PEDAGOGIA – ŞTIINŢA EDUCAŢIEI

Cuprins:

1. Pedagogia – concept, definiţie

2. Sistemul ştiinţelor pedagogice
3. Relaţia pedagogiei cu alte ştiinţe
4. Educaţia – obiectul de studiu al pedagogiei
5. Caracteristicile educaţiei
6. Acţiunea educaţională
7. Formele şi funcţiile educaţiei
8. Dreptul la educaţie

1. Pedagogia – concept; definiţie

Termenul de pedagogie, supus unei analize, înregistrează o conotaţie restrictivă,

evidentă în:
plan etimologic grecescul “paidagogia” = “a conduce copilul” (paid = copil, agoge = a
conduce);
plan istoric tradiţia antică “paedagogus”= sclav care avea sarcina de a conduce copilul la
şcoală.
Se impune deci, reinterpretarea termenului de pedagogie prin:
 reconsiderarea sensului etimologic din perspectiva disponibilităţilor formative maxime ale
personalităţii umane, manifestate în perioada copilăriei dar inepuizabile până la sfârşitul
vieţii (fapt demonstrat de cercetările din domeniul psihologiei vârstelor şi al educaţiei
permanente).
 delimitarea obiectului de studiu specific care este concentrat asupra nucleului funcţional şi
structural al activităţii de educaţie (în timp ce celelalte ştiinţe socio - umane înrudite cu
pedagogia studiază influenţele psihosociale ale educaţiei sau elementele educaţiei,
abordate din alte perspective).
 promovarea unor metodologii, principii şi legităţi specifice.

Pedagogia este ştiinţa educaţiei, care studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului

educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile,
metodele şi formele de desfăşurare a proceselor educaţionale.

Statutul pedagogiei de ştiinţă a educaţiei reflectă complexitatea obiectului de cercetare

(activitatea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii umane) analizat din diferite
perspective istorice şi metodologice.
Din perspectiva epistemologică, pedagogia este:
 ştiinţă umană (alături de economie, antropologie, geografie, etnologie, istorie, politologie,
psihologie, filozofie, care au ca obiect de cercetare activitatea umană);
 ştiinţă socială (alături de sociologie, etnologie, antropologie socială, demografie,
psihologie socială, care studiază comunitatea umană la nivel macrostructural şi
microstructural);
 ştiinţă a comunicării (alături de filologie, lingvistică, semiologie, care analizează
raporturile de informare şi de formare realizabile în diferitele contexte socio-umane prin
raţionalizarea acţiunii în sens teleologic (prin raportare la scop) şi tehnologic (prin
interacţiunea subiect-obiect).

1
 Pedagogia este considerată o disciplină descriptivă (analizează situaţia existentă în
învăţământ, „ceea ce este”), prescriptivă (prezintă „ce ar trebui să fie”) şi normativă (prezintă
principiile ce trebuie aplicate în învăţământ, „cum trebuie procedat”).
Din perspectiva sistemică a educaţiei pedagogia este plasată la intersecţia dintre ştiinţele
umane, sociale şi cognitive. Pedagogia acţionează astfel la nivelul unui sistem deschis care
presupune înţelegerea educaţiei în contextul unor relaţii permanente cu mediul, relaţii de
conexiune inversă internă pozitivă. Pedagogia poate răspunde provocărilor culturale şi etice
ale dezvoltării tehnologice, fiind angajată într-o operă formativă deschisă, necesară pentru
echilibrul societăţii. Ea poate fi plasată alături de alte ştiinţe angajate în studiul unor activităţi
din domeniul politicii, comunicării şi sănătăţii, domenii socio-umane care solicită cercetări de
ordin disciplinar, intradisciplinar, interdisciplinar, transdisciplinar, pluridisciplinar.
Pe lângă statutul de ştiinţă s-a încercat conturarea şi a statutului de artă a pedagogiei.
Argumentul care venea să susţină o astfel de opinie era acela că pedagogia urmăreşte să
adapteze principiile şi strategiile pedagogice la particularităţile de vârstă şi individuale ale
tinerelor generaţii la condiţiile efectuării actului instructiv-educativ cu măiestrie şi cu tact. ( I.
Bontaş, 1994, p.14).
La întrebarea dacă pedagogia este o artă oferim răspunsul dat de C. Cucoş (1996, p.22),
conform căruia calitatea de artă aparţine educaţiei şi nu pedagogiei. Pedagogul este uneori şi
educator, şi devine un artist în momentul în care, desfăşurând actul educaţional dovedeşte
capacitatea de adaptare a activităţii educaţionale la cele mai diverse situaţii. Astfel, poate fi
argumentată afirmaţia unor specialişti care consideră că nu se pot oferi soluţii sau reţete
pedagogice pentru diferite situaţii. Soluţia pedagogică constă în intervenţia educativă realizată
în concordanţă cu contextul respectiv, având ca finalitate rezolvarea situaţiei-problemă.

2. Sistemul ştiinţelor pedagogice

Ştiinţele pedagogice/educaţiei reprezintă ansamblul disciplinelor teoretice şi practice

care studiază activitatea de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii umane, prin
strategii şi mijloace de cercetare specifice.
Saltul de la pedagogie la ştiinţele pedagogice/educaţiei s-a realizat de-a lungul unui
proces istoric.
Au fost elaborate mai multe modele de clasificare a ştiinţelor pedagogice/educaţiei.
Propunem taxonomia realizată de Sorin Cristea (1996, p. 203-205):

1. După modul de raportare la obiectul de cercetare – dimensiunea funcţional-structurală a

educaţiei:
1.1. Ştiinţe pedagogice fundamentale (studiază domeniile de maximă generalitate ale
educaţiei):
 Teoria educaţiei
 Teoria instruirii / didactica generală
 Teoria şi metodologia curriculumului
 Teoria şi metodologia cercetării pedagogice
1.2. Ştiinţe pedagogice aplicative (studiază domenii aplicative ale educaţiei)
a). ştiinţe pedagogice aplicative pe domenii de activitate:
 pedagogia specială: pedagogia deficienţelor (defectologia); pedagogia ocrotirii;
pedagogia aptitudinilor speciale;

2
  pedagogia socială: pedagogia familiei, pedagogia muncii, pedagogia mass-
mediei;
 pedagogia artei
 pedagogia sportului
 pedagogia militară
 pedagogia medicală

b). ştiinţe pedagogice aplicative pe perioade de vârstă:

 pedagogia antepreşcolară
 pedagogia preşcolară
 pedagogia şcolară
 pedagogia învăţământului profesional
 pedagogia adulţilor
c). ştiinţe pedagogice aplicative pe discipline de învăţământ (metodica/didactica
specialităţii)
 metodica predării limbii române / didactica limbii române
 metodica predării matematicii / didactica matematicii
 metodica predării fizicii / didactica fizicii
 metodica predării chimiei / didactica chimiei
 metodica predării biologiei / didactica biologiei
 metodica predării istoriei / didactica istoriei
 metodica predării geografiei / didactica geografiei
 metodica predării educaţiei tehnologice / didactica educaţiei tehnologice
 metodica predării educaţiei fizice / didactica educaţiei fizice
 metodica predării desenului / didactica desenului
 metodica predării muzicii / didactica muzicii

2. După metodologia specifică de cercetare a dimensiunii funcţional-structurale a

educaţiei:
2.1. istoria pedagogiei
2.2. pedagogia comparată
2.3. pedagogia experimentală
2.4. pedagogia cibernetică
2.5. politica educaţiei
2.6. managementul educaţiei / pedagogic

3. După interdisciplinaritatea specifică angajată în domeniul cercetării dimensiunii

funcţional-structurale a educaţiei:
3.1. pedagogia psihologică (psihologia educaţiei, psihopedagogie, psihologia
procesului de învăţământ, psihologia şcolară)
3.2. pedagogie sociologică (sociologia educaţiei, sociopedagogia)
3.3. pedagogia filosofică (filosofia educaţiei)
3.4. pedagogia axiologică
3.5. pedagogia antropologică
3.6. pedagogia fiziologică
3.7. pedagogia economică
3.8. pedagogia politică (politica educaţiei)
3.9. pedagogia informatică / informatizarea educaţiei
3.10. logica pedagogică / educaţiei

3
 3. Relaţia pedagogiei cu alte ştiinţe

Relaţia pedagogiei cu alte ştiinţe (după Macavei, Elena, 1997, p. 60-68):

 Relaţia pedagogiei cu biologia (pedagogia biologică studiază conţinutul, principiile şi

metodele de educaţie a organismului ca sistem biologic - comportament alimentar, sanitar,
sexual, de echilibrare energetică etc.);
 Relaţia pedagogiei cu ecologia (ecologia = ştiinţa ecosistemelor, a interacţiunii om-mediu;
prin conţinut şi finalităţi, una dintre direcţiile formării omului este educaţia ecologică; o
problemă a pedagogiei este ecologia relaţiilor umane);
 Relaţia pedagogiei cu psihologia (psihologia = ştiinţa vieţii psihice umane, dar şi celelalte
ştiinţe psihologice contribuie la fundamentarea psihologică a acţiunii educaţionale);
 Relaţia pedagogiei cu lingvistica (lingvistica = ştiinţa limbii şi a legilor ei de dezvoltare;
există relaţii şi cu psiholingvistica prin problematica explicării constituirii şi educării
limbajului, a însuşirii limbajului ştiinţific, tehnic, artistic, prin problematica corectării
defectelor de vorbire - logopedia);
 Relaţia pedagogiei cu medicina (medicina = ştiinţa conservării şi restabilirii sănătăţii
oamenilor şi animalelor; pedagogia se interferează cu medicina prin teoria şi practica de
terapie medicală ca act de relaţie medic-pacient şi prin teoria şi practica de terapie
educaţională în cazul deficienţelor senzoriale, motorii, psihice, comportamentale);
 Relaţia pedagogiei cu sociologia (sociologia = ştiinţa proceselor şi fenomenelor sociale, a
legilor, a relaţiilor interumane şi a instituţiilor; pedagogia stabileşte raporturi de
interferenţă prin metode şi prin obiectul de studiu);
 Relaţia pedagogiei cu viitorologia (viitorologia = ştiinţa explorării viitorului; pedagogia se
intersectează întrucât previziunea modificărilor sociale implică şi aspectul educaţional);
 Relaţia pedagogiei cu politologia (politologia = ştiinţa politicii, a organizării politice a
societăţii, a puterii politice; pedagogia se întâlneşte cu acest domeniu atât în plan teoretic
cât şi în cel practic. Educaţia politică este o dimensiune a personalităţii omului modern .
Pedagogia selectează conţinutul, stabileşte metodele şi formele corespunzătoare de
realizare a educaţiei politice);
 Relaţia pedagogiei cu dreptul (dreptul = ştiinţa reglementării relaţiilor juridice dintre
oameni, dintre oameni şi instituţii, dintre state; pedagogia se interferează cu acest domeniu
sub aspectul teoriei şi practicii de organizare a învăţământului şi educaţiei pe baze
juridice, legislaţia învăţământului fiind în concordanţă cu sistemul juridic al societăţii şi cu
legislaţia internaţională care reglementează dreptul la educaţie);
 Relaţia pedagogiei cu etica (etica = disciplină filosofică ce studiază teoria şi practica
moralei, normele, legile şi valorile morale; pedagogia se interferează mai ales prin teoria şi
practica educaţiei morale);
 Relaţia pedagogiei cu estetica (estetica = disciplina filosofică ce studiază esenţa, legităţile,
categoriile fenomenului estetic natural, social, al artei, atitudinile de reflectare,
contemplare, valorizare şi creare a fenomenului estetic. Pedagogia are nevoie de acestea
pentru a fundamenta conţinutul şi modalităţile de realizare a educaţiei estetice);
 Relaţia pedagogiei cu antropologia (antropologia = disciplina care studiază omul ca
organism şi comportament în contextul social, economic, cultural; pedagogia se află în
relaţii în special prin subdisciplinele: antropologia culturală, antropologia educaţională);
 Relaţia pedagogiei cu istoria (cu istoria pedagogia se află în relaţie pentru că studiul
fenomenelor istorice se corelează constant cu analize de ordin cultural, educaţional; pentru
istoria pedagogiei).

4
 Relaţia pedagogiei cu religia ( în relaţie cu religia, pedagogia preia reperele dobândirii
unei vieţi spirituale derivate din legătura mistică dintre om şi autoritatea transcendentală
prin cunoştinţe, trăiri şi practici religioase);
 Relaţia pedagogiei cu filosofia (din filosofie, pedagogia a preluat reflecţiile asupra
instruirii si educaţiei);
 Relaţia pedagogiei cu logica (pedagogia se foloseşte de logica pură sau formală, de logica
întrebărilor, de logica deontică);
 Relaţia pedagogiei cu semiotica (pedagogia asimilează accepţiunile conceptelor de sens şi
semnificaţie, proces comunicativ, modelare, algoritm/algoritmizare);
 Relaţia pedagogiei cu matematica (pedagogia îşi argumentează rezultatele cantitative ale
cercetării ştiinţifice prin metodele statistico-matematice);
 Relaţia pedagogiei cu informatica (relaţia pedagogiei cu informatica permite conceperea
unui învăţământ programat de înaltă eficienţă, a unor soft-uri educaţionale, poate asigura
diferenţierea şi individualizarea instruirii prin instruirea asistată de calculator);
 Relaţia pedagogiei cu cibernetica (procesul de învăţământ este un sistem cibernetic-
deschis, dinamic, informaţional, autoreglabil, perfecţionarea lui depinde de calitatea
intrărilor (input), de starea sistemului, de reglarea ieşirilor (output));
 Relaţia pedagogiei cu tehnica (învăţământul şcolar, dar şi cel profesional (medical, militar
etc.) beneficiază de folosirea tehnologiei în procesul de instruire şi educaţie).

4. Educaţia – obiectul de studiu al pedagogiei

Educaţia constituie obiectul de studiu al pedagogiei. Etimologia cuvântului „educaţie” este

de origine latină şi sugerează complexitatea fenomenului educaţiei la nivelul a trei
semnificaţii primare:
 educatio = creştere, hrănire, formare
 educo-educare = a creşte, a hrăni, a forma, a instrui
 educo-educere = a scoate din, a ridica, a înălţa
Cele trei semnificaţii reflectă, în mod gradual, percepţia socială a fenomenului educaţiei,
operabilă din diferite perspective istorice:
 perspectiva limitată, reducţionistă = creşterea, cultivarea plantelor;
 perspectiva general-umană = „ alimentarea”, formarea omului pentru viaţă;
 perspectiva managerială modernă = conducerea, dirijarea, orientarea unei activităţi.
Noţiunea de educaţie a fost definită de foarte mulţi reprezentanţi din istoria pedagogiei şi
în diverse moduri.
Gaston Mialaret (1993, p. 7-9) propune următoarea definiţie: „Educaţia este:
 activitate organizată instituţional conform unor finalităţi pedagogice / orientări valorice.
 un produs al activităţii, determinabil şi adaptabil la cerinţele societăţii.
 un proces, angajat între mai multe fiinţe umane, aflate în diferite relaţii de comunicare şi
de „ modificare reciprocă”.
Ioan Nicola (1996, p.22) defineşte astfel:
Educaţia = activitatea socială complexă, care se realizează printr-un lanţ nesfârşite de
acţiuni, exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment un subiect
(individual sau colectiv) acţionând asupra unui obiect (individual sau colectiv), în vederea
transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare atât
condiţiilor social-istorice prezente şi de perspectivă, cât şi potenţialului său biopsihic
individual.

5
 5. Caracteristicile educaţiei

 Activitate specific umană – la cei doi poli ai educaţiei se află fiinţe umane, iar
activitatea este intenţionată, conştientă, organizată (forma superioară de organizare
este cea instituţională, numită şcoală). Educaţia se deosebeşte astfel de activitatea
instinctuală a animalelor care îşi cresc şi îngrijesc puii.
 Natura socială a educaţiei – ca activitate umană, educaţia se realizează în cadrul
societăţii, a apărut odată cu societatea şi se supune legităţilor de evoluţie a societăţii;
este un fenomen individual şi social în acelaşi timp. Pe de o parte, nivelul de
dezvoltare al societăţii impune comanda socială pentru educaţie, iar pe de altă parte,
educaţia realizată la un nivel înalt determină evoluţia ulterioară a societăţii, relaţia
dintre educaţie şi societate fiind de determinare reciprocă.
 Caracterul istoric al educaţiei – educaţia are particularităţi distincte de la un moment
istoric la altul, începând de la modul de finanţare, finalităţile urmărite, conţinutul,
formele şi mijloacele de realizare;
 Caracterul universal şi naţional al educaţiei - educaţia se supune unor modele
universal valabile, are componente şi o funcţionalitate generală, dar, în acelaşi timp,
are particularităţi izvorâte din experienţa fiecărui popor, pe fondul vieţii sociale şi a
tradiţiilor naţionale. Nu pot fi imitate mecanic modele universale ale educaţiei, de
aceea strategia educativă trebuie adaptată condiţiilor naţionale.
 Caracterul prospectiv al educaţiei – exprimă necesitatea pregătirii tinerilor pentru
societatea viitoare, ca o consecinţă a ritmului accelerat de evoluţie a societăţii. Se
impune regândirea finalităţilor, a conţinuturilor, a modalităţilor de realizare a
educaţiei, pentru a face faţă schimbărilor permanente, pentru a deveni adaptabili şi
flexibili.
 Caracterul permanent al educaţiei – necesitatea de a realiza continuitatea dintre trecut,
prezent şi viitor plasează educaţia pe toate treptele ontogenetice, exercitându-se asupra
omului pe tot parcursul vieţii acestuia. Caracterul permanent al educaţiei este impus de
uzura morală a cunoştinţelor, de explozia informaţională, de progresul neîntrerupt al
tehnicii, de necesitatea integrării dinamice în societate, de evoluţia condiţiilor social-
economice ale fiecărei ţări.

6. Acţiunea educaţională

Acţiunea educaţională reprezintă principalul subsistem al activităţii pedagogice,

concentrat la nivelul nucleului funcţional-structural al acesteia.

Structura acţiunii educaţionale:

C.Ps.
Me SE

S I.e.
O
CO
Sc.e D
Ob. e. Ci.i.
S’

A
C.i.e.

6
S = subiectul acţiunii educaţionale sau „educatorul” poate fi individual sau colectiv: părinţii,
bunicii, educatoarea, învăţătoarea, cadrele didactice, alte persoane.
O = obiectul activităţii individuale sau „educatul” poate fi, de asemenea, individual sau
colectiv: copilul, preşcolarul, elevul, studentul, adultul aflat în diferite situaţii pedagogice şi
sociale.
S’ = subiectivitatea obiectului exprimă capacitatea obiectului educaţiei de a reacţiona
pedagogic la un mesaj educaţional prin intermediul comportamentului obiectivat CO (care
poate fi dirijat sau autodirijat).
CO = comportament obiectivat (totalitatea reacţiilor obiectului ca răspuns la acţiunea
întreprinsă asupra sa)
Ie, Sc e, Ob e = finalităţile acţiunii educaţionale, care imprimă acesteia un sens teleologic.
Prin raportare la Ie. (idealul educaţional), Sc.e (scopurile educaţionale) şi Ob.e. (obiectivele
educaţionale), subiectul îşi orientează acţiunea educaţională.
D = dispozitivul pedagogic ce cuprinde metodele, procedeele, mijloacele pedagogice utilizate
de subiect în acţiunea educaţională.
Me = mesajele educaţionale reprezintă conţinutul comunicării care se realizează între subiect
şi obiect, care servesc la conducerea de către subiect a procesului de formare şi dezvoltare a
obiectului. În cazul acţiunii educaţionale avem de-a face cu o comunicare verbală, nonverbală
şi paraverbală – comunicarea pedagogică care este de tip instrumental, adică subiectul
urmăreşte în mod conştient să producă un efect asupra obiectului.
A = ambianţa educaţională este formată din ansamblul stărilor afective ale subiectului şi
obiectului, care influenţează acţiunea educaţională.
Cie = conexiunea inversă externă oferă subiectului informaţii în legătură cu efectele acţiunii
exercitate asupra obiectului, a modului în care au fost asimilate mesajele transmise, pentru ca
pe baza lor să-şi regleze în continuare strategia pe care o va întreprinde.
Cii = conexiunea inversă internă este circuitul care se stabileşte între obiect şi
comportamentul său, având rol de autocontrol şi autodirijare a propriei dezvoltări şi implicit al
autoreorganizării răspunsurilor pe care le va emite.
SE = situaţia educaţională este construită din condiţiile materiale şi spirituale ale unei etape
concrete din dezvoltarea societăţii. Situaţia educaţională are o valoare potenţială pentru
acţiunea educaţională.
C Ps = câmpul psihosocial este format din ansamblul elementelor de natură obiectivă (spaţiul,
timpul educaţiei) şi subiectivă (stilurile educaţionale) care influenţează acţiunea educaţională
din exterior.

7. Formele si funcţiile educaţiei

Formele educaţiei

Fenomenele educative sunt de două categorii:

 Acţiuni educative – intenţionate, organizate, sistematice, cu finalităţi bine precizate,
exercitate de personal didactic specializat, într-un cadru instituţionalizat;
 Influenţe educative – neintenţionate, spontane, exercitate de mediul social şi
profesional pe tot parcursul vieţii.
Formele educaţiei reprezintă ansamblul modalităţilor de realizare a acţiunilor şi a
influenţelor pedagogice desfăşurate în cadrul procesului de formare şi dezvoltare a
personalităţii umane. În funcţie de specificul fenomenelor educative implicate, formele
educaţiei sunt: educaţia formală, nonformală şi informală.

7
 Educaţia formală reprezintă ansamblul acţiunilor pedagogice proiectate instituţional
(grădiniţe, şcoli, universităţi, centre de perfecţionare etc.), în cadrul unui proces de instruire
realizat cu rigurozitate, în timp şi spaţiu, urmărind documente şcolare specifice: planuri,
programe, manuale, cursuri, materiale didactice etc. Valorifică superior activitatea de
instruire, fiind organizată în cadrul sistemului de învăţământ, sub îndrumarea unor cadre
didactice specializate.
Scopul acestui tip de educaţie este formarea si dezvoltarea personalităţii în plan
intelectual, moral, estetic, fizic si tehnologic prin :
 dobândirea cunoştinţelor fundamentale
 exersarea aptitudinilor şi a atitudinilor general–umane într-un cadru metodologic
stimulativ, deschis (auto) perfecţionării
 aplicarea instrumentelor de evaluare socială la diferite niveluri şi grade de integrare
şcolară, postşcolară, universitară, postuniversitară, profesională

Educaţia nonformală reprezintă ansamblul acţiunilor pedagogice proiectate şi realizate

într-un cadru instituţionalizat extraşcolar. Este organizată în instituţii, în afara sistemului de
învăţământ dar şi în interiorul acestuia (cluburi, tabere) sub îndrumarea unor cadre didactice
specializate. Se realizează prin activităţi desfăşurate în afara clasei:
 cercuri pe discipline de învăţământ, cercuri interdisciplinare, cercuri tematice –
transdiciplinare;
 ansambluri sportive, artistice, culturale;
 întreceri, competiţii, concursuri, olimpiade şcolare
dar şi prin activităţi desfăşurate în afara şcolii:
 activităţi perişcolare, organizate special pentru valorificarea educativă a timpului liber :
excursii, vizite, tabere, cercuri, cluburi, universităţi populare, vizionări de spectacole,
expoziţii, mediatecă, videotecă, discotecă, internet, bibliotecă, biserică;
 activităţi paraşcolare, organizate în mediul socio-profesional, ca „soluţii alternative” la
perfecţionare, reciclare, instruire permanentă, instituţionalizate în special la nivel de: presă
pedagogică, radio-televiziunea şcolară, cursuri, conferinţe tematice – cu programe speciale
de educaţie permanentă.

Educaţia informală reprezintă ansamblul influenţelor pedagogice exercitate în mod

spontan şi continuu asupra personalităţii umane. Aceste influenţe care se răsfrâng asupra
individului în practica de toate zilele, la nivelul familiei, localităţii, grupurilor sociale,
comunităţii etnice, religioase şi al mass-mediei, acţionează neintenţionat şi adeseori sunt
infuzate inconştient în gândirea şi comportamentele indivizilor. Valorifică activitatea
cotidiană, din care se exercită anumite influenţe pedagogice spontane, ce condiţionează
procesul de formare şi dezvoltare a personalităţii umane. Se realizează prin influenţe
neorganizate, spontane, difuze provenite din diferite medii sociale (familie, grup, comunitate),
dar şi prin influenţe organizate, transmise prin mass-media, având însă alte finalităţi şi interese
decât cele pedagogice.

Funcţiile educaţiei

Funcţiile educaţiei derivă din implicaţiile psiho-sociale ale activităţii de formare şi

dezvoltare a personalităţii umane şi din finalităţile pedagogice stabilite la nivelul
macrosistemului educaţional, într-o anumită perioadă de dezvoltare a societăţii.
Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a
personalităţii individului cu scopul integrării sociale optime.

8
 Realizarea acestei funcţii centrale a educaţiei implică promovarea funcţiilor principale,
care asigură integrarea personalităţii umane în domeniile esenţiale ale vieţii sociale:
 Funcţia politică – civică a educaţiei vizează formarea şi dezvoltarea personalităţii
umane în cadrul procesului complex de integrare socială a acesteia, proiectat si realizat prin
intermediul însuşirii şi al aplicării normelor şi valorilor de organizare a comunităţilor umane
(vezi Cristea Sorin, 2000, p.162). Această funcţie urmăreşte practic pregătirea individului
pentru integrarea sa activă, asigură medierea culturii sociale, dinamizează raportul existent
între educaţie şi societate .
 Funcţia economică a educaţie vizează formarea şi dezvoltarea personalităţii umane în
cadrul procesului de producţie, ca principala forţă de muncă. Urmăreşte valorificarea
potenţialului bio-psiho-social al personalităţii în vederea integrării sale într-o activitate direct
sau indirect productivă . Reclamă cultura muncii, care reflectă capacitatea personalităţii
umane de a produce valori materiale şi spirituale, şi cultura tehnologiei, care reflectă
capacitatea personalităţii umane de a aplica ştiinţa în diferite domenii de activitate.
 Funcţia culturală a educaţiei vizează formarea şi dezvoltarea personalităţii umane în
cadrul procesului de selectare, transmitere şi asimilare a valorilor spirituale. Aceasta devine
implicit funcţie axiologică a educaţiei prin activitatea de valorizare a experienţei umane
obiectivată în valori spirituale şi materiale. Se poate spune că reprezintă funcţia specifică a
educaţiei şi reflectă o triadă de cerinţe pedagogice:
- o cerinţă cognitivă, bazată pe activitatea de cunoaştere a naturii şi a societăţii;
- o cerinţă axiologică, bazată pe activitatea de „valorizare”, care angajează
„împlinirea cunoaşterii prin raportarea la nevoile, scopurile şi aspiraţiile omului”;
- o cerinţă inovatoare, bazată pe activitatea de creaţie, proprie personalităţii umane,
aptă de (auto) perfecţionare (vezi Dicţionar de pedagogie, 1979, p.104, 105).

Din funcţiile principale se desprind şi unele funcţii derivate cum sunt:

 funcţia de propagandă;
 funcţia de protecţie socială;
 funcţia de specializare profesională;
 funcţia de asistenţă socio-economică;
 funcţia de informare;
 funcţia de culturalizare în masă .

Ioan Nicola (1996, p.27, 28), menţionează următoarele funcţii ale educaţiei:

 funcţia de selectare, prelucrare şi transmitere a valorilor de la societate la individ

presupune respectarea unor principii psihopedagogice, promovarea calităţii înaintea
cantităţii cunoştinţelor, restructurarea continuă a conţinutului în concordanţă cu ritmul
accelerat de evoluţie a societăţii;
 funcţia de dezvoltare conştientă a potenţialului bio-psihic al omului se realizează prin
valorificarea descoperirilor ştiinţelor biologice şi psihologice, astfel încât intervenţia
educativă să se realizeze gradat, progresiv, în zona proximei dezvoltări, respectând
particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor şi tinerilor;
 funcţia de pregătire a omului pentru integrarea activă în viaţa socială se realizează prin
pregătirea indivizilor ca forţă de muncă şi ca subiecţi activi ai relaţiilor sociale.

9
 8. Dreptul la educaţie

Dreptul la educaţie este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, alături de dreptul
la viaţă, la muncă, la libertate, la vot etc.
Documentele de drept internaţional şi naţional care stipulează dreptul la educaţie sunt:
 Declaraţia universală a Drepturilor Omului , adoptată şi proclamată de Adunarea
generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 217( III ) din 10 decembrie 1948,
prevede prin Articolul 26, dreptul la educaţie:
1. „Orice persoană are dreptul la educaţie. Educaţia trebuie să fie gratuită, cel puţin în ce
priveşte învăţământul elementar şi de bază. Învăţământul elementar este obligatoriu.
Învăţământul tehnic şi profesional trebuie să fie accesibil tuturor; accesul la studii superioare
trebuie să fie deschis tuturor pe baza deplinei egalităţi, în funcţie de merit.
2. Educaţia trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi întărirea
respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile fundamentale. Ea trebuie să stimuleze
înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate popoarele şi între grupurile rasiale sau religioase,
precum şi dezvoltarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii.
3. Părinţii au cu prioritate, dreptul să aleagă felul educaţiei care urmează să fie dată
copiilor lor.”
 Declaraţia drepturilor copilului din 1959 prevede: „Copilul are dreptul la o educaţie
care trebuie să fie gratuită şi obligatorie, cel puţin la nivel elementar. El trebuie să beneficieze
de o educaţie care să contribuie la cultura lui generală şi care să-i permită, în condiţiile
egalităţii şanselor, să-şi dezvolte disponibilităţile sale, părerile personale  şi simţul
responsabilităţii morale şi sociale, pentru a deveni un membru util societăţii ”.
 Constituţia României, Articolul 32:
1. „Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin
învăţământul liceal şi cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de
instrucţie şi de perfecţionare.
2. Invăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În condiţiile legii,
învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională.
3. Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi
dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a
acestor drepturi se stabilesc prin lege.
4. Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii.
5. Instituţiile de învăţământ, inclusiv cele particulare, se înfiinţează şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii.
6. Autonomia univesitară este garantată.
7. Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui
cult. În şcolile de stat învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege. ”
 Legea Învăţământului, adoptată în 24 iulie 1995, cuprinde Articolul 5 care prevede
dreptul la educaţie:
“Cetăţenii României au drepturi egale de acces la toate nivelurile şi formele de
învăţământ, indiferent de condiţia socială şi materială, de sex, rasă, naţionalitate, apartenenţă
politică sau religioasă. ”

10