie” pe care
o regăsim şi în cuprinsul art. 14 pct. 1 din Convenţia O.N.U. privind
drepturile copilului şi, de asemenea, în formularea art. 18 al Pactului
internaţional relativ la drepturile politice şi civile. libertatea
conştiinţei- preluând exprimarea sintetică a legiuitorului
constituţional- înseamnă posibilitatea recunoscută copilului de a-şi
exprima în public sau în particular o anumită convingere personală
despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă
religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios şi de a îndeplini sau
nu ritualuri specifice acelei credinţe. Copilul aparţinând unei
minorităţi religioase are dreptul la declararea apartenenţei sale
religioase şi la practicarea propriei religii [art. 27 alin. (1) din Legea
nr. 272/2004].
În concordanţă cu dispoziţiile cuprinse în art. 29 alin. (6) din
Constituţia României “părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura,
potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror
răspundere le revine”. Parcurgând textul art. 25 din Legea nr.
272/2004, observăm că de astă dată dreptul de a îndruma copilul
“potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii în condiţiile
legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi de gradul de maturitate a
acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau un
anumit cult religios” [art. 25 alin. (2)] este recunoscut exclusiv
părinţilor, nu şi tutorelui. În cazul copilului beneficiind de protecţie
specială- plasament, plasament în regim de urgenţă, supravegherea
specializată- persoanei în a cărei îngrijire se află îi sunt interzise orice
acţiuni menite să influenţeze convingerile religioase ale copilului [ art.
25 alin. (4)]. Religia copilului care a împlinit 14 ani poate fi schimbată

113
numai cu consimţământul acestuia; după 16 ani copilul are dreptul săşi
aleagă singur religia [art. 25 alin. (3)].1

2.2.8. Dreptul la liberă asociere în structuri formale şi informale,

precum şi libertatea de întrunire paşnică, în limitele prevăzute de
lege (art. 26).
Strâns legate de libertatea de exprimare, dreptul la liberă asociere şi
libertatea întrunirilor paşnice sunt incluse în categoria libertăţilor de
opinie. Dreptul la liberă asociere semnifică posibilitatea recunoscută
copiilor de a se uni în structuri formale şi informale, iar libertatea
întrunirilor paşnice înseamnă posibilitatea acestora de a se reuni
pentru a-şi exprima paşnic gândurile, opiniile, credinţele. Foarte
apropiate, mai cu seamă prin calitatea membrilor, respectiv a
participanţilor- copiii- precum şi prim scop- deşi legea nu face
precizări, credem că intenţiile cultural-educative sunt
precumpănitoare, iar cele politice lipsesc dreptul de asociere şi
libertatea întrunirilor paşnice se deosebesc mai ales prin următoarele:
asociaţia presupune un grup de persoane, copii în cazul nostru, unite
prin calitatea de membru ca legătură durabilă, în vreme ce în cazul
întrunirilor gruparea de persoane, de asemenea organizată (altfel e
doar o aglomerare întâmplătoare de persoane) este temporară, la fel şi
legătura dintre participanţi; asociaţia presupune un scop determinat,
declarat prin actul de înfiinţare sau de organizare, iar întrunirile sunt
consacrate unui scop afirmat în momentul desfăşurării lor; de regulă
reuniunile asociaţiei au loc la sediul acesteia, iar întrunirile, în funcţie
şi de forma lor, se desfăşoară în locuri publice.
Exercitarea acestor drepturi nu poate fi obiect decât al acelor limitări
care sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare într-o societate
democratică, în interesul securităţii naţionale, al siguranţei publice sau
1 Potrivit art. 2 al Protocolului adiţional la Convenţia Europeană, statul trebuie să respecte
dreptul părinţilor de a asigura educaţia copiilor în concordanţă cu convingerile lor filozofice şi
religioase.

114
al ordinii publice, sau pentru a proteja sănătatea sau moralitatea
publică sau drepturile şi libertăţile altora stabileşte art. 1 pct. 2 din
Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului.De luarea
măsurilor necesare asigurării exercitării corespunzătoare a dreptului la
liberă asociere şi întrunire paşnică se îngrijesc autorităţile
administraţiei publice locale, unităţile de învăţământ şi alte instituţii
publice sau private [art. 26 alin. (2) din Legea nr. 272/2004].

2.2.9. Dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii (art. 28).

Respectarea demnităţii copilului este la rang de principiu în materie de
promovare şi garantare a drepturilor [art. 6 lit. g)] or demnitatea
copilului este inseparabil legată de respectarea individualităţii şi
personalităţii acestuia. După cum s-a putut observa din cele de mai
sus, în majoritatea covârşitoare dispoziţiilor legiuitorul se raportează
la “copil” ca titular al drepturilor, iar nu la “copii” în general, ca grup
social. Este şi aceasta una din modalităţile prin care ni se sugerează că
fiecare dintre copii are propria individualitate şi personalitate.
Bineînţeles, mai importante decât impresiile sugerate sunt textele
explicite referitoare la dreptul la identitate al copilului, dreptul la
protecţia imaginii publice şi a vieţii intime, private şi familiale,
libertatea de exprimare, dreptul copilului de a fi ascultat şi luat în
serios, dreptul său la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie,
toate concurând la asigurarea respectului protectiv faţă de copil.
Consecinţă inevitabilă a respectului la care este îndrituit, copilul nu
poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori
degradante. Măsurile de disciplinare nu pot fi stabilite decât în acord
cu demnitatea copilului, nefiind permise sub nici un motiv pedepsele
fizice ori acelea care au legătură cu dezvoltarea fizică, psihică ori
acelea care afectează starea emoţională a copilului [art. 28 alin.(2)],
nici în familie, nici în afara acesteia. Ideea este reluată în contextul
protecţiei copilului împotriva abuzului sau neglijenţei, arătându-se că

115
sunt interzise pedepsele fizice sub orice formă, precum si privarea de
drepturi a copilului de natură să pună în pericol viaţa, dezvoltarea
fizică sau psihică a acestuia, atât în familie, cât şi în orice instituţie
care asigură protecţia, îngrijirea si educarea copiilor (art. 90). O
dispoziţie expresă interzice pedepsele corporale în cadrul procesului
instructiv-educativ [art. 48 alin. (2)].

2.2.10. Dreptul la petiţionare (art. 29)

Copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea
drepturilor sale fundamentale [alin. (1)]. El este informat asupra
drepturilor sale, precum şi asupra modalităţilor de exercitare a acestora
[alin. (2)].
Dreptul copilului de a depune plângeri singur, adică personal, nu prin
reprezentant legal şi fără să fie necesară asistarea sa de un reprezentant
legal este recunoscut fără nici o referire la condiţia discernământului
[cum se întâmplă în cazul dreptului copilului de a-şi exprima liber
opinia, art. 24 alin. (1)]. S-a procedat oare înţelept? Cu siguranţă. Cel
puţin din perspectiva protecţiei efective a drepturilor copilului.
Desigur, se produce o anumită decantare în percepţia drepturilor
fundamentale în funcţie de vârsta copilului la care ne raportăm; este
puţin probabilă o plângere a copilului de 5 ani pentru nerespectarea
vieţii sale intime şi este plauzibilă nemulţumirea aceluiaşi copil faţă de
un tratament străin de respectul datorat personalităţii şi individualităţii
sale. Cum o ierarhie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe
criteriul importanţei sau a incidenţei, variabil în raport cu vârsta, n-a
fost şi nu putea fi instituită de vreme ce drepturile, libertăţile sunt
recunoscute tuturor copiilor, fără vreo discriminare, criteriul
discriminatoriu al vârstei nu puteau fi insinuate tocmai în privinţa
dreptului-garanţie de a formula plângeri referitoare la încălcarea
drepturilor sale fundamentale.

116
 Într-o altă ordine de idei faptul că se recunoaşte dreptul copilului de a
depune singur plângeri este de înţeles dacă ţinem seama de realităţile
sociale din jurul nostru, fiindcă cel mai adesea drepturile copilului
sunt ameninţate sau nescotite în mediul familial sau în mediul
protectiv alternativ, aşa încât dacă am aplica dreptului copilului de a
formula plângeri regulile generale din material actelor juridice civile
referitoare la reprezentarea minorului în varsta de 14 ani, respectiv
asistarea minorului care a implinit vârsta de 14 ani, confictul de
“interese” dintre copil şi reprezentantul său legal ar periclita sau chiar
ar anula exerciţiul dreptului în discuţie. Desigur, nimic nu împedica
părintele să se solidarizeze cu copilul în apărarea drepturilor sale
fundamentale. Bunăoară, în cadrul procesului instructiv-educativ
copilul o aibă dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice
[art. 48 alin. (2)] şi cu toate că legea face vorbire doar despre dreptul
copilului de a contesta modalităţile sau rezultatele evaluării şi de a se
adresa în acest sens conducerii unităţii de învaţământ fie personal, fie
reprezentant sau asistat de către reprezentantul său legal [art. 48 alin.
(3)], credem că o asemenea sesizare poate avea de asemenea ca obiect
felul în care este tratat copilul.
Cu privire la autoritatea competenţa să primească spre rezolvare
plângerea copilului cu privire la încălcarea drepturilor sale
fundamentale, am întâlnit o singură prevedere explicită, în contextul
protecţiei copilului împotriva abuzului sau al neglijenţei. Pentru
semnalarea cazurilor de încălcare a drepturilor copilului de o
asemenea gravitate, la nivelul fiecărei Direcţii generale pentru
asistenţa socială şi protecţia drepturilor copilului se înfiinţează
obligatoriu telefonul copilului, al cărui număr este adus la cunoştinţa
publicului [art. 91 alin. (1)]; în vederea asigurării protecţiei copilului
abuzat sau neglijat, Direcţia generală este obligată să verifice toate
sesizările privind cazurile de abuz şi neglijare, inclusiv prin verificări
la domiciliul persoanelor fizice sau la sediul persoanei juridice care
asigura protecţia unui copil (art. 92, 93). Credem însă că sesizarea

117
copilului nu poate fi respinsă invocându-se “excepţia de
necompetentă” ori de câte ori este adresată unei persoane juridice sau
persoane fizice care prin natura atribuţiilor sale are obligaţia de a se
autosesiza cu privire la starea drepturilor copilului. Avem în vedere
reprezentanţii Serviciului public de asistenţă socială, precum şi, la
îndemâna copilului, cadrele didactice1.

2.3. Dreptul copilului la mediul familial şi îngrijire alternativă

În cuprinsul secţiunii a 2-a, “Mediul familial şi îngrijirea alternativă”
din cuprinsul Capitolului II “Drepturile copilului” al Legii privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului sunt reglementate dreptul
de a creşte alături de părinţii săi (art. 30-38) şi dreptul copilului lipsit,
temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea
protejării intereselor sale nu poate fi lăsat în grija acestora, de a primi
protecţie alternativă (art. 39-42). Cât priveşte dreptul copilului de a
creşte alături de părinţii săi, ne vom ocupa de formele de manifestare
ale acestui drept, de obligaţia corelativă a părinţilor de a creşte copilul,
precum şi de expresia minimală a dreptului de a creşte alături de
părinţi, anume dreptul copilului separat de ambii părinţi sau de unul
dintre aceştia de a păstra legături personale şi contacte directe cu
ambii părinţi.
Dreptul copilului de a creşte alături de părinţii săi. (art. 30-38).
Pentru prima oară în legislaţia noastră, acest drept al copilului este
consacrat expres prin art. 30 alin. (1) din Legea nr. 272/2004. Desigur,
nici până acum dreptul copilului de a creşte alături de părinţii săi nu a
fost contestat, doar că a avut o existenţă oarecum anonimă, în
condiţiile în care Codul familiei se mărgineşte să stabilească în art.
100 alin. (1) „copilul minor locuieşte la părinţii săi”, deşi, la drept

1 Nu este foarte clar dacă cele statuate prin alin. (2) al art. 29, anume “copilul este informat
asupra drepturilor sale, precum şi asupra modalităţilor de exercitare a acestora”, vizează
118
vorbind, a locui împreună cu părinţii înseamnă, implicit, a creşte
alături de părinţi; pe de altă parte, obligaţia instituită în sarcina

obligaţii ale autorităţilor anterioare şi independente de orice sesizare a copilului sau numai
obligaţii consecutive plângerii, care s-ar adauga obligaţiei de a examina şi a răspunde la
plângerea formulată. Credem ca aceasta din urmă interpretare nu trebuie neglijată. Dacă vom
considera dreptul copilului de a depune singur plangeri referitoare la încălcarea drepturilor
sale fundamentale o formă de manifestare a dreptului sau de a-şi exprima liber opinia, inclusiv
nemulţumirea, asupra oricărei probleme care îl priveşte şi de a fi ascultat, este neîndoielnică
posibilitatea recunoscută copilului de a cere şi a primi orice informaţie pertinentă, de a fi
informat inclusiv asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa.

părinţilor prin art. 101 C. fam. de a creşte copilul presupune şi un

drept corelativ, acela al copilului de a fi crescut de către părinţii săi.
Care sunt formele de manifestare ale dreptului copilului de a
creşte alături de părinţii săi? După cum rezultă din art. 8 alin. (2) al
legii, acest drept este recunoscut copilului de la naştere. Stabilirea şi
păstrarea identităţii copilului, dacă este cazul, cu sprijinul instituţiilor
şi autorităţilor publice, are ca finalitate definirea apartenenţei sale
familiale ca premise a exerciţiului dreptului de a creşte alături de
părinţi, fie aceştia “naturali” sau adoptivi.
Acelaşi drept conferă copilului “pierdut” îndrituirea de a primi
sprijinul instituţiilor şi autorităţilor publice pentru a i se asigura, în cel
mai scurt timp posibil, reîntoarcerea alături de părinţii săi [art. 18 alin.
(1)]; părinţii sau, după caz, reprezentantul legal al copilului, sunt
obligaţi să anunţe la poliţie dispariția copilului de la domiciliu, în
termen de cel mult 24 de ore de la constatarea dispariţiei [art. 18 alin.
(3)]. În ceea ce priveşte copilul cetăţean român aflat în străinătate şi
care, din orice motive, nu este însoţit de părinţi, un alt reprezentant
legal şi nici nu se găseşte sub supravegherea legală a unor persoane
din străinătate, reîntoarcerea sa la părinți (sau la un alt reprezentant
legal) se va face prin grija Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Copilului, la sesizarea misiunilor diplomatice si consulare ale

119
României, concomitent cu asigurarea măsurilor de protecţie specială a
copilului. Tratamentul este asemănător în cazul copilului cetăţean
străin lipsit de supraveghere găsit pe teritoriul României: Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, la sesizarea
misiunilor diplomatice şi consulare străine, va solicita Tribunalului
Bucureşti stabilirea măsurii plasamentului copilului într-un seriviciu
de protecţie socială, până la returnarea acestuia în ţara de reşedinţă a
părinţilor ori în ţara în care au fost identificaţi alţi membri ai familiei
dispuşi să primească copilul (art. 20).
Pe de altă parte, copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul
dintre ei împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi
limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai
dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului (art. 33).
În temeiul art. 103 C. fam. părinţii au dreptul să ceară înapoierea
copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.
Orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a
exerciţiului drepturilor părinteşti trebuie precedate de acordarea
sistematică a serviciilor şi prestaţiilor prevăzute de lege, cu accent
deosebit pentru informarea corespunzătoare a părinţilor, consilierea
lor, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan de servicii [art. 34
alin. (2)], planul de servicii fiind documentul prin care se realizează
planificarea serviciilor şi prestaţiilor, pe baza evaluării psiho-sociale a
copilului şi a familiei, în vederea prevenirii separării copilului de
familia sa [art. 4 lit. f)], document întocmit şi pus în aplicare de către
Serviciul public de asistenţă socială organizat la nivelul municipiilor şi
oraşelor, sau de persoanele cu atribuţii de asistenţă socială din cadrul
aparatului propriu al consiliilor locale comunale din unitatea
administrativ-teritorială unde se află copilul [art. 35 alin. (1)].
Serviciile şi prestaţiile destinate menţinerii copilului în familie sunt
servicii de zi, prin care, potrivit art. 108 alin. (1), se asigură
menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţilor copilului şi a

120
părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor care ar putea determina
separarea copilului de familia sa respectiv prestaţiile financiar
excepţionale acordate, conform art. 121, de primarii, în situaţia în care
familia care îngrijeşte copilul se confruntă temporar cu probleme
financiare determinate de o situaţie excepţională şi care pune în
pericol dezvoltarea armonioasă a copilului; aceste prestaţii
excepţionale pot fi acordate şi sub formă de prestaţii în
naturăstabileşte art. 123-constând în principal, în alimente,
îmbrăcăminte, manuale şi rechizite sau echipamente şcolare,
suportarea cheltuielilor legate de transport, procurarea de
medicamente, proteze şi alte accesorii medicale.
Dacă separarea copilului de părinți este inevitabilă, constatându-se că
în pofida acordării serviciilor şi prestaţiilor potrivit planului de
servicii, menţinerea copilului în familie nu este posibilă, instituirea
uneia dintre măsurile de protecţie specială-intră în discuţie
plasamentul şi plasamentul în regim de urgenţă, întrucât în cazul
măsurii speciale de protecţie a supravegherii specializate a copilului
care a săvârşit o faptă penală, dar nu răspunde penal, conform art. 81
acesta este menţinut în familia sa, sub condiţia respectării unor
obligaţii se face în baza planului individualizat de protecţie, al cărui
obiectiv prioritar este reintegrarea copilului în familia sa [art. 53 alin.
(1), art. 54 alin. (3)]. În vederea realizării acestui deziderat, Direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului verifică trimestrial
împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie
specială şi, dacă se constată modificarea favorabilă a situaţiei de fapt,
va fi sesizată Comisia pentru protecţia copilului sau instanţa
judecătorească (după cum măsura a fost stabilită de comisie sau de
instanţă) pentru a se dispune încetarea măsurii. Dreptul de sesizare
este de asemenea recunoscut părinților şi copilului (art. 68). Revenirea
copilului în familie este facilitată prin aceea că pe durata măsurii de
protecţie specială, prin grija direcţiei generale pentru asistenţă socială
şi protecţia copilului, părinții decăzuţi din drepturile părinteşti, precum

121
şi cei cărora le-a fost limitat exerciţiul anumitor drepturi vor beneficia
de asistenţă specializată pentru creşterea capacităţii acestora de a se
ocupa de copii [art. 37 alin. (1)].
În expresia sa cea mai simplă şi, totodată, cea mai cuprinzătoare şi
mai benefică, dreptul copilului de a creşte alături de părinții săi are
înţelesul “banal” atribuit în vorbirea curentă, anume de a fi zi după zi
împreună cu părinții, de a fi îngrijit, educat de către aceştia.
Dreptul copilului de a creşte în mod efectiv alături de parinţi are
corespondent în obligaţia corelativă a parinţilor de a-l creşte. Ne
mărginim să creionăm doar câteva din coordonatele responsabilităţii
părinteşti, urmând să reluăm tema într-o secţiune distinctă a lucrării de
faţă. Aşadar, ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor
lor [art. 31 alin. (1)] în condiţii de deplină egalitate atât în relaţiile
dintre ei în calitate de părinţi, cât şi în relaţiile dintre părinţi şi copiii
lor, fără a-i deosebi după cum sunt copii din căsătorie, din afara
căsătoriei cu filiaţia legal stabilită, sau adoptaţi. Exercitarea drepturilor
şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul
superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a
copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor
personale cu acesta, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii
sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea
patrimoniului său. Dacă există neînțelegeri între părinţi privitoare la
exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, va hotărî
instanţa de judecată - iar nu autoritatea tutelară, aşa cum stabilea
articolul 99 C. fam. - după ascultarea ambilor părinţi şi potrivit cu
interesul superior al copilului [art. 31 alin. (3)].
În vederea realizării dreptului copilului de a creşte în condiţii care să
permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială,
prin art. 32 sunt stabilite în mod expres următoarele obligaţii în sarcina
părinţilor (art. 32): obligaţia de a supraveghea copilul; obligaţia de a
colabora cu acesta şi de a-i respecta viaţa intimă, privată şi demnitatea;

122
obligaţia de a informa copilul despre toate actele şi faptele care l-ar
putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia; obligaţia de a
întreprinde toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor
copilului lor; obligaţia de a coopera cu persoanele fizice şi juridice
care exercită atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării
copilului lor. De bună-seamă legiuitorul nu şi-a propus să epuizeze
întreg “pachetul” de obligaţii părinteşti, enumerarea nu este decât
parţială, foarte probabil cu intenţia de a aduce lămuriri şi de a asigura
corelarea obligaţiilor părinteşti îndeosebi în componenta personal-
nepatrimonială cu ansamblul drepturilor recunoscute copilului şi
principiilor fundamentale în materie, aşa cum sunt acestea consacrate
prin Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Trebuie să remarcăm că în art. 32 sunt stabilite obligaţii ale părinţilor
în legătură cu asigurarea unor standarde calitative favorabile creşterii
copilului în condiţii optime. Nu credem că a stat în intenţia
legiuitorului de a stabili obligaţii noi, diferite în conţinut faţă de cele
care au existat şi există explicit sau implicit în cuprinsul altor
reglementări. După cum rezultă din interpretarea art. 31, îndatorirea
generică a părinţilor de a-şi creşte copilul se realizează prin îngrijirea
acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu acesta, prin asigurarea
educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea legală şi
administrarea patrimoniului său, acoperindu-se ambele laturi ale
ocrotirii, atât latura personal-nepatrimonială, cât şi cea patrimonială.
Dimensiunea calitativă a obligaţiei părinteşti de a creşte copilul se
raportează la dreptul copilului de a fi crescut în condiţii care să
permită dezvoltarea sa fizică, mentală, morală şi socială, adică într-o
ambianţă familială în care părinţii cooperează cu copilul, îl ascultă şi
sunt receptivi la doleanţele sale, îi respectă demnitatea şi intimitatea,
dar în acelaşi timp îl supraveghează şi colaborează cu persoanele cu
atribuţiuni legate de îngrijirea, educarea, pregătirea profesională a
copilului.

123
Dreptul copilului de a creşte alături de părinţii săi este însoţit de
dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu
acestea, precum şi cu alte persoane alături de care s-a bucurat de viaţa
de familie, fără ca părinţii sau un alt reprezentant legal să poată
împiedica relaţiile personale ale copilului cu bunicii, fraţii şi surorile
ori cu alte persoane faţă de care a dezvoltat sentimente de ataşament.
Singură instanţa poate lua o astfel de decizie dacă apreciază că
menţinerea legăturilor cu o anumită persoană ar fi de natură să pună în
primejdie dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a
copilului (art. 14 din Legea nr. 272/2004).
Dreptul copilului care a fost separat de ambii părinţi sau de unul
dintre aceştia de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu
ambii părinţi (art. 16-17). Codul familiei ne-a obişnuit să raportăm
dreptul de a avea relaţii personale la părintele copilului ca unic titular
al dreptului [a se vedea art. 43 alin. (3), art. 111]. Nici nu ne-am pus
problema sau nu am fost preocupaţi în mod direct şi serios de dreptul
copilului de a avea relaţii personale cu părintele deşi, acum
retrospectiv, Legea nr. 47/1993 privind declararea judecătorească a
abandonului de copii, în prezent abrogat [prin art. 75 alin.(4) din
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiilor] sancţionând
tocmai încetarea imputabilă a oricăror legături între părinţi şi copilul
aflat în îngrijirea unei instituţii de ocrotire socială sau medicală ori
încredinţat spre creştere şi educare unei terţe persoane, legături care să
dovedească existenţa unor raporturi părinteşti normale, sugera
suficient de clar că părintele nu are monopolul relaţiilor părinteşti, nu
avea noimă sancţionarea părintelui pentru neexercitarea unui drept
recunoscut lui în exclusivitate.

Iată că acum Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor

copilului face vorbire despre dreptul copilului de a avea relaţii
personale şi contacte directe cu ambii părinţi. Potrivit art. 16 alin. (1)
si (2) din lege, copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul
dintre aceştia printr-o măsură dispusă în condiţiile legii - fie că este
124
vorba de încredinţarea copilului spre creştere şi educare în contextul
desfacerii căsătoriei (art. 42 C. fam.), de stabilirea unei măsuri de
protecţie specială a copilului sau de orice altă ipoteză de scindare a
ocrotirii părinteşti - are dreptul de a menţine relaţii personale şi
contacte directe cu ambii părinţi, inclusiv copilul ai cărui părinţi
locuiesc în state diferite (art. 17), cu excepţia situaţiei când acest lucru
contravine interesului său superior; instanţa judecătorească poate
limita exercitarea acestui drept dacă apreciază că altfel s-ar periclita
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.
Faptul că Legea nr. 272/2004 vine cu o abordare nuanţată faţă de
Codul familiei, vorbeşte despre dreptul copilului de a avea relaţii
personale şi contacte directe cu părinţii, iar nu despre dreptul
părintelui de a avea relaţii personale cu copilul, riscă o interpretare
excesivă, unilaterală, de astă dată în favoarea copilului. Credem că
dreptul în discuţie, în acest format primar şi esențial copil-părinţi,
aparţine deopotrivă copilului şi părinţilor - mai bine zis, fiecăruia
dintre părinţi - însă numai interesul superior al copilului poate justifica
restricţionări în exerciţiul său, fără ca părintele să le poată evita
invocând un drept propriu de a păstra legături personale cu copilul.
Bunăoară, s-a decis că, atunci când starea conflictuală dintre părinţi a
afectat starea sănătăţii copilului, acest lucru nu poate fi neglijat şi nici
minimalizat, astfel că, ţinând seama de interesul superior al copilului,
deplasarea sa la domiciliul tatălui pentru perioade mai lungi este
inoportună, cel puţin pană la normalizarea relaţiilor dintre părinţi.
Dreptul copilului de a avea relaţii personale nu se limitează la părinţi
ci, ca inovaţie, legea stipulează expres dreptul minorului de a menţine
relaţii personale şi contacte directe cu rudele şi cu alte persoane de
care s-a bucurat de viaţa de familie [art. 14 alin. (1) şi (2)], un drept
opozabil părinţilor de vreme ce ei nu sunt îndreptăţiţi să împiedice
relaţiile personale ale copilului cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte
persoane alături de care s-a bucurat de viaţa de familie. Doar instanţa
poate decide în acest sens apreciind că există motive temeinice de

125
natură să indice că legăturile personale, contactele directe cu o
anumită persoană sau cu anumite persoane ar primejdui dezvoltarea
fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului [art. 14 alin. (3)].
Controversele legate de legalitatea unora din deciziile de speţă
pronunţate în baza dispoziţiilor Codului familiei, prin care s-a
recunoscut dreptul bunicilor de a avea legături personale cu bunicii,
rămân aşadar fără obiect.
Formele prin care se pot realiza relaţiile personale sunt, conform
enumerării exemplificative din art. 15 alin (1), următoarele: întâlniri
ale copilului cu părintele sau cu o altă persoană care, potrivit legii are
acest drept (iată o formulare legală în cuprinsul căreia dreptul analizat
nu este ataşat exclusiv persoanei copilului); vizitarea copilului la
domiciliul acestuia; găzduirea copilului pe o perioada determinată de
către părintele sau de către persoana la care copilul nu locuieşte în
mod obişnuit; transmiterea de informaţii copilului cu privire la
părintele ori la alte persoane cu drept de a avea relaţii personale;
transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii
recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau persoana
îndreptăţită.
Pentru ipoteza în care copiii şi părinţii sau celelalte persoane având
legături de familie cu copiii, trăiesc în state diferite, Convenţia de la
Strasbourg asupra relaţiilor personale care privesc copiii ratificată de
ţara noastră prin Legea nr. 87/2007, stabileşte măsuri asiguratorii şi
garanţii adecvate în vederea exercitării relaţiilor personale şi
înapoierea imediată a copiilor la terminarea perioadei de vizită,
urmărind totodată instaurarea cooperării între autorităţile centrale,
autorităţile judiciare şi alte organisme în scopul de a promova şi a
ameliora relaţiile personale dintre copii şi părinţii lor, precum şi cu
alte persoane cu care au legături de familie.
Potrivit art. 4 al Convenţiei, copilul şi părinţii săi au dreptul de a
obţine şi de a întreţine relaţii personale constante - înţelegând prin

126
relaţii personale, după cum lămureşte art. 2 lit. a), găzduirea copilului,
limitată în timp, de o persoană cu care copilul nu locuieşte de obicei,
întâlnirea dintre copil şi acea persoană, orice forme de comunicare
între copil şi acea persoană, precum şi furnizarea oricăror informaţii
cu privire la copil către acea persoană sau invers - iar acestea nu pot fi
restrânse sau excluse decât atunci când acest lucru este necesar în
interesul superior al copilului; atunci când nu este în interesul superior
al copilului să întreţină relaţii personale nesupravegheate cu unul
dintre cei doi părinţi ai săi, se ia în considerare posibilitatea relaţiilor
personale sub supraveghere sau a altor forme de relaţii personale cu
acest părinte.
Sub rezerva interesului superior al copilului, acelaşi drept este
recunoscut şi în relaţia cu alte persoane decât părinţii (art. 5).
Dreptul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de îngrijirea
părinţilor săi la protecţie alternativă (art. 39). Ne vom referi la
categoriile de copii care pot invoca dreptul la protecţie alternativă,
formele în care se poate realiza protecţia alternativă şi persoanele care
înfăptuiesc ocrotirea alternativă.
Sub primul aspect, conform art. 39 alin. (1) din Legea nr. 272/2004,
orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de protecţia
părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi
lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă. Detaliind,
art. 56 enumeră copiii aflaţi în oricare din următoarele situaţii: copilul
ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile
părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau
dispăruţi; copilul care, în vederea protejării intereselor sale nu poate fi
lăsat în grija părinţilor, din motive neimputabile acestora; copilul
abuzat sau neglijat; copilul găsit sau copilul abandonat de mamă în
unităţi sanitare; copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală dar care nu răspunde penal. Precizăm că textul invocat este

127
plasat în contextul măsurilor speciale de protecţie - una din formele
protecţiei alternative, alături de tutelă şi adopţie - însă enumerarea este
completă în ceea ce priveşte situaţiile în care este obligatorie
intervenţia prin asistenţă alternativă; modalitatea iniţială prin care se
dă satisfacţie dreptului copilului la protecţie alternativă, dependentă de
situaţia concretă în care se găseşte el la momentul intervenţiei, poate
urma evoluţii dintre cele mai variate, de la încetarea măsurii şi
reintegrarea copilului în familie, până la modificarea măsurii iniţiale
cu alta, de regulă mai fermă din punctul de vedere al asigurării
stabilităţii şi continuităţii în creşterea, îngrijirea, educarea copilului.
Sub cel de al doilea aspect, acelaşi articol 39, în alin. (2) enumeră
următoarele forme ale protecţiei alternative: tutela, măsurile de
protecţie specială - intră în această categorie, potrivit art. 55,
plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă, supravegherea
specializată - şi adopţia. Ca trăsătură comună, instanţa de judecată este
singura autoritate competentă să dispună cu privire la decăderea totală
sau parţială din drepturile părinteşti şi redarea exerciţiului drepturilor
părinteşti, la persoana care exercită drepturile şi îndeplineşte
obligaţiile părinteşti faţă de copilul lipsit, temporar sau definitiv de
ocrotire părintească, modalităţile în care se exercită drepturile şi se
îndeplinesc obligaţiile părinteşti (art. 38).
Ordinea enumerării din art. 39 alin. (2) indică şi o ordine de preferinţă
între cele trei tipuri de măsuri, desigur relevantă numai dacă situaţia în
care se găseşte copilul lasă deschise toate opţiunile posibile. Soluţia
tutelei este explicit preferată în cazul copilului ai cărui părinţi sunt
decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau
cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi
sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, copil faţă de
care măsura de protecţie specială a plasamentului va fi luată numai
dacă nu a putut fi instituită tutela [art. 56 lit. a)]. Încuviinţarea
deschiderii procedurii adopţiei interne a copilului aflat în vreuna din
situaţiile care justifică instituirea tutelei presupune, printre alte
128
condiţii, că demersurile în vederea reintegrării copilului în familia sau,
după caz, în vederea plasamentului copilului în familia extinsă sau
substitutivă au eşuat, dovada efectuării acestor demersuri făcându-se
în faţa instanţei de către Direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului de la domiciliul acestuia (art. 22 şi art. 23 din Legea
privind regimul juridic al adopţiei). Desigur, când măsura de protecţie
alternativă urmează a se decide cu privire la copilul care a săvârşit o
faptă penală, dar nu răspunde penal, rămân în discuţie numai măsurile
speciale de protecţie, şi anume plasamentul şi supravegherea
specializată (art. 80).
Ne întrebăm care sunt raţiunile pentru care legiuitorul acordă
preferinţă tutelei în concurs măsurile de protecţie specială, precum şi
cu adopţia. Credem că tutela este favorită în competiţia cu măsura de
protecţie specială a plasamentului (sau a plasamentului în regim de
urgenţă) cu toate că nici din punct de vedere al criteriilor de selecţie a
persoanei sau familiei care va asigura protecţia alternativă nu există
deosebiri semnificative - în esenţă, în ambele cazuri au prioritate
membrii familiei extinse [art. 41 alin. (2), art. 42 alin. (1) în materie de
tutelă, art. 60 alin. (3) lit. a) în materie de plasament] care deţin oferta
cuprinzătoare de garanţii morale şi condiţii materiale pentru a primi un
copil în îngrijire [art. 41 alin. (2), art. 58 alin. (2)] şi sunt în măsură să
asigure o anumită continuitate în educarea copilului, ţinând seama şi
de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică [art. 39 alin.
(2)]- şi nici din punct de vedere a duratei preconizate a măsurii - în
ambele cazuri măsura de protecţie alternativă însoţeşte copilul pe toată
perioada crizei datorate absenţei ocrotirii părinteşti, cu precizarea că în
cazul plasamentului este posibilă prelungirea ocrotirii şi ulterior
împlinirii vârstei majoratului (art. 51)- pentru că numai în cazul tutelei
are loc un transfer aproape complet al drepturilor şi îndatoririlor
părinteşti de la părinţi la tutore, lipseşte numai obligaţia de întreţinere
dintre părinţi şi copii care nu trece asupra tutorelui. Drepturile şi
îndatoririle părinteşti vor fi preluate de tutore în plenitudinea lor,
129
inclusiv prerogativa de a consimţi la adopţia copilului aflat sub tutelă
[art. 11 lit. a) din Legea nr. 273/2004]; comparativ, în cazul măsurilor
speciale de protecţie drepturile şi îndatoririle părinteşti, dacă sunt
suspendate ori retrase [posibilă menţinerea lor art. 62 alin. (1)], vor fi
exercitate, respectiv îndeplinite nu de către o singură persoană ci în
“colaborare”, în sensul că persoana, familia care a primit copilul va
exercita drepturile, respectiv va îndeplini îndatoririle părinteşti
privitoare la persoana copilului, iar preşedintele consiliului judeţean
(sau, după caz, primarul sectorului municipiului Bucureşti) cele
privitoare la bunurile copilului [art. 62, art. 64 alin. (3) din Legea nr.
272/2004]. Transferul de drepturi despre care vorbim face ca
responsabilizarea tutorelui să poată atinge cote superioare, în
condiţiile în care nu vor fi abandonate eforturile de reintegrare a
copilului în familie (evident, dacă obiectiv acest lucru este realizabil)
şi fără ca măsura să fie totuşi la fel de categorică şi de ireversibilă ca
în cazul adopţiei - soluţie subsidiară faţă de tutelă - când sunt atinse
însăşi relaţiile de rudenie, fără posibilitatea reintegrării copilului în
familia biologică, cel puţin atâta vreme cât adopţia este în fiinţă.
În ceea ce priveşte persoanele care pot aspira la preluarea îndatoririlor
legate de ocrotirea alternativă a copilului, selecţia se face cu prioritate
din cercul de persoane făcând parte din familia extinsă - adică rudele
până la gradul IV cu copilul [art. 4 lit. c)]- desigur, cu consimţământul
persoanei în cauză, pe baza evaluării aptitudinii generale, morale şi
materiale de a asigura îngrijirea unui copil realizată de către Direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului de la domiciliul
persoanei. Preferinţa pentru acest grup de persoane nu înseamnă că
încredinţarea copilului este ca şi decisă ori de câte ori se anunţă vreo
rudă de-a copilului, ci doar că posibilitatea de a li se încredinţa copilul
este analizată înainte de a se lua în discuţie varianta încredinţării
copilului la o persoană din afara familiei extinse (adică la o familie
substitutivă). Interesul superior al copilului poate inclina balanţa în
favoarea persoanei din afara familiei extinse. Numirea persoanei, fie

130
că este sau nu în relaţie de rudenie cu copilul, se face prin hotărâre
judecătorească.

2.4. Dreptul copilului la sănătate şi bunăstare

Dreptul copilului la sănătate (art. 43). Dreptul la sănătate este

garantat tuturor cetăţenilor prin art. 33 al Constituţiei. Aplicând
dreptul fundamental la sănătate la condiţia copilului, Legea nr.
272/2004 stabileşte, prin art. 43 alin. (1), “dreptul copilului de a se
bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi de a
beneficia de servicii medicale şi de recuperare necesare pentru
asigurarea realizării efective a acestui drept”. În “asigurarea realizării
efective a acestui drept”, după cum se exprimă legiuitorul, relaţia de
parteneriat dintre stat şi familie este esenţială.
Statul îşi asumă o serie de obligaţii pozitive în vederea asigurării
serviciilor de sănătate şi garantează accesul la serviciile medicale şi de
recuperare, precum şi la medicaţia adecvată stării în caz de boală a
copilului, costurile aferente fiind suportate din Fondul naţional unic de
asigurări sociale de sănătate şi de la bugetul de stat [art. 43 alin. (2)].
Organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţile
administraţiei publice locale, orice alte instituţii publice sau private cu
atribuţii în domeniul sănătăţii sunt obligate, potrivit art. 43 alin. (3), să
adopte măsurile cuvenite în scopul informării părinţilor şi a copiilor şi
a realizării educaţiei sanitare în familie şi la şcoală - inclusiv igiena,
salubritatea mediului înconjurător, educaţia sexuală pentru copii etc. -
al asigurării prevenţiei, precum şi al intervenţiei în caz de boală,
îndeosebi prin asigurarea şi dezvoltarea serviciilor medicale primare şi
comunitare.
Vizitele periodice ale personalului medical de specialitate la
domiciliul viitoarei mame, precum şi a copilului până la împlinirea
vârstei de 1 an sunt obligatorii, în vederea ocrotirii sănătăţii mamei şi

131
a copilului, educaţiei pentru sănătate, prevenirea abandonului,
abuzului sau neglijării copilului [art. 43 alin. (6)].
Cât priveşte părinţii, aceştia sunt obligaţi să solicite asistenţă medicală
pentru a asigura copilului cea mai bună stare de sănătate pe care o
poate atinge şi pentru a preveni situaţiile care pun în pericol viaţa,
creşterea şi dezvoltarea copilului. Actele medicale privitoare la copil
sunt înfăptuite cu acordul părintelui sau al altui reprezentant legal al
acestuia. Totuşi, în situaţiile excepţionale în care viaţa copilului se află
în pericol iminent, ori există riscul producerii unor consecinţe grave cu
privire la sănătatea sau integritatea acestuia, medicul are dreptul de a
efectua actele medicale de strictă necesitate pentru salvarea vieţii,
chiar şi fără acordul părinţilor sau al altui reprezentant legal [art. 43
alin. (5)].
Dispoziţiile legii speciale completează protecţia copilului din punct de
vedere al dreptului său la sănătate. Cu titlu exemplificativ, Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii interzice prelevarea şi
transplantul de organe şi celule umane de la potenţiali donatori minori
în viaţă [art. 145 alin. (1)], afară numai de prelevarea de măduvă
osoasă, permisă cu condiţia consimţământului în acest sens al
copilului, dacă a împlinit 14 ani, exprimat în faţa preşedintelui
tribunalului (cu precizarea că manifestarea sa de voinţă este
obligatoriu precedată de ancheta socială efectuată de autoritatea
tutelară) şi cu acordul ocrotitorului său legal; în cazul minorului în
vârstă de până la 14 ani, este suficient consimţământul părinţilor sau al
altui reprezentant legal [art. 145 alin. (2)]. Refuzul scris sau verbal al
copilului- din câte înţelegem, indiferent dacă are vârsta sub ori peste
14 ani - împiedică procedeul medical [art. 145 alin. (3)].
6. Dreptul copilului la bunăstare (art. 44-45). Copilul are dreptul să
beneficieze de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică,
mentală, spirituală, morală şi socială [art. 44 alin. (1)].
Responsabilitatea este în primul rând a părinţilor sau a

132
reprezentantului legal al copilului, datori să asigure, în limita
posibilităţilor, cele mai bune condiţii de viaţă necesare creşterii şi
educării copiilor. Pe scurt, părinţii sunt obligaţi să asigure copilului
locuinţă, precum şi cele necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura
şi pregătirea sa profesională [art. 44 alin. (2)].
Uneori, printr-un concurs nefericit de împrejurări, părinţii nu sunt în
stare sau nu sunt în măsură să asigure confortul material minim. Cum
se manifestă dreptul copilului consacrat prin art. 45 din Constituţie la
protecţie şi asistenţă în realizarea drepturilor sale? În sensul Legii nr.
272/2004, copilul are dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de
asigurări sociale, în funcţie şi de resursele şi de situaţia în care se află
el şi persoanele în întreţinerea cărora se găseşte. În cazul în care
părinţii sau persoanele care au obligaţia legală de a întreţine copilul nu
pot asigura, din motive independente de voinţa lor, satisfacerea
nevoilor minime de locuinţă, hrană, îmbrăcăminte şi educaţie ale
copilului, statul, prin autorităţile publice competente, este obligat să
asigure acestora sprijin corespunzător, sub forma de prestaţii
financiare, prestaţii în natură, precum şi sub formă de servicii [art. 45
alin. (2)].
În situaţia în care familia care îngrijeşte copilul se confruntă temporar
cu probleme financiare determinate de o situaţie care pune în pericol
dezvoltarea armonioasă a copilului, primăria acordă prestaţii
financiare excepţionale, cu prioritate familiilor care nu au posibilitatea
sau capacitatea de a asigura copilului îngrijirea corespunzătoare sau în
vederea suportării unor cheltuieli particulare destinate menţinerii
copilului în familia sa. Aceste prestaţii pot fi de asemenea acordate
sub formă de prestaţii în natură şi constau, în principal, în alimente,
îmbrăcăminte, manuale, rechizite şi echipamente şcolare, suportarea
cheltuielilor de transport, procurarea de medicamente sau alte
accesorii medicale. Cuantumul maxim şi condiţiile de acordare a
prestaţiilor financiare excepţionale se stabilesc prin hotărâre
consiliului local, iar în concret, cu privire la acordarea prestaţiei
133
financiare excepţionale şi cuantumul acesteia decide primarul
localităţii, prin dispoziţie (art. 121, 122).
De asemenea, pentru depăşirea situaţiilor care ar putea determina
separarea copilului de familia sa, consiliile locale ale municipiilor,
oraşelor, comunelor şi sectoarelor municipiului Bucureşti au obligaţia
să organizeze, fie autonom, fie prin asociere, servicii de zi care să
asigure menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţii copilului şi a
părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiei de criză în care se găsesc [art.
111 alin. (1), art. 108].
Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a informa
părinţii şi copiii în legătură cu drepturile pe care le au, asupra
modalităţii de acordare a drepturilor de asistenţă socială şi de asigurări
sociale, iar părinţii au obligaţia să solicite autorităţilor acordarea
alocaţiilor, indemnizaţiilor, prestaţiilor în bani sau în natură şi a altor
facilităţi prevăzute de lege pentru copii sau pentru familiile cu copii
[art. 45 alin. (3), (4)].
În mod cu totul excepţional este posibilă separarea copilului de
părinţii săi din considerente precumpănitor economice, dacă se va
aprecia că în vederea protejării intereselor sale, copilul nu poate fi
lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora. Este una din
situaţiile în care, potrivit art. 56, copilul are dreptul la măsuri speciale
de protecţie, în cazul nostru sub forma plasamentului dispus în
condiţiile art. 61.
Dreptul la îngrijire specială a copilului cu handicap (art. 46).
Dreptul la protecţie specială a persoanei cu handicap - adică a
persoanei având un dezavantaj datorat unor deficienţe fizice,
senzoriale, psihice sau mentale, care o împiedică sau o limitează
accesul normal şi condiţii de egalitate la viaţa socială - fie ea copil sau
adult, este consacrat prin dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Constituţia
României. Reafirmând acest drept, Legea nr. 272/2004 stabileşte
dreptul copilului cu dizabilităţi în îngrijire specială, adaptată nevoilor

134
sale. El are dreptul la educaţie, recuperare, compensare, reabilitare şi
integrare, adaptate posibilităţilor proprii, în vederea dezvoltării
personalităţii sale.
Îngrijirea specială de care se face vorbire, trebuie să asigure
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială şi constă în
ajutor adecvat situaţiei copilului şi a părinţilor ori, după caz a
persoanei căreia îi este încredinţat, acordat gratuit, ori de câte ori acest
lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv şi
nediscriminatoriu al copilului cu handicap la educaţie, formare
profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire în vederea
ocupării unui loc de muncă, precum şi la orice alte activităţi apte să îi
permită deplina integrare socială şi dezvoltare a personalităţii. În acest
sens, organele de specialitate ale administraţiei publice centrale şi
autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să iniţieze
programe şi să asigure resursele necesare dezvoltării serviciilor
destinate satisfacerii nevoilor acestei categorii de copii, precum şi ale
familiilor acestora, în condiţii care să le garanteze demnitatea, să le
favorizeze autonomia şi sp le faciliteze participarea activă la viaţa
comunităţii.
Încadrarea copiilor cu dizabilităţi într-un grad de handicap şi, după
caz, orientarea şcolară a acestora, cade în sarcina comisiei pentru
protecţia copilului în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului
[art. 2 alin. (1) lit. a), art. 9 alin. (1) din H.G. privind organizarea şi
metodologia de funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului].
Legea specială stabileşte în detaliu drepturile de care beneficiază
copilul cu dizabilităţi. Astfel, el are acces liber şi egal în orice
instituţie de învăţământ obişnuit, în raport de restantul funcţional şi
potenţialul recuperator, dreptul la pregătire şcolară la domiciliu în
cazul copiilor nedeplasabili, dreptul la un asistent personal în cazul
copilului cu handicap grav, dreptul la gratuitatea transportului în
comun pentru copilul cu handicap accentuat şi grav şi asistentul

135
personal al acestuia, dreptul la asistenţă medicală, la alocaţie de stat
etc. (art. 18 din O.U.G. nr. 102/1999).

2.5. Dreptul copilului la educaţie, activităţi recreative şi culturale

Dispoziţiile constituţionale consacră dreptul fundamental la învăţătură,

precum şi la dreptul la cultură, complement al dreptului la învăţătură
(art. 32), integrate în conceptul general de “educaţie” înţeles ca acces
neîngrădit şi nediscriminatoriu la informaţii cu caracter educativ şi
cultural. La rândul său, Legea nr. 272/2004 proclamă dreptul copilului
la educaţie şi dreptul la odihnă şi vacanţă. Dreptul la educaţie (art.
47-48). “Copilul are dreptul de a primi o educaţie care să-i permită
dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a aptitudinilor şi
personalităţii sale”- stabileşte art. 47 alin. (1). Legiuitorul are în
vedere, în acest context, îndeosebi “educaţia” în sens pedagogic, ale
cărei principale note de conţinut se referă la formele şi mijloacele
organizate, instituţionalizate, prin care societatea/statul intervine şi
orientează procesul de construcţie a sinelui. Interesul personal şi cel
social au aceeaşi direcţie. Şi tocmai de aceea, dreptul la educaţie, mai
cu seamă în cazul copilului, nu este perceput ca invitaţie la o conduită
discreţionară (de maniera “mă voi prevala sau nu de acest drept”), ci
ca îndatorire, obligaţie de a valorifica dreptul recunoscut. Cele
cuprinse în alin. (2) al textului sunt edificatoare: părinţii au obligaţia
de a înscrie copilul la şcoală şi să asigure frecventarea cu regularitate a
cursurilor şcolare. De asemenea, părinţii au, cu prioritate, dreptul de a
alege felul educaţiei care urmează a fi dat copilului; în subsidiar,
dreptul de a alege forma de învăţământ şi felul educaţiei este de
asemenea recunoscut tutorelui [art. 180 alin. (1) din Legea
învăţământului nr. 84/1995], cu precizarea că tutorele nu este
împuternicit să schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale
de care beneficia copilul la data numirii tutorelui, decât cu

136
încuviinţarea instanţei judecătoreşti (art. 137 C. fam.). Copilul care a
împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviinţarea instanţei
judecătoreşti - iar nu autorităţii tutelare, cum stabilea art. 102 C. fam.-
de a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale [art. 47
alin. (3) din Legea nr. 272/2004].
Educaţia instituţionalizată, cu accentul pe dreptul la învăţătură,
presupune parteneriatul dintre stat şi familie. Dacă părinţilor le revine
obligaţia de a veghea şi de a supraveghea la educaţia, inclusiv şcolară,
a copilului, statul îşi asumă obligaţia de a organiza şi de a asigura
funcţionarea sistemului naţional de învăţământ, precum şi obligaţii de
natură a facilita exerciţiul dreptului la educaţie. În acest context, art.
48 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 stabileşte în sarcina Ministerului
Educaţiei şi Cercetării, ca organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, precum şi al inspectoratelor şcolare şi al unităţilor de
învăţământ, ca instituţii ale administraţiei publice locale cu atribuţii în
domeniul educaţiei, următoarele obligaţii: de a întreprinde măsurile
necesare pentru a înlesni accesul la educaţia preşcolară şi a asigura
învăţământul general obligatoriu şi gratuit pentru toţi copiii; de a
dezvolta programe de educaţie pentru părinţii tineri, inclusiv pentru
prevenirea violenţei în familie; de a organiza cursuri speciale de
pregătire pentru copiii care nu pot răspunde cerinţelor programei
şcolare naţionale, pentru a nu intra prematur pe piaţa muncii; de a
organiza cursuri speciale de pregătire pentru copiii care au abandonat
şcoala, în vederea reintegrării lor în sistemul naţional de învăţământ;
de a respecta dreptul copilului la timp de odihnă şi timp liber, precum
şi a dreptului acestuia de a participa liber la viaţa culturală şi artistică;
de a preveni abandonul şcolar din motive economice, prin luarea de
măsuri active de acordare a unor servicii sociale în mediul şcolar,
precum hrană, rechizite, transport şi alte asemenea.
Cât priveşte copilul beneficiar al procesului instructiv-educativ, el are
dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice, de a fi
informat asupra drepturilor sale şi asupra modalităţilor de exercitare a
137
acestora; se înţelege, pedepsele corporale sunt interzise [art. 48 alin.
(2)]. Unul din drepturile elevului este acela de a contesta, personal sau
prin reprezentant, modalităţile şi rezultatele evaluării, de a se adresa în
acest sens conducerii unităţii de învăţământ [art. 48 alin. (3)]. Pe de
altă parte, cadrele didactice au obligaţia de a semnala Serviciul public
de asistenţă socială sau, după caz, Direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului cazurile de rele tratamente, abuzuri sau de
neglijare a copilului de care iau cunoştinţă [art. 48 alin. (4)]. Unii
sociologi sunt de părere că succesul reformei sistemului de învăţământ
este condiţionat de mecanismele profunde ale raporturilor familiei cu
educaţia şi că nici o reformă care implică schimbarea raportului
general al subiectului cu viaţa/practica socială, într-un cuvânt, a
mentalităţilor, nu are şanse de reuşită fără a lua în seamă acest aspect.
Însă eforturile trebuie preluate şi continuate în interiorul sistemului.
Prin tradiţie, şcoala românească are tendinţa de a privilegia obiectivele
intelectuale - cunoştinţele şi capacităţile intelectuale - şi de a
defavoriza obiectivele practice - nu atât în sensul “abilităţilor”
practice, cât şi a practicii interumane - a relaţiei cu membrii familiei,
colegii de şcoală, educatorii etc. a raporturilor practice cu valorile şi
normele, cu timpul, cu spaţiul etc., adică exact acelea care pot
contribui semnificativ la formarea abilităţilor necesare vieţii cotidiene,
inclusiv sub aspectul valorificării instituţiilor sociale ca resurse, iar nu
ca reprezentări exterioare şi coercitive. În linii generale, sistemul de
învăţământ gravitează în jurul ideii generale de examen, a funcţiei de
evaluare şi ierarhizare după criteriul excelenţei intelectuale, recurgând
la un sistem de evaluare elitist şi uniformizator, în care performanţa
este cea care contează în primul rând şi rămâne în umbră evoluţia
progresivă a trăsăturilor de personalitate şi a practicilor individuale.
Or, dacă şcoala este o instituţie educativă şi dacă educaţia înseamnă
acumulări progresive, înseamnă că evaluările școlare ar trebui să
urmărească progresul datorat educaţiei în şcoală înaintea performanţei
ale cărei determinări extraşcolare sunt, de regulă consistente.

138
Dreptul la odihnă şi vacanţă (art. 49). Copilul trebuie să beneficieze
suficient pentru odihnă şi vacanţă, să participe la activităţi culturale,
artistice şi sportive ale comunităţii - stabileşte textul legal. Autorităţile
publice au obligaţia să contribuie, potrivit atribuţiilor ce le revin, la
asigurarea condiţiilor de exercitare a acestui drept, inclusiv a bazei
materiale - cum ar fi locuri de joacă suficiente şi adecvate, în special
în cazul localităţilor intens populate.

Capitolul 3

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA UNOR

ORGANISME CENTRALE ŞI LOCALE CU ATRIBUŢII
ÎN DOMENIUL ASISTENŢEI, PROTECŢIEI ŞI
OCROTIRII COPILULUI ÎN ROMÂNIA

3.1. Prezentarea generală a sistemului de protecţie a copilului

3.1.1. Evoluţia sistemului de protecţia a copilului în România

139
Într-o societate tradiţională centralizată, în care Guvernul – prin
intermediul ministerelor şi ale altor organe de administraţie centrale,
puternic reprezentate în teritoriu – oferea în mod direct cvasitotalitatea
serviciilor din domeniul acoperit de Convenţia cu privire la Drepturile
Copilului (şi nu numai), descentralizarea reală, la nivel judeţean, a
protecţiei copilului a constituit o provocare majoră. Anul 1997 a
marcat descentralizarea serviciilor pentru copii.
Descentralizarea nu a fost însă, singurul element de noutate adus de
reforma protecţiei copilului. După cum majoritatea specialiştilor
recunoaşte, o problemă majoră legată de copii în România, o
constituie abandonul acestora de către proprii părinţi. Explicaţia
fenomenului nu este facilă şi asupra lui s-a discutat mult şi se va mai
discuta.
Protecţia şi promovarea drepturilor copilului este unul dintre
indicatorii cei mai sensibili ai unei societăţi, fapt pentru care
reprezintă şi una din temele preferate ale ştiinţelor socio-umane.
Însumând analizele sociologice şi numai legate de acest concept, a fost
evidenţiată dinamica contradictorie a proceselor care modelează
copilăria alături de rolul protector al familiei.1
Dincolo de o componentă istorică legată – mai mult sau mai puţin
direct - de politica pronatalistă agresivă a statului totalitar, aplicată pe
parcursul câtorva decenii înainte de 1989, cu consecinţe directe asupra
modului de percepere a responsabilităţilor individuale şi de familie a
părinţilor cu privire la soarta lor şi a copiilor lor, nu poate fi ignorată
componenta economico-socială legată de creşterea accelerată a
sărăciei la nivelul unor categorii largi de populaţie în perioada de
tranziţie de după 1989. Dincolo de explicaţii însă, importante sunt
realităţile care au fost generate de venirea pe lume a unor copii
nedoriţi. Aceste consecinţe, pe lângă abandonul copiilor, s-au
manifestat în rate mari, în multe cazuri maxime la nivelul Europei, ale
1 Florian, Emese (2007). Protecţia drepturilor copilului. Ediţia a 2-a. Bucureşti: C. H. Beck, p.
1.
140
unor indicatori precum mortalitatea şi morbiditatea infantilă,
mortalitatea maternă, a numărului crescut de copii cu diferite
dizabilităţi, a unei lipse cvasigenerale de cultură sexuală legată de
contracepţie şi planificare familială.
Recunoaşterea drepturilor copilului şi semnarea Convenţiei cu privire
la drepturile copilului de către peste 190 de state ale lumii, a schimbat
radical protecţia copilului: a mutat accentul de pe relaţia subiectivă de
ajutor acordat copiilor aflaţi în situaţii de dificultate de către persoane
mânate de spiritul caritativ, pe recunoaşterea drepturilor copilului de a
fi ajutat şi pe obligaţia sistemului de protecţie de a da un ajutor
eficient, efectiv. Articolul 3 al Convenţiei ONU cu privire la
Drepturile Copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990,
subliniază că “în toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt
luate de instituţii publice sau private de ocrotiri sociale, de către
tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesul
superior al copilului trebuie să fie luat în considerare cu prioritate”1.
Statul “trebuie să asigure copilului protecţia şi îngrijirile necesare
pentru bunăstarea sa, ţinând cont de drepturile şi obligaţiile
părinţilor săi, ale tutorilor, ale altor persoane responsabile legal
pentru el, şi va lua, în acest scop, toate măsurile legislative şi
administrative corespunzătoare”.
Sistemul ocrotirii copilului în vederea asigurării bunăstării sale se
poate defini ca fiind ansamblul de servicii oferite de un stat, prin care
li se asigură copiilor suport material, asistenţă medicală, educaţie,
condiţii de locuit şi întreţinere2.

1 Legea nr. 18/1990 din 27/09/1990 republicată (ca urmare a constatării unor diferenţe de
traducere din limba engleză în limba română în conţinutul convenţiei) în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 314 din 13/06/2001 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului.
2 Spânu, M. (1998). Introducere în asistenţa socială a familiei şi a protecţia copilului. Editura
Tehnică, p. 16.
141
3.2. Strategia guvernamentală în domeniul protecţiei copilului

Prima strategie Guvernamentală în domeniul drepturilor copilului,

aprobată în 1997, a vizat perioada 1997 – 2000 şi a marcat începutul
reformei sistemului de protecţie a copilului în România. La acea
vreme s-au luat primele măsuri pentru reformarea cadrului legislativ,
pentru descentralizarea activităţilor de protecţie a copilului,
restructurarea şi diversificarea instituţiilor de protecţie a copilului,
dezvoltarea alternativelor de tip familial pentru protecţia de tip
rezidenţial, precum şi pentru prevenirea abandonului copiilor.
Efectul imediat al adoptării noii legislaţii a fost înfiinţarea, în toate
judeţele, a comisiilor pentru protecţia copilului şi a serviciilor publice
specializate pentru protecţia copilului (denumite Direcţii pentru
protecţia copilului).
Descentralizarea activităţilor de protecţie a copilului nu s-a limitat la
înfăţişarea comisiilor şi a serviciilor publice specializate subordonate
consiliilor judeţene. Instituţiile de protecţie a copilului, cu diferite
subordonări ierarhice la nivel central, au fost şi ele transferate în
subordinea consiliilor judeţene, fiind incluse în structura serviciilor
publice specializate.
După procesul de descentralizare, instituţiile de tip vechi de protecţie a
copilului au fost restructurate. În acelaşi timp, au fost create
alternative de tip familial pentru protecţia de tip rezidenţial a copilului,
precum şi servicii de prevenire a abandonului copiilor. Instituţiile
clasice de mare capacitate (intre 100 şi 400 de locuri) au fost
restructurate, în încercarea de a le reduce capacitatea şi de a modula,
pentru a-i oferi mai mult spaţiu fiecărui copil în parte, într-un mediu
cât mai apropiat de cel familial. Însă, după ce s-a conştientizat că acest
demers nu era de ajuns pentru reintegrarea acestor copii în viaţa
comunităţii, a început procesul de închidere a instituţiilor de tip vechi.

142
Instituţiile de tip vechi de protecţie a copilului au fost deja închise,
acordându-se prioritate închiderii instituţiilor mari cu peste 100 de locuri,
a fostelor “leagăne” pentru copii cu vârstă sub 3 ani şi a căminelor spital
pentru copii cu handicap. Soluţiile identificate şi dezvoltate pentru
închiderea instituţiilor de tip vechi au constat în: reintegrarea copilului în
familia naturală, protecţia copilului prin alternative de tip familial (rude,
alte familii/persoane, asistenţi maternali profesionişti), precum şi
protecţia copilului în case sau apartamente de tip familial.
În 2001, Guvernul României a adoptat „Strategia Guvernamentala cu
privire la Protecţia Copiilor aflaţi în dificultate 2001-20041”. Strategia
propunea adoptarea unui număr de reforme radicale, care aveau menirea
de a aduce România la standardele internaţionale de bunăstare şi
protecţie ale copilului, prioritară fiind schimbarea sistemului
„instituţionalizat” într-unul „familial”. În această perioadă, reforma a
constat în închiderea instituţiilor mari şi înlocuirea acestora cu servicii
alternative, prevenirea separării copiilor de familiile lor, prin dezvoltarea
de servicii de sprijin şi adaptarea sistemului românesc de protecţia
copilului, la standardele europene, prin armonizarea legislaţiei româneşti.
Legea nr. 272/2004 privind Protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2005 2. Autorităţile publice, societatea
civilă şi nu numai, sunt acum responsabile pentru garantarea drepturilor
copilului, aşa cum sunt stipulate în Convenţia Naţiunilor Unite pentru
Drepturile Copilului. Actuala lege, cu accent major în interesul superior
al copilului, precizează pentru prima dată, faptul că, părinţii au principala
responsabilitate în creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului.
Responsabilitatea subsidiară, cade pe umerii familiei extinse şi a
comunităţii locale, din care face parte copilul, intervenţia statului fiind
complementară. Statul, are datoria de a asigura protecţia copilului şi de a

1 http://www.anpfdc.ro/content.aspx
2 Legea nr. 272/2004 privind Protecţia şi Promovarea Drepturilor Copilului a fost publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23 iunie 2004. Ultima modificare a prezentei legi a
intervenit prin H.G. nr. 1663/2008 - pentru indexarea cuantumului alocaţiei lunare luare în
plasament.
143
garanta respectarea tuturor drepturilor. Statul poate interveni în caz de
abuz sau privări severe1. Aceasta lege, are ca scop schimbarea ideii, ca
statul ar putea înlocui grija părintească.
Alături de legea menţionată, în strânsă legătură cu aceasta este şi Legea
nr. 273/2004 care stabileşte regimul juridic al adopţiei2, ţinând seama şi
de exigenţele convenţiei de la Haga asupra protecţiei copiilor şi
cooperării în materia adopţiei internaţionale, ratificată de România prin
Legea nr. 84/1994.
Schimbările care au avut loc în cadrul instituţiilor la nivel local şi central
au fost:
- la nivel central, a fost înfiinţată, Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Drepturilor Copilului (ANPDC) subordonată Ministerului Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei.
- la nivel judeţean au fost înfiinţate Direcţiile Generale de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) în subordinea Consiliilor
Judeţene.

3.3. Rolul autorităţilor publice locale în promovarea şi reformarea

1 Bacaci, Al. (2007). Raporturile patrimoniale în dreptul familiei. Ediţia a 2-a. Bucureşti:
Hamangiu, p. 276. Autorul analizează situaţiile în care intervine scindarea în cadrul ocrotirii
părinteşti, prin scindare înţelegând acele cazuri în care părinţii exercită ocrotirea în mod
neegal între ei, fie că ocrotirea este exercitată în parte de părinţi, iar în parte de către persoana,
familia sau instituţia cărora copilul a fost încredinţat spre creştere şi educare. Aceste situaţii
pot fi exemplificate: cazul încredinţării copilului la desfacerea căsătoriei, încredinţarea
copilului în cazul desfiinţării căsătoriei sau a copilului din afara căsătoriei, încredinţarea
copilului unei terţe persoane
2 Republicată în temeiul dispoziţiilor art. III din OUG nr. 102/2008, ordonanţa de urgenta
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei,
publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 5 septembrie 2008, aprobata
cu completări prin Legea nr. 49/2009, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
190 din 26 martie 2009, dându-se textelor o noua numerotare. Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei a fost publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557
din 23 iunie 2004. A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2008, publicata in
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 27 martie 2008.
144
sistemului de protecţie a copilului

3.3.1. Istoricul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia

Copilului Galaţi
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Galaţi
(DGASP) a luat fiinţă prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 141 /
30.05.1997 şi a funcţionat iniţial în incinta Leagănului de copii - Galaţi,
din februarie 1998 mutându-se în noul sediu din str. Al. I. Cuza, nr. 72,
sediul actual fiind pe Strada Brăilei nr. 138B.
Conform legislaţiei în vigoare, DGPDC este instituţia publică de interes
judeţean care se ocupa cu protecţia copilului aflat în dificultate, fiind
subordonată consiliului judeţean. DGPDC era de fapt organul executiv,
acela care propunea comisiei pentru protecţia copilului instituirea
măsurilor de protecţie pe care le considera necesare, în funcţie de natura
cazului1.
Activitatea a debutat în cadrul unui birou situat în sediul Leagănului de
copii, în condiţii total inadecvate şi cu un personal insuficient, dar tânăr
şi cu iniţiativă, dornic să sprijine începuturile instituţiei şi ale reformei în
sistemul de protecţie a copilului.
Anul 1997 a reprezentat anul debutului în stabilirea contactelor pentru
colaborarea ulterioară cu instituţiile din judeţ: Inspectoratul Judeţean de
Poliţie Galaţi, maternităţi, spitale, primării, servicii de autoritate tutelară,
alte instituţii cu competenţe similare etc.
Anul 1998 a purtat amprenta mutaţiilor majore care au avut loc în
activitatea Direcţiei. A fost finalizat transferul instituţiilor de ocrotire a
copiilor – Iovan Iorgovan, Unirea, Ion Creangă, Veronica Micle, Negru-
Vodă, Leagănul de copii, toate foste case de copii (proces care a demarat
în 1997). Instituţiile amintite, au fost preluate ca şi centre de plasament
fără personalitate juridica în structura DGPDC. Cu această ocazie a fost
preluat un număr de 914 copii în centrele de plasament şi un număr de
1 http://www.dgaspcgalati.ro/index21.html
145
483 angajaţi. Astfel, dacă la momentul preluării centrele de plasament
protejau un număr de 914 copii, la finele anului 1998 numărul acestora
scade la 880 copii, ca urmare a acestor demersuri. ”Familia”, “Fundaţia
Internaţională pentru copil şi familie“.
Un alt moment important în evoluţia DGPDC îl reprezintă anul 1999, pe
parcursul căruia a început diversificarea serviciilor oferite copiilor, prin
dezvoltarea acestora:
- reorganizarea centrelor de plasament dar şi a modului de lucru în
vederea oferirii copiilor unui climat cât mai apropiat de cel familial;
- schimbarea opticii personalului faţă de copiii cu care lucrează,
stabilirea unei persoane de referinţă, personalului şi copiilor le-au fost
prezentate drepturile şi obligaţiile pe care le au, au fost
recompartimentate centrele de plasament în module de tip familial, au
fost modernizate dotările şi instalaţiile, s-a asigurat asistenta medicala în
fiecare centru de plasament;
- crearea unui modern centru de primire în regim de urgenţă pentru
copii mai mari de trei ani, compartimentat şi dotat la cele mai moderne
standarde, cu personal calificat şi cu experienţă în domeniu.
1999 este anul primilor asistenţi maternali – în prima fază au fost atestaţi
90 de asistenţi maternali care au luat în plasament copiii abandonaţi în
spitale, copiii foarte mici din leagănul de copii, copii pentru care era
instituită măsura plasamentului în regim de urgenţă, faţă de 706 copii
aflaţi acum în plasament la asistenţi maternali profesionişti.
Ocupaţia de asistent maternal profesionist (AMP) a fost reglementată
prin OUG nr.26/1997, aprobată prin Legea nr.108/1998.
Totodată, ocupaţia de asistent maternal a fost introdusă prin Ordinul
MMPS nr. 893/1997 şi Ordinul CNS 2527c/1997 în Clasificarea
Ocupaţiilor din România, având codul 513103(Subgrupa majora 51,
Grupa minora 513, Grupa de baza 5131).

146
Plasamentul la un asistent maternal a fost gândit ca o măsură temporară,
de pregătire a reintegrării copilului în familia biologică sau a integrării în
familia adoptivă. Sistemul de asistenţă maternală a preluat modelul
francez de asistenţă maternală temporară, iar asistenţii maternali au fost
consideraţi profesionişti care îşi desfăşoară munca la domiciliu.
Într-un timp foarte scurt, reţeaua de asistenţi maternali profesionişti a
cunoscut o dezvoltare remarcabilă. În procesul de dezinstituţionalizare şi
de închidere a instituţiilor mari, de tip vechi, de protecţie a copilului,
asistenţa maternală a constituit un instrument valoros, permiţând multor
copii care nu puteau fi reintegraţi în familia naturală să se bucure de
beneficiile traiului într-o familie.
Pe de altă parte, plasarea copiilor de vârste mai mari şi a copiilor cu
handicap sau bolnavi HIV/SIDA s-a dovedit a fi mai dificilă, căsuţele de
tip familial rămânând principala alternativă a acestor copii după
închiderea instituţiilor.
Faţă de 914 copii la momentul preluării instituţiilor în 1997, numărul
total de copii şi tineri care beneficiază de protecţie la sfârşitul anului
1999 este de 800. În baza H.G. nr. 261/20001 privind reorganizarea
instituţiilor, secţiilor de spital şi a celorlalte unităţi de protecţie specială a
copilului în cadrul serviciilor publice, au fost preluate şi transformate în
centre de plasament speciale componentele rezidenţiale de la trei secţii
de recuperare neuropsihică şi de la cinci şcoli speciale – 1087 copii şi
297 salariaţi. În luna iulie 2000, după preluarea acestor instituţii, pe
lângă cele 7 centre existente au mai intrat în subordinea DGPDC încă 9
centre şi a fost creat Centrul de reabilitare şi reintegrare socială a copiilor
“Casa David Austin” – comuna Munteni – amenajat ca o casă de tip
familial. Numărul de copii înainte de preluare era de 789, iar după
aceasta preluare a crescut la 1848.

1 M.Of. nr. 171/21 apr. 2000.

147
Din acest moment începem se poate vorbi despre noţiunile de centru de
plasament de tip clasic şi centru de plasament pentru copilul cu nevoi
speciale.
La sfârşitul anului 2000 în centrele de plasament pentru copii cu
handicap sever se aflau 101 copii, faţă de 85 de copii în aceste instituţii
la sfârşitul anului 2001, şi faţă de 81 de copii în 2003. În vederea
creşterii şanselor de recuperare a acestor copii a fost demarată
colaborarea cu fundaţiile “Sera România”, “Pentru o viaţă mai bună”,
“Inimă de copil”, “Salvaţi copiii”. Cu sprijinul fundaţiilor menţionate au
fost amenajate săli de terapie, săli de kinetoterapie, cabinete de
logopedie, săli multisenzoriale, pentru care au fost angajaţi specialişti.
A fost înfiinţată echipa mobilă de lucrători sociali-stradali, destinată
identificării, intervenţiei, consilierii şi luării măsurilor de protecţie pentru
copiii străzii.
În cursul anului 2002 au fost abandonaţi în spitale şi maternităţi un
număr de 66 de copii, faţă de 50 de copii în medie pentru anii anteriori.
În ciuda campaniilor derulate în timp pentru prevenirea abandonului, în
ciuda diversificării serviciilor de prevenire a acestor situaţii, încă sunt
mămici care părăsesc maternităţile la scurt timp după naştere, părinţi care
nu conştientizează rolul şi obligaţiile pe care le au faţă de copii. În acest
scop a fost înfiinţat Centrul maternal, inaugurat la data 01.06.2002.
Centrul oferă servicii de urgenţă cuplurilor mamă-copil aflate în
dificultate, mămicilor gravide cu risc de abandon.
În anul 2002 au fost închise 3 centre de plasament –“Licurici”, “Iovan
Iorgovan” şi Centrul de Plasament 6 - prin reintegrarea copiilor în
familia naturala/lărgită. A fost deschis Centrul de zi “Iovan Iorgovan” ca
urmare a colaborării fructuoase dintre Fundaţia “Inima de copil” şi
DGPDC Galaţi.
Anii 2003 şi 2004 au reprezentat o perioada nouă, o etapă în care s-a
urmărit dezvoltarea serviciilor alternative destinate prevenirii separării
copilului de familie, precum şi pentru susţinerea reintegrării copilului în
148
familia naturală sau extinsă – centrul maternal, centre de zi, centre de
consiliere. În acest moment considerăm că cele mai importante 2
provocări ale celor care lucrează în acest domeniu sunt reprezentate pe
de o parte, de găsirea de alternative pentru copiii din instituţii, şi pe de
altă parte, de prevenirea intrării în situaţii de dificultate a altor copii1.
În anul 2004 a fost înfiinţată prin Hotărârea Consiliului Judeţean nr.
107 / 20.12.2004 Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului Galaţi.
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Galaţi este
instituţie publică cu personalitate juridică, care asigură la nivel de judeţ
aplicarea politicilor de asistenţă socială în domeniul protecţiei copilului,
familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu
handicap precum şi a oricăror persoane aflate în nevoie.
DGASPC Galaţi se află în relaţii de subordonare cu Consiliul Judeţean
Galaţi şi este coordonată metodologic de către Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Autoritatea Naţională pentru
Persoanele cu Handicap.

3.4. Principiile care stau la baza activităţii DGASPC Galaţi

Prin propria politică organizaţională coroborată cu principiile generale

ale protecţiei şi promovării drepturilor copilului2, cu propria strategie
racordată la cea naţională, DGASPC Galaţi îşi desfăşoară activitatea
urmărind aplicarea următoarelor principii:
- principiul respectării şi promovării cu prioritate a interesului
superior al copilului;
- principiul nediscriminării şi egalităţii şanselor;
1 Dascălu, R. (2003). Protecţia copilului în România. Aspecte juridice şi educative. Craiova:
Editura Arves, pp. 26-45.
2 O analiză detaliată a tuturor principiilor generale ale protecţiei şi promovării drepturilor
copilului a fost reţinută consultând lucrarea autorului Florian Emese, op. cit., pp. 5-29.
149
- principiul responsabilizării părinţilor cu privire la exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti;
- principiul primordialităţii părinţilor cu privire la respectarea şi
garantarea drepturilor copilului;
- principiul descentralizării serviciilor de protecţie a copilului şi
adultului, intervenţiei multisectoriale şi parteneriatului dintre
instituţiile publice şi organismele private autorizate;
- principul asigurării unei îngrijiri individualizate şi personalizate
pentru fiecare copil şi adult;
- principul respectării demnităţii copilului şi adultului;
- principiul ascultării opiniei copilului şi luarea în considerare a
acestuia, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate;
- principiul asigurării stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea,
creşterea şi educarea copilului, ţinând cont de originea sa etnică,
religioasă, culturală şi lingvistică în cazul luării unei măsuri de
protecţie;
- principiul asigurării protecţiei împotriva abuzului şi exploatării
copilului;
- principiul solidarităţii sociale;

150
 -
principul confidenţialităţii.
Structura organizatorică, numărul de personal şi bugetul, defalcat pe
structuri funcţionale ale DGASPC Galaţi, se aprobă prin hotărâre a
Consiliului Judeţean Galaţi, la propunerea Colegiului Director, astfel
încât funcţionarea acestui compartiment să asigure îndeplinirea în mod
corespunzător a atribuţiilor ce îi revin.
Salarizarea personalului se stabileşte potrivit legislaţiei aplicabile
salariaţilor din sectorul bugetar, respectiv personal contractual şi
funcţionari publici, pe baza statului de funcţiuni aprobat de Consiliul
Judeţean, în funcţie de numărul de personal alocat şi de resursele
financiare alocate.
Finanţarea DGASPC Galaţi precum şi a activităţilor de asistenţă socială,
se asigură prin transferuri cu destinaţie specială de la bugetul Consiliului
Judeţean Galaţi.
La finanţarea asistenţei sociale sunt utilizate şi sume din donaţii, din
sponsorizări sau alte contribuţii din partea unor persoane fizice ori
juridice, din ţară sau străinătate, din contribuţia persoanelor beneficiare
de servicii sociale, precum şi din alte surse, cu respectarea legislaţiei în
domeniu.

3.5. Atribuţiile DGASPC Galaţi

A) în domeniul protecţiei persoanei adulte

- completează evaluarea situaţiei socio-economice a persoanei adulte
aflate în nevoie, a nevoilor şi resurselor acesteia, asigură furnizarea
de informaţii şi servicii adecvate în vederea refacerii şi dezvoltării
capacităţilor individuale şi ale celor familiale necesare pentru a
depăşi cu forţe proprii situaţiile de dificultate, după epuizarea

151
 -
măsurilor prevăzute în planul individualizat privind măsurile de
asistenţă socială;
acordarea persoanei adulte asistenţă şi sprijin pentru exercitarea
dreptului său la exprimarea liberă a opiniei;
- depune diligenţe pentru clarificarea situaţiei juridice a persoanei
adulte aflate în nevoie, inclusiv pentru înregistrarea tardivă a
naşterii acesteia;
- verifică şi reevaluează trimestrial şi ori de câte ori este cazul,
modul de îngrijire a persoanei adulte aflate în nevoie, pentru care
sa instituit o măsură de asistenţă socială într-o instituţie, în vederea
menţinerii, modificării sau revocării măsurii stabilite;
- asigură măsurile pentru protecţia în regim de urgenţă a persoanei
adulte aflate în nevoie, inclusiv prin organizarea şi asigurarea
funcţionarii în structura proprie a unor centre specializate;
- depune diligenţe necesare pentru reabilitarea persoanei adulte,
conform planului individualizat privind măsurile de asistenţă
socială;
- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
B) în domeniul protecţiei drepturilor copilului
- întocmeşte raportul de evaluare iniţială a copilului şi a familiei
acestuia şi propune stabilirea unei măsuri de protecţie speciale;
- monitorizează trimestrial activităţile de aplicare a hotărârilor de
instituire a măsurilor de protecţie specială a copilului;
- identifică şi evaluează familiile sau persoanele care pot deveni
asistenţi maternali profesionişti, în condiţiile legii, încheie
contracte individuale de muncă şi asigură formarea continuă a
asistenţilor maternali profesionişti atestaţi; evaluează şi
monitorizează activitatea acestora;

152
 -
- acordă asistenţă şi sprijin părinţilor copilului separat de familie în
vederea reintegrării în mediul său familial;
- reevaluează cel puţin o dată la 3 luni şi ori de câte ori este cazul,
împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie
specială şi propune, după caz, menţinerea, modificarea sau
încetarea acestora;
identifică familiile sau persoanele, cu domiciliul în România, care
doresc să adopte copii, evaluează condiţiile materiale şi garanţiile
morale pe care acestea le prezintă şi eliberează atestatul de familie
sau de persoană aptă să adopte copii;
- monitorizează evoluţia copiilor adoptaţi, precum şi a relaţiilor
dintre aceştia şi părinţii lor adoptivi, sprijină părinţii adoptivi în
îndeplinirea obligaţiei de a-l informa pe copil că este adoptat, de
îndată ce vârsta şi gradul de maturitate ale copilului o permit;
- îndeplineşte demersurile văzând deschiderea procedurii adopţiei
interne pentru copii aflaţi în evidenţa sa, în conformitate cu
legislaţia în vigoare;
- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
C) alte atribuţii - coordonează şi sprijină activitatea autorităţilor
administraţiei publice locale din judeţ, în domeniul asistenţei
sociale şi protecţiei drepturilor copilului;
- coordonează metodologic activitatea de prevenire a separării
copilului de părinţii săi, precum şi cea de admitere a adultului în
instituţii sau servicii, desfăşurate la nivelul serviciilor publice de
asistenţă socială;
- acordă asistenţă tehnică necesară pentru crearea şi formarea
structurilor comunitare consultative, ca formă de sprijin, în
activitatea de asistenţă socială şi protecţie a drepturilor copilului;

153
 -
- evaluează şi pregăteşte persoane, care pot fi asistenţi personali ai
persoanei cu handicap şi supraveghează activitatea acestor
asistenţi;
- colaborează cu organizaţiile nonguvernamentale, care desfăşoară
activităţi în domeniul asistenţei sociale şi protecţiei drepturilor
copilului sau cu agenţii economici, prin încheierea de convenţii de
colaborare cu aceştia;
- dezvoltă parteneriate şi colaborează cu organizaţii
nonguvernamentale şi cu alţi reprezentanţi ai societăţii civile, în

154
 vederea acordării şi diversificării serviciilor sociale pentru protecţia
drepturilor copilului, în funcţie de nevoile comunităţii locale;
- prezintă trimestrial / anual, consiliului judeţean, rapoarte de
evaluare a activităţilor desfăşurate;
- asigură acordarea şi plata drepturilor cuvenite, potrivit legii,
persoanelor încadrate într-un grad de handicap;
- sprijină şi dezvoltă un sistem de informare şi de consultanţă
accesibil persoanelor singure, precum şi familiilor acestora, în
vederea exercitării tuturor drepturilor prevăzute de actele normative
în vigoare;
- asigură serviciile administrative şi de secretariat ale comisiei pentru
protecţia copilului, respectiv ale comisiei de expertiză medicală a
persoanelor adulte încadrate intr-un grad de handicap.

3.6. Organizare şi funcţionare a DGASPC Galaţi

Structura organizatorică şi numărul de personal al DGASPC Galaţi se

aprobă de către Consiliul Judeţean Galaţi.1
DGASPC Galaţi are în structura sa, compartimente funcţionale, centre de
plasament pentru copilul aflat în dificultate, centre de tranzit pentru
minori victime ale traficului, centrul maternal, case se tip familial pentru
copii aflaţi în dificultate, complexe de servicii, centrul specializat de
protecţie în regim de urgenţă a persoanelor adulte aflate în nevoie, case
de tip familial pentru persoanele cu handicap dezinstituţionalizate, centre
de protecţie a victimelor traficului de persoane şi alte servicii.
În vederea exercitării şi realizării atribuţiilor ce-i revin, DGASPC Galaţi
va asigura încadrarea cu prioritate a personalului cu studii socio-umane.
Consiliul Judeţean Galaţi poate aproba organizarea şi a altor
1 Hotărârea nr. 1438/2004 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare
a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum şi a celor de protecţie
specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi;

155
compartimente decât cele prevăzute, asigurând resursele necesare
funcţionării acestora.
Organigrama necesară funcţionării DGASPC Galaţi cuprinde:
- Colegiul director - Director General
- Directori Generali Adjuncţi:
 Director General Adjunct pentru organizare, resurse
umane, administrativ şi patrimoniu
- Biroul resurse umane, organizare şi formare profesională
- Serviciul patrimoniu
- Serviciul de control intern
- Serviciul administrative, reparaţii curente şi transport
2. Director General Adjunct cu probleme medicale
- Serviciul pentru problematica medicală copii
- Biroul pentru problematica medicală adulţi
3. Director General Adjunct economic
- Biroul investiţii
- Serviciul urmărire contracte
- Biroul salarizare
- Serviciul financiar – contabilitate şi analiza economică pentru
adulţi
- Compartimentul buget – contabilitate primară centre plasament
- Compartimentul contabilitate centre plasament
4. Director General Adjunct pentru protecţia de tip familial
- Serviciul asistenţă maternală I
- Serviciul asistenţă maternală II
- Asistenţi maternali
- Serviciul de anchete sociale
- Compartiment plăţi şi decontări AMP

156
 - Biroul pentru readaptarea psihologică a copilului delicvent
- Biroul de pregătire şi sprijinire a reintegrării şi integrării
familiale
- Serviciul pentru protecţia de tip familial
5. Director General Adjunct pentru protecţia de tip rezidenţial a
copilului, reprezentant cu calitate
- Serviciul pentru protecţie în regim rezidenţial a copilului
- Compartimentul de intervenţie primară şi telefonul copilului
- Complexe de servicii / Centre de plasament, Centrul maternal -
Case de tip familial
6. Director General Adjunct pentru asistenţa socială a persoanelor
adulte
- Servicii de integrare socială adulţi şi asistenţă persoane handicap
- Compartimentul asistenţă şi motivare hotărâri CEMPAH
- Serviciul pentru protecţia de tip rezidenţial adulţi
- Centre şi complexe de servicii pentru persoane cu handicap
- Centrul de servicii complexe pentru persoane cu handicap
- Serviciul de asistenţă socială şi comunitară
- Biroul de consiliere şi integrare socială
-
Conducerea DGASPC Galaţi este asigurată de Directorul General şi de
Colegiul Director.
Situaţia comparativă privind ponderea copiilor instituţionalizaţi
Evoluţia numărului de copii instituţionalizaţi în perioada 1997-2007, din
cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
Galaţi:

157
Tabelul nr. 1 – Ponderea copiilor instituţionalizaţi fata de anul
1997
An Nr. cop Ponderea copiilo
instituţionalizaţi instituţionalizaţi
Ani precedenţi
1997 914 114,88%
1998 892 117,71%
1999 800 131,25%
2000 1848 56,82%
2001 1669 62,91%
2002 1006 104,37%
2003 985 106,60%
2004 967 108,58%
2005 1097 95,72%
2006 1200 87,5%
2007 1050 100%

158
Sursa: Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
Galaţi

2000 1848
1800 1669
1600
1400 1200
1200 1097 1050
1006 985 967
1000 914 892
800
800
600
400
200
0
1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Grafic nr. 1 – Numărul de copii instituţionalizaţi în perioada 1997 –

2007

Analiza structurii şi evoluţiei în timp a copiilor instituţionalizaţi

159
Tabel copii instituţionalizaţi pe categorii de servicii şi beneficiari

Serviciul de asistenţăă430 350 275

maternal
Total 430 350 275

Case de tip familial 2006 2007 2009

strategie
Casa Speranţa Tecuci 8 8 6
Casa Crina Tg Bujor 8 8 6
Casa Veronica Tg Bujor 8 8 6
Casa Auror Galaţi 8 6 6

160
Casa Andrei Galaţi 8 6 6
Casa Ana Galaţi 8 6 6
Casa Floare de Colt Galaţi 8 6 6
Casa Tudor Galaţi 8 6 6
Casa Ştefan Galaţi 8 6 6
Casa Monica Galaţi 8 7 6
Casa Cireşarii Galaţi 8 8 6
Total 88 75 66

Centre rezidenţiale 2008 2009 2010

specializate strategie
Centrul Maternal 5 3 2
CACCES Galaţi 45 40 30
CACCES Tecuci 30 25 20
Centrul de Primire Minori Ire n 25 20
&Stwart 25
Centrul de Tranzit pentru mino 8 7 5
(trafic)
Centrul de zi Iovan Iorgovan 30 30 20
Total 143 130 97
Sursa: DGASPC Galaţi

Analizând datele statistice referitoare la protecţia copilului, arată că, între

2008 – 2010 numărul copiilor din centrul de plasament a scăzut în martie
2009 cu 36,06%, faţă de anul 2009, în vreme ce numărul copiilor plasaţi
la asistenţi maternali profesionişti a crescut cu 4,27% în martie 2009 faţă
a de 2008

161
Situaţia este favorabilă, deoarece strategia guvernamentală este
respectată, numărul copiilor instituţionalizaţi scăzând ca urmare:
- a integrării copiilor în familia naturală;
- a integrării copiilor în familia lărgită;
- a integrării într-un loc de muncă;
- identificarea familiilor sau persoanelor cu domiciliu în România,
potrivite pentru adopţia copiilor aflaţi în evidenţa Comitetului
Român pentru Adopţii
- asigurării protecţiei copilului prin instituirea măsurii
plasamentului la un asistent maternal profesionist.
Serviciul de asistenţă maternală asigură protecţia copilului care necesită
stabilirea unei măsuri de protecţie specială ce impune creşterea,
îngrijirea şi educarea copilului de către un asistent maternal profesionist.
Faţă de anul 2008, copii daţi în plasament la asistenţi maternali
profesionişti a scăzut în 2009 cu 8,16% şi a crescut în anul 2010 faţă de
2008 cu 13,53%. Aceasta se datorează faptului că foarte multe familii au
o situaţie financiară precară, sunt dependenţi de băutură sau preferă să
plece să muncească în străinătate, intervenind astfel abandonul familial.

Ponderea copiilor instituţionalizaţi pe servicii

Tabelul nr. 2 – Analiza structurii şi evoluţiei în timp a copiilor
instituţionalizaţi
NNr Servicii DGASPC 2009 Strategii 2008/200 Strategii
Ccr tGalaţi 2008 2010 2009 /
2008
1 Centre d430 350 275 81,40 78,57
Plasament
2 Case de ti88 75 66 85,22 88,00
familial

162
 3 Centre 143 130 97 90,90 74,62
rezidenţiale
specializate
4 Servicii d 539 495 562 91,84 113,53
Asistenţă
Maternală
Total 1200 1050 1000 87,50 95,23
Sursa: Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
Galaţi

Din analiza structurii şi evoluţiei în timp a copiilor instituţionalizaţi

constatăm o micşorare a numărului de copii instituţionalizaţi în centre de
plasament, case de tip familial şi centre rezidenţiale specializate, dar o
majorare a numărului de copii la asistenţi maternali, aspect favorabil şi
Strategia Guvernamentală, potrivit căreia s-au adoptat un număr de
reforme radicale care au avut menirea de a aduce Romania la standardele
internaţionale de bunăstare şi protecţie ale copilului, prioritară fiind
schimbarea sistemului «instituţionalizat» într-unul «familial».

Tabelul nr. 3- Ponderea copiilor instituţionalizaţi pe servicii

Nr. copii
Servicii DGASPC
2008 2009 Strategii Strategii
Galaţ
2009 2010
Centrul de Plasament 430 350 275 27,50%
Case de tip familial 88 75 66 6,60%
Centre rezidenţial 143 130 97 9,70%
specializate

Servicii de Asistenţ 539 495 562 56,20%

163
 Maternală
Total 1200 1050 1000 100%
Sursa: Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
Galaţi
Analizând tabelul nr 3, ponderea copiilor instituţionalizaţi pe servicii,
constatăm că ponderea cea mai mare a copiilor instituţionalizaţi se află la
asistenţii maternali profesionişti în procent de 56,2% urmând centrele de
plasament cu 27,5%, centrele rezidenţiale specializate 9,7% şi în case de
tip familial 6,6%.
Faptul că şi aici, procentul cel mai mare este la asistenţi maternali,
denotă că reţeaua de asistenţă maternală este în plină ascensiune, ceea ce
concordă cu strategia Guvernamentală şi anume reducerea numărului de
copii din centre de plasament, închiderea acestora şi înlocuirea acestora
cu servicii alternative, schimbarea sistemului «Instituţionalizat», întrunul
de tip «Familial».

3.7. Serviciul pentru protecţie în regim rezidenţial

Obiective generale
Asigurarea unei abordări specializate şi individualizate a protecţiei
copilului în cadrul serviciilor de tip rezidenţial prin implementarea
standardelor minime obligatorii în domeniu şi promovarea unor servicii
de calitate care să urmărească respectarea drepturilor copiilor şi interesul
superior al acestora.
Activităţi specifice
 Întocmirea documentaţiei prevăzute de lege pentru instrumentarea
cazurilor copiilor aflaţi în plasament în servicii de tip rezidenţial

164
 Reevaluarea împrejurărilor care au stat la baza stabilirii măsurii de
protecţie specială în contextul socio-familial;
 Acompanierea copiilor găzduiţi în serviciile de tip rezidenţial,
ascultarea opiniei acestora şi oferirea de suport în realizarea
drepturilor acestora;
 Identificarea de soluţii alternative la protecţia instituţională;
 Monitorizarea implementării standardelor minime obligatorii în
cadrul serviciilor de zi şi a celor de tip rezidenţial;
 Consilierea tinerilor care urmează sa părăsească sistemul de
protecţie.
Obiective specifice
 încetarea activităţii Centrului de plasament nr. 5
 reorganizarea activităţii Centrului de plasament nr. 2
 începerea derulării activităţii în Centrul de găzduire pentru copii
proveniţi din familii aflate în dificultate
 reorganizarea Centrului de plasament nr. 9
 dezvoltarea de noi servicii de tip rezidenţial (case de tip familial)
 realizarea reevaluării sociale pentru copiii care beneficiază de
măsura plasamentului în instituţii
 dezinstituţionalizarea unui număr de 30 copii/tineri

Evoluţia numărului de copii din instituţii în perioada 2005 – 2009

2005 2006 2007 2008 2009
Centre de 574 523 474 479 492
plasament

165
Centre de zi 57 34 28 30 32

Anul Număr externări copii/tine

din instituţii
2006 104
2007 94
2008 68
2009 64

Intrări în regim de urgenta în sistemul de protecţie rezidenţial

Dispoziţi iServiciul d Serviciul Biroul Familie

în regimasistenta ocrotire d reintegrare
de urgen tmaternala tip familial familiala
2008 50 9 2 4 35
2009 56 12 11 9 24

Intrari in sistem de urgenta in sistemul de protecţie

rezidential
100%
90% 24
35
80%
9
70% Familie
4 11
60% 2
12 Biroul reintegrare familiala
9
50%
Serviciul ocrotire de tip
40%
familial
30% Serviciul de asistenta
50 56 maternala
20%
Dispozitii in regim de
10% urgenta
0%
2008 2009

166
Locul de proveninţă al copilului plasat în regim de urgenţă în
sistemul de protecţie rezidenţial

Anul Serviciul Serviciul Biroul Familie

Asistenta ocrotire de ti reintegrare
Maternala familial familiala
2008 9 2 4 35
2009 12 11 9 24

Analiza şi interpretarea datelor

După ce în perioada 2005-2007 s-a înregistrat o curba descendenta a
numărului copiilor instituţionalizaţi, începând cu anul 2008 se observă că
numărul acestora este într-o continuă creştere. Un fapt alarmant îl
reprezintă reîntoarcerea în sistem rezidenţial a copiilor care beneficiază
de măsura de protecţie de tip familial, care în marea lor majoritate au
deja un istoric al vieţii instituţionale.
Lipsa alternativelor de tip familial, precum şi a serviciilor destinate
tinerilor care ar trebui sa părăsească sistemul de protecţie fac ca numărul
ieşirilor din sistem sa fie mai mic de la an la an, ceea ce coroborat cu
numărul admiterilor în sistem generează un blocaj instituţional.
Pe parcursul anilor 2008-2009 serviciile de tip rezidenţial au fost
verificate de către instituţiile abilitate în vederea evaluării gradului de
respectare a standardelor minime obligatorii în domeniu şi a satisfacerii
nevoilor beneficiarilor. In mod constant s-a solicitat închiderea imediata
a Centrului de plasament nr. 9 care prin condiţiile oferite, puneau în
pericol dezvoltarea copiilor/tinerilor găzduiţi. In perioada de timp
menţionata nu au fost înregistrate modificări pozitive ale stării de fapt,
schimbările realizate fiind doar de suprafaţa, fără impact asupra

167
serviciilor oferite. Condiţiile de mediu au înregistrat o permanenta
degradare şi chiar daca intrările au fost oprite, nu au putut fi identificate
pe termen scurt soluţii alternative pertinente care sa conducă la
închiderea acestui centru respectând procedurile clasice de
dezinstituţionalizare. Astfel în luna decembrie 2009 s-a adoptat o soluţie
de compromis, respectiv mutarea a 36 beneficiari în cadrul altor centre.
Calitatea vieţii beneficiarilor de servicii de tip rezidenţial a înregistrat o
serie de disfuncţionalităţi legate de condiţiile de mediu şi aprovizionarea
insuficienta şi cu produse de calitate inferioară. De asemenea, lipsa
specialiştilor (psihologi, asistenţi sociali) şi inexistenţa programelor de
formare generează servicii educaţionale realizate în mod empiric.
Priorităţi şi obiective - 2010
dezvoltarea de noi servicii de tip rezidenţial organizate pe model
familial;
încetarea activităţii Centrului de plasament nr. 9;
transferul tinerilor cu handicap grav din serviciile de tip rezidenţial
pentru copii către instituţii specializate pentru persoane adulte;
formarea personalului din cadrul serviciilor de tip rezidenţial;
încetarea măsurii de plasament instituţional pentru un număr de 30
beneficiari;
reevaluarea împrejurărilor care au stat la baza instituirii măsurii de
protecţie speciala şi elaborarea de rapoarte privitoare la evoluţia
dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale a copilului;
implementarea cerinţelor standardelor minime obligatorii pentru
serviciile de tip rezidenţial şi readaptarea acestora în funcţie de
realităţile concrete.

168
3.8. Direcţii strategice aplicate la DGASPC Galaţi

3.8.1. Funcţii pe care le îndeplineşte DGASPCG 1. Funcţia de strategie,

asigură elaborarea strategiei de asistentă socială, a planului de
asistentă socială pentru prevenirea şi combaterea marginalizării,
precum şi a programelor de acţiune antisărăcie;
2. Funcţia de coordonare a activităţilor de asistentă socială şi
protecţie a copilului;1
3. Funcţia de administrare a fondurilor pe care le are la
dispoziţie;
4. Funcţia de colaborare cu serviciile publice deconcentrate ale
ministerelor şi instituţiilor care au responsabilităţi în domeniul
asistenţei sociale, cu serviciile publice locale de asistenţă socială,
precum şi cu reprezentanţii societăţii civile care desfăşoară
activităţi în domeniu;
5. Funcţia de execuţie, prin asigurarea mijloacelor umane,
materiale şi financiare necesare pentru implementarea strategiilor
cu privire la acţiunile antisărăcie, prevenirea şi combaterea
marginalizării sociale, precum şi pentru soluţionarea urgenţelor
sociale individuale şi colective la nivelul judeţului;
6. Funcţia de reprezentare a Consiliului Judeţului pe plan intern
şi extern în domeniul asistenţei sociale şi protecţiei copilului.
În calitate de serviciu public de asistenţă socială de interes judeţean,
Direcţia Generală de Asistentă Socială şi Protecţia Copilului are
responsabilitatea acordării, dezvoltării şi diversificării serviciilor sociale
specializate, în funcţie de nevoile sociale identificate, cu scopul prioritar
de a menţine funcţionalitatea socială a persoanei, urmărind reinserţia în
mediul propriu de viaţa, familial şi comunitar.
1 Aspecte prevăzute în propunerea Mecanismului naţional de identificare şi referire, Art. 20,
Legea 270/2004 privind protecţia copilului.

169
– Componenta asistenţă maternală:
Obiectivul general: Oferirea unui cadru stabil şi securizant în familii de
asistenţi maternali pentru 852 copiii lipsiţi, temporar sau definitiv, de
ocrotirea părinţilor săi, pana la găsirea unei soluţii definitive –
reintegrare în familia naturală sau adopţie internă.

Obiective specifice:
• reintegrarea unui număr de 25 de copii în familia naturală;
• reevaluarea împrejurărilor care au stat la baza stabilirii măsurilor de
protecţie pentru 2009 copii aflaţi în asistenţă maternală;
• instruirea permanentă a asistenţilor maternali profesionişti în
funcţie de nevoile individuale ale copiilor.
• Activităţi desfăşurate în cadrul serviciului:
• Instrumentarea dosarelor AMP în CPC în vederea
reînnoirii/suspendării retragerii atestatului de asistent maternal;
• monitorizarea periodică a activităţii asistenţilor maternali - 337
vizite/1 lună;
• instruire periodică a asistenţilor maternali - 612 asistenţi maternali
instruiţi;
• consiliere şi suport asistenţilor maternali care au întâmpinat
dificultăţi în activitate – 419 asistenţi maternali consiliaţi;
• consilierea şi reabilitarea copiilor aflaţi în plasament la AMP care
au întâmpinat dificultăţi de adaptare/integrare -583 - copii consiliaţi
şi 59 – familii naturale;
• instrumentarea dosarelor copiilor plasaţi la AMP în CPC sau
instanţa de judecata, după caz;

170
 • reevaluarea împrejurărilor care au condus la instituirea măsurii de
protecţie pentru copiii plasaţi la AMP - 109 - reevaluări, 395 -
rapoarte psihosociale, 431 – PIP;
• monitorizarea periodică a evoluţiei copilului în familia AMP - 337
vizite/1 lună

3.8.2. Situaţia statistică comparativă pentru perioada de timp 2005 –

2009 pentru principalele categorii de beneficiari1

Tip măsură de protecţie Anul 2009 Anul 2010

Reintegrare 11 21
Plasament familial 8 13
Adopţie internă 3 15
Centru de plasament 8 26
Declinări de competenţe către alte 1 4
judeţe
Încetare măsură de plasament ca urmare 1 4
a majoratului

3.8.3. Priorităţi şi obiective pe anul 2010

- realizarea şi implementarea metodologiei de organizare şi
funcţionare a serviciilor de asistenţă maternală;
- acreditarea serviciilor de asistenţă maternală de către Comisia de
Acreditare a furnizorilor de servicii sociale Galaţi;
- formarea continuă a angajaţilor care au atribuţii de asistenţă socială
şi a asistenţilor maternali profesionişti în funcţie de nevoile
copiilor, în special a asistenţilor maternali care îngrijesc copii cu
handicap;
1 Documentaţii DGASPC Galati.

171
- participarea la sesiuni de formare formator a cel puţin un specialist
(asistent social, psiholog) din cadrul serviciilor de asistentă
maternală şi a unui asistent maternal profesionist;
- deblocarea şi ocuparea posturilor vacante de asistenţi maternali
profesionişti;
- reintegrarea în familia naturală a cel puţin 25 de copii aflaţi în
asistentă maternală;

172
 -
reevaluarea împrejurărilor care au stat la baza stabilirii masurilor de
protecţie pentru 200 copii aflat în asistenţă maternală;
- implementarea unei metodologii de lucru privind evaluarea
psihologică a AMP. În prezent, unii AMP sunt evaluaţi de către
psihologul serviciului, alţii de către psihologi din afara instituţiei la
atestare şi reatestare. Din această cauză, unii obţin aviz psihologic,
iar alţii o evaluare psihologică.
- înfiinţarea unui cabinet psihologic acreditat la nivelul serviciilor de
asistenţă maternală cu psihologi care să obţină atestat în domeniul
psihologiei clinice şi a psihologiei muncii.
- achiziţionarea testelor psihologice absolut necesare desfăşurării
activităţii de evaluare.

Obiective generale: promovarea şi protecţia drepturilor copilului 1 -

Informarea comunităţii locale în ceea ce priveşte problematica
copilului şi a familiei lui cât şi a serviciilor sociale oferite de instituţie
şi de SPTF sau de alte instituţii ce au competenţe în domeniul social;
- Sprijinirea şi asistarea părinţilor/familiei lărgite în vederea
prevenirii separării copilului de familia sa;
- Sprijinirea şi asistarea copiilor care se confruntă cu probleme de
natură familială, şcolară sau socială;
- Asigurarea de consultanţă şi formare profesională pentru angajaţii
din cadrul primăriilor comunelor din judeţul Galaţi, angajaţi care
desfăşoară activităţi de asistenţă socială;
- Prevenirea abandonului copilului prin instituirea plasamentului sau
tutelei în cadrul familiei lărgite;

1 D. Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura « All.

Beck », Bucuresti, 2001, p. 35.

173
 -

-
Asigurarea protecţiei copilului abuzat/neglijat prin instituirea
plasamentului la familie / AMP / CP, în funcţie de vârsta şi starea
medicală a copilului;
Monitorizarea situaţiei copiilor care au instituită tutela Grupuri
ţintă ale serviciului:
- copiii aflaţi în risc de separare de părinţi;
- copiii părăsiţi în unităţi sanitare/alte locaţii;
- copiii abuzaţi / neglijaţi;
- copiii cărora le sunt încălcate drepturile.
Activităţi specifice desfăşurate de către personalul din cadrul serviciului:
- evaluarea iniţială a cazului şi îndrumarea petentului spre instituţia
sau serviciul competent să le soluţioneze cererea.
- consilierea şi informarea părinţilor în scopul promovării şi
respectării drepturilor copilului.
- consilierea mamei care anunţă că doreşte să renunţe la copil
imediat după naştere, în scopul evitării abandonului copilului şi
reintegrării lui în familia naturală sau lărgită.
- facilitarea găzduirii cuplului mamă - copil în Centrul Maternal
Nova 2002 şi consilierea mamei în vederea reintegrării în familia
naturală sau lărgită împreună cu nou-născutul.
- sprijinirea mamei în vederea obţinerii actului ei de identitate şi a
actului de naştere al copilului.
- efectuarea de anchete sociale şi monitorizări ale situaţiei copiilor
aflaţi în grija părinţilor, în vederea prevenirii abandonului minorilor

174
 -

-
de către părinţi şi a respectării drepturilor copiilor de către părinţi
sau comunitate.
- verificarea situaţiilor de abuz asupra copiilor şi luarea măsurilor ce
se impun pentru a scoate copilul din mediul respectiv sau pentru a
consilia părinţii în ceea ce priveşte modalitatea de a comunica
eficient şi corect cu proprii copii.
- propunerea instituirii măsurii de plasament în regim de urgenţă prin
dispoziţie a directorului general sau prin ordonanţă preşedinţială.
instrumentarea cazurilor copiilor pentru care este necesară luarea
unei măsuri de protecţie plasament la rude, familii sau AMP,
plasament în CP)
colaborarea cu reprezentanţii comunităţii locale în vederea
respectării drepturilor copilului e vorba de asistenţii sociali din
primării, de medicii de familie, educatorii, învăţătorii, profesorii,
psihologii din şcoli, poliţiştii, preoţii etc.)
- evaluarea psiho-socială a copiilor la solicitarea instanţelor
judecătoreşti, în caz de divorţ al părinţilor sau de neînţelegeri între
părinţi în ceea ce priveşte dreptul la vizită sau menţinerea relaţiei
cu copilul.
- evaluarea şi consilierea copiilor care absentează de la şcoală.

3.8.4. Obiectivele SPTF pentru anul 2010 - Informarea comunităţii

locale în ceea ce priveşte problematica copilului şi a familiei lui cât şi
a serviciilor sociale oferite de instituţie şi de SPTF sau de alte
instituţii ce au competenţe în domeniul social – câte o întâlnire

175
 -

-
trimestrială desfăşurată în judeţ, la care să participe reprezentanţi din
cadrul a 25% din numărul total de comune;
- Sprijinirea şi asistarea părinţilor / familiei lărgite în vederea
prevenirii separării copilului de familia sa - 25 de persoane
consiliate pe lună;
- Sprijinirea şi asistarea copiilor care se confruntă cu probleme de
natură familială, şcolară sau socială – 10 copii consiliaţi pe lună;
- Asigurarea de consultanţă şi formare profesională pentru angajaţii
din cadrul primăriilor comunelor din judeţul Galaţi, angajaţi care
desfăşoară activităţi de asistenţă socială – 30 de angajaţi din cadrul
primăriilor vor beneficia de formare în domeniul asistenţei sociale
a copilului şi familiei;
- Prevenirea abandonului copilului prin instituirea plasamentului sau
tutelei în cadrul familiei lărgite - 5 cazuri / lună;
Asigurarea protecţiei copilului abuzat / neglijat prin instituirea
plasamentului la AMP/CP, în funcţie de vârsta şi starea medicală a
copilului - 3 cazuri/lună;
Monitorizarea situaţiei copiilor care au instituită tutela - 30 cazuri
anual.

Biroul reintegrare familială

Biroul pentru pregătirea reintegrării familiale are drept misiune
reintegrarea în familia naturală sau lărgită, integrarea într-o familie
potenţial adoptatoare, în condiţiile Legii nr. 272/2004 – protecţia şi
promovarea drepturilor copilului, a prevederilor Ordinului nr. 288/20061

1 Publicat in Monitorul Oficial 637 din 24 iulie 2006.

176
 -

-
– pentru aprobarea Standardelor Minime Obligatorii privind
managementul de caz în protecţia copilului, a prevederilor Ordinului nr.
286/2006 - pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea
planului de servicii şi a Normelor metodologice privind întocmirea
planului individualizat de protecţie1.
Funcţiile esenţiale pe care le îndeplineşte BRF sunt: evaluarea,
pregătirea, sprijinirea şi monitorizarea copilului şi familiei pentru
realizarea eficientă a procesului de reintegrare/integrare. Beneficiarii
serviciului sunt:
- copiii care au o măsură de protecţie de tip familial plasament
familial sau tutelă, ale căror dosare ne sunt transmise de către alte
servicii/birouri din cadrul instituţiei ce au instrumentat dosarul în
vederea instituirii plasamentului la o persoană sau familie, ca
măsură specială de protecţie;
- familia, familia extinsă, persoana/familia de plasament, familia
potenţial adoptatoare, persoanele de referinţa sau alte persoane
importante pentru copil.

1 Publicat in Monitorul Oficial 656 din 28 iulie 2006. Ordinului nr. 286/2006 - pentru
aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea planului de servicii şi a Normelor
metodologice privind întocmirea planului individualizat de protecţie.

177
 -

Situaţia statistică a activităţii BRF:

- La finele lunii ianuarie 2009 - 950 cazuri la care se adaugă un
număr de 15 cazuri provenite din alte judeţe.
- Numărul mediu actual de cazuri este 70 cazuri/persoana,
standardele minime obligatorii aplicabile în managementul de caz
în protecţia copilului prevăd un număr maxim de 10.
- Prevăd un număr maxim de 15 cazuri/responsabil de plan
intervenţie specifică.
Analizând anul 2008, observăm curba ascendentă în ceea ce priveşte
numărul reintegrărilor/ieşirilor din sistem comparativ cu anul 2007:

Nr. cazuri noi Nr. cazuri încetate Nr. reintegrări în familia

naturala
Anul 200765 101 29
Anul 200867 193 54
Anul 2009
TOTAL 132 294 83

La nivelul biroului ne confruntăm cu un număr mare de cazuri – 60 de

copii - cu măsură de plasament la rude/persoane care necesită
identificarea unui AMP sau a unui centru de plasament în vederea
plasării copiilor însă nu reuşim să primim răspunsuri pozitive la solicitări
datorită blocajului în care se găseşte instituţia. Această situaţie este
generată de câţiva factori sociali/materiali pe care ii vom enumera în cele
ce urmează.
La finele trimestrului IV 2009, în evidenţa Biroului Reintegrare
Familiala erau înregistrate 201 cazuri de copii ai căror părinţi sunt plecaţi
la muncă în străinătate pentru care s-a stabilit o măsură de protecţie
specială.

178
Problemele pe care le ridică aceşti copii vor exista în continuare întrucât
la momentul actual serviciile pe care le oferă sistemul de protecţie
acoperă doar nevoile de bază ale acestora desemnarea unui reprezentant
legal, asigurarea unui mediu în care copilului îi sunt asigurate condiţii
minime de trăi, lipsind alternativele reale de sprijin.

3.8.5. Propuneri-obiective 2010 - Completarea echipei biroului cu

specialişti astfel încât să scadă numărul de cazuri/responsabil de caz –
în prezent, sunt în evidenţă aproximativ 1000 copii, la care se adaugă
familiile de plasament, cu măsuri de protecţie a căror evaluare
necesită realizarea acestei etape.
- Identificarea de alternative de tip familial AMP, case de tip familial
unde să putem plasa în regim prioritar cazurile de copii/adolescenţi
pentru care nu mai există posibilitatea menţinerii în familia de
plasament şi nici nu putem identifica alte eventuale rude/alte
familii de suport care să primească măsură de protecţie.
- Identificarea unor spaţii adecvate pentru desfăşurarea activităţii în
condiţiile prevăzute de legislaţia aplicabilă activităţii noastre, în
sensul respectării intimităţii şi confidenţialităţii datelor
beneficiarilor. La momentul actual spaţiul aferent biroului este total
insuficient, în circa 30 mp îşi desfăşoară activitatea 20 de salariaţi.
Pentru asigurarea confidenţialităţii, responsabilii de caz sunt
nevoiţi să discute cu beneficiarii pe holul instituţiei, dar nici în
acest mod nu poate fi respectat principiul confidenţialităţii, întrucât
tot aici se efectuează consilierea şi de către alte servicii, precum şi
întâlnirile dintre copii şi părinţi sau evaluări psihologice. În aceste
condiţii calitatea serviciilor oferite nu este cea impusă de standarde.
- Asigurarea formării şi perfecţionării profesionale continue a
personalului din cadrul biroului – în ultimii doi ani, nici un salariat
din cadrul biroului nu a participat la cursuri de formare
profesională.

179
 - Asigurarea bateriilor de teste necesare realizării evaluării/consilierii
clienţilor, mijloacelor de transport în vederea efectuării anchetelor
sociale în condiţii optime şi a resurselor materiale necesare pentru
desfăşurarea în condiţii optime a activităţii.

Biroul Adopţii - Postadopţii

Obiectiv general: Identificarea unui mediu familial permanent adecvat
creşterii şi educării copilului; Obiective specifice:
• atestarea persoanelor/familiilor care solicită eliberarea atestatului ca
persoane/familii apte să adopte;
• deschiderea procedurii adopţiei interne pentru copii, al căror plan
individualizat de protecţie stabileşte ca finalitate adopţia internă;
• determinarea compatibilităţii dintre copil şi familia potenţial
adoptatoare pe baza nevoilor copilului, dorinţelor şi opiniilor
exprimate de acesta.
Activităţi specifice desfăşurate pentru atingerea obiectivelor:
• realizarea potrivirii teoretice şi practice între copilul adoptabil şi
familia atestată pentru adopţie;
• propunerea încredinţării copilului în vederea adopţiei la familia
atestată pentru adopţie ca urmare a potrivirii teoretice şi practice dintre
copil şi familie;
• realizarea monitorizării evoluţiei copilului în familiile adoptatoare, în
perioada încredinţării în vederea adopţiei pentru a se observa evoluţia
relaţiilor de ataşament dintre aceştia;
• propunerea încuviinţării adopţiei copilului dacă acesta a evoluat bine
în familia adoptatoare;
• realizarea notificării încheierii adopţiei către familia naturală.

180
Compartiment Post adopţii
Obiectiv general:Evaluarea şi consilierea psihologică a copiilor adoptaţi
şi a relaţiilor dintre aceştia şi părinţii adoptivi. Obiective specifice:
• Monitorizarea copiilor care au fost adoptaţi pentru a se observa dacă
există probleme de adaptare a copilului în familia adoptatoare şi pentru
a sprijini familia adoptatoare să depăşească eventualele probleme de
dezvoltare a copilului;
• Activităţi specifice desfăşurate pentru atingerea obiectivelor: realizarea
de vizite trimestriale la domiciliul copilului adoptat şi întocmirea
rapoartelor în acest sens, consiliere şi asistenţa familiilor adoptatoare,
copiilor adoptaţi şi familiei biologice.

Biroul pentru readaptarea psihologică a copilului delincvent

În cursul anului 2009 s-au înregistrat un număr de 115 copii care au
săvârşit 138 de fapte penale şi nu răspund penal;1
Aceşti copii au săvârşit următoarele infracţiuni: furt calificat – 79 fapte;
tentativă la furt calificat – 5 fapte; furt – 6 fapte; violare de domiciliu – 9
fapte; distrugere – 23 fapte; corupţie sexuală – 3 fapte; tentativă de omor
– 1 faptă; furt între rude – 1 faptă, tâlhărie – 2 fapte, viol – 4 fapte; lovire
– 4 fapte, vătămare corporală – 1 faptă
În C.P.C. au fost instrumentate dosarele a 57 de copii în vederea
instituirii măsurii de supraveghere specializată şi plasament familial. De
asemenea au fost înaintate dosarele a 28 copii consilierului juridic în
vederea instituirii unor măsuri de protecţie de către instanţă supraveghere
specializată şi plasament familial. Se află pe rolul Judecătoriei Galaţi un
număr de 17 dosare penale cu privire la fapte săvârşite de copii aflaţi în
centre de plasament şi asupra acestora. Au fost soluţionate în instanţă

1 Documentaţii DGASPC Galaţi

181
dosarele unui număr de 43 copii care au săvârşit fapte penale dar nu
răspund penal.
Au fost întocmite rapoarte sociopsihomedicale pentru un număr de 37
copii, fişe de consiliere / informare a unui număr de 29 copii, rapoarte de
evaluare psihologică pentru un număr de 34 copii, 5 rapoarte audiere
copii în faţa organelor de cercetare penală. Au fost efectuate un număr
de 148 reevaluări. Au verificat şi furnizat informaţii Serviciului
Probaţiune cu privire la un număr de 80 de copii. Obiective generale din
2009-2010
- reintegrarea şcolară a copiilor;
- sprijinirea copilului delicvent sau/şi a familiei acestuia;
- colaborarea pe bază de protocoale sau convenţii cu celelalte direcţii
generale, precum şi cu alte instituţii publice din unitatea
administrativteritorială.
Obiective specifice 2009
• asigurarea asistenţei, sprijinului şi facilitarea acordării de servicii
de consiliere şi terapie familiei naturale sau substitutive a copilului
delincvent;
• instituirea măsurilor de protecţie care se impun pentru copilul
delincvent şi predelincvent, în Comisia pentru Protecţia Copilului,
şi în instanţă şi monitorizarea acestora;
• instrumentarea cazurilor de delincvenţă şi deviantă
comportamentală;
• colaborare cu Fundaţia “Familia” în cadrul proiectului “Centrul de
reabilitare şi reintegrare socială a copilului delincvent” pentru
oferirea de sprijin copiilor şi a familiilor a căror copii se află în
evidenţa Biroului pentru Readaptarea Psihologică a Copilului
Delincvent;

182
• asistarea pentru integrarea şcolară sau profesională a copiilor şi
tinerilor cu domiciliul legal în jud. Galaţi care ispăşesc pedepse
privative de libertate în penitenciare şi centre de reeducare;
• oferirea de informaţii Serviciului Probaţiune de pe lângă Tribunalul
Galaţi cu privire la faptele săvârşite de copiii care răspund penal, în
timpul minorităţii.
Probleme întâmpinate în desfăşurarea activităţii:
- lipsa unui centru specializat;
- lipsa unui tribunal al copilului;
- existenţa unor lacune legislative cu privire la copilul care a săvârşit o
faptă penală;
- neobţinerea unor soluţii juste în raport cu gravitatea infracţiunii
săvârşite;
- lipsa sistemelor de calcul şi a imprimantelor;
- lipsa unui spaţiu adecvat necesar consilierii psihologice a copiilor
delincvenţi şi a familiilor acestora;
- lipsa participării personalului la cursuri de calificare;
- lipsa promptitudinii personalului cu atribuţii de asistenţă socială din
cadrul primăriilor din judeţ în ceea ce privesc răspunsurile la
solicitările biroului;
- lipsa colaborării din partea majorităţii beneficiarilor deoarece aceştia
provin din familii cu grad educaţional redus şi situaţie materială
precară;
- lipsa mijloacelor de deplasare în judeţ acolo unde se află majoritatea
beneficiarilor.

183
3.8.6. Strategia judeţeană în domeniul asistenţei sociale a
promovării şi protecţiei drepturilor copiilor 2009-20013
Mobilizarea resurselor necesare, responsabilizarea factorilor relevanţi şi
asigurarea unui parteneriat eficient în vederea protecţiei şi respectării
drepturilor copilului,precum şi a îmbunătăţirii condiţiei copilului şi a
valorizării sale în societatea românească.
Strategia judeţeană în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor
copilului, denumită în continuare Strategie, se desfăşoară pe perioada
2009-2013 datorită necesităţii cuprinderii întregii problematici a
respectării drepturilor copilului în toate sectoarele societăţii.
Implementarea strategiei va avea loc în etape care se vor concretiza în
planuri operaţionale anuale: 2009 - 2013. Planurile operaţionale vor fi
întocmite la începutul fiecărei etape şi vor fi aprobate prin hotărâre de
Consiliu Judeţean.1
Obiectivul general al strategiei
Continuarea reformei în domeniul protecţiei copilului la un nivel
superior prin trecerea de la abordarea de tip “protecţia copilului aflat în
dificultate” la promovarea şi monitorizarea respectării drepturilor
copilului; asigurarea exercitării efective a drepturilor copilului în cadrul
familiei şi în raport cu toate instituţiile implicate.
Strategia are în vedere cei aproximativ 150.000 copii ai judeţului Galaţi
şi se referă la implementarea drepturilor acestora, aşa cum sunt ele
definite în Convenţia ONU şi în alte documente internaţionale ratificate
de România, în toate domeniile de interes pentru copii: social, familial,
educaţional, de sănătate etc. Strategia subliniază rolul primordial al
părinţilor şi al familiei în creşterea, îngrijirea şi educarea copilului şi
faptul că eforturile societăţii trebuie îndreptate în direcţia întăriri şi
susţinerii familiei în asumarea responsabilităţilor faţă de copil.

1 Strategia judeţeană în domeniul asistenţei sociale a promovării şi protecţiei drepturilor

copilului 2009-2013, http://www.dgaspcgalati.ro/67/07.pdf.

184
Totodată, este cunoscut faptul că responsabilizarea familiei în spiritul
pachetului legislativ în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor
copilului nu se poate realiza fără o abordare sistemică a problemelor cu
care se confruntă copiii şi familiile acestora. Astfel, resursele pentru
depăşirea unor situaţii dificile trebuie căutate pe rând în familia extinsă,
reţeaua socială a familiei de exemplu: prieteni, vecini, persoane
apropiate, profesionişti care intervin la un moment dat în viaţa copilului
sau adultului de exemplu: medic de familie, educator, preot, poliţist,
judecător/procuror, comunitatea prin intervenţia structurilor consultative,
autorităţilor locale şi serviciilor sociale primare, de prevenire şi, în
ultimă instanţă, în intervenţia specializată.
Prin implementarea Strategiei se va asigura creşterea calităţii vieţii
copilului urmărindu-se ca toate serviciile pentru copil, din oricare din
domeniile de interes pentru acesta, să respecte standardele minime
naţionale prevăzute prin reglementări legale. Prezenta Strategie propune
soluţii concrete pentru problemele existente pornind de la identificarea
resurselor necesare – materiale, umane, financiare – şi ajungând la
monitorizarea utilizării acestora.

185
 Capitolul 4 PROTECŢIA COPILULUI PRIN
ASISTENŢA MATERNALĂ

Am considerat necesar ca, plecând de la amploarea pe care a luat-o

activitatea de asistenţă maternală în ultimii ani precum şi de
diversitatea cazurilor de protecţie a copilului la asistent maternal
profesionist, în programa acestui curs să introducem şi unele aspecte
legate de serviciul social de asistenţă maternală şi de statutul
asistentului maternal, fără a neglija nici aspectele legale ale protecţiei
copilului.

4.1. Statutul asistentului maternal profesionist

4.1.1. Apariţia şi reglementarea profesiei de asistent maternal

profesionist
Asistentul maternal profesionist este în România una dintre cele mai
noi profesiuni din domeniul protecţiei copilului. Menţionată în mod
oficial pentru prima dată în textul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 26/1997, această profesiune a apărut din necesitatea promovării în
practică a ocrotirii copilului în dificultate prin alternative de tip
familial. Iată deci cum evoluţia contextului generează nu numai
schimbări ale profilului profesiilor existente, ci şi apariţia unor
profesii noi, a căror identitate trebuie de la început bine definită.
Asistentul maternal profesionist este persoana fizică, atestată în
condiţiile legii1, care asigură prin activitatea pe care o desfăşoară, la

1 Cadrul general în materie este dat de H.G. nr. 679/ 12.06.2003 privind condiţiile de obţinere
a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist, publicată în
Monitorul Oficial Partea I, nr. 443/ 23.06.2003

186
domiciliul său creşterea, îngrijirea şi educarea necesare dezvoltării
armonioase a copiilor pe care îi primeşte în plasament.
Dată fiind noutatea profesiei, definirea funcţiilor asistentului maternal
profesionist se bazează pe actele normative recent aprobate şi pe
studiile legate de profilul profesional al profesiilor similare din ţări cu
experienţă în ocrotirea copilului prin sistemul „foster care” sau
„famille d'accueil” - şi mai puţin pe experienţa românească. Evident
că pentru definirea funcţiilor profesiei se ţine cont de specificul nostru
social, economic şi cultural, niciodată neputând fi importat şi
implementat un model, ci doar studiat şi adaptat corespunzător 1.
Desigur că numai experienţa practicienilor (a direcţiilor generale, a
asistenţilor maternali înşişi) va permite o dezvoltare a analizei
funcţiilor, o detaliere şi mai pertinentă a referenţialelor de activităţi şi
de competenţe - oglindind evoluţia reală a profesiei.
Asistentul maternal profesionist desfăşoară o activitate similară cu a
mamei în cadrul familiei, dar este o activitate cu caracter profesional,
ceea ce presupune, ca pentru orice altă profesiune: activităţi, atribuţii
şi competenţe definite; o deontologie specifică; relaţii profesionale
stabilite (un parteneriat cu alte categorii de profesionişti); drepturi şi
îndatoriri contractuale; formare şi perfecţionare adecvate.

4.1.2. Recrutarea, atestarea, angajarea şi evaluarea asistenţilor

maternali profesionişti
Toate aspectele legate de recrutarea, atestarea, angajarea , evaluarea şi
formarea asistenţilor maternali profesionişti sunt prezentate în
Hotărârea de Guvern privind condiţiile de obţinere a atestatului,
procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist nr.
679/20032 şi Ordinul privind aprobarea standardelor minime

1 A se vedea Angela Achiţei, Manuela Iftimoaiei ş.a. Asistentul maternal profesionist –

metodologie, standarde, proceduri, Editura Pim, Iaşi, 2005, pag. 11
2 Publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 443/ 23.06.2003

187
obligatorii pentru asigurarea protecţiei copilului la asistentul maternal
profesionist şi a ghidului metodologic de implementare a acestor
standarde nr. 35/20031 . Pornind de la aceste acte normative, vom
detalia în cele ce urmează procedurile pentru fiecare dintre aceste
etape. Recrutarea candidaţilor pentru profesia de asistent
maternal. Planul de implementare a strategiei anuale de dezvoltare a
serviciilor pentru copil şi familie, elaborat de către direcţiile generale
de asistenţă socială şi protecţia copilului, include şi măsurile ce vor
duce la dezvoltarea reţelei de asistenţi maternali profesionişti, în
funcţie de nevoile identificate la nivel local. Recrutarea/ identificarea
asistenţilor maternali profesionişti trebuie realizată astfel încât
serviciul de asistenţă maternală să răspundă în egală măsură tuturor
particularităţilor copiilor care au nevoie de o măsură de protecţie,
precum şi particularităţilor de limbă, religie, cultură, etnie şi
dizabilităţi identificate.
Recrutarea asistenţilor maternali profesionişti implică un program
planificat şi organizat şi se referă la căile de abordare a comunităţii cu
scopul de a găsi potenţiale familii de îngrijire pe termen lung.
Activităţile de publicitate prin intermediul surselor de informare
massmedia pregătesc recrutarea candidaţilor pentru această profesie,
strategia de comunicare trebuind să atragă un număr suficient de
solicitanţi. Persoanele interesate se vor adresa compartimentului
specializat din structura direcţiei, unde vor primi toate informaţiile în
legătură cu profesia de asistent maternal (drepturi şi îndatoriri) şi cu
procedurile care urmează în vederea obţinerii atestatului.
Persoana care oferă aceste informaţii este de fapt primul "filtru" în
selecţia candidaţilor, ea fiind pregătită să comunice cu publicul, dar şi
să evalueze situaţiile care implică riscuri crescute de respingere a
cererii de atestare.

1 Publicat în. Monitorul Oficial Partea I , nr. 359/ 27.05.2003

188
Solicitantul care doreşte să devină asistent maternal profesionist
formulează o cerere de evaluare a capacităţii sale pentru această
profesie, la care va anexa următoarele documente: curriculum vitae 1;
cazierul judiciar; copii de pe actele de stare civilă (certificat de
naştere, certificat de căsătorie, buletin/ carte de identitate); copii de pe
actele de studii.

Procesul de evaluare a capacităţii solicitantului are două etape:

A. etapa evaluării iniţiale;
În procesul de evaluare a solicitantului în vederea obţinerii atestatului,
asistentul social desemnat ca responsabil de caz trebuie să urmărească
îndeplinirea în mod obligatoriu de către persoana candidată a unor
condiţii legate de sănătate, aptitudini, locuinţă, mediu familial. Astfel,
candidatul trebuie să prezinte garanţiile necesare pentru ocrotirea
copilului în condiţii propice dezvoltării fizice, intelectuale şi afective a
acestuia, respectiv:
1. să aibă capacitate deplină de exerciţiu;
2. să aibă o stare de sănătate fizică şi psihică bună2 - fără
afecţiuni medicale care pot afecta capacitatea de îngrijire a
copilului plasat; totodată, trebuie să dovedească trăsături
pozitive de caracter şi relaţii sociale bune în comunitate;
3. are în folosinţă o locuinţă care corespunde necesităţilor de
viaţă (odihnă, hrană, igienă, educaţie) ale utilizatorilor săi,
inclusiv cele ale copilului primit în plasament

1 Atât cererea de evaluare, cât şi curriculum vitae sunt standardizate şi sunt prevăzute în ghidul
metodologic.
2 Această condiţie este impusă atât solicitantului, precum şi persoanelor care locuiesc cu acesta.

189
Sunt clar stipulate în legislaţie şi cazurile în care persoana candidată
va fi în mod evident respinsă1, fără a mai urma întreaga procedură de
atestare:
- când a suferit o condamnare prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă, pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni;
- când experienţa sa ca părinte este cu totul necorespunzătoare
(decăzut din drepturile părinteşti sau cu un copil declarat
abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă); -
când suferă de boli cronice transmisibile.
Alături de aceste condiţii obligatorii, standardele detaliază anumite
aspecte care trebuie avute în vedere în procesul de evaluare iniţială,
legate de profilul psihologic al candidatului şi al celorlalţi membri de
familia cu care acesta locuieşte: acceptarea şi înţelegerea colaborării
cu familia biologică sau adoptivă a copilului, manifestarea unei
atitudini non-discriminative faţă de persoanele cu nevoi speciale şi
faţă de minorităţile etnice, precum şi atitudinea faţă de problematica
specifică a copiilor care necesită o măsură de protecţie şi care pot intra
în respectiva familie. Aceste categorii de condiţii care trebuie
îndeplinite sunt verificate pe baza unor documente sau prin interviuri
şi anchete sociale2, care sunt obligatoriu incluse în procedura de
atestare.
La încheierea acestei etape, asistentul social responsabil de caz
întocmeşte un raport intermediar de evaluare, pe baza căruia se va
face trecerea la etapa următoare, cea a pregătirii. În cazul în care
raportul intermediar indică existenţa unor probleme ce afectează sau
pot afecta capacitatea solicitantului de îngrijire a copilului, se poate
lua decizia întreruperii procesului de evaluare.

1 Art. 2 al. (2) din H.G. nr. 679/ 12.06.2003

2 Pe parcursul acestei etape, asistentul social desemnat realizează o serie de minimum 6
vizite/ întâlniri la domiciliul solicitantului şi va obţine recomandări despre solicitant de la
familiile sau persoanele indicate de acesta pentru obţinerea referinţelor, precum şi de la orice
alte persoane pe care asistentul social le apreciază ca relevante.

190
B. Etapa de pregătire
Solicitanţii selectaţi pe baza raportului intermediar de evaluare vor
participa la un program obligatoriu de formare, în conformitate cu
programa-cadru elaborată de către Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Drepturilor Copilului1, care include 3 module minime
obligatorii pentru obţinerea atestatului şi 4 module specializate -
opţionale - care, în funcţie de specializarea asistentului maternal
profesionist, abordează o tematică diversificată (pregătirea
specializată asistentului maternal profesionist care primeşte în
plasament un copil aflat în următoarele situaţii: cu handicap/
dizabilităţi, în plasament de urgenţă, victimă a abuzului , neglijării sau
exploatării, infectat HIV/ SIDA).
Atât modulele obligatorii, cât şi cele specializate/ opţionale au
prevăzute în ordin tematica şi durata la nivelul minim obligatoriu şi
conţin elemente de predare a unor informaţii privind cunoaşterea
primară şi aprofundată a condiţiilor creşterii şi îngrijirii unui copil. În
urma absolvirii modulelor de pregătire, asistentul social responsabil de
caz/ desemnat, întocmeşte un raport final de pregătire în care va
consemna toate informaţiile cu privire la modulele absolvite,
rezultatele obţinute (nivelul de acumulare a cunoştinţelor) şi observaţii
asupra atitudinii şi comportamentului solicitantului, pe parcursul
pregătirii.
Raportul final de evaluare cuprinde informaţii din raportul intermediar
de evaluare şi din raportul final de pregătire şi se ataşează dosarului
solicitantului în vederea obţinerii atestatului; solicitantul are acces la
acele părţi neconfidenţiale2 ale raportului final şi poate depune la

1 Ordinul Secretarului de Stat al A.N.P.D.C. nr. 137/ 23.09.2003 privind aprobarea Programei
analitice a cursurilor de formare profesională pentru asistenţii maternali profesionişti publicat
în Monitorul Oficial Partea I, nr. 443/ 23.06.2003; totuşi, comisia pentru protecţia copilului
poate să aprobe o programă cu contribuţie proprie, dar incluzând elementele minime din
programa analitică prevăzute în acest ordin.

191
dosar completări, explicaţii în scris faţă de aspectele din raportul final
care îi sunt defavorabile.

Atestarea ca asistent maternal profesionist. În urma procesului de

evaluare descris mai sus, solicitantul adresează o cerere de atestare
către comisia pentru protecţia copilului din unitatea administrativ -
teritorială unde îşi are domiciliul, care are competenţa să se pronunţe
asupra eliberării atestatului de asistent maternal profesionist1 sau
respingerii cererii de atestare, în urma audierii şi a analizării
documentaţiei din dosarul acestuia.
Audierea solicitantului se realizează în şedinţa comisiei pentru
protecţia copilului, după ce, în prealabil, acesta a fost convocat după
procedura descrisă2 în metodologia de funcţionare a comisiei pentru
protecţia copilului. Hotărârea comisiei privind atestarea se motivează,
cuprinde indicarea modalităţilor de contestare şi se transmite în scris
fiecărui solicitant.
Atestatul de asistent maternal profesionist se eliberează pe o perioadă
de 3 ani şi cuprinde în mod obligatoriu următoarele elemente: datele
de identitate ale titularului, numărul maxim de copii care pot fi primiţi
simultan în plasament2, grupa de vârstă şi sexul acestora, precum şi
capacitatea titularului de a îngriji copii cu handicap/ dizabilităţi,
infectaţi HIV sau bolnavi SIDA, perioada în care se va realiza prima
evaluare anuală. Atestatul poate fi reînnoit, suspendat sau retras de
comisia pentru protecţia copilului, la propunerea temeinic motivată a
specialiştilor din cadrul D.G.A.S.P.C. sau a organismului privat
autorizat care supraveghează activitatea asistentului maternal
2 Sunt considerate confidenţiale informaţiile culese de la terţi cu privire la comportamentul şi
atitudinea solicitantului, precum şi unele observaţii ale asistentului social, după caz.
1 Art. 2 al. 1 lit. e din H.G. nr. 1437/ 02.09.2004 privind organizarea şi metodologia de
funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului 2 Art. 14 din H.G. nr. 1437/ 2004
2 Dispoziţiile legale în vigoare interzic în mod expres plasamentul unui număr mai mare de
copii decât cel prevăzut în atestat, cu excepţia cazului în care copiii daţi în plasament sunt
fraţi.

192
profesionist. În situaţia în care asistentul maternal profesionist îşi
schimbă domiciliul, atestatul eliberat va fi reînnoit de către direcţia de
la noul domiciliu, cu respectarea aceloraşi condiţii care au stat la baza
emiterii lui, evaluarea capacităţii solicitantului neincluzând şi cursurile
de formare profesională.
Angajarea asistenţilor maternali profesionişti. Activitatea
persoanelor atestate ca asistent maternal profesionist se desfăşoară în
baza unui contract individual de muncă1 încheiat cu D.G.A.S.P.C. sau
cu un organism privat autorizat care are obligaţia supravegherii şi
sprijinirii activităţii desfăşurate de asistenţii maternali profesionişti.
Fiind un salariat cu munca la domiciliu, asistentul maternal
profesionist se bucură de toate drepturile recunoscute prin lege şi prin
contractele colective de muncă aplicabile salariaţilor al căror loc de
muncă este la sediul angajatorului. Consecinţă a principiului simetriei
juridice, el are şi obligaţiile celorlalţi salariaţi, mai puţin cea cu privire
la programul de lucru2 (salariaţii cu munca la domiciliu îşi stabilesc
singuri programul de lucru, angajatorul fiind în drept să verifice
activitatea salariatului cu munca la domiciliu, în condiţiile stabilite
prin contractul individual de muncă).
Acest contract are un caracter special, specific protecţiei copilului, el
fiind încheiat pe perioada de valabilitate a atestatului. Executarea
contractului individual de muncă începe pe data primei hotărâri de
plasament a unui copil la asistentul maternal profesionist. Pentru
fiecare copil primit în plasament3 asistentul maternal profesionist
încheie o convenţie, care constituie anexă la contractul individual de

1 Sediul materiei se află la Titlul II, cap. IX din Codul muncii, „Munca la domiciliu”; potrivit
art. 105, „sunt consideraţi salariaţi cu munca la domiciliu salariaţii care îndeplinesc, la
domiciliul lor, atribuţiile specifice funcţiei”, situaţie în care se află şi asistenţii maternali
profesionişti.
2 A. Ţiclea, op. cit., p. 605
3 În anexa nr. 1 a Ordinului nr. 35/ 2003, pct. 4 se arată că plasamentul copilului la asistentul
maternal profesionist se realizează numai în urma unui atent proces de potrivire, astfel încât
nevoile şi preferinţele copilului să fie satisfăcute.

193
muncă încheiat cu angajatorul. Convenţia4 se încheie cu acordul scris
al soţului sau, după caz, al soţiei asistentului maternal profesionist şi
se notifică comisiei pentru protecţia copilului care a hotărât
plasamentul copilului.
Contractul individual de muncă se suspendă ori încetează în cazurile
prevăzute de legislaţia muncii, precum şi în cazul suspendării,
retragerii sau încetării atestatului de asistent maternal profesionist.
Suspendarea sau retragerea atestatului de asistent maternal
profesionist1 duce la suspendarea sau încetarea contractului individual
de muncă şi a convenţiei încheiate.
Evaluarea asistenţilor maternali profesionişti. În exercitarea
atribuţiilor de supraveghere şi sprijin al activităţii asistenţilor
maternali profesionişti, specialiştii D.G.A.S.P.C. sau ai organismului
privat autorizat sunt obligaţi să efectueze vizite şi întâlniri periodice
(lunar), precum şi o evaluare anuală2 a activităţii desfăşurate de
fiecare asistent maternal profesionist.
La sfârşitul perioadei menţionate în atestat, referitoare la prima
evaluare anuală, asistentul social al asistentului maternal profesionist
întocmeşte raportul de evaluare anuală, coroborând opiniile fiecărui
asistent social responsabil pentru copilul plasat, opiniile copiilor
plasaţi şi ale părinţilor acestora, dacă este cazul, opiniile asistentului
maternal, precum şi ale membrilor familiei acestuia. Raportul va
conţine, de asemenea, un plan de acţiune pentru următoarele 12 luni,
nevoile de instruire şi sprijin identificate ale asistentului maternal,

speciale; b) motivele hotărârii de plasament; c) planul de aplicare şi obiectivele plasamentului;

d) modalităţile de menţinere a contactului între copil şi părinţii săi biologici şi modul de
pregătire a reintegrării copilului în familia sa naturală sau a integrării copilului întro familie
adoptivă, după caz; e) modalităţile de supraveghere a activităţii asistentului maternal
profesionist şi de evaluare periodică a evoluţiei copilului primit în plasament; f) drepturile şi
obligaţiile specifice ale părţilor.

4 Convenţia cuprinde următoarele elemente: a) informaţii referitoare la copil: identitatea,

originea etnică şi religioasă, situaţia sa personală, familială, socială şi medicală, nevoile sale

194
1
Se decide de către comisia pentru protecţia copilului în situaţia în care nu mai sunt
îndeplinite condiţiile care au stat la baza eliberării acestuia sau dacă asistentul maternal
profesionist nu respectă vreuna dintre obligaţiile prevăzute în H.G. nr. 679/ 2003.
2
În situaţia apariţiei unor incidente semnificative sau existenţei unor suspiciuni de abuz
şi neglijare asupra copiilor, evaluarea activităţii asistentului maternal este obligatorie, chiar
înainte de împlinirea termenului de 1 an.
recomandările pentru menţinerea, retragerea sau suspendarea
atestatului eliberat, precum şi pentru menţinerea sau modificarea
numărului şi vârstei copiilor pentru care a obţinut atestarea.
Asistentul maternal este sprijinit în a avea un rol activ în evaluarea sa
anuală şi i se facilitează participarea la această procedură, în funcţiile
de nevoile specifice date de dizabilitate, limbă şi cultura.
Asistentul social notifică asistentului maternal rezultatul evaluării,
motivele şi detaliile privind procedura de contestare a rezultatului
evaluării.

4.1.3 Funcţiile şi atribuţiile asistentului maternal profesionist

Analizând sursele menţionate, putem clasifica funcţiile asistentului
maternal în trei mari categorii pe care le analizăm în cele ce urmează:
A. Funcţii legate de relaţia cu copilul primit în îngrijire. Atribuţiile
asistentului maternal în relaţia cu copilul plasat sunt similare cu cele
ale educatorului specializat din instituţii, cu deosebirea importantă că
mediul de lucru este cel familial, fapt care generează o relaţie
cotidiană similară celei dintre mamă şi copil. În plus, luând în îngrijire
(plasament) un copil, asistentul maternal antrenează de fapt întreaga sa
familie în desfăşurarea activităţii sale pline de responsabilitate.
În relaţia sa cu copilul, asistentul maternal profesionist trebuie să
respecte trei principii: să ocrotească copilul, asigurându-i un loc în
căminul său şi egalitate în drepturi cu ceilalţi copii din familie şi
creându-i condiţii corespunzătoare de dezvoltare fizică şi psihică; să
favorizeze integrarea copilului în comunitate şi şcoală; să asigure

195
educaţia copilului, respectându-i istoria şi personalitatea, familia
biologică, tradiţiile.
Principalele funcţii şi atribuţii corelative ale asistentului maternal
profesionist în relaţia cu copilul sunt:
A1. Îngrijire – prin asigurarea unui mediu de viaţă şi climat adecvat
dezvoltării complexe a copilului din punct de vedere fizic, psihic şi
afectiv (spaţiu de viaţă individualizat al copilului, igienă şi alimentaţie
corespunzătoare, observarea permanentă a stării de sănătate a
copilului)
A2. Educare şi socializare – prin informarea/ transmiterea de
cunoştinţe şi deprinderi, prin stimularea participării copilului la viaţa
de familie, prin dezvoltarea relaţiilor copilului cu comunitatea .Nu
este suficientă calitatea de părinte bun şi iubitor pentru a fi un bun
asistent maternal care să se ocupe în mod corespunzător de un copil în
dificultate: este necesară o pregătire adecvată, pentru o abordare
profesionistă a funcţiilor de îngrijire, educare şi socializare a copilului
plasat.
A3. Comunicare – prin stimularea dezvoltării personalităţii copilului, a
afectivităţii, consiliere, antrenarea în exprimarea opiniei.
B. Funcţii legate de relaţia cu familia naturală a copilului sau cu
familia potenţial adoptatoare. Încă din momentul primirii
atestatului de asistent maternal profesionist acesta trebuie să înţeleagă
că fiecare copil pe care îl va avea în îngrijire aparţine unei alte familii,
familia naturală, aflată în imposibilitate (temporară) de a-l ocroti, din
diferite motive.
Asistentul maternal şi membrii familiei sale trebuie să evite orice
comentariu în legătură cu familia naturală a copilului în prezenţa
acestuia: copilul trebuie stimulat să-şi iubească şi să-şi înţeleagă
părinţii, să respecte noţiunea de "familie", chiar dacă are poate o
experienţă personală dureroasă în acest sens. Eventualele comentarii

196
pot provoca o mare suferinţă copilului şi pot antrena dificultăţi de
integrare în mediul şcolar sau comunitar.
Relaţia cu familia este clar precizată pentru fiecare copil în hotărârea
comisiei pentru protecţia copilului şi este adusă la cunoştinţa
asistentului maternal fiind stipulată prin convenţia de îngrijire a
copilului.
In relaţia cu familia - naturală sau adoptivă - asistentul maternal va
îndeplini o singură funcţie, cea de comunicare– el va respecta,
conform îndatoririlor profesionale, recomandările legate de
modalităţile de comunicare ale copilului cu familia sa (părinţi, fraţi,
familia lărgită)/ familia potenţial adoptatoare: vizite, corespondenţă,
convorbiri telefonice etc.
Dacă pe perioada plasamentului are loc pregătirea pentru adopţie a
copilului, asistentul maternal va participa împreună cu ceilalţi
profesionişti din direcţie (asistent social, psiholog, educator) la această
activitate, având un rol foarte important în consilierea şi încurajarea
copilului pentru acest pas, dar şi în pregătirea părinţilor adoptivi -
pentru a se evita/ atenua o nouă ruptură în viața personală a copilului.
C. Funcţii legate de calitatea de profesionist - angajat al Direcţiei
Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Asistentul
maternal are calitatea de angajat al D.G.A.S.P.C., cu îndatoriri şl
drepturi contractuale stabilite. El trebuie să conştientizeze faptul că
este membru al unei echipe pluridisciplinare, că trebuie să dezvolte
relaţii profesionale cu ceilalţi angajaţi ai direcţiei, că este obligat să
respecte proceduri de lucru, să se informeze şi să participe la cursuri de
pregătire.
Principalele funcţii şi atribuţii din această categorie sunt:
C1. Comunicare (cu serviciul de asistenţă maternală) - prin
comunicarea (periodică, conform îndatoririlor contractuale, sau ori de
câte ori i se solicită) asupra stării de ansamblu a copilului, prin

197
colaborarea la realizarea planului individualizat de protecţie al
copilului, prin solicitarea de consiliere de specialitate şi sprijin în
situaţii mai dificile, comunicarea oricărei modificări în starea sa
personală şi familială, susceptibilă să influenţeze îngrijirea
corespunzătoare a copilului, raportarea tuturor situaţiilor deosebite
referitoare la copil.
C2. Formare profesională şi informare – prin participarea la cursuri
de formare şi de perfecţionare, reuniuni/ dezbateri legate de profesia
de asistent maternal profesionist; prin informare pe teme legate de
educaţia şi îngrijirea copilului din surse viabile (cărţi de specialitate,
profesionişti, profesori), evitând sursele empirice.Este necesar să nu
fie subestimată complexitatea acestei profesii - din ambele puncte de
vedere: cel al profesionistului şi cel al angajatorului, mai ales că este
evidentă următoarea contradicţie: asistentul maternal se confruntă cu
exercitarea unei profesii într-un mediu de viaţă privat. Aceasta face
mai dificilă propria reperare a asistentului maternal ca angajat al unui
serviciu de tip familial.
Serviciul public sau cel privat (angajatorul) trebuie să construiască
încă de la început mecanisme funcţionale de atestare/ evaluare/ control
a activităţii asistentului maternal, precum şi servicii de consiliere
pluridisciplinară permanentă, pentru a veghea la buna îngrijire şi
educare a copilului plasat.
Înainte de a prezenta referenţialul de competenţe, se impun
următoarele observaţii generale:
• Este necesară o pregătire adecvată, pentru o abordare
profesionistă a funcţiilor de îngrijire, educare şi socializare a copilului
plasat, nefiind suficientă calitatea de părinte bun şi iubitor pentru a fi
un bun asistent maternal care să se ocupe în mod corespunzător de un
copil în dificultate;

198
• În afara programului propriu-zis de pregătire, asistentul maternal
trebuie să beneficieze de consiliere de specialitate din partea
profesioniştilor direcţiei - asistent social, educator, psiholog -, fiind
practic într-un permanent proces de (auto)formare, care îi permite să
depăşească eventualele situaţii mai dificile cu care se va confrunta;
• Asistentul maternal nu trebuie să se simtă numai controlat şi
coordonat de către profesioniştii direcţiei, ci e bine să conştientizeze
propriul aport la un proiect complex de ocrotire a copilului plasat.
Referenţialul de competenţe cuprinde: competenţe teoretice (a şti);
competenţe practice (a şti să faci); aptitudini şi atitudini (a şti să fii, să
acţionezi cu pertinenţă în orice situaţie profesională). În ansamblu,
competenţele asistentului maternal sunt asemănătoare cu cele ale
"părintelui ideal", la care se adaugă şi cele impuse de relaţiile
profesionale. Pornind de la premisa că prin procedura de atestare
competenţele de "bun părinte" sunt deja recunoscute, insistăm în acest
referenţial pe acele cunoştinţe teoretice si practice care trebuie
dobândite prin programul de formare:
- să posede cunoştinţe de igiena, alimentaţie, educaţie pentru
sănătate şi să fie capabil le aplice;
- să cunoască stadiile de dezvoltare fizică şi psihică a copilului;
- să aibă o bună capacitate de observare a stării copilului şi să
cunoască principalele semne de alarmă şi stări de boală specifice
copilăriei şi adolescenţei;
- să ştie unde să apeleze în caz de urgenţă;
- să conştientizeze responsabilitatea deosebită pe care o are faţă de
copilul ocrotit;
- să cunoască şi să respecte drepturile copilului;
- să posede un minimum de cunoştinţe despre psihologia copilului
în dificultate;

199
- să ştie să asigure integrarea copilului în familia substitutivă,
evitând izolarea sau blamarea acestuia de către ceilalţi membri ai
familiei;
- să conştientizeze faptul că acel copil pe care îl are în îngijire ca
asistent maternal este copil în dificultate care a trăit o dramă
personală, ceea ce de multe ori se reflectă în comportamentul
său, generând dificultăţi de educaţie;
- să ştie să menţină relaţia cu şcoala, implicându-se în ajutorarea
copilului la teme;
- să păstreze legătura cu mediul de provenienţă a copilului
(exemplu: centrul de plasament);
- să cunoască specificul problemei copilului şi detaliile legate de
istoria sa personală, respectând în activitatea cotidiană planul
individual de protecţie stabilit de către specialiştii D.G.A.S.P.C.;
- să cunoască comunitatea şi să ştie să o facă cunoscută şi
copilului;
- să inspire încredere copilului;
- să se exprime corect;
- să ştie să discute cu copilul despre situaţia reală a sa şi a familiei
sale, insuflându-i încredere în el însuşi, în familie, în societate;
- să răspundă întrebărilor copilului;
- să îi respecte personalitatea şi opiniile;
- să ştie să stimuleze comunicarea între copii;
- să cunoască dispoziţiile hotărârii comisiei pentru protecţia
copilului referitoare la relaţia copilului cu familia;
- să ştie să comunice cu familia naturală ca un profesionist care nu
comentează şi judecă, ci informează corect despre evoluţia
copilului;
- să cunoască profesiunea de asistent maternal (atribuţii, drepturi,
relaţii profesionale, cadru legal etc.)

200
 - ca orice lucrător în domeniul protecţiei copilului, să-şi
însuşească principiile reformei, să le înţeleagă şi să le aplice;
- să accepte relaţiile ierarhice;
- să colaboreze cu asistentul social, psihologul, educatorul ori de
câte ori este solicitat sau simte el - însuşi că este necesar;
- să aibă spirit de echipă;
- să ştie să informeze la timp şi corect asupra oricăror situaţii care
intervin în viaţa copilului (sau în viața sa şi a familiei sale,
susceptibile de a influenţa îngrijirea copilului plasat);
- să fie capabil să informeze angajatorul (D.G.A.S.P.C. sau
organismul privat autorizat) la cerere şi ori de câte ori este
nevoie, asupra tuturor aspectelor privitoare la evoluţia copilului;
astfel, va fi capabil să completeze şi să trimită la timp formulare
tipizate de evidenţă , să noteze în caietul/ fişa copilului aspectele
relevante etc.;
- să respecte confidenţialitatea (secretul profesional);
- să dorească să participe la cursuri de formare, acordându-le
atenţia cuvenită;
- să cunoască sursele de informaţii de specialitate la care poate
apela;
- să ştie să apeleze la servicii de consiliere, conştientizând faptul
că fiecare copil pe care îl îngrijeşte are o personalitate diferită şi
propriile probleme, şi că nu este niciodată suficientă propria
experienţă în educarea copiilor;
- să ştie să-şi îndeplinească rolul în aplicarea proiectului educativ
al copilului.
Abilităţi si trăsături de personalitate pot fi următoarele:
Responsabilitate; Seriozitate; Afectivitate:Răbdare, înţelegere;
Capacitate de comunicare si relaţionare;Spirit de
observaţie;Adaptabilitate.

201
Dacă nivelul de pregătire iniţială nu este atât de important în această
profesie (este suficientă absolvirea liceului sau chiar a unei şcoli
generale), trăsăturile de personalitate menţionate sunt foarte
importante, începând cu responsabilitatea şi seriozitatea, dar în aceeaşi
măsură cu afectivitatea şi înţelegerea, fiindcă oriunde este crescut şi
îngrijit un copil, trebuie să existe dragoste şi capacitate de a dărui.
Familia asistentului maternal trebuie să aibă, în mod obligatoriu, unele
caracteristici de bază. În primul rând, familia substitutivă trebuie să fie
stabilă şi echilibrată. Un alt copil în familie, mai ales un copil în
dificultate, poate fi un factor de dezechilibru foarte important în viaţa
familiei, dacă aceasta nu este suficient de echilibrată şi dacă nu este
perceput în mod corect rolul fiecăruia. De asemenea, este necesar să
existe un acord real (nu doar formal, pentru obţinerea atestatului)
pentru primirea unui copil în plasament - acord din partea tuturor
membrilor familiei care locuiesc împreună şi care vor integra copilul.
Dacă acest acord real nu există şi nu este cultivat pe tot parcursul
plasamentului, riscurile de nereuşită sunt foarte mari, de ambele părţi:
în primul rând va suferi copilul, care poate trăi o nouă dramă a
respingerii într-un mediu familial, în al doilea rând familia de
plasament, care riscă să devină chiar ea o familie în dificultate.
Dar dacă acest acord există cu adevărat, dacă este încurajat şi stimulat,
actul profesional al ocrotirii unui copil în dificultate, mai ales dacă se
finalizează cu (re)integrarea socială şi familială a acestuia, va aduce
împliniri deosebite asistentului maternal profesionist şi familiei
acestuia. Nu este de neglijat aportul pozitiv la educaţia propriilor
copii, care vor conştientiza necesitatea relaţiilor sociale, a
întrajutorării în familie sau comunitate.

4.1.4. Încetarea raporturilor de muncă ale asistenţilor maternali

profesionişti

202
Contract individual de munca al persoanelor atestate ca asistent
maternal profesionist are un caracter special, specific protectiei
copilului, şi este încheiat cu un serviciu public specializat pentru
protecția copilului sau cu un organism privat autorizat care are
obligatia supravegherii si sprijinirii activitatii desfasurate de asistentii
maternali profesionisti. Contractul individual de munca se incheie pe
perioada de valabilitate a atestatului care de regulă se eliberează pe o
perioadă de 3 ani. Executarea contractului individual de munca incepe
pe data primei hotarari de incredintare sau de plasament al unui copil
asistentului maternal profesionist.
Atestatul poate fi reînoit, suspendat sau retras de comisia pentru
protecţia copilului, la propunerea temeinic motivată a serviciului
public specializat pentru protecţia copilului sau a organismului privat
autorizat care supraveghează activitatea asistentului maternal 1 dacă nu
mai sunt îndeplinite condiţiile care au stat la baza eliberării acestuia
sau dacă asistentul maternal profesionist nu respectă vreuna dintre
obligaţiile postului.
Contractul individual de munca se suspenda ori inceteaza in cazurile
prevazute de legislatia muncii, precum si in cazul suspendarii,
retragerii sau incetarii atestatului de asistent maternal profesionist.
Persoanele pensionate pentru limita de varsta, atestate ca asistent
maternal profesionist, isi desfasoara activitatea pe baza unui contract
individual de munca incheiat prin cumul cu pensia.

4.2. Plasamentul la asistent maternal – măsură de protecţie specială

a copilului

4.2.1. Etapele premergătoare plasamentului la asistentul maternal

profesionist

1 HG. Nr. 679/12.06.2003 Publicată în M.O., Partea I nr. 443 din 23.iunie 2003

203
La stabilirea măsurii de protecţie specială de plasament la asistent
maternal profesionist se va avea în vedere dacă soluţionarea cazului
este de competenţa Comisiei pentru Protecţia Copilului sau a instanţei
judecătoreşti de la domiciliul copilului. În ambele cazuri se solicită
ancheta socială de la autoritatea locală de la domiciliul părinţilor. În
situaţia în care părinţii sunt de acord cu instituirea măsurii de protecţie
speciala, respectiv plasament la asistent maternal profesionist, acestea
vor formula in scris cereri ce vor fi inregistrate în registrul special al
Comisiei pentru Protecţia Copilului.
Măsurile de protecţie specială a copilului care a implinit vârsta de 14
ani se stabilesc numai cu consimţamântul acestuia. În situaţia în care
copilul refuză să îşi dea consimţământul, măsurile de protecţie se
stabilesc numai de catre instanţa judecătoreasca, care, în situaţii
temeinic motivate, poate trece peste refuzul acestuia de a-şi exprima
consimţământul faţăde măsura propusă.1
În derularea activităţilor referitoare la plasarea şi îngrijirea copilului la
asistent maternal profesionist vor fi implicaţi în mod activ şi
permanent copilul, asistentul maternal profesionist şi familia copilului,
daca este cazul, şi se va tine cont de opinia acestora. Înainte de
stabilirea măsurii de protecţie specială la un asistent maternal
profesionist trebuie realizat procesul de potrivire între copil şi
asistentul maternal la care va fi plasat. Procesul de potrivire constă in
identificarea şi pregătirea unei familii, care să răspundă nevoilor
specifice ale copilului care urmează a fi plasat.
În cursul procesului de potrivire trebuie parcurse următoarele tre etape
minime obligatorii: potrivirea teoretică; informarea şi pregătirea
tuturor părţilor implicate; acomodarea copilului cu asistentul maternal
profesionist
A. Potrivirea teoretică - presupune luarea în considerare cel puţin a
următoarelor criterii referitoare la copil, familia lui biologică (atunci
1 Art. 53 alin. 3 din legea 272/2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 557/23 iunie 2004

204
când este cazul) şi, respectiv, asistentul maternal profesionist: -
criteriile privind copilul se referă la: vârsta acestuia, temperamentul
sau, interesele aparenţe, naţionalitate, rasă, religie, relaţiile cu alți
copii, nevoi speciale;
- criteriile privind familia naturală se refera la: vârsta,
temperament, ocupaţie, înclinaţii/aptitudini, interese pentru diverse
domenii, nivel de educaţie, naţionalitate, rasă, religie;
- criteriile privind asistentul maternal profesionist: vârsta,
temperament, ocupaţie, înclinaţii, aptitudini, interese pentru diverse
domenii, nivel de educaţie, naţionalitate, rasă, religie, atitudinea faţă
de alte etnii, situaţia legală, competenţe profesionale, preferinţe
privind copilul, disponibilitaţi, reşedinta (distanţa faţă de domiciliul
familiei naturale), alţi copii prezenţi în familie.
Potrivirea teoretică se realizează cu participarea a cel putin doi
profesionisti: asistentul social al copilului (dupa caz, împreuna cu
persoana de referinţa a copilului, în situatia in care acesta este deja
institutionalizat) şi asistentul social al asistentului
maternal profesionist.

B. Informarea şi pregătirea tuturor părţilor implicate

Aceasta etapa presupune: informarea copilului - se realizează potrivit
capacitaţii sale de înţelegere şi gradului sau de maturitate; informarea
familiei naturale (şi/sau a persoanelor importante pentru copil) - se
realizează sub rezerva respectării interesului superior al copilului;
informarea asistentului maternal profesionist - asistentul social al
copilului îi va aduce la cunoştinţă toate informaţiile necesare, în
măsura în care ele sunt relevante pentru situaţia copilului respectiv.

205
C. Acomodarea copilului cu asistentul maternal profesionist
Acomodarea se realizează pe parcursul unui număr de întâlniri între
copil şi asistentul maternal profesionist şi familia acestuia, întâlniri
coordonate de către asistentul social al copilului. Numărul de vizite
necesare diferă de la o situație la alta, fiind condiţionat numai de
ritmul impus de copil în desfăşurarea acestui proces. In aceasta etapa
se parcurg 3 faze distincte:
- întâlniri ale copilului cu asistentul maternal la domiciliul
copilului. Asistentul maternal face mai intai o vizita scurta de
aproximativ 10 – 15 minute. In timpul acestei vizite copilul face
cunostinta cu asistentul maternal care isi manifesta dorinta de a-l mai
vizita, dari i cere copilului permisiunea pentru acasta. Asistentul
maternal viziteaza copilul la domiciliul sau pana cand se creaza o
relatie intre ei. La aceste intalniri este prezent si asistentul social al
copilului sau persoana dereferinta (daca copilul este institutionalizat).
Dupa stabilirea unei relatii de apropiere dintre cei doi, copilul poate fi
lasat cateva momente singur cu asistentul maternal.
- Intalniri pe teren neutru.Cu prilejul acestor intalniri copilul face
scurte plimbari in compania asistentului maternal si a membrilor
familiei acestuia. Iesirile in parc sau la cofetarie sunt un bun pretext ca
asistentul maternal sa prezinte copilului familia sa, in special copiii
sai. Este foarte important sa se stabileasca o relatie de buna prietenie
intre copilul de plasament si copiii asistentului maternal.
- Intalniri la domiciliul asistentul maternal profesionist. Durata
acestor vizite se prelungeste treptat, pana cand copilul isi manifesta
dorinta de a ramane aici. Singura exceptie de la desfasurarea graduala
a procesului de acomodare o reprezinta plasamentul copilului in regim
de urgenta. Prin natura lui, plasamentul in regim de urgenta nu
permite parcugerea fazelor de acomodare si are cas cop asigurarea
imediata a securitatii copilului.

206
Supervizarea intalnirilor este realizata de catre cei doi asistenti sociali,
concomitent sau separat, in vederea stabilirii continuarii demersurilor
legate de plasamentul copilului, in functie de evolutia favorabila sau
nefavorabila a relatiei copil-asistent maternal (si familia biologica,
acolo unde este necesara implicarea acesteia).
În situaţia în care apar dificultatile majore în cursul etapei de
acomodare şi imposibilitatea soluţionării lor au drept consecinţa
oprirea întregului proces de potrivire şi identificarea unui alt asistent
maternal profesionist pentru acel copil.
Toate informaţiile importante cu privire la procesul de potrivire,
informatii ce se referă la nivelul de potrivire între nevoile copilului şi
aptitudinile şi disponibilitaţile asistentului maternal profesionist, vor fi
menţionate în convenţia de plasament de către asistentul social al
copilului. Toate problemele identificate pe parcursul procesului de
potrivire, precum şi măsurile ce vor fi luate de asistentul social al
copilului vor fi menţionate în convenţia de plasament.
Există şi o excepţie de la desfăşurarea graduală a procesului de
acomodare o reprezintă plasamentul copilului în regim de urgenţă.
Prin natura lui, plasamentul în regim de urgenţa nu permite
parcurgerea fazelor de acomodare şi are drept scop asigurarea
imediată a securitatii grav amenintate a copilului.

4.2.2. Plasamentul la asistent maternal profesionist –măsura de

protecție speciala a copilului
Recomandarea stabilirii masurii de plasament/ incredintare a copilului
la asistentul maternal profesionist se face de catre asistentul social al
copilului ca urmare a evolutiei favorabile a procesului de potrivire si
acomodare. In aceasata etapa este obligatorie luarea in considerare a
opiniei copilului – potrivit capacitatii sale de exprimare si a gradului

207
sau de maturitate. Se tine cont si de parerea asistentului maternal
profesionist.
Asistentul social al copilului si asistentul social al asistentului
maternal vor prezenta impreuna cazul Comisiei pentru Protectia
Copilului, propunerea de luare a masurii de plasament/incredintare va
fi sustinuta de asistentul social al copilului.
Decizia finala cu privire la stabilirea masurii de
plasament/incredintare apartine autoritatii. Hotararea de
plasament/incredintare se face nominal pentru asistentul maternal
profesionist1. Plasamentul copilului la asistentul maternal se face pe
perioada nedeterminata, pana in momentul in care e posibila
reintegrarea acestuia in familia naturala/extinsa sau dupa implinirea
varstei de 18 ani.
Recomandarea stabilirii masurii de plasament/încredintare a copilului
la asistentul maternal profesionist se face de catre asistentul social al
copilului si este o consecinta a evolutiei favorabile a procesului de
acomodare.
• În aceasta etapa este obligatorie luarea în considerare a opiniei
copilului - potrivit capacitatii sale de exprimare si gradului sau de
maturitate - si a opiniei asistentului maternal profesionist.
• Prezentarea cazului autoritatii competente se realizeaza în echipa, de
catre cei 2 asistenti sociali implicati, propunerea de luare a masurii
de plasament/încredintare fiind sustinuta de catre asistentul social al
copilului.
• Decizia finala apartine autoritatii competente.
• Hotarârea de plasament/încredintare se face nominal la asistentul
maternal profesionist.

1 La stabilirea masurii de plasament se va urmari: a) plasarea copilului, cu prioritate, la

familia extinsa sau la familia substitutiva; b) mentinerea fratilor impreuna; c) facilitarea
exercitarii de catre parinti a dreptului de a vizita copilul si de a mentine legatura cu acesta.

208
Stabilirea masurii de plasament se face de catre instanta de judecata
daca copilul a fost luat prin dispozitie in regim de urgenta 1 sau daca
una din partile implicate respectiv parinti sau tanar nu este de acord cu
instituirea masurii de protectie.
In situatia in care exista consimtamantul parintilor si a copilului cae a
implinit 14 ani organul competent pentru stabilirea unei masuri de
protectie este Comisia pentru Protectia Copilului.2
Comisia competenta sa solutioneze cazurile privitoare la copii care
necesita o masura de protectie speciala este cea in a carei raza
teritoriala se afla domiciliul copilului.
In fata Comisiei vor fi chemati parintii, copilul care a implinit varsta
de 10 ani, asistentul maternal profesionist care doreste sa ii fie dat in
plasament copilul, precum si orice persoane care pot da relatii in
cauza.
Sedintele Comisiei nu sunt publice, Comisia poate admite sa fie de
fata si alte persoane decat cele chemate, daca apreciaza ca prezenta lor
este utila.. Pentru solutionarea cazurilor este obligatorie prezentarea
proiectului planului individualizat de protectie si a raportului referitor
la ancheta psihosociala a copilului de catre specialistul Directiei care a
instrumentat cauza. Raportul va cuprinde date privind personalitatea,
starea fizica si mentala a copilului, antecedentele acestuia, conditiile
in care a fost crescut si in care a trait, orice alte date referitoare la
cresterea si la educarea copilului, care pot folosi Comisiei in
solutionarea cauzei, propunerea unei masuri de protectie speciala a
copilului, precum si pozitia acestuia cu privire la masura propusa.
Dosarul copilului va cuprinde, de asemenea, planul de servicii care a
fost intocmit de serviciul public de asistenta sociala, punctul de vedere

1 emisa de Directotul Directiei Generale de Protectia Copilui

2 art 2 din legea 1437/2004 publicata in monitorul Oficial, Partea I nr. 872 din 24/09/2004
stabileste atributiile Comisiei pentru Protectia Copilului

209
al autoritatilor locale si al structurilor comunitare consultative in
legatura cu necesitatea luarii unei masuri de protectie speciala.
In timpul sedintei Comisiei solutionarea cazului privind copilul
cuprinde urmatoarele etape:
- prezentarea de catre secretarul Comisiei a datelor de identitate
ale copilului si ale persoanelor chemate in fata Comisiei pentru
solutionarea cazului, precum si a situatiei privind convocarile
acestora, pe baza documentelor1 prevazute la art. 14 alin. (4) si a
registrului special de evidenta a convocarilor;
- prezentarea raportului de evaluare initiala privind situatia
copilului, a propunerii motivate referitoare la stabilirea unei masuri de
protectie a copilului. Prezentarea acestor date si informatii se face de
catre specialistul sau, dupa caz, de catre specialistii Directiei care a
instrumentat cazul, care vor furniza Comisiei orice informatii
suplimentare solicitate de membrii acesteia;
- mentionarea obligatorie in cadrul raportului prevazut la lit. b) a
opiniei copilului fata de masura propusa, incluzand date referitoare la
varsta copilului, gradul de maturitate si capacitatea acestuia de a-si
forma si exprima o opinie.
In cazul copilului cu dizabilitati care necesita incadrare intr-un grad
de handicap si, dupa caz, orientare scolara/profesionala, se procedeaza
la prezentarea raportului de evaluare complexa, a planului de
reabilitare si a propunerii privind incadrarea copilului intr-un grad de
handicap si, respectiv, orientarea scolara/profesionala a acestuia.
Persoanele chemate in fata Comisiei pentru solutionarea cazului sunt
audiate de Comisie separat, in urmatoarea ordine: copilul care a
implinit varsta de 10 ani, parintii/reprezentantul legal, persoana,
familia sau reprezentantul organismului privat acreditat care doreste sa
ii fie dat in plasament copilul, celelalte persoane chemate in fata
1 prevazute la art. 14 alin. (4) din legea 1437/2004 publicata in monitorul Oficial, Partea I nr.
872 din 24/09/2004

210
Comisiei pentru a da relatii necesare solutionarii cazului; dupa
audierea separata a acestor persoane, Comisia poate proceda la o noua
audiere comuna a doua sau mai multe dintre acestea. Copilului care a
implinit varsta de 10 ani i se comunica de catre presedintele Comisiei
masura propusa pentru protectia sa, consecintele pe care stabilirea
acestei masuri le va avea si i se asigura dreptul de a-si exprima in mod
liber opinia cu privire la masura de protectie propusa.
In cazul copilului cu dizabilitati care necesita incadrare intr-un grad
de handicap si, dupa caz, orientare scolara/profesionala, prezenta si
audierea copilului au loc numai la solicitarea expresa a Comisiei.
In cadrul dezbaterilor membrii Comisiei pot face, motivat, noi
propuneri pentru solutionarea cazului, care vor fi supuse spre aprobare
Comisiei prin vot majoritar; formularea de noi propuneri in cazul
incadrarii copilului cu dizabilitati intr-un grad de handicap si, dupa
caz, al orientarii scolare/profesionale a acestuia se face prin utilizarea
acelorasi norme metodologice referitoare la aplicarea criteriilor de
incadrare intr-un grad de handicap sau orientare scolara/profesionala.
Membrii Comisiei care se abţin sau care votează împotriva au
obligaţia să işi motiveze votul exprimat.
Hotarârea Comisiei pentru Protectia Copilului se redactează în termen
de 3 zile de la data tinerii sedintei, se comica in termen de 5 zile
tuturor persoanelor interesate(copil peste 10 ani, parinti, familie de
plasament, organism privat autorizat) si institutiilor implicate( Directia
generala de asistenta sociala si Agentiei Judetene de Prestatii Sociale).
Hotărarea este executorie şi poate fi contestată in termen de 15 zile de
la data comunicarii, la tribunalul de la domiciliul copilului.

4.2.3 Monitorizarea plasamentului la asistent maternal profesionist

Monitorizarea este etapa în instrumentarea cazului care începe după
etapa de intervenţie şi se finalizează la închiderea acestuia. Presupune

211
urmărirea şi evaluarea permanenta a situaţiei clientului pentru a se
asigura starea de echilibru urmărită în rezolvarea cazului. Asistentul
social nu intervine decât dacă se modifică date ale situaţiei clientului
sau intervin factori neprevazuţi care pot afecta echilibrul realizat.
Monitorizarea plasamentului copilului la asistentul maternal
profesionist presupune procesul de urmarire a activităţilor de
implementare a planului individualizat de permanenţă precum şi a
activiţatii asistentului maternal şi a evoluţiei copilului. Monitorizarea
copiilor aflaţi în plasament la asistent maternal profesionist şi a
activităţii desfăşurate de asistentul maternal profesionist se realizează
de către asistenţi sociali şi psihologi prin vizite bilunare la domiciliul
acestora.
Asistentul social al copilului este responsabil cu organizarea,
coordonarea şi monitorizarea activitătilor în care sunt implicaţi alţi
specialişti, atunci când nevoile copilului impun aceste intervenţii. El
monitorizează şi înregistrează evoluţia planului individualizat de
protecţie, în urma consultării cu familia, copilul, asistentul maternal,
supervizorul şi alţi specialişti.
Asistentul social al copilului vizitează în mod regulat copilul, având
inclusiv întalniri individuale cu copilul; numărul vizitelor lunare,
numărul şi durata întâlnirilor individuale sunt consemnate în convenţia
de plasament. Vizitele de monitorizare sunt realizate de către
asistentul social al copilului şi pot fi anunţate sau neanunţate, iar
frecvenţa lor evoluează în funcţie de situaţie de la o vizită săptămânală
– in prima luna de la mutarea copilului la familia de plasament, la
vizite bilunare sau ori de câte ori este nevoie.
In timpul unei vizite de monitorizare, asistentul social trebuie să
urmarească (observe) următoarele aspecte:
 reacţia copilului faţă de asistentul maternal – acceptă autoritatea
AMP, se adresează cu întrebări şi probleme acestuia, este mereu în

212
 preajma lui, îi cere multă atenţie sau prea putină atenţie, permite ca
asistentul maternal să-l mângâie, să-l ţină în brate, etc.
 reacţia copilului faţă de copiii asistentului maternal – este
copilul dominat, se lasă condus de aceştia, se împotriveşte, este
deseori agresiv, este dependent de altcineva, îi place sa ajute,
obisnuieşte să evite unele situatii sau persoane, îi provoacă pe
copii?
 Reacţia copiilor asistentului maternal faţă de el – este popular,
este acceptat, este neglijat, este respins, este necăjit de către
aceştia?
 Impresia generală despre copil (a asistentului social) – face o
impresie bună, a dormit destul, are un aspect îngrijit?
 Starea fizică a copilului – pare sa fie bonlav sau că nu se simte
bine?
 Starea spirituală – se simte liniştit?
 Sentimentele faţă de el însuşi – care este impresia de sine, este
prezent în viaţă familiei în care traieşte sau încearcă să atragă
atenţia cât mai puţin?
 Reacţia faţă de situaţii necunoscute – întampină situaţiile cu
deplină încredere sau stă în expectativă, reacţionează cu nesiguranţă
şi panica, este rigid sau, dimpotrivă prea flexibil?
 Jocul – se joacă cu adevarat (toată atenţia este concentrată în joc),
cum îşi alege jocurile, cât timp se poate juca, este distras uşor,
puterea lui de concentrare, cât este de perseverent, care este
toleranţa la frustrare?
 Masa – vine la timp la masă, are poftă de mâncare, vrea să
mănânce şi între mese, cât mănâncă, cât de repede mănâncă, îi
place mâncarea, care îi sunt deprinderile în timpul mesei?

213
 Functionalitatea simturilor – cade des, se loveşte des de alte
lucruri, se sperie adesea de persoane care se apropie, cum
reacţionează daca este apucat sau atins brusc, se întamplă să nu
atingă obiectul dacă vrea sa-l apuce, se sperie dacă aude zgomote
care vin din afara câmpului sau de observaţie, se sperie daca i se
adreseză cineva din spate, trebuie să strigi de multe ori la copil până
când acesta reacţionează, vorbeşte tare, face multă gălăgie?
În timpul vizitelor de monitorizare, practic, se urmareşte şi se
evaluează modul în care evoluează situaţia copilului şi a familiei
pentru atingerea scopului propus în planul individualizat de
protecţie/servicii.
Pentru fiecare copil aflat la asistentul maternal există un dosar complet
şi actualizat care cuprinde detalii despre natura şi calitatea îngrijirii
oferite şi care reflectă trecutul copilului; informaţiile sunt puse la
dispoziţia copilului sau oricărei persoane implicate în realizarea
planului individualizat de protecţie. Dosarul cuprinde: evaluarea
nevoilor copilului şi revizuirile periodice ale acesteia, planul
individualizat de protecţie, alte informaţii relevante pentru copil şi
trecutul lui, minutele întâlnirilor de revizuire, decizii referitoare la
măsura de protecţie, orice dovezi care atestă dorinţele şi părerile
exprimate de către copil şi dacă acestea au fost luate în considerare.
Copilul plasat la asistentul maternal este ajutat să-şi dezvolte
aptitudinile, deprinderile şi cunoştinţele necesare vieţii de adult; în
acest sens tânărul care urmează să părăsească sistemul de protecţie
primeşte sprijin şi orientare şi după încetarea măsurii de plasare la
asistentul maternal.
Serviciul public pentru protecţia copilului stabileşte proceduri
referitoare la sprijinul şi orientarea oferite copilului la încetarea
măsurii de plasare şi trecerea la viaţa de adult; aceste proceduri sunt
aduse la cunoştinţa comunitatii şi sunt integrate în strategiile
serviciului public pentru protecţia copilului, fiind monitorizate şi

214
revizuite anual. Tânărul, înainte de încetarea măsurii de plasare, este
încurajat să se implice în procesul de luare a deciziilor şi în
implementarea planurilor de viitor.
Planul individualizat de permanenţă pentru fiecare copil aflat în
situaţia încetării măsurii de plasare stipulează clar măsurile ce trebuie
luate, persoanele responsabile şi termenele, cu referire specială la rolul
asistentului maternal în pregătirea tânărului pentru o viata
independentă.

4.2.4. Încetarea măsurii de plasament la asistent maternal

profesionist
Incetarea plasamentului/incredinţării la asistentul maternal
profesionist se poate realiza conform planului individualizat de
protecţie sau poate fi determinată de alte motive(mutarea copilul la alt
asistent maternal profesionist în vederea reunirii fraţilor, încetarea
activităţii asistentului maternal profesionist, copilul nu se adaptează în
familia asistentului maternal profesionist, reintegrarea în familia
naturală). In ambele situaţii, încetarea plasamentului/incredinţării la
asistentul maternal profesionist se realizează printr-o hotarare de
încetare, revocare sau înlocuire, dupa caz, a măsurii de ocrotire a
copilului, pronunţată de către autoritatea competentă.
La fel ca şi intrarea copilului în familia asistentului maternal
profesionist, plecarea trebuie să fie un proces gradual, desfăşurat cu
parcurgerea aceloraşi etape ale procesului de acomodare menţionate
anterior. În situaţii de urgenţă, când acest lucru nu este posibil, se va
alege soluţia cea mai securizantă pentru copil.

4.2.5 Avantajele şi dezavantaje ale plasamentului la asistent

maternal profesionist

215
Potrivit practicii internaţionale, plasamentul familial constă în
încredinţarea unui copil, unei persoane sau familii, alta decât părinţii
biologici, cu sau fără consimţământul acestora. Familia de primire
poate fi din rândul familiei lărgite sau din comunitatea din care face
parte copilul. Familia primitoare îşi asumă responsabilitaţile pentru
creşterea şi educarea copilului. Copilul primit în plasament nu devine
din punct de vedere juridic membru al familiei de primire, ci continuă
să aparţină familiei de origine.
Avantajul esential al plasamentului constă în posibilitatea de a oferi
copilului mediu familial provizoriu, când acesta nu poate trăi în
familia naturală şi nici nu poate beneficia de o familie adoptivă.
Problema esenţială a plasamentului constă în coexistenţa a doua
familii responsabile de soarta aceluiaşi copil. Această situaţie trebuie
să fie pe deplin acceptată de familia care primeşte copilul şi să facă
obiectul unei urmăriri permanente de către personalul specializat.
În procesul de dezinstituţionalizare şi de închidere a instituţiilor mari,
de tip vechi, de protecţie a copilului, asistenţa maternală a constituit un
instrument valoros, permiţând multor copii care nu puteau fi
reintegraţi în familia naturală să se bucure de beneficiile traiului într-o
familie. Plasamentul la un asistent maternal a fost gândit ca o măsură
temporară, de pregătire a reintegrării copilului în familia biologică sau
a integrării în familia adoptivă. Sistemul de asistenţă maternală a
preluat modelul francez de asistenţă maternală temporară, iar asistenţii
maternali au fost consideraţi profesionişti care îşi desfăşoară munca la
domiciliu.
Copiii îngrijiţi în familia asistentului maternal pot: să se dezvolte
afectiv ; au posibilitatea să-şi rezolve problemele de identificare, spre
deosebire de copiii îngrijiţi în instituţiile rezidenţiale, care nu au relaţii
cu lumea decât prin „ieşiri”, nu au prilejul să vadă adulţi „trăind” pur
şi simplu: pregătindu-se de lucru, comentând evenimentele zilei;
asigurarea unui climat de viaţă asemănător celui existent în familie;- o

216
mai bună diferenţiere a intervenţiilor educaţionale în funcţie de fondul
aptitudinal al copilului, de interesele şi preocupările acestuia;
eliminarea efectelor negative (în plan social) ale vieţii în marile
colectivităţi din instituţiile rezidenţiale; eliminarea unor cheltuieli
pentru construcţia, amenajarea şi dotarea unor instituţii adecvate.
Numărul schimbărilor de plasament este un indicator important al
calităţii îngrijirii copiilor în afara familiei de origine dintr-o
multitudine de motive, care afectează negativ bunăstarea copiilor. De
exemplu, multitudinea plasamentelor induce relaţii instabile, care pot
influenţa negativ aptitudinea copiilor să se ataşeze de persoane
semnificative, cu repercursiuni şi în viaţa de adult a acestora. La aceste
valori s-a ajuns ţinând cont de numărul de medii de plasament prin
care a trecut copilul, adică în cazul măsurii de plasament şi
încredinţare a copilului în aceeaşi instituţie sau la aceeaşi familie,
există continuitatea îngrijirii acestuia şi a fost cuantificată ca o singură
plasare.
Reuşita plasamentului copilului la asistentul maternal poate fi
influenţată pozitiv sau negativ de o serie de factori precum:
comportamentul turbulent al copilului; perioadă de timp petrecută în
instituţii; necunoaşterea originii sale; lipsă de pregătire a copilului
pentru plasament; rivalitate între copiii aflaţi în plasament şi copiii
proprii ai asistentului maternal profesionist; separarea de fraţi şi surori;
teama de un nou abandon.
Asistenţa maternală este o soluţie viabilă pentru copiii pentru care
reintegrarea în familia proprie se face în timp şi necesita resurse.
Creşterea copilului într-o atmosfera de familie, în sânul unei
comunitati bazată pe reguli, obiceiuri şi tradiţii pe care acesta nu are
cum să le înveţe ternal profesionist.

217
 BIBLIOGRAFIE

- Achiţei A., Iftimoaiei M., Asistentul maternal profesionist–

metodologie, standarde, proceduri, Editura Pim, Iaşi, 2005
- B. Ancel, H. Muir-Watt, Interesul superior al copilului în concertul
instanţelor: Regulamentul Bruxelles II bis, traducere de S. Fuia, în
Revista de drept internaţional privat şi drept privat comparat, 2006
- G. Alexandrescu, R. Slămnescu (coordonatori), Cunoaşterea şi
respectarea drepturilor copilului în România, Editura Centrul de
Informare, Documentare şi Cercetare privind Drepturile Copilului,
Bucureşti, 1999
- I. Alexandru, I. Gorgan, I.V. Ivanoff, C.C. Manda, A.Nicu, C.S.
Săraru, Drept administrativ european, Editura «Lumina Lex »,
Bucureşti, 2005
- D.Anghel, Incidenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
asupra reglementării instituţiei plasamentului minorului, în «
Integrarea europenaă şi dreptul românesc », Sesiunea anuală de
comunicări a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei
Române, 2006, p.161
- C. Arcu, Convenţii internaționale în domeniul protecţiei copilului,
în «Dreptul » nr. 2/ 2001, p. 82
- D. Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei
sociale, Editura « All. Beck », Bucureşti, 2001
- Bârsan Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului.
Comentariu pe articole, vol. I. Drepturi şi libertăţi, Editura «All
Beck», Bucureşti, 2005

218
- Bogdan Dragoş, Selegean Mihai, Drepturi şi libertăţi fundamentale
în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005
- Bonfils Philippe, Gouttenoire Adeline, Droit des mineurs, Dalloz,
Paris, 2008
- C.M. Crăciunescu, Tendinţe de unificare a contenciosului familial
în Europe, în «Integrarea europenă şi dreptul românesc », Sesiunea
anuală de comunicări a Institutului de Cercetări Juridice al
Academiei Române, 2006, p.154
- Corhan ,Adriana, Dreptul familiei. Teorie și practică, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2009
- E. Florian, Protecţia drepturilor copilului, Editura « C.H.Beck »,
Bucureşti, 2007
- I.P.Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediţia a
VIIIa, Editura « Universul juridic», Bucureşti, 2006
- I. Imbrescu, Tratat de dreptul familiei. Familia. Protecţia copilului.
Elemente de stare civilă, Editura «Lumina Lex», Bucureşti, 2006
- Lupaşcu Dan, Cristuş Nicoleta, Practică judiciară şi legislaţie în
materia dreptului internaţional privat, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2009
- Lupşan Gabriela, Dreptul familiei, Editura “Junimea”, Iaşi, 2001
- Lupşan Gabriela, Brussels II bis Regulation and Jurisdcition Courts
in Romanian Grounds for Divorce, în Acta juridica Universitatis.
Juridica, vol. 8, nr. 3/2010
- Lupşan Gabriela, Instituţia filiaţiei în dinamica dreptului românesc,
în Dinamica dreptului românesc după aderarea la Uniunea
Europeană. Comunicări prezentate la sesiunea ştiinţifică a Institutulul
de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei

219
Române, 2010, Ediutura universal juridic, Bucureşti, 2011, p. 67-77
- O. Manolache, Tratat de drept comunitar, Editura «C.H.Beck»,
Bucureşti, 2006
- Oprescu Mihaela Adriana, Ocrotirea părintească, Editura
Hamangiu, București, 2010
- Ramaşcanu Beatrice, Jurisprudenţa CEDO în cauzele împotriva
României, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2009
- B. Selejan- Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului,
Editura « All Beck », Bucureşti, 2004
- I.M. Zlătescu, Drepturile copilului şi a tânărului, vol. I (Documente
internaţionale), Editura Institutului Român pentru Drepturile
Omului, Bucureşti, 2002
- Roşu Elena, Dreptul familiei. Practică judiciară. Hotărâri CEDO,
Editura “Hamangiu”, Bucureşti, 2007
- Tiţian Dana, Cauzele cu minori în materie civilă şi penală. Practică
judiciară, Editura “Hamangiu”, Bucureşti, 2006

220
221
222