EDENTAŢIA PARŢIALĂ

Definiţie: afecţiune a sistemului stomatognat caracterizată prin absenţa

edentaţie unuia sau a mai multor dinţi de pe arcada dentară.
Totală = sunt absenţi
toţi dinţii
Subtotală = sunt prezenţi
Clasificarea tipurilor nu mai mult
de edentaţii în funcţie de 3 dinţi
de numărul dinţilor restanţi
Parţială = sunt absenţi nu
mai mult de
12 dinţi

redusă intinsă extinsă

 ETIOLOGIA EDENTAŢIEI PARŢIALE
1. Edentaţia parţială de cauză congenitală
parţială hipodonţia
extinsă oligodonţia
>Anodonţia
subtotală
totală
>Cele mai frecvente forme de anodonţie
-absenţa molarului 3
-absenţa incisivului lateral
-superior
-absenţa premolarului 2 superior

2. Edentaţia parţială prin falsă absenţă a dinţilor

Formele de edentaţie parţială prin incluzie dentară

>caracteristică: dintele cu morfologie perfectă şi

structuri parodontale formate nu erupe la nivelul
arcadei dentare;
>frecvenţa incluziei dentare în ordine descrescătoare:
-molarul 3 inferior, caninul superior,
molarul superior, caninul inferior,
premolarii şi incisivii
3. Edentaţia parţială prin extracţie dentară
>Sunt cele mai frecvente forme de edentaţie parţială;
>se datorează extracţiei dentare;
>cele mai frecvente cauze ale extracţiei dentare:
-leziunile dentare,
-leziunile parodontale,
-migrările dentare verticale şi orizontale exagerate,
-traumatismele în zona frontală,
-intervenţiile chirurgicale,
-neglijenţa pacientului faţă de tratamentul dentar,
-iatrogenia.
 CLASIFICAREA EDENTAŢIILOR
*Clasificarea Kennedy
Este cea mai utilizată clasificare în precizarea diagnosticului de
edentaţie parţială, deoarece este uşor de reţinut şi este foarte didactică.
Criteriul de clasificare al formelor de edentaţie parţială este
topografia spaţiilor edentate.
În funcţie de acest criteriu, Kennedy împarte edentaţiile parţiale
în patru clase:
-clasa I - edentaţia termino-terminală sau biterminală; spaţiile edentate
sunt plasate distal de ultimii dinţi restanţi
-clasa a II-a - edentaţia uniterminală; există o singur spaţiu edentat
terminal, plasat distal de ultimul dinte restant pe hemiarcada respectivă

-clasa a III-a - edentaţia intercalată laterală; spaţiul edentat este situat în

zona laterală a arcadei dentare, fiind mărginit la ambele extremităţi de
dinţi restanţi
 -clasa a IV-a - edentaţia
intercalată în zona
frontală, spaţiul edentat
fiind situat de o parte şi
de alta a liniei mediane

*Clasificarea lui E.Costa

E.Costa denumeşte diferitele tipuri de edentaţii în funcţie de topografia
breşelor edentate Astfel, se utilizează următoarele denumiri:
-edentaţie terminală pentru breşele mărginite doar anterior de dinţi
restanţi
-edentaţie laterală pentru breşele situate în zonnele laterale ale arcadei
dentare şi mărginite anterior şi posterior de dinţi restanţi
-edentaţie frontală pentru breşele situate în zona frontală a rcadei dentare
şi măginită la ambele extremităţi de dinţi restanţi.
De asemenea, profesorul Costa realizează o clasificare a edentaţiilor în
funcţie lungimea breşelor edentate. Din acest punct de vedere, edentaţiile
se clasifică astfel:
- edentaţii reduse, când lipsesc unul sau doi dinţi consecutivi
- edentaţii întinse, când lipsesc trei sau patru dinţi consecutivi
- edentaţii extinse, când lipsesc patru sau cinci dinţi consecutivi sau când
lipseşte doar caninul şi un dinte vecin, incisivul lateral sau premolarul
- edentaţie subtotală, când sunt prezenţi mai puţin de patru dinţi restanţi.

BREŞA EDENTATĂ
CÂMPUL PROTETIC EDENTAT PARŢIAL
Apariţia edentaţiei parţiale este însoţită de apariţia a două elemente:
- breşa edentată - care apare în locul coroanelor dinţilor absenţi; are o
lungime egală cu suma diametrelor mezio-distale ale coroanelor dinţilor
absenţi
-câmpul protetic edentat parţial – cuprinde totalitatea elementelor
biologice intraorale cu care vine în contact o proteză dentară
 II. Modificări intraorale

Arcadele dento-alveolare întrerupte

Câmpul protetic Spaţiu

-câmpul protetic edentat parţial –

cuprinde totalitatea elementelor
biologice intraorale cu care vine în
contact o proteză dentară
 CÂMPUL PROTETIC EDENTAT PARŢIAL

CREASTA EDENTATĂ reprezintă o structură morfologică de tip osos,

restantă după extracţia unuia sau mai multor dinţi.
Creasta edentată constituie limita inferioară a spaţiului potenţial protetic.

Ea este caracterizată prin următoarele aspecte morfologice:

înălţime, versanţi,
lungime, lăţime,
muchie, relief,
direcţie şi rezilienţă mucozală

Înălţimea crestei edentate este reprezentată de distanţa cuprinsă între

linia de reflexie a mucoasei mobile şi muchia crestei edentate. În mod
obişnuit, înălţimea crestei edentate variază între 4-6mm.
 Înălţimea crestei edentate
în zona frontală şi laterală

Lungimea crestei edentate este reprezentată de distanţa cuprinsă între

dinţii limitanţi ai breşei edentate şi anume, între feţele proximale orientate
spre spaţiul edentat.

Lungimea crestei
edentate
Lăţimea crestei edentate este reprezentată de distanţa cuprinsă între
versanţii vestibular şi oral ai acesteia.

Lăţimea crestei
edentate

Versanţii crestei edentate sunt în număr de doi: vestibular şi oral.

Aceştia se formează din pereţii vestibular şi oral ai proceselor alveolare,
după extracţia dinţilor, în timpul perioadei de vindecare a plăgii
postextracţionale.

Versanţii crestei edentate

Muchia crestei edentate rezultă prin unirea celor doi versanţi,
vestibular şi oral.
Din punct de vedere morfologic, ea poate fi rotundă sau ascuţită. La
nivelul muchiei crestei edentate pot exista mici proeminenţe osoase
denumite spiculi osoşi.

Muchia crestei edentate în zona

laterală şi în zona frontală

Relieful crestei edentate poate fi regulat sau neregulat.

Direcţia crestei edentate poate fi orizontală sau oblică.O creastă edentată
cu direcţie oblică poate fi ascendentă sau descendentă spre mezial sau
distal.
Aspect neregulat al muchiei
crestei edentate
 BREŞA EDENTATĂ - SPAȚIUL POTENȚIAL PROTETIC
Apariţia edentaţiei parţiale este însoţită de apariţia a două elemente:
- BREŞA EDENTATĂ
-apare în locul coroanelor dinţilor absenţi;
-are o lungime egală cu suma diametrelor mezio-distale ale
coroanelor dinţilor absenţi
-reprezintă spaţiul cuprins între feţele proximale ale
dinţilor restanţi.
 - SPAŢIUL POTENŢIAL PROTETIC
Datorită migrărilor dentare orizontale şi verticale, consecutive edentaţiei,
dimensiunile acestui spaţiu se modifică.

În acest spaţiu, cu dimensiuni modificate, trebuie să se insere proteza

dentară. De aceea se numeşte spaţiu potenţial protetic. După cum se
observă, spaţiul breşei edentate este diferit de spaţiul potenţial
protetic

Limitele spaţiului potenţial protetic sunt reprezentate de:

-limitele mezială şi distală reprezentate de feţele proximale ale dinţilor
limitanţi ai breşei edentate
-limitele vestibulară şi orală reprezentate două planuri, vestibular şi oral,
trasate tengent la feţele vestibulară şi orală a dinţilor limitanţi ai breşei
edentate
-limita superioară sau ocluzală reprezentată de suprafeţele ocluzale
ale dinţilor antagonişti breşei edentate sau, dacă aceştia lipsesc, de
suprafeţele ocluzale ale dinţilor vecini spaţiului edentat
-limita inferioară reprezentată de muchia crestei edentate
Spaţiul potenţial protetic este caracterizat ca fiind tridimensional.
Dimensiunile lui sunt diferite în raport de topografia.

Spaţiul potenţial protetic din zona frontală are următoarele dimensiuni:

lungimea în plan transversal, lăţimea în plan sagital şi înălţimea în plan
vertical.

Lungimea S.P.P. Lăţimea S.P.P. Înălţimea S.P.P.

în zona frontală în zona frontală în zona frontală
Spaţiul potenţial protetic din zona laterală are dimensiunile: lungimea
în plan sagital, lăţimea în plan transversal şi înălţimea în plan vertical

Lungimea S.P.P. Lăţimea S.P.P. Înălţimea S.P.P.

în zona laterală în zona laterală în zona laterală
Complicaţii morfologice
1. Migrări dentare
orizontale

prin basculare prin rotaţie prin translaţie

-mezializări -vestibularizări
-destalizări -oralizări

verticale

prin extruzie, egresie

Migrări orizontale prin translație
Migrări orizontale prin translație

Migrări orizontale prin rotatie

Migrări dentare verticale prin egresie, extruzie

Migrări dentare complexe

Migrări orizontale prin basculare (versiune)
 ELEMENTELE COMPONENTE
ALE PROTEZEI PARŢIALE SCHELETATE
Principalele părţi componente ale unei proteze parţiale scheletate sunt:
-conectorii principali
-mijloacele de menţinere, sprijin şi stabilizare
-şeile protetice
-conectorii secundari.
Proteze parțiale mobilizabile elastice
Proteze parțiale mobilizabile scheletate
 1.Conectorii principali
Definiţie: Conectorii principali ai
unei proteze scheletate reprezintă
elemente transversale care realizează
legătura între şeile protetice sau între
şaua protetică de pe o parte a arcadei
cu elementele de menţinere, sprijin şi
stabilizare de pe cealaltă parte a
arcadei.
 Materialulul din care sunt confecţionaţi,conectorii principali
- aliaje metalice
- răşini acrilice.
Topografic, ei pot fi utilizaţi. - la maxilar
- la mandibulă.
Indiferent de tipul de conector utilizat, aceştia trebuie să aibă anumite
proprietăţi. Totodată, fiecare tip de conector are caracteristici
individuale, care îl fac utilizabil în anumite forme de edentaţie parţială.

Caracteristici comune ale conectorilor principali

1. Rigiditatea conectorilor principali reprezintă una dintre
condiţiile esenţiale pe care aceştia trebuie să le îndeplinească
pentru ca întreaga proteză să funcţioneze corect.
Rigiditatea unui conector principal rezultă din
- dimensiunea,
- forma
- structura.
Rigiditatea conectorilor principali este asigurată
- prin lăţime la maxilar
-prin formă şi grosime la mandibulă.

Datorită rigidităţii, conectorii principali asigură transmiterea uniformă

a forţelor ocluzale către toate elementele de sprijin ale protezei
scheletate
2. Asigurarea profilaxiei ţesuturilor câmpului protetic de către
conectorii principali se obţine prin realizarea unor proteze scheletate cu o
stabilitate cât mai bună pe câmpul protetic.
Protezele scheletate stabile prezintă conectori principali stabili,
în timpul exercitării funcţiilor sistemului stomatognat, care nu
traumatizează ţesuturile cu care vin în contact.

Conectorii principali nu trebuie să traumatizeze în timpul inserţiei

sau dezinserţiei protezei scheletate
- parodonţiul marginal al dinţilor restanţi sau
- alte zone ale mucoasei câmpului protetic
La nivelul câmpului protetic maxilar şi mandibular există:
- zone care trebuie despovărate de presiunile exercitate de conectorii
principali
-zone faţă de care conectorii principali trebuie să treacă la distanţă.

La maxilar: - zonele protetice care necesită despovărare sunt papila

incisivă,rugile palatine, rafeul median, torusul palatin;
- zonele protetice faţă de care conectorii principali trebuie
să treacă la distanţă sunt parodonţiul marginal şi torusul
palatin exagerat.
La mandibulă, zonele protetice care trebuie protejate faţă de
conectorul
principal sunt:- mucoasa versantului lingual al procesului alveolar
în regiunea frontală
- parodonţiul marginal al dinţilor restanţi.

Mărimea gradului de despovărare depinde

- de tipul de sprijin al protezei scheletate
- de rezilienţa ţesuturilor pe care se sprijină conectorul principal
3.Asigurarea confortului pacientului se realizează prin:
- confecţionarea unui conector principal simetric faţă de linia
mediană
- proiectarea conectorului principal astfel încât acesta să fie
perpendicular pe planul medio-sagital
-proiectarea conectorului principal astfel încât acesta să evite cât mai
mult posibil zonele cu funcţionalitate crescută ale sistemului
stomatognat; de exemplu, la maxilar, conectorii principali vor fi
proiectaţi astfel încât să ajungă cât mai puţin în zona rugilor
palatine, pentru a nu interfera cu limba în timpul fonaţiei

-redarea de către conectorii principali a caracteristicilor anatomice

ale suprafeţelor pe care le acoperă;
de exemplu, un conector principal maxilar
care acoperă o zonă a bolţii palatine
trebuie să fie plat şi nu bombat,
iar pe faţa externă trebuie
modelate rugile palatine

- acoperirea de către conectorii principali o unei zone minime

din suprafaţa câmpului protetic, dar nu în defavoarea rezistenţei
mecanice a conectorului
- lustruirea perfectă a suprafeţei externe a conectorilor
- realizarea de unghiuri rotunjite în zonele de întâlnire ale
conectorilor principali cu celalte elemente ale protezei, pentru a
se evita retenţiile alimentare sau iritaţiile limbii.
Conectorii principali mandibulari
Conectorii principali mandibulari au aspect de bară şi pot fi localizaţi
- la nivelul mucoasei procesului alveolar, pe versantul lingual sau
vestibular
- la nivel supracingular dentar.
Din punct de vedere topografic, conectorii principali mandibulari se
împart în:
- bara linguală,
- bara vestibulară,
- placa dento-mucozală mandibulară
- conectorul principal dentar.
Bara linguală
Bara linguală reprezintă conectorul principal mandibular cel mai
des folosit în construcţia protezelor scheletate. Pentru a fi corect
utilizată, bara linguală şi versantul lingual al procesului alveolar
trebuie să respecte mai multe condiţii
Înălţimea procesului alveolar
Procesul alveolar trebuie să
aibă o înălţime de cel puţin 9mm,
între fundul de sac lingual şi
parodonţiul marginal

Dimensiunile barei linguale

Bara linguală trebuie să aibă o înălţime de 4-5mm şi o grosime
de 1mm la nivelul marginii superioare şi de 3mm la nivelul marginii
inferioare
Forma pe secţiune
Bara linguală poate avea pe secţiune diferite forme: rotundă, ovală,
eliptică. Cea mai adecvată formă este considerată cea semipiriformă

Poziţionarea barei linguale

Bara linguală este poziţionată în dreptul versantului lingual
al procesului alveolar, între parodonţiul marginal al dinţilor
restanţi şi fundul de sac lingual. Marginea superioară a barei
linguale trebuie să fie situată la o distanţă de 4-5mm de parodonţiul
marginal, iar marginea inferioară trebuie să vină în contact cu
mucoasa planşeului oral, fără a incomoda mişcările funcţionale
ale acestuia sau ale frenului lingual
Distanţarea barei linguale
Bara linguală trebuie să se situeze la distanţă
- în sens vertical,faţă de parodonţiul
marginal al dinţilorrestanţi,

- în sens orizontal, faţă de mucoasa versantului lingual al procesului

alveolar 0,3mm şi 2mm
- de forma anatomică a versantului lingual al procesului alveolar,
- de orientarea axelor de implantare ale dinţilor restanţi şi
- de rezilienţa mucoasei crestelor alveolare.
 Zonele de minimă rezistenţă
Zonle de minimă rezistenţă ale unei
bare linguale sunt reprezentate de:
-zona de unire cu şeile protetice
-zona de unire cu conectorii secundari
- zona de mijloc a barei linguale

Construcţia protetică alcătuită din bară linguală şi croşet continuu

a fost denumită “dublă bară linguală”

Croşetul continuu este situat pe feţele linguale

ale dinţilor frontali mandibulari restanţi,
în zona supracingulară a acestora.
La extremităţi, croşetul continuu se spijină
pe pinteni ocluzali sau incizali, pentru a
elimina efectul disortodontic de vestibularizare
a dinţilor frontali
Rolurile croşetului continuu sunt multiple:
- contribuie la creşterea rezistenţei mecanice a barei linguale
prin rigidizarea acesteia
- contribuie la sprijinul dento-parodontal al protezei
- contribuie la menţinerea indirectă a protezei scheletate,
având rol de element antibasculant
- contribuie la stabilizarea protezei scheletate în sens mezio-distal
- contribuie la solidarizarea dinţilor restanţi
- contribuie la refacerea punctelor de contact pierdute prin migrarea
orizontală a dinţilor restanţi

În cazul în care între incisivii

centrali mandibulari există o
diastemă sau între alţi dinţi există
o tremă, croşetul continuu va
prezenta o buclă, pentru a nu fi
vizibil din normă frontală
 În situaţiile clinice când există
breşe frontale, se pot aplica dinţii
artificiali pe croşetul continuu

Dimensiunile croşetului
continuu sunt de 2-3mm
lăţime şi 1mm grosime,
iar forma acestuia este
semiovală pe secţiune
 Când croşetul continuu are
rol de solidarizare a dinţilor
restanţi, prelungindu-se şi pe
dinţii laterali, este necesar,
ca între bara linguală şi croşet,
să existe conectori secundari,
care să asigure rezistenţa mecanică
a acestei construcţii
2. Placa dento-mucozală mandibulară
Porţiunea superioară, dentară, a plăcii
este subţire, are o grosime de 0,40-0,50mm
şi se termină pierdut pe dinţii frontali
mandibulari în zona supracingulară.
Marginea inferioară a plăcii dento-mucozale
este rotunjită şi este situată în fundul de sac
lingual,fără a incomoda, însă, mişcările
funcţionale ale musculaturii planşeului
oral sau mobilitatea frenului lingual
 Protecţia parodonţiului marginal al
dinţilor restanţi
- prin decoletarea plăcii linguale
- prin distanţarea ei prin foliere
faţă de mucoasa parodontală şi papilele
gingivale interdentare.
Grosimea folierii: 0,20mm.
La extremităţi, placa dento-mucozală se termină prin pinteni ocluzali
sau gheruţe incizale, pentru a elimina efectul disortodontic.
Principalele indicaţii de utilizare ale plăcii linguale sunt:
- în cazul în care în edentaţiile cu breşe terminale există creste edentate
cu atrofie accentuată
- în cazul în care nu se poate utiliza o bară linguală datorită existenţei
unui proces alveolar cu înălţime mică
- în cazul în care situaţiile clinice de mai sus se asociază cu o breşă în
zona frontală, utilizarea plăcii linguale este oportună, deoarece permite
înlocuirea dintelui absent prin fixarea pe placă a dintelui artificial
corespunzător.
În cazul în care placa dento-mucozală se întinde şi în
zona laterală a arcadei, aceasta se termină pierdut pe
feţele orale ale dinţilor laterali, până în apropierea
feţelor ocluzale ale acestora.
Interdentar,
placa linguală
ajunge până
la nivelul
punctelor de
contact
interdentar.
 3. Bara vestibulară
Bara vestibulară este un conector principal
mandibular plasat pe versantul vestibular
al procesului alveolar.
Forma, dimensiunile şi poziţionarea
acesteia sunt asemănătoare cu cele
ale barei linguale.

Deosebirea constă în faptul

că lungimea barei
vestibulare este mai mare
decât a barei linguale,
ceea ce impune măsuri
suplimentare de creştere
a rezistenţei mecanice
 Indicaţiile utilizării barei vestibulare sunt:
- în cazul inserţiei înalte a planşeului oral când nu se poate utiliza
bara linguală
- în cazul existenţei unor dinţi frontali mandibulari cu lingualizare
exagerată sau a unui torus mandibular foarte mare, care ar determina
plasarea barei linguale la o distanţă foarte mare de versantul lingual
al procesului alveolar acest fapt ar conduce la micşorarea spaţiului
pentru limbă, ceea ce ar crea pacientului disconfort şi dificultăţi de
folosire a protezei scheletate
Dezavantajele barei vestibulare sunt:
- disconfortul pacientului
- modificarea reliefului buzei inferioare
- determinarea de iritaţii ale mucoasei
mobile vestibulare
 4. Conectorul principal dentar
Conectorul principal dentar este un conector principal mandibular
asemănător cu croşetul continuu.
Diferenţa constă în faptul că lăţimea şi
grosimea conectorului dentar sunt mai
mari decât cele ale croşetului continuu.

Indicaţia majoră a conectorului dentar este atunci când nu se poate

utiliza o bară linguală, deoarece planşeul oral este inserat prea
aproape de rebordul alveolar.
Pentru a putea fi utilizat în condiţii optime, este necesar ca
dinţii frontali mandibulari pe care se aplică să fie înalţi şi verticali
Extremităţile mezială şi distală
conectorului dentar se termină
în şeile protetice sau prin
intermediul braţelor unui croşet

Conectorii principali maxilari

Caracteristici generale ale conectorilor principali maxilari
Conectorii principali maxilari sunt elemente componente ale
scheletului metalic al unei proteze scheletate, având aspect de plăcuţe
metalice late şi cu grosime mică.
Dimensiunile conectorilor principali maxilari
- Lăţimea minimă a aceastora trebuie să fie egală cu lungimea
breşei edentate
- Grosimea variază între 0,40-0,60mm

Cu cât lăţimea este mai mare,

cu atât grosimea este mai mică
- Conectorii principali maxilari vin în contact cu mucoasa palatină,
transmit presiuni ocluzale către suportul osos al bolţii palatine,
deci au sprijin muco-osos.
- Marginile conectorilor principali maxilari
trebuie să se situeze la o
distanţă de 5mm de parodonţiul
marginal al dinţilor restanţi
- Conectorii principali maxilari se situează la
distanţă faţă de anumite zone ale câmpului
protetic, zone care trebuie despovărate faţă de
presiunile ocuzale: papila incisivă, rugile
palatine, torusul palatin, rafeul median,
parodonţiul marginal.
Tipurile de conectori principali maxilari
Principalele tipuri de conectori principali maxilari sunt:
- plăcuţa mucozală cu lăţime redusă,
- plăcuţa mucozală cu lăţime mare,
- plăcuţa mucozală anterioară şi posterioară,
- plăcuţa mucozală în formă de U,
- plăcuţa dento-mucozală,
- placa palatină completă.
1. Plăcuţa mucozală cu lăţime redusă
Este indicată în edentaţiile intercalate, laterale, încadrate în clasa a III-a
Kennedy, când protezele scheletate utilizate au sprijin strict
dento-parodontal.
Dimensiunile plăcuţei mucozale sunt:
- lăţime egală cu lungimea breşei edentate
- grosime variabilă între 0,40mm şi 0,60mm
când grosimea este minimă se impune
îngroşareaacesteia în centru şi la extremităţi
Plăcuţa mucozală trebuie să protejeze anumite
zone ale câmpului protetic prin foliere:
- zona torusului palatin prin foliere de 0,50-1mm
- zona rafeului median prin foliere de 0,30-0,40mm.
Plăcuţa mucozală cu lăţime redusă
- nu ajunge în zona rugilor palatine.
- nu transmite presiuni masticatorii către
suportul osos al acesteia, deci are sprijin strict
dento-parodontal
2. Plăcuţa mucozală cu lăţime mare
Plăcuţa mucozală cu lăţime mare este indicată în edentaţiile cu breşe
terminale, adică în edentaţiile de clasele I şi a II-a Kennedy.
Condiţii necesare utilizării plăcuţei mucozale cu lăţime mare sunt:
- crestele edentate să fie bine reprezentate,
- să existe mai mult de şase dinţi restanţi
- torusul palatin să fie absent sau de dimensiuni mici.
Dimensiunile şi întinderea plăcuţei mucozale cu lăţime mare sunt:
- lăţime este egală cu lungimea breşei edentate; acest conector acoperă
2/3 din suprafaţa bolţii palatigrosime este de 0,40mm
- limita anterioară este situată situată în zona rugilor palatine, fiind
reprezentată de o linie imaginară care trece prin pintenii ocluzali
cei mai anteriori
-limita posterioară este situată anterior de linia Ah marginea anterioară
este plasată în depresiunea dintre două rugi palatine, şi nu pe proeminenţa
unei rugi, pentru a fi mai puţin sesizată de pacient cu limba, în timpul
vorbirii, fiind, deci, mai confortabilă pentru acesta
 La nivelul zonei de unire a
plăcuţei mucozale cu şeile matalice
se modelează două praguri,
unul mucozal şi altul extern.
La nivelul acestor praguri
se termină acrilatul şeilor

Plăcuţa mucozală cu lăţime mare trebuie să asigure,

protecţia unor zone protetice negative ale câmpului protetic:
- la nivelul parodonţiului marginal al
dinţilor restanţi prin decoletare
pe o distanţă de 5mm
- la nivelul torusului palatin
prin foliere de 0,50-1mm
- la nivelul rafeului median
prin foliere de 0,30-0,40mm
- la nivelul rugilor palatine
prin foliere de 0,20-0,30mm
3. Plăcuţa mucozală anterioară şi posterioară
- Este denumită şi plăcuţă fenestrată
- Este indicată în orice tip de edentaţie
- Este utilizată în mod obligatoriu
la pacienţii cu torus palatin
situat în mijlocul bolţii palatine
sau la pacienţii care
tolerează cu dificultate o
placă palatină completă

Caracteristicile plăcuţei mucozale fenestrate sunt:

- are formă de paralelogram cu unghiuri rotunjite
- are rigiditatea cea mai mare dintre conectorii principali maxilari
- nu acoperă zona centrală a bolţii palatine
- este formată dintr-o plăcuţă anterioară şi o plăcuţă posterioară,
unite prin două benzi laterale
Dimensiunile şi caracteristicile plăcuţei anterioare sunt:
-lăţimea este de 6-9mm
-marginea anterioară este situată între două rugi palatine,
la 5mm de parodonţiul dinţilor frontali şi paralel cu acesta
-marginea anterioară a plăcuţei anterioare
nu trebuie să depăşească limita anterioară,
care este reprezentată de o linie ce uneşte
cei mai anteriori pinteni ocluzali
Dimensiunile şi caracteristicile
plăcuţei posterioare sunt:
-lăţimea este de 4-5mm
-marginea posterioară este situată în
apropierea zonei Ah
-pe secţiune are formă semiovală,
având aspect aproape de bară.
Cele două plăcuţe sunt unite prin două benzi laterale, care au o lăţime
de 5-6mm. Aceste benzi sunt situate la 5mm de parodonţiul dinţilor
laterali şi paralele cu acesta. Plăcuţa mucozală fenestrată trebuie
să asigure despovărarea prin foliere a rugilor palatine.
4. Plăcuţa mucozală în formă de U
Plăcuţa mucozală în formă de U, cu concavitatea spre
posterior, este indicată numai la pacienţii care prezintă
un torus palatin mare, situat în treimea posterioară a
bolţii palatine.
Marginea anterioară a plăcuţei este situată la 5mm de
parodonţiul marginal al dinţilor restanţi, iar marginea
posterioară ajunge până în apropierea bazei torusului
palatin. Deoarece rigiditatea acestui conector principal
este scăzută, grosimea lui
trebuie să fie de 0,60mm.
Condiţiile de protecţie a
zonelor protetice negative
sunt la fel ca la ceilalţi
conectori principali maxilari.
5. Plăcuţa dento-mucozală
Plăcuţa dento-mucozală maxilară
este indicată la pacienţii cu edentaţii
terminale, la care, însă, există
anumite condiţiianatomice şi anume:
-există puţini dinţi restanţi, doar din
grupul frontal;
-crestele edentate sunt bine reprezentate;
-există torus palatin situat în zona
posterioară a bolţii palatine.
Dimensiunile şi caracteristicile plăcuţei dento-mucozale sunt:
-lăţimea trebuie să fie realizată
în concordanţă cu grosimea,
în scopul asigurarii rigidităţii
conectorului principal
- marginea anterioară se termină
pierdut la nivelul dinţilor restanţi;
- la nivelul dinţilor frontali se termină pierdut,
sprijinindu-se pe trepte supracingulare
- marginea posterioară este curbă cu
concavitatea spre posterior,
ocolind torusul palatin.
Acest conector realizează protecţia
zonelor negativeale câmpului protetic astfel:
- parodonţiul dinţilor frontali prin foliere de 0,20mm
- parodonţiul dinţilor laterali prin decoletare de 5mm
- papila incisivă şi rugile palatine prin foliere de 0,20-0,30mm
5Placa palatinală completă
Placa palatinală completă este indicată
la pacienţii cu edentaţii terminale, dar în anumite condiţii şi anume:
- când există puţini dinţi restanţi, doar cei din zona frontală,
- crestele edentate sunt atrofiate.
Limita anterioară a plăcuţei este situată asemănător cu cea a plăcuţei
dento-mucozale
Placa palatinală completă are sprijin mixt: muco-osos,
prin porţiunea care acoperă bolta palatină, şi dento-parodontal,
prin porţiunea care acoperă dinţii.
Sprijinul dento-parodontal este
aigurat prin crearea unor trepte
supracingulare pe dinţii frontali,
pe care se sprijină placa, şi prin
utilizarea unor gheruţe incizale.
Interdentar, placa palatinală
completă ajunge până la nivelul
punctelor de contact.
În cazul în care există treme
sau diasteme, placa palatinală
poate fi întreruptă la nivelul
corespunzător,pentru a nu
afecta fizionomia pacientului.
Faţa externă a plăcii trebuie
să redea morfologia suprafeţei anatomice pe care o acoperă
Grosimea plăcii palatinale complete este de 0,40mm.
Această grosime este suficientă pentru a asigura rigiditatea
conectorului, deoarece lăţimea acestuia este mare.
Despovărarea zonelor protetice negative ale câmpului protetic
se realizează asemănător ca la plăcuţa dento-mucozală.
Menţinerea unei proteze scheletate care are drept conector principal
o placă palatinală completă este favorizată de apariţia fenomenelor
de adeziune, care se manifestă între mucoasa bolţii palatine şi suprafaţa
mucozală a plăcii. Pentru a facilita apariţia acestor forţe de adeziune,
marginea posterioară a plăcii trebuie să se situeze la nivelul zonei Ah.
Efectele negative ale conectorilor principali dento-mucozali
Conectorii principali dento-mucozali au efecte negative asupra
zonelor de sprijin ale câmpului protetic.
Datorită faptului că aceşti conectori au sprijin dento-parodontal şi
muco-osos, efectele negative vor fi observate atât la nivelul dinţilor
restanţi, cât şi la nivelul mucoasei protetice din zonele de sprijin.
Principalele efecte negative ale conectorilor principali
dento-mucozali sunt:
-leziuni carioase ale dinţilor restanţi
-modificări de poziţie ale dinţilor restanţi
-leziuni inflamatorii ale parodonţiului marginal al dinţilor restanţi
-leziuni inflamatorii ale mucoasei care se află în contact cu
conectorul principal
Cauzele efectelor negative ale conectorilor principali dento-mucozali
se pot clasifica în mai multe categorii.
O primă categorie o reprezintă presiunile masticatorii exagerate
exercitate de conectori asupra ţesuturilor de sprijin, presiuni datorate:
-absenţei sprijinului parodontal
prin ruperea sau fracturarea elementelor de sprijin parodontal,
-insuficienţei sau inexistenţei protecţiei prin foliere a zonelor protetice
care necesită despovărare,
-absenţei tratamentelor proprotetice în scopul asigurării sprijinului
parodontal,
-absenţei elementelor de stabilizare
-atrofiei crestelor edentate, urmată de bascularea protezei,
dimensiunilor prea înguste ale conectorilor primcipali maxilari
-absenţei sau fracturării elementelor contrabasculante
O altă categorie este reprezentată de lipsa de igienă a gurii şi protezei
scheletate a pacientului. Acumularea resturilor alimentare sub conectorul
principal favorizează dezvoltarea plăcii bacteriene. Aceasta constituie
principala cauză a apariţiei leziunilor carioase şi parodontale.
O ultimă categorie o constituie suprasolicitarea tisulară datorată
purtării permanente, zi şi noapte a protezelor scheletate.
2. Mijloacele de menţinere, sprijin şi stabilizare
Mijloacele de menţinere, sprijin şi stabilitate sunt elemente metalice,
care intră în alcătuirea scheletului unei proteze parţiale scheletate.
Clasificarea mijloacelor de menţinere, sprijin şi stabilizare este următoarea
a)mijloace principale
directe – croşetele dentare şi sistemele speciale
indirecte – opritorii de basculare sau elementele contrabasculante
b)mijloace auxiliare
Mijloacele principale
-directe se aplică pe dinţii stâlpi principali direcţi,
-indirecte se aplică pe dinţii stâlpi principali indirecţi.
Mijloacele directe sunt reprezentate de:
-croşetele dentare
-sistemele speciale
 Croşetele dentare
Datorită diversităţii de forme, croşetele dentare au fost clasificate
în mai multe categorii:
-croşete turnate circulare
-croşete turnate Roach
-sistemul de croşete Ney- turnate
-croşete speciale
-croşete mixte Ney.
Croşetele turnate circulare au drept caracteristică principală suprafaţa
mare de contact cu dintele stâlp pe care se aplică.
Un astfel de croşet înconjoară aproape circular dintele stâlp.
Elementele componente ale unui croşet turnat circular se întâlnesc
într-un corp comun din care pleacă
-braţul retentiv,
-braţul opozant,
-pintenul croşetului
-conectorul secundar.
Braţul retentiv este, de obicei, situat pe feţele vestibulare sau orale
ale dinţilor stâlpi. Acesta are două porţiuni:
-una rigidă, situată deasupra ecuatorului protetic al dintelui stâlp
-alta flexibilă, subecuatorială.
Porţiunea flexibilă a braţului retentiv trece peste zona de retentivitate
maximă a dintelui stâlp ori de câte ori proteza este inserată şi
dezinserată pe câmpul protetic.
Principalele tipuri de croşete turnate circulare sunt:
-croşetul Ackers,
-croşetul caninului,
-croşetul inelar cu patru braţe,
-croşetul circular în ac de păr,
-croşetul circular cu acţiune dublă,
-croşetul Bonwill
Cr oşetul Ackers
Acest croşet este denumit şi croşetul cu trei braţe.
Este indicat pe premolri şi molari, la maxilar şi la mandibulă,
dacă există retentivităţi favorabile pe feţele vestibulare sau orale
ale dinţilor pe care se aplică.
Componentele croşetului Ackers sunt următoarele:
-corpul croşetului,
-braţul retentiv,
-braţul opozant,
-pintenul ocluzal
-conectorul secundar
Corpul croşetului este situat supraecuatorial, pe faţa mezială sau
distală a dintelui stâlp.Are rol în:
-sprijinul parodontal
-stabilizarea orizontală sagitală a protezei scheletate.
Braţul retentiv porneşte din corpul croşetului şi are două porţiuni.
Poţiunea iniţială, rigidă, supraecuatorială are trei roluri:
-în sprijinul parodontal
-stabilizarea orizontală a protezei
-în încercuirea dintelui.
A doua porţiune se află în continuarea primei porţiuni, este flexibilă şi
este plasată subecuatorial.
Vârful acestei porţiuni este situat în
jumătăţile meziale sau distale ale
feţelor vestibulare sau orale pe care
se plasează braţele retentive.
Porţiunea flexibilă a braţului
retentiv are rol în menţinerea
directă a protezei scheletate.
Braţul opozant este denumit şi
braţ reciproc sau contracroşet.
Pleacă din corpul croşetului,
este rigid şi poate fi situat
supraecuatorialsau chiar pe
ecuatorul protetic.
Când este poziţionat astfel are rol
în sprijinul parodontal şi în stabilizarea protezei
dar nu îndeplineştefuncţia de reciprocitate.
Corect, braţul opozant se aşază în
dreptul porţiunii flexibile a braţului retentiv
Când este poziţionat
astfel pe un dinte stâlp neacoperit
cu o coroană de înveliş, braţul
opozant are rol
-în reciprocitate,
-în stabilizarea protezei
-contribuie la menţinerea
protezei iar prin fricţiune cu peretele dentar
În aceeaşi poziţie, dar plasat pe un dinte
acoperit cu o coroană de
înveliş cu prag supragingival,
braţul opozant are, în plus,
şi rolîn sprijinul parodontal
al protezei
 Grosimea şi lăţimea braţului opozant trebuie să fie aceleaşi pe
toată lungimea sa.
Pintenul ocluzal pleacă din corpul croşetului,
este rigid şi se aşază într-un lăcaş special
preparat în foseta mezială sau distală de
pe faţa ocluzală a dintelui stâlp.
Pintenul ocluzal are rol în
-sprijinul parodontal
-stabilizarea acesteia.
Conectorul secundar pleacă din
corpul croşetului
şi se termină în
-şaua metalică
-conectorul principal,
fiind elementul de legătură al
croşetului cu celelalte
elemente componente ale protezei.
Când conectorul secundar se termină şaua metalică,
el este plasat pe una din feţele proximale ale dintelui stâlp,
iar când se termină în conectorul principal el este situat interdentar.

Conectorul secundar este un element rigid şi are rol în

-stabilizarea în sens sagital a protezei şi
-dirijează inserţia si dezinserţia protezei de-a lungul
planurilor de ghidare
La nivelul premolarilor croşetul Ackers se poate poziţiona
în două moduri în funcţie de localizarea retentivităţilor favorabile
ale dintelui stâlp.
Croşetul Ackers deschis anterior, mezial sau dental se utilizează
când retentivităţile favorabile ale dintelui stâlp sunt plasate mezial.
În acest caz, elementele croşetului dentar vor fi plasate astfel:
-pintenul ocluzal în foseta distală,
-conectorul secundar pe faţa
proximală dinspre edentaţie,
-porţiunea flexibilă a braţului
retentiv în jumătatatea mezială
a feţei vestibulare,
-braţul opozant pe faţa orală.

Linia ecuatorului protetic este în diagonală,

iar retentivitatea necesară aplicării croşetului este de 0,25mm.
Croşetul este indicat în edentaţiile laterale intercalate.
Croşetul Ackers deschis posterior, distal sau edental se utilizează când
retentivitaţile favorabile ale dintelui stâlp sunt plasate distal.
În această situaţie, elementele croşetului vor fi poziţionate astfel:
-pintenul ocluzal este plasat în foseta mezială,
-conectorul secundar este situat interdentar
şi se termină în conectorul principal,
-braţul retentiv ajunge în jumătatea
distală a feţei vestibulare, iar
-braţul opozant este localizat
pe faţa orală.
Braţul retentiv pleacă din
corpul comun al croşetului,
trece prin nişa masticatorie şi
ajunge în zona subecuatorială,
unde se termină prin porţiunea flexibilă.
Pentru a trece prin nişa masticatorie, fără a modifica rapoartele de
ocluzie, spaţiul nişei se mareşte prin şlefuire.
-Când există o tremă, braţul retentiv trece prin spaţiul tremei,
nemaifiind necesară lărgirea nişei masticatorii.
-Linia ecuatorului protetic este tipică, iar retentivitatea necesară pentru
aplicarea corectă a acestui croşet este de 0,25mm.
-Este utilizat în edentaţiile laterale, când nu poate fi aplicat un croşet
divizat.
Pe molari croşetul Ackers este indicat în edentaţiile intercalate laterale,
-când spaţiul edentat este redus
-când dintele stâlp distal are o înălţime mică
şi nu se poate aplica un croşet inelar cu patru braţe.
Datorită axului oblic de implantare al molarilor, poziţionarea
braţelor retentiv şi opozant este următoarea:
la molarii superiori, braţul retentiv este situat pe faţa vestibulară,
opozant pe faţa palatinală;
la molarii inferiori, braţul retentiv este situat pe faţa linguală,
opozant pe faţa vestibulară.
Datorită volumului coronar mare, lungimea braţului retentiv
este mai mare, deci şi flexibilitate vârfului său este mai crescută.
Din aceste considerente, retentivitatatea coronară necesară este
de 0,50mm, iar linia ecuatorului protetic trebie să fie în diagonală
Croşetul caninului
Acest croşet este indicat, după cum sugerează şi denumirea sa,
pe canini, mai ales în edentaţiile intercalate laterale.
Croşetul are trei componente:
-braţul retentiv,
-braţul opozant
-conectorul secundar.
 Braţul retentiv pleacă de pe faţa proximală dinspre edentaţie, şi anume,
din apropierea marginii incizale. Acest braţ se îndreaptă spre faţa
vestibulară, o traversează în diagonală şi se termină prin porţiunea
flexibilă, în jumătatea mezială a feţei vestibulare.
Porţiunea rigidă a braţului retentiv este plasată supraecuatorial

Braţul opozant se află pe faţa orală a caninului.

Acest braţ continuă porţiunea rigidă a braţului retentiv.
Braţul opozant este situat pe faţa orală pe o treaptă supracingulară.
Rolurile braţului opozant sunt -de contracroşet şi
-de pinten supracingular,
-sprijinului parodontal al protezei
scheletate.
Direcţia braţului opozant este de la faţa proximală, dinspre edentaţie,
spre faţa proximală opusă edentaţiei, de unde se continuă cu conectorul
secundar

Conectorul secundar continuă braţul opozant şi este plasat interdentar,

între canin şi incisivul lateral.
Este un conector secundar
interdentarşi realizează
legătura cu conectorul
principal.
 În unele cazuri, cele trei componente pornesc din acelaşi punct
de pe faţa proximală dinspre edentaţie.
În aceste situaţii, braţul retentiv şi braţul opozant îşi urmează traseul
obişnuit, dar conectorul secundar nu se mai află în continuarea
braţului opozant, ci este situat pe faţa proximală dinspre edentaţie.
Conectorul secundar este, în astfel de cazuri, un conector proximal
şi se termină în şaua protetică

Deoarece la nivelul caninilor mandibulari nu se poate realiza o treaptă

supracingulară, croşetul este prevăzut cu o gheruţă incizală.
Aceasta este localizată între canin şi incisivul lateral sau doar pe
marginea incizală a caninului, în jumătatea mezială
 În mod corect, croşetul caninului se aplică pe dinţi acoperiţi cu
microproteze modelate cu prag oral şi convexitate vestibulară
corespunzătoare.
Dezavantajele croşetului caninului sunt reprezentate de:
-aspectul nefizionomic,
-lipsa reciprocităţii,
-alterarea ghidajului canin.
Croşetul inelar cu 4 braţe
Croşetul inelar cu 4 braţe este recomandat pe molarii izolaţi,
- la maxilar
- la mandibulă
incercuind dintele aproape pe
toată circumferinţa sa
În comparaţie cu croşetul Ackers,
croşetul inelar cu 4 braţe are
două elemente în plus:
-un pinten ocluzal auxiliar
-un conector secundar de întărire.
Pintenul ocluzal principal este situat în foseta ocluzală dinspre edentaţie.
Conectorul secundar corespunzător pintenului ocluzal principal este
plasat pe faţa proximală dinspre edentaţie.
Acesta este un conector secundar proximal şi se termină în şaua protetică.
Pintenul ocluzal auxiliar este situat în
foseta ocluzală de partea opusă
edentaţiei şi se continuă cu conectorul
secundar de întărire. Acest conector se
termină în conectorul principal
Conectorul secundar de întărire trece
peste marginea gingivală liberă la o
distantă de 0,20mm, distanţă obţinută
prin foliere

Braţul retentiv este situat, la molarii maxilari, pe faţa vestibulară,

vârful porţiunii flexibile terminându-se în jumătatea vestibulo-distală
a dintelui
La molarii inferiori,
braţul retentiv este situat pe
faţa linguală, porţiunea
flexibilă terminându-se
în jumătatea mezială a
feţei linguale.
Localizarea zonelor retentive
în alte regiuni dentare poate
determina poziţionarea
braţului retentiv invers,
atât la maxilar, cât şi la mandibulă
Croşetul inelar cu 4 braţe are contact cu dintele pe o suprafaţă mare.
De aceea, se recomandă acoperirea dintelui cu o coroană de înveliş,
modelată corespunzător.
În această situaţie, braţul retentiv va fi plasat pe faţa vestibulară.
Retentivitatea maximă este de:
-0,50mm pentru molari
-0,25mm pentru premolari.
 C r o ş e t u l c i r c u l a r î n “a c d e p ă r”
sau cu buclă inversată
Croşetul în ac de păr se indică în edentaţiile intercalate laterale.
Acest croşet se aplică, mai ales, pe molarii mandibulari basculaţi
spre mezial
Acest croşet are trei braţe, asemănător cu croşetul Ackers.
Deosebirea dintre cele două croşete este dată de braţul retentiv
La croşetul în ac de păr,
-braţul retentiv pleacă din
-corpul comun situat pe
faţa proximală dinspre
edentaţie.
Braţul retentiv are un
traseu orizontal,
supraecuatorial,
pe faţa vestibulară, până în
apropierea feţei proximale
din partea opusă edentaţiei.
În această zonă se îndoaie, realizând o buclă, şi trece în zona
subecuatorială. De la acest nivel se continuă cu porţiunea flexibilă,
care are un traiect subecuatorial.
Porţiunea flexibilă a braţului retentiv se termină pe faţa vestibulară,
subecuatorial, în jumătatea situată în vecinătatea feţei proximale
dinspre edentaţie.
Datorită acestui traiect, braţul retentiv are o lungime mare, ceea ce
conferă porţiunii terminale un grad de flexibilitate crescut.
De aceea, retentivitatea zonei dentare trebuie să fie de 0,50mm.
 Croşetul circular cu acţiune dublă
Croşetul circular cu acţiune dublă este indicat în edentaţiile intercalate
laterale. Se utilizează, mai ales, pe premolari.
Acest croşet are patru braţe, dintre care două sunt retentive.
De aceea, se numeşte croşet cu acţiune dublă sau croşet biactiv.
Croşetul prezintă doi pinteni ocluzali:
-unul în foseta mezială
-unul în foseta distală
Pintenul mezial se
continuăcu un conecor
secundar interdentar,
care se termină
în conectorul principal,
iar pintenul distal se continuă
cu un conector secundar proximal,
care se termină în scheletul metalic al şeii protetice
Din corpul comun situat interdentar, pe faţa mezială, pleacă un braţ
retentiv, care are traiect pe faţa orală, terminându-se în jumătatea
distală a acestei feţe.
Din corpul comun situat pe faţa proximală distală pleacă un braţ retentiv
cu traiect pe faţa vestibulară, terminându-se în jumătatea mezială a acesteia
Porţiunile flexibile ale braţelor retentive sunt plasate subecuatorial,
la acelaşi grad de retenţie, de 0,25mm, în scopul asigurării reciprocitaţii.

Linia ecuatorului protetic are traiect inversat pe feţele vestibulară şi

orală ale dintelui.
 C r o ş e t u l B o n w i l l, d u b l u A c k e r s s a u c u 6 b r a ţ e
Croşetul Bonwill este utilizat în edentaţiile caracterizate prin prezenţa
la nivelul unei hemiarcade a unei breşe edentate,
iar pe hemiarcada opusă acesteia a unei dentiţii integre sau
protezată conjunct.
Astfel de edentaţii sunt cele de clasa a II-a şi a IV-a Kennedy
Acest croşet se aplică pe doi dinţi vecini:
-între doi molari
-între un premolar şi un molar
-între doi premolari.
Corpul croşetului se aşază între
dinţii purtători ai croşetului.
De aceea, pentru plasarea
interdentară a corpului
croşetului, este necesară
lărgirea nişei masticatorii
prin şlefuire.
Întrucât cantitatea de substanţă dentară îndepărtată prin şlefuire este
importantă, se recomandă acoperirea dinţilor stâlpi cu coroane de înveliş.
Când între dinţii pe care se plasează croşetul Bonwill există treme,
utilizarea acestuia este facilitată, în sensul că există deja un spaţiu
pentru plasarea corpului croşetului.
Când dinţii stâlpi nu sunt acoperiţi cu coroane de înveliş, este necesar:
-ca pacientul -să aibă o igienă dentară perfectă,
-să nu prezinte tendinţă la carii,
-dinţii stâlpi să aibă o linie a ecuatorului protetic favorabilă aplicării
croşetului
Din corpul croşetului pleacă cele 6 braţe ale croşetului:
-două braţe retentive
-două braţe opozante
-doi pinteni ocluzali.

De asemenea, din corpul croşetului pleacă şi conectorul secundar

interdentar care realizează legătura croşetului cu conectorul principal.
Conectorul secundar va fi aplicat întotdeauna pe faţa orală a dinţilor stâlpi.
Pintenii ocluzali sunt plasaţi astfel:
-unul în foseta distală a dintelui stâlp mezial
-unul în foseta mezială a dintelui distal.
Datorită poziţionării alăturate a pintenilor ocluzali,
croşetul nu are efect de pană.
Corpul croşetului şi pintenii împiedică pătrunderea alimentelor între
dinţi.
Atunci când dinţii stâlpi sunt acoperiţi cu coroane de înveliş, se poate
renunţa la pintenii ocluzali, sprijinul fiind asigurat de corpul croşetului
plasat interdentar.
Braţele retentive se pot situa:
-pe feţele vestibulare ale
dinţilor purtători ai croşetului
-pe feţele orale ale acestora
-în diagonală.
Braţele opozante pot avea aceiaşi dispoziţie.

Uneori, în funcţie de morfologia

dentară, există posibilitatea ca unul
din braţele retentive să fie înlocuit
cu un braţ retentiv “în ac de păr”.
Retentivitatea dentară maximă
necesară pentru aplicarea unui
croşet Bomwill este de 0,50mm
pe molari şi de 0,25mm pe premolari.
 C r oş e t u l m u l t i p l u s a u c u 6 b r a ţ e
cu acţiune reciprocă
Croşetul multiplu este format din două croşete Ackers
deschise unul spre celălalt.
Ele sunt unite prin braţele
opozante. Este indicat în
edentaţiile de clasa
a III- a Kennedy, când
xistă doi dinţi stâlpi apropiaţi ,
pe care croşetul îi solidarizează.
 Croşetele Roach
Sistemul de croşete Roach, denumite astfel după autorul care
le-a creat, utilizează pentru menţinerea unei proteze scheletate,
zonele retentive de pe feţele proximale ale dinţilor stâlpi.
La acest nivel, unghiul de convergenţă ecuatorială este mai bine exprimat.
Existenţa zonelor retentive pe feţele proximale ale dinţilor stâlpi
se datorează:
-existenţei unor retentivităţi naturale pe aceste feţe ale dinţilor
-apariţiei unor zone retentive pe feţele proximale prin înclinarea prin
basculare a dinţilor stâlpi
-creării unor zone retentive artificiale prin acoperirea dinţilor stâlpi
cu coroane de înveliş.
 În cazul în care feţele proximale a mai multor
dinţi stâlpi sunt paralele, fricţiunea, care apare
între aceste feţe proximale şi conectorii
secundari ai croşetelor, contribuie la
menţinerea protezelor scheletate pe câmpul
protetic
Sistemul de croşete Roach cuprinde elemente grupate în două categorii:
-croşetele divizate
-sistemul de croşete din care fac parte gheruţele mezio-distale,
croşetul unibar şi croşetul inelar.
Croşetele divizate sunt în număr de şapte şi au o serie de caracteristici
comune.
-Braţul retentiv pleacă din scheletul metalic al şeii protetice şi stabileşte
contactul cu dintele stâlp dinspre gingival spre ocluzal.
-Braţul retentiv acţionează asupra dintelui stâlp, în momentul dezinserţiei
protezei, prin împingere.
-Elasticitatea braţelor retentive ale croşetelor divizate este considerată
a fi mai mare decât a braţelor retentive ale croşetelor circulare.
 - Braţele retentive au forme de litere şi, pentru a fi mai uşor reţinute, au
fost denumite cu formula nemotehnică CLUSTIR
-Braţele opozante, pintenii ocluzali şi conectorii secundari ai croşetelor
divizate sunt asemănătoare cu cele ale croşetelor circulare.
-Dezinserţia protezelor scheletate prevăzute cu croşete divizate este mai
uşoară decât inserţia.
-Croşetele divizate sunt mai puţin vizibile decât croşetele circulare, deci
mai fizionomice.
-Croşetele divizate au contact cu dinţii stâlpi pe o suprafaţă mai mică
decât croşetele circulare.
C r o ş e t u l “C”
Croşetul divizat în C este utilizat pe molari, când braţul retentiv se termină
în regiunea mezio-vestibulară şi pe premolari, când braţul retentiv se
termină în zona vestibulo-distală
C r o ş e t u l “L”
Este indicat, mai ales,
pe premolari

C r o ş e t u l “U”
Croşetul divizat în U este utilizat,
mai ales, pe premolarii cu
linie ecuatorială înaltă

C r o ş e t u l “S”
Croşetul divizat în S este indicat,
în special, pe premolari
C r o ş e t u l “T”
Este utilizat în orice tip de edentaţie, pe canini, pe premolari şi pe molari

În edentaţiile terminale, unde este

necesară utilizarea unui croşet cu
elasticitate cât mai mare, se
utilizează un braţ retentiv cu
conector secundar mai lung.
Conectorul secundar al braţului
retentiv va pleca din porţiunea
mijlocie a şeii protetice.
Acest tip de croşet în “T” se numeşte croşet Bonyhard.
Croşetul în T aplicat incorect pe un Croşetul în T aplicat incorect pe un
dinte cu ecuator înalt într-o edentaţie dinte retentiv vestibulo-mezială
terminală într-o edentaţie terminală

Braţele orizontale ale “T-ului” pot

lua aspectul literei “Y”, croşetul
fiind denumit croşetul Budlong
În cazul în care, din motive fizionomice,
se renunţă la porţiunea mezială a T-ului”,
croşetul se numeşte croşet divizat
în “semi T” şi este indicat pe
canini şi premolari.
Croşetul în T este contraindicat în următoarele situaţii:
-în edentaţiile terminale, când zona retentivă a dintelui stâlp este situată
mezial
-când dintele stâlp prezintă un ecuator protetic înalt,când există o zonă
retentivă a procesului alveolar,în dreptul conectorului secundar al
braţului retentiv
-când există cerinţe fizionomice crescute
Pintenul ocluzal poate fi plasat în foseta mezială sau distală a dintelul
stâlp.Braţul opozant şi conectorul secundar sunt dispuse asemănător cu
cele ale croşetelor circulare.
Retentivitatea dentară minimă necesară este de 0.50mm. Grosimea
folierii în dreptul mucoasei procesului alveolar şi al parodonţiului
marginal este de 0,20-0,30mm
 C r o ş e t u l “I” Croşetul divizat în I este mai puţin
flexibil, având braţul retentiv mai
scurt
Din motive fizionomice este utilizat
pe premolarii superiori, în edentaţiile
intercalate laterale, braţul retentiv
terminându-se în regiunea
vestibulo-distală.
C r o ş e t u l “R”

Acest croşet este utilizat, mai ales,

pe molarii de minte inferiori, care
prezintă o înălţime mică în
jumătatea distală şi au zone
retentive reduse
A doua categorie de croşete Roach o reprezintă sistemul decroşete din
care fac parte:
-gheruţele mezio-distale
-croşetul unibar
-croşetul inelar.
Caracteristica acestor croşete este aceea că ele utilizează fricţiunea cu
dinţii stâlpi, pentru menţinerea protezelor scheletate.
Aceste croşete nu utilizează retentivităţile dentare în scopul realizării
menţinerii protezei scheletate.
Gheruţele mezio-distale sunt utilizate pe dinţii frontali.
Ele prezintă :
-un corp comun
-conectorul secundar
-gheruţele propriu-zise
Gheruţele mezio-distale nu trebuie să incomodeze relaţiile ocluzale,
motiv pentru care ele sunt utilizate mai des pe dinţi frontali mandibulari.
Gheruţele cu dublă extremitate liberă
Sunt indicate pe caninii izolaţi cu feţe proximale paralele

Gheruţe cu o extremitate liberă

Corpul comun este situat pe faţa orală,

între doi dinţi vecini, de obicei caninul
şi incisivul lateral
Din corpul comun porneşte:
-conectorul secundar interdentar
-o singură prelungire orizontală
 Gheruţe mezio–distale compuse

Corpul comun se află pe faţa orală

a doi dinţi vecini,dintre care unul
întotdeauna este caninul.
De la acest nivel pleacă
-două prelungiri orizontale
-conectorul secundar interdentar

Croşetul unibar
Croşetul unibar este indicat pe molarii izolaţi şi este de două tipuri:
cu contact dentar parţial cu contact dentar total
 Croşetul inelar
Croşetul inelar are aspectul unui inel.
Din corpul comun pleacă
-braţul retentiv cu formă de inel
-pintenul ocluzal
-conectorul secundar proximal
Sistemul de croşete Ney
Sistemul de croşete al Companiei Ney din Statele Unite cuprinde
un număr de şase croşete.
Sistemul de croşete Ney conţine două categorii de croşete:
-din prima categorie fac parte croşete circulare şi divizate,
dar care prezintă două braţe active, acesta constituind principala
deosebire faţă de croşetele circulare şi divizate clasice
-din a adoua categorie fac parte croşete care sunt asemănătoare cu
cele circulare, dar la aceste croşete Ney braţul opozant se continuă
cu braţul retentiv
 C r o ş e t u l N e y n r. I
Croşetul Ney nr. I
derivă de la
croşetul
circular Ackers

Croşetul Ney nr. I este indicat pe dinţi care prezintă o linie ecuatorială
tipică sau linie ecuatorială nr.I Croşetul Ney nr. I este aplicat pe
premolarii cu o retentivitate maximă de 0,25mm şi molarii cu o
retentivitate maximă de 0,50mm.
C r o ş e t u l N e y n r. I I
Croşetul Ney nr. II derivă de la croşetul divizat în T.
Croşetul Ney nr. II este aplicat pe dinţi care au o linie a ecuatorului
protetic de tip II. Această linie are un traseu invers liniei ecuatoriale nr.I
Croşetul Ney nr. II se utilizează pe dinţii care au retentivitate maximă
de 0,50mm
C r o ş e t u l N e y c o m b i n a t n r. I – I I
Acest croşet, după cum arată şi denumirea sa, este o combinaţie
între primele două croşete.

Braţul retentiv circular se aplică la o retentivitate de 0,25mm,

iar braţul retentiv divizat în T se aplică la o retentivitate de 0,50mm.
Croşetul cu acţiune posterioară
Croşetul cu acţiune posterioară este indicat pe canini şi premolari,
atunci când aceştia au înălţime mică sau prezintă zone retentive de
dimensiuni reduse.
Croşetul cu acţiune posterioară este format dintr-un conector secundar,
care se continuă cu braţul opozant, iar acesta cu braţul retentiv.

Datorită lungimii mari, croşetul este destul de flexibil, ceea ce permite

aplicarea sa şi pe un dinte cu o retentivitate de 0,50mm.
Croşetul cu acţiune posterioară inversă
Croşetul cu acţiune posterioară inversă este o variantă a croşetul
cu acţiune posterioară. Este indicat, mai ales, pe premolarii inferiori
lingualizaţi

Aceste două croşete sunt rar utilizate din două motive principale.
În primul rând, pintenul ocluzal nu poate asigura un sprijin corect,
deoarece este plasat într-o zonă flexibilă a croşetului şi nici nu este
prevăzut cu conector secundar. De asemenea, funcţia de reciprocitate
a croşetului nu este îndeplinită corect.
Croşetul inelar
Croşetul inelar este indicat pe molarul doi, atât la maxilar cât şi
la mandibulă
Elementele componente ale acestui croşet au fost descrise la croşetul
circular cu patru braţe

Croşetele speciale
Croşetele turnate reprezintă, de asemenea, o categorie de croşete turnate.
Dintre acestea, cele mai utilizate sunt croşetul R.P.I. şi croşetele cu
pinten intern
 C r o ş e t u l R. P. I
. Elementele componente ale croşetului R.P.I. sunt:
-conectorul secundar care este plasat oral interdentar
-pintenul ocluzal plasat în foseta mezială, poziţionată opus edentaţiei
-placa proximo-orală situată pe faţa distală a dintelui stâlp, dar şi la
nivelul unghiului disto-oral, având rolul de a realiza reciprocitatea
-braţul retentiv divizat în I, care pleacă din şa

Braţul retentiv ia contact cu dintele în zona subcuatorială pe o suprafaţă

de 2mm.
Croşetul R.P.I. are avantajul pintenului ocluzal situat în foseta mezială,
dar şi dezavantajul că permite bascularea prin înfundare a protezei,
solicitând astfel, nefiziologic, dintele stâlp.
Croşetele cu pinten intern
Croşetele cu pinten intern sunt indicate în edentaţiile de clasa a III-a şi
a IV-a, din motive fizionomice. Se aplică pe canini şi premolari

Dinţii stâlpi sunt intotdeauna acopriţi cu proteze unidentare, modelate

în scopul aplicării acestor croşete
Pe feţele proximale ale machetelor sunt create cavităţi în formă de
coadă de rândunică, cu deschiderea spre edentaţie
Pintenul intern contribuie la realizarea sprijinului, stabilizarii şi
reciprocităţii.
Din pintenul intern pleacă porţiunea rigidă, supraecuatorială a braţului
retentival croşetului.
Braţul retentiv este plasat pe faţa orală a dintelui şi se termină în zona
retentivă subecuatorială, care este situată opus edentaţiei
Croşetele mixte
Unele componente ale croşetelor sunt turnate, iar iar altele din sârmă.
C r o ş e t u l m i x t N e y (b i a c t i v)
Croşetul mixt Ney biactiv este format
din două braţe retentive,
un pinten ocluzal şi un
conector secundar.
Pintenul ocluzal şi
conectorul secundar reprezintă elementele turnate, iar cele două braţe
retentive sunt realizate din sârmă
C r o ş e t u l m i x t N e y c o m b i n a t (b i a c t i v)
Unul din braţele retentive este
turnat şi este aplicat, de obicei,
pe faţa orală, iar celălalt este
confecţionat din sârmă si este
aplicat, din motive fizionomice,
pe faţa vestibulară.
 Croşetul mixt McCracken
Elementele turnate ale acestui croşet sunt:
conectorul secundar, pintenul ocluzal şi
braţul opozant.
Braţul retentiv este din sârmă şi poate
fixat la corpul croşetului sau poate
pleca din şaua acrilică
Croşetul mixt cu pinten intern
Acest croşet este format din conector secundar, pinten ocluzal intern şi
braţ retentiv. Pintenul intern are şi rol de braţ opozant
Avantajele croşetelor mixte
-flexibilitatea crescută a braţelor retentive din sârmă
-grosimea redusă a bratelor din sârmă le conferă o vizibilitate redusă
-forma rotundă a braţului din sârmă îi confereă acestuia un contact liniar
-modificarea poziţiei braţelor din sârmă este mult mai uşoară decât a
braţelor turnate
-reparaţia braţelor din sârmă este mult mai uşoară decât a braţelor turnate
Dezavantajele croşetelor mixte
- se dezactivează în timp datorită oboselii aliajului(efectul Baushinger)
- braţele retentive sunt dificil de lipit sau de sudat la corpul croşetului
- braţele retentive se deformează în timp
- dintele stâlp este suprasolicitat
- reciprocitatea celor două braţe, retentiv şi opozant, nu este
întotdeauna respectată
- braţele din sârmă ale croşetelor mixte dezvoltă forţe orizontale
- activarea braţelor retentive se realizează empirică
- îndoirea şi lipirea în mod greşit în laborator a braţului retentiv duce
la scăderea rezistenţei mecanice a acestuia
- adaptarea pe dinte a braţelor din sârmă nu este la fel de precisă ca a
braţelor turnate
Aliajele metalice din care se confecţionează braţele din sârmă pot fi:
a.aliaje nobile: aliajul de aur-platină-paladiu, aliajul de platină-aur-paladiu,
aliajul platină-iridiu
b. aliaje nenobile:oţelul inoxidabil tip Wipla, aliajul nichel-crom(denumiri
comerciale Remanit, Remanium), aliajul cobalt-cromWiptam, Redur
 Funcţiile croşetelor dentare
Principalele funcţiui ale croşetelor dentare sunt:
- menţinerea directă, - încercuirea
- stabilizarea, - reciprocitatea
- sprijinul - pasivitatea
- menţinerea indirectă.
Menţinerea directă
Menţinerea directă reprezintă funcţia prin care un croşet se opune
desprinderii involuntare prin translatie a unei proteze de pe câmpul
protetic în timpul diferitelor funcţii ale sistemului stomatognat:
Principalii factori care pot mobiliza prin desprindere, de-a lungul axei
de inserţie, o proteză scheletată sunt: alimentele adezive, musculatura
periferică şi gravitaţia.
Menţinerea protezei pe câmpul protetic este realizată de porţiunea
flexibilă a braţului retentiv care pătrunde în zona retentivă subecuatorială
a dintelui stâlp.Flexibilitatea porţiunii terminale a braţului retentiv
împiedică desprinderea involuntară a protezei, dar permite desprinderea
voluntară a protezei de pe câmpul protetic.
Desprinderea voluntară este realizată prin aplicarea unei forţe de către
medic sau pacient.
Factorii care influenţează menţinrea directă a protezei scheletate sunt:
-mărimea retentivităţii zonei subecuatoriale a dintelui stâlp
-gradul de flexibilitate a porţiunii terminale a braţului retentiv
-numărul croşetelor şi poziţia lor
-gradul de fricţiune dintre dinte şi croşet
-calitatea implantării dinţilor stâlpi
-tipul de croşet
-fizionomia croşetului
1. Mărimea retentivităţii zonei subecuatoriale a dintelui stălp
Pentru ca dintele stâlp să
contribuie la realizarea
menţinerii directe el trebuie
să prezinte o zonă retentivă
subecuatorială, la nivelul
căreia să intre porţiunea
flexibilă a braţului retentiv.
Suprafaţa laterală a dintelui stâlp
este împărţită de o linie denimită
ecuator protetic în două zone:
zona supraecuatorială şi zona
subecuatorială, retentivă.

Există patru tipuri de linii ecuatoriale.

Ecuatorul de implantare reprezintă linia care uneşte convexitaţile coronare
maxime când dintele este poziţionat pe măsuţa paralelografului conform
axului său de implantare. Nu este utilizat pentru plasarea braţului retentiv
al unui croşet.
Ecuatorul de malpoziţie reprezintă linia care uneşte convexităţile maxime
ale dinţelui stâlp malpoziţionat prin migrarea dentară către spaţiul edentat.
Este utilizat numai pentru aplicarea croşetelor din sârmă ale protezelor
acrilice.

Ecuatorul anatomic reprezintă linia uneşte cele mai convexe puncte de

pe suprafaţa coroanei unui dinte izolat, plasat în poziţie verticală pe
măsuţa paralelografului. Nu este utilizat pentru plasarea braţului retentiv
al unui croşet.
Ecuatorul protetic reprezintă linia care uneşte cele mai mari convexităţi
ale dinţilor stâlpi, atunci când modelul de studiu este poziţionat pe
direcţia axei de inserţie a protezei scheletate. Este denumit şi înălţimea
de contur sau linia ghid. Linia ecuatorului protetic poate coincide foarte
rar cu linia ecuatorului de malpoziţie sau cu ecuatorul de implantare.
Linia ecuatorului protetic împarte suprafaţa laterală a unui dinte stâlp în
două zone:
- zona supraecuatorială situată între linia ecuatorială şi suprafaţa
ocluzală a dintelui; la acest niuvel sunt plasate elementele rigide ale
unui croşet
- zona subecuatorială situată între linia ecuatorială şi coletul dintelui;
la acest nivel se plasează porţiunea terminală, flexibilă a braţului
retentiv.

În funcţie de traseul pe care îl au, liniile ecuatoriale se pot clasifica astfel:

- linie ecuatorială tipică, când linia ecuatorială pleacă de la mijlocul feţei
proximale dinspre edentaţie, traversează oblic feţele vestibulară şi orală
şi se termină pe faţe proximală opusă edentaţiei în apropierea coletului
- linie ecuatorială diagonală care pleacă de pe
faţa proximală dinspre edentaţie din apropierea
feţei ocluzale, coboară oblic pe feţele
vestibularăşi orală şi ajunge pe faţa proximală
opusă edentaţiei în vecinătatea coletului;

-linie ecuatorială înaltă care este situată în

apropierea feţei ocluzale atât vestibular
cât şi oral; apare frecvent la premolarii
inferiori lingualizaţi şi la premolarii
superiori vestibularizaţi
 -linie ecuatorială coborâtă, situată în apropierea coletului pe feţele
proximale dintelui stâlp, acesta prezentând pe feţele vestibulară şi orală
un ecuator protetic înalt; linia ecuatorială caborâtă se întâlneşte la dinţii
conici şi la molari

2.Gradul de flexibilitate a porţiunii terminale a braţului retentiv

Gradul de flexibilitate a porţiunii terminale a braţului retentiv depinde de :
a) lungimea braţului retentiv
b) diametrul braţului retentiv
c) forma pe secţiune a braţului retentiv
d) forma în care se termină braţul retentiv
e) tipul aliajului metalic
Lungimea braţului retentiv: porţiunea terminală a braţelor retentive este
cu atât mai flexibilă cu cât lungimea braţului este mai mare

Diametrul braţului retentiv influenţează invers proporţional flexibilitatea

acestuia.Cu cât diametrul este mai mic, cu atât flexibilitatea este mai mare
Forma pe secţiune a braţului retentiv poate modifica gradul de flexibilitate
al acestuia. În general, un braţ retentiv rotund este mai flexibil decât unul
semirotund sau oval. Croşetele turnate au formă semirotundă. De aceea,
ele prezintă grade diferite de flexibilitate în plan orizontal şi vertical faţă
de dintele stâlp.Braţele retentive din sârmă corespund cel mai bine acestor
deziderate

Forma în care se termină braţul retentiv Menţinerea flexibilităţii braţului

retentiv se realizează prin micşorarea uniformă a diametrului porţiunii
flexibile a acestuia. Un astfel de braţ retentiv va fi de 4 ori mai flexibil
decât un braţ retentiv nesubţiat la vârf sau subţiat neuniform
Tipul aliajului metalic influenţează gradul de flexibilitate al braţului
retentiv prin modulul său de elasticitate şi prin rezilienţa sa
În cazul braţelor retentive turnate un tratament termic corect creşte
rezilienţa aliajelor metalice din aur, în timp un regim termic incorect le
face fragile şi fără rezilienţă
Braţele retentive din sârmă sunt mai retentive decât cele turnate datorită
structurii sârmei din care sunt confecţionate
3.Numărul croşetelor şi poziţia lor
-Numărul de croşete necesare pentru menţinrea unei proteze depinde de:
tipul de edentaţie, numărul braşelor, topografia edentaţiei, lungimea
breşei, mărimea retentivităţilor dinţilor stâlpi, valoarea parodontală a
dinţilor stâlpi, necesităţile de stabilizare şi sprijin ale protezei.

-În edentaţiile subtotale este necesar un croşet.

-În edentaţiile termino-terminale şi în cele frontale reduse se aplică

două croşete.
-În edentaţiile latero-terminale se utilizează trei croşete.

-În edentaţiile frontale cu lipsa celor patru incisivi şi în edentaţiile

latero-laterale se folosesc patru croşete.

Croşetele trebuie să fie repartizate simetric şi echilibrat

Echilibrul croşetelor se obţine prin plasarea braţelor retentive ale tuturor
croşetelor folosite în zone dentare retentive de aceiaşi mărime.
4.Gradul de fricţiune dintre dinte şi croşet
Forţa de fricţiune dintre dintele stâlp şi croşet constituie un mijloc auxiliar
de menţinere a protezelor scheletate.Forţa de fricţiune depinde de mai
mulţi factori: mărimea suprafeţei de contact dintre dinte şi croşet,
de intimitatea acestui contact şi de tipul de aliaj din care este realizat
croşetul.
5.Implantarea dintelui stâlp
Valoarea parodontală a dinţilor stâlpi este variabilă. În cazul în care
aceştia prezintă un anumit grad de mobilitate se utilizează braţe retentive
cât mai elastice, din categoria celor divizate sau din sârmă
6.Tipul de croşet
Croşetele dentare oferă protezelor scheletate grade diferite de menţinere.
Cea bună menţinere este asigurată de croşetele divizate, apoi croşetele
circulare şi, în final, croşetele din sârmă.
7.Fizionomia croşetului
Respectarea fizionomiei pacientului impune utilizarea unor croşete cât
mai puţin vizibile.
 Sprijinul
Sprijinul reprezintă funcţia prin care croşetele dentare se opun deplasării
verticale, în sens ocluzo-gingival, a protezelor scheletate Croşetele se opun
mişcării de înfundare a protezei în mucoasa câmpului protetic
Elementele componente ale croşetelor care realizează sprijinul dento-
patodontal sunt toate elementele rigide supraecuatoriale. Dintre acestea,
un rol impotant îl au pintenii.

În funcţie de modalitatea de utilizare există două categorii de pinteni:

a) pinteni interni b) pinteni externi.
Pintenii interni
Sunt utilizaţi în edentaţiile de clasa a III-a Kennedy şi, mai rar, în
edentaţiile de clasa a IV-a Kennedy.

Dinţii stâlpi pe care se aplică pinteni interni trebuie acoperiţi obligatoriu

cu coroane de înveliş turnate, cu coroane mixte sau cu coroane de
substituţie.
Încă din faza de machetă, se modelează în interiorul acestor coroane, pe
feţele ocluzo-proximale, cavităţi în formă de coadă de rândunică, deschise
dental.
De la nivelul pintenului intern pleacă celelalte elemente componente ale
croşetului: conectorul secundar, braţul retentiv şi braţul opozant.
Când cerinţele fizionomice sunt crescute se poate realiza doar braţul
retentiv, plasat pe faţa orală a dintelui, funcţiile braţului opozant fiind
preluate de pintenul intern.
Pintenii interni asigură un sprijin dento-parodontal eficient, acţionând
aproape de axul lung al dinţilor stâlpi, contribuind la stabilizarea protezei.
Pintenii externi
Pintenii externi sunt aplicaţi în lăcaşe realizate fie în smalţul dinţilor
neacoperiţi, fie la nivelul componentei metalice a unei coroane de înveliş
care acoperă dintele stâlp. Deosebirea faţă de pintenii interni constă
în faptul că lăcaşul pintenilor externi are o adâncime mult mai mică decât
cel al pintenilor interni.

În funcţie de dinţii pe care se aplică, pintenii principali externi se împart în

-pinteni principali ocluzali - se aplică pe molari şi premplari
-pinteni principali supracingulari - se aplică pe canini superiori
-pinteni principali incizali dnumiţi şi gheruţe incizale - se aplică pe incisivi
Pintenii ocluzali trebuie să îndeplinească unele condiţii:
-lăcaşul pintenului să aibă formă hemisferică şi înclinare adecvată
-pintenul extern trebuie să aibă o rigiditate perfectă
-pintenul ocluzal trebuie să aibă formă triunghiulară, cu vărful rotunjit,
orientat spre centrul feţei ocluzale
-lungimea pintenului trebuie să fie egală cu 1/4 din diametrul mezio-distal
al dintelui
-lăţimea pintenului trebuie să fie egală cu 1/3 din diametrul
vestibulo-oral al dintelui;
-grosimea pintenului va fi de 1,5mm la
unirea cu conectorul secundar şi
de 1mm la vârf
-unirea pintnului ocluzal cu conectorul
secundar se realizează într-un unghi
de 900 sau mai mic
Funcţiile pintenilor ocluzali principali sunt:
-asigurarea sprijinului parodontal al protezei scheletate
-menţinetrea suprafeţelor ocluzale ale dinţilor artificiali la nivelul
planului de ocluzie
-menţinerea relaţiei ocluzale a protezei cu dinţii antagonişti
-împiedicarea migrărilor verticale ale dinţilor antagonişti
-refacerea punctelor de contact interdentar
-reducerea atrofiei crestelor edentate prin sprijinul parodontal
-evitarea acumulării de placă bacteriană şi resturi alimentare
-stabilizarea orizontală a protezei scheletate.
Pintenii principali supracingulari
Pintenii principali supracingulari se utilizează mai ales pe caninii maxilari
Cingulumul dentar trebuie preparat sub formă de treaptă supracingulară
Pintenii sunt aplicaţi pe dinţi acoperiţi cu coroane de înveliş, treptele se
prepară pe coroanele de înveliş
Pintenii principali incizali
Pintenii principali incizali sunt denumiţi şi gheruţe incizale.
Se utilizează în edentaţiile terminale mandibulare, când singurii dinţi
restanţi sunt frontalii
Rolurile gheruţelor incizale sunt:
-contribuie la sprijinul dento-parodontal al protezei
-refac punctele de contact intre dinţii restanţi
-imobilizează dinţii restanţi
-contribuie la menţinearea indirectă
Pintenii auxiliari sau suplimentari se utilizează în scopul distribuirii
presiunilor de masticaţie pe mai mulţi dinţi, având, în acelaşi timp, şi
rol în sprijinul şi în menţinere indirectă a protezei.
Stabilizarea
Stabilizarea reprezintă funcţia prin care croşetul se opune deplasării
protezei sub acţiunea forţelor orizontale.Elementele componente ale
croşetelor care îndeplinesc funcţia de stabilizare sunt porţiunile rigide
supraecuatoriale ale acestuia
Croşetele dentare trebuie să asigure stabilitatea protezei în două sensuri:
transversal şi mezio-distal
Stabilitatea în sens transversal este
asigurată prin plasarea bilaterală a
croşetelor, iar cea mezio-distală prin
plasarea conectorilor secundari pe
feţele proximale
 Încercuirea
Încercuirea reprezintă funcţia prin care croşetul cuprinde mai mult de
1800 din circumferinţa dintelui. La realizarea ei participă porţiunile
rigide,supraecuatoriale ale croşetelor. În cazul croşetelor circulare
contactul cu dintele este neîntrerupt, în timp ce la croşetele divizate
contactul este întrerupt

Reciprocitatea
Reciprocitatea reprezintă funcţia prin care braţele retentiv şi opozant ale
unui croşet îşi anulează reciproc acţiunile asupra dintelui stâlp
Cele două braţe exercită forţe orizontale asupra dintelui stâlp în timpul
inserţiei şi dezinserţiei protezei pe câmpul protetic
 Pasivitatea
Toate braţele croşetului trebuie să aibă contact cu dintele stâlp, dar, în
acelaşi timp, să fie pasive faţă de dinte în momentul când asupra
protezei nu se exercită nicio forţă.
Menţinerea indirectă
Menţinerea indirectă reprezintă funcţia croşetului prin care acesta se
opune mişcării de basculare a protezei
Elementele unui croşet care au rol contrabasculant sunt
-porţiunea terminală flexibilă a braţului retentiv
-jumătatea distală subecuatorială a braţului retentiv al croşetului divizat
în T
-braţul opozant
 Efectele secundare ale croşetelor turnate asupra dinţilor stâlpi
Manifestările dentare
Cariile dentare
Leziunile smalţului se datorează fricţiunii dintre croşet şi dinte
Modificările de poziţie ale dinţilor stâlpi
M a n i f e s t ă r i le p a r o d o n t a l e
Ele sunt foarte diverse, de la simple inflamaţii ale marginii gingivale
libere până la afectarea întregului sistem ligamentar.
Manifestările ocluzale
Manifestările ocluzale datorate croşetelor dentare constau în apariţia de
contacte premature şi interferenţe ocluzale
Manifestările fizionomice
Printre elementele nefizionomice ale croşetelor se numără: braţele
retenrive aplicate pe canini şi primii premolari
Măsuri terapeutice în scopul
prevenirii efectelor negative ale croşetelor
-acoperirea dinţilor stâlpi cu proteze unidentare
-solidarizarea dinţilor stâlpi de dinţii vecini prin coroane de înveliş
-plasarea pintenilor ocluzali în edentaţiile terminale, în fosetele meziale
ale dinţilor stâlpi care mărginesc breşa;
 EDENTAŢIA PARŢIALĂ
Definiţie: afecţiune a sistemului stomatognat caracterizată prin absenţa
edentaţie unuia sau a mai multor dinţi de pe arcada dentară.
Totală = sunt absenţi
toţi dinţii
Subtotală = sunt prezenţi
Clasificarea tipurilor nu mai mult
de edentaţii în funcţie de 3 dinţi
de numărul dinţilor restanţi
Parţială = sunt absenţi nu
mai mult de
12 dinţi

redusă intinsă extinsă

 ETIOLOGIA EDENTAŢIEI PARŢIALE
1. Edentaţia parţială de cauză congenitală
parţială hipodonţia
extinsă oligodonţia
>Anodonţia
subtotală
totală
>Cele mai frecvente forme de anodonţie
-absenţa molarului 3
-absenţa incisivului lateral
-superior
-absenţa premolarului 2 superior

2. Edentaţia parţială prin falsă absenţă a dinţilor

Formele de edentaţie parţială prin incluzie dentară

>caracteristică: dintele cu morfologie perfectă şi

structuri parodontale formate nu erupe la nivelul
arcadei dentare;
>frecvenţa incluziei dentare în ordine descrescătoare:
-molarul 3 inferior, caninul superior,
molarul superior, caninul inferior,
premolarii şi incisivii
3. Edentaţia parţială prin extracţie dentară
>Sunt cele mai frecvente forme de edentaţie parţială;
>se datorează extracţiei dentare;
>cele mai frecvente cauze ale extracţiei dentare:
-leziunile dentare,
-leziunile parodontale,
-migrările dentare verticale şi orizontale exagerate,
-traumatismele în zona frontală,
-intervenţiile chirurgicale,
-neglijenţa pacientului faţă de tratamentul dentar,
-iatrogenia.
 CLASIFICAREA EDENTAŢIILOR
*Clasificarea Kennedy
Este cea mai utilizată clasificare în precizarea diagnosticului de
edentaţie parţială, deoarece este uşor de reţinut şi este foarte didactică.
Criteriul de clasificare al formelor de edentaţie parţială este
topografia spaţiilor edentate.
În funcţie de acest criteriu, Kennedy împarte edentaţiile parţiale
în patru clase:
-clasa I - edentaţia termino-terminală sau biterminală; spaţiile edentate
sunt plasate distal de ultimii dinţi restanţi
-clasa a II-a - edentaţia uniterminală; există o singur spaţiu edentat
terminal, plasat distal de ultimul dinte restant pe hemiarcada respectivă

-clasa a III-a - edentaţia intercalată laterală; spaţiul edentat este situat în

zona laterală a arcadei dentare, fiind mărginit la ambele extremităţi de
dinţi restanţi
 -clasa a IV-a - edentaţia
intercalată în zona
frontală, spaţiul edentat
fiind situat de o parte şi
de alta a liniei mediane

*Clasificarea lui E.Costa

E.Costa denumeşte diferitele tipuri de edentaţii în funcţie de topografia
breşelor edentate Astfel, se utilizează următoarele denumiri:
-edentaţie terminală pentru breşele mărginite doar anterior de dinţi
restanţi
-edentaţie laterală pentru breşele situate în zonnele laterale ale arcadei
dentare şi mărginite anterior şi posterior de dinţi restanţi
-edentaţie frontală pentru breşele situate în zona frontală a rcadei dentare
şi măginită la ambele extremităţi de dinţi restanţi.
De asemenea, profesorul Costa realizează o clasificare a edentaţiilor în
funcţie lungimea breşelor edentate. Din acest punct de vedere, edentaţiile
se clasifică astfel:
- edentaţii reduse, când lipsesc unul sau doi dinţi consecutivi
- edentaţii întinse, când lipsesc trei sau patru dinţi consecutivi
- edentaţii extinse, când lipsesc patru sau cinci dinţi consecutivi sau când
lipseşte doar caninul şi un dinte vecin, incisivul lateral sau premolarul
- edentaţie subtotală, când sunt prezenţi mai puţin de patru dinţi restanţi.

BREŞA EDENTATĂ
CÂMPUL PROTETIC EDENTAT PARŢIAL
Apariţia edentaţiei parţiale este însoţită de apariţia a două elemente:
- breşa edentată - care apare în locul coroanelor dinţilor absenţi; are o
lungime egală cu suma diametrelor mezio-distale ale coroanelor dinţilor
absenţi
-câmpul protetic edentat parţial – cuprinde totalitatea elementelor
biologice intraorale cu care vine în contact o proteză dentară
 II. Modificări intraorale

Arcadele dento-alveolare întrerupte

Câmpul protetic Spaţiu

-câmpul protetic edentat parţial –

cuprinde totalitatea elementelor
biologice intraorale cu care vine în
contact o proteză dentară
 CÂMPUL PROTETIC EDENTAT PARŢIAL

CREASTA EDENTATĂ reprezintă o structură morfologică de tip osos,

restantă după extracţia unuia sau mai multor dinţi.
Creasta edentată constituie limita inferioară a spaţiului potenţial protetic.

Ea este caracterizată prin următoarele aspecte morfologice:

înălţime, versanţi,
lungime, lăţime,
muchie, relief,
direcţie şi rezilienţă mucozală

Înălţimea crestei edentate este reprezentată de distanţa cuprinsă între

linia de reflexie a mucoasei mobile şi muchia crestei edentate. În mod
obişnuit, înălţimea crestei edentate variază între 4-6mm.
 Înălţimea crestei edentate
în zona frontală şi laterală

Lungimea crestei edentate este reprezentată de distanţa cuprinsă între

dinţii limitanţi ai breşei edentate şi anume, între feţele proximale orientate
spre spaţiul edentat.

Lungimea crestei
edentate
Lăţimea crestei edentate este reprezentată de distanţa cuprinsă între
versanţii vestibular şi oral ai acesteia.

Lăţimea crestei
edentate

Versanţii crestei edentate sunt în număr de doi: vestibular şi oral.

Aceştia se formează din pereţii vestibular şi oral ai proceselor alveolare,
după extracţia dinţilor, în timpul perioadei de vindecare a plăgii
postextracţionale.

Versanţii crestei edentate

Muchia crestei edentate rezultă prin unirea celor doi versanţi,
vestibular şi oral.
Din punct de vedere morfologic, ea poate fi rotundă sau ascuţită. La
nivelul muchiei crestei edentate pot exista mici proeminenţe osoase
denumite spiculi osoşi.

Muchia crestei edentate în zona

laterală şi în zona frontală

Relieful crestei edentate poate fi regulat sau neregulat.

Direcţia crestei edentate poate fi orizontală sau oblică.O creastă edentată
cu direcţie oblică poate fi ascendentă sau descendentă spre mezial sau
distal.
Aspect neregulat al muchiei
crestei edentate
 BREŞA EDENTATĂ - SPAȚIUL POTENȚIAL PROTETIC
Apariţia edentaţiei parţiale este însoţită de apariţia a două elemente:
- BREŞA EDENTATĂ
-apare în locul coroanelor dinţilor absenţi;
-are o lungime egală cu suma diametrelor mezio-distale ale
coroanelor dinţilor absenţi
-reprezintă spaţiul cuprins între feţele proximale ale
dinţilor restanţi.
 - SPAŢIUL POTENŢIAL PROTETIC
Datorită migrărilor dentare orizontale şi verticale, consecutive edentaţiei,
dimensiunile acestui spaţiu se modifică.

În acest spaţiu, cu dimensiuni modificate, trebuie să se insere proteza

dentară. De aceea se numeşte spaţiu potenţial protetic. După cum se
observă, spaţiul breşei edentate este diferit de spaţiul potenţial
protetic

Limitele spaţiului potenţial protetic sunt reprezentate de:

-limitele mezială şi distală reprezentate de feţele proximale ale dinţilor
limitanţi ai breşei edentate
-limitele vestibulară şi orală reprezentate două planuri, vestibular şi oral,
trasate tengent la feţele vestibulară şi orală a dinţilor limitanţi ai breşei
edentate
-limita superioară sau ocluzală reprezentată de suprafeţele ocluzale
ale dinţilor antagonişti breşei edentate sau, dacă aceştia lipsesc, de
suprafeţele ocluzale ale dinţilor vecini spaţiului edentat
-limita inferioară reprezentată de muchia crestei edentate
Spaţiul potenţial protetic este caracterizat ca fiind tridimensional.
Dimensiunile lui sunt diferite în raport de topografia.

Spaţiul potenţial protetic din zona frontală are următoarele dimensiuni:

lungimea în plan transversal, lăţimea în plan sagital şi înălţimea în plan
vertical.

Lungimea S.P.P. Lăţimea S.P.P. Înălţimea S.P.P.

în zona frontală în zona frontală în zona frontală
Spaţiul potenţial protetic din zona laterală are dimensiunile: lungimea
în plan sagital, lăţimea în plan transversal şi înălţimea în plan vertical

Lungimea S.P.P. Lăţimea S.P.P. Înălţimea S.P.P.

în zona laterală în zona laterală în zona laterală
Complicaţii morfologice
1. Migrări dentare
orizontale

prin basculare prin rotaţie prin translaţie

-mezializări -vestibularizări
-destalizări -oralizări

verticale

prin extruzie, egresie

Migrări orizontale prin translație
Migrări orizontale prin translație

Migrări orizontale prin rotatie

Migrări dentare verticale prin egresie, extruzie

Migrări dentare complexe

Migrări orizontale prin basculare (versiune)
 PRINCIPIUL BIOMECANIC
Forţele care acţionează asupra protezelor scheletate
-forţe verticale
-forţe de presiune
-forţe de tracţiune
-forţe orizontale
-forţe tangente
-forţe radiare: forţe sagitale, forţe transversale, forţe oblice
Forţele verticale
Forţele verticale pot exercita două tipuri de acţiuni asupra protezelor scheletate
-de împingere a protezei pe câmpul protetic=forţe de presiune
-de scoatere a protezelor de pe câmpul protetic=forţe de tracţiune
Forţele de presiune
-acţionează asupra dinţilor naturali şi asupra dinţilor artificiali ai protezelor

-realizează fenomenul de sprijin dento-parodontal şi muco-osos

-suprafaţa de srijin muco-osos este mai mare la maxilar decât la
mandibulă
-forţele de presiune trebuie să acţioneze pe mijlocul crestei
edentate(teoria cilindrilor)
Forţele de tracţiune
-sunt forţe care îndepărtează proteza de pe câmpul protetic
-acţionează direct şi indirect asupra protezei scheletate
-proteza se deplasează prin translaţie sub acţiunea forţelor de tracţiune directă şi prin rotaţie
sub acţiunea forţelor de trascţiune indirectă
-mijloacele care se opun forţelor de translaţie directă se numesc mijloace de menţinere directă
-mijloacele care se opun forţelot de tracţiune indirectă se numesc mijloace de menţinere indirectă

Principalele categorii de forţe verticale

-forţe de masticaţie
-forţa de gravitaţie
-forţele verticale din timpul actelor reflexe
forţe verticale determinate de alimentele lipicioase
Forţele orizontale
Din punct de vedere al modalităţii de apariţie, forţele orizontale se clasifică în:
-forţe orizontale care apar prin descompunerea forţelor verticale pe pantele cuspidiene
-forţe orizontale apăruteîntimpul mişcărilor de lateralitate ale mandibulei, prin contracţia
musculaturii perimandibulare

Din punct de vedere al direcţiei, forţele orizontale se împart în:

-forţe tangente-sunt forţe orizontale tangente la suprafaţa arcului dentar
-forţe radiare care sunt perpendiculare pe suprafaţa arcului dentar
-se datorează contracţiei musculaturii cu inserţie perpendiculară pe marginea câmpului
protetic
-la maxilar acţionează dinspre exterior spre interior
-la mandibulă acţionează predominant dinspre exterior spre interior în regiunea molară
şi dinspre interior spre exterior în regiunea frontală
-din punct de vedere al direcţiei sunt forţe: sagitale-în regiunea incisivilor
oblice-în regiunea caninilor
transversale- în regiunea molarilor
Forţele active Forţele pasive
-Sunt forţe care imprimă o -Sunt forţe care se opun acţiunii
miscare corp forţelor active
-Sunt generate de musculatura -Sunt generate de greutatea
activă care imprimă mandibulei mandibulei, tonusul musculaturii,
O mişcare parodonţiul marginal, dinţii restanţi,
-Se manifestă asupra dinţilor, osul alveolar, rezistenţa mecanică
restaurărilor fixe sau mobilizabile a piesei protetice

Punctul de aplicare al forţelor ocluzale este la nivelul centrului geomatric al feţelor ocluzale

Cand când forţele active sunt egale cu forţele de rezistenţă corăul este în echilibru.
Compunerea forţelor cu direcţii şi
sensuri diferite

M =bχF

b1/b2 = F2/F1
 Biodinamica protezelor scheletate
Forţe care acţionează asupra protezelor scheletate:
-Forţa de masticaţie;
-Forţe date de alimentele lipicioase;
-Gravitaţia;
-Forţe musculare din timpul actelor reflexe;
-Parafuncţiile şi bruxismul;
-Lipsa de echilibrare ocluzală;
-Musculatura periferică a câmpului protetic;
-Deplasările orizontale ale mandibulei.

1.Forţa de masticaţie:
Definiţie = forţă care apare ca urmare
a contracţiei muşchilor ridicători
ai mandibulei în timpul funcţiei
masticatorii.

Clasificarea:
-forţă de masticaţie teoretic posibilă:
-calculată pe baza suprafeţei de secţiune -vârstă, sex, felul alimentului,
a muşchilor ridicători ai mandibulei; dezvoltare somatică.
-200-400 kg.f. – nu este suportată.
 -forţă de masticaţie practic posibilă:
-calculată în condiţii de laborator prin strângerea mandibulei pe un
dinamometru până la apariţia senzaţiei dureroase;
-70-80 kg.f. – nu poate fi suportată.
-forţa funcţională masticatorie.

Caracteristicile
forţei funcţionale de masticaţie

Direcţie: Sens: Durată: Intensitate

-predominant -de jos în sus. -intermitentă; -variabilă:-de la câteva grame->kg;
verticală; -incizie + -de la un molar la altul;
-componente triturare>30’’; -depinde de:-consistenţa
oblice prin -degluţia se alimentelor,
descompunere produce de 590 -antrenament,
pe pantele de ori în 24h -tipul constituţional,
cuspidiene ->de 3 ori mai -vârstă: mai mare în
înclinate. mult în afara adolescenţă;
perioadelor de -în deglutiţie: Fm=31 kg.f.
Efecte deglutiţie. -146-în timpul meselor,
-394-în starea de veghe,
-50-în timpul somnului.
Distortodontic Dislocante
pe dinţi pe proteză
 Punctul de aplicaţie al forţei funcţionale de masticaţie (F.F.M.)
Dinţii restanţi Dinţii artificiali

Forţe Forţe oblice Forţele se transmit

axiale bine şi orizontale suportului muco-osos
tolerate nefiziologice (extinderea şeilor,
parodontal pentru rezilienţa mucoasei,
parotonţiu intensitatea şi direcţia
forţelor)

Zona masticatorie stabilă = zona dentară a unei proteze parţiale la nivelul premolar-molar
(5-6) stabilă atunci când asupra protezei acţionează F.F.M.
în edentaţia netratată Z.M.S. se mută pe dinţii naturali.

F.F.M. Acţionează: -numai pe dinţi restanţi: -în edentaţii de cls. a III-a şi a IV-a redusă
Kennedy (sprijin strict dento-parodontal);
-pe dinţii rstanţi şi
suportul muco-osos: -în edentaţiile de cls. I, a II-a şi a IV-a întinse
(sprijin mixt).
 Situaţii clinice în care apar forţe de masticaţie nocive (F.M.N.)
-când F.F.M. nu se transmit în axul lung al dinţilor;
-când forţele de masticaţie au o intensitate mare şi acţionează continuu:
-DVO supraevaluată,
-ocluzie dezechilibrată,
-presarea mandibulei de maxilar,
-parafuncţii: bruxismul.

Presiunea de masticaţie = forţă de reacţie egală valoric cu F.F.M., distribuită pe unitatea de

suprafaţă mandibulară; această forţă este exercitată de maxilar
asupra mandibulei. La nivelul dinţilor: rădăcini
lungi şi voluminoase-pres./unit.
-protezele scheletate suprafaţă scade.
cu sprijin mixt:
La nivelul mucoasei: suprafaţa
de sprijin a protezei extinsă în
limite fiziologice - pres./unit.
suprafaţă scade

Presiunea suportată de parod.

dinţilor stâlpi este mai mare
-protezele scheletate
decât pres. la nivelul suportului
cu sprijin
muco-osos-apropiere de
dento-parodontal:
punţile dentare.
2.Forţe date de alimentele lipicioase: -tind să desprindă proteza de pe câmpul protetic,
-muşchii coborâtori ai mandibulei.

3.Gravitaţia: -acţionează favorabil la mandibulă,

-pune probleme la maxilar când există: -puţini dinţi restanţi,
-dinţi grupaţi unilateral.

4.Actele reflexe: -strănutul, tusea,

-nu afectează prea mult statica protezelor deoarece aerul pătrunde sub
proteze.

5.Parafuncţiile şi bruxismul: -forţe nocive: -intensitate – crescută,

-durată – crescută,
-direcţie – predominant orizontală.
C.P.
6.Lipsa de echilibrare ocluzală: I.O. deplasări ale protezelor în diferite sensuri.

7.Musculatura periferică: -obraz, limbă, orbicularul buzei.

declanşează forţe când: -modelajul vestibular şi oral al şeilor este incorect,
-dinţii artificiali nu sunt montaţi în zona neutrală,
-supraextinderea marginilor şeilor.

8.Deplasările orizontale ale mandibulei: cu contacte dento-dentare determinate.

-deplasări în acelaşi sens cu mandibula a protezelor mandibulare,
-deplasări în sens opus deplasării mandibulei a protezelor mandibulare.
Direcţia forţelor: -verticală: -de tracţiune,
-de înfundare.
-orizontale: -tangenţiale,
-sagital,
-transversale.
-oblice,
-combinate.
Tendinţe de deplasare şi deplasări posibile ale protezelor parţiale
Tendinţele de deplasare
-apar sub influenţa forţelor ce acţionează asupra protezelor;
-neutralizare: -mijloacele de menţinere, sprijin şi stabilizare aplicate pe dinţii stâlpi,
-suportul muco-osos.
Deplasările posibile
-apar sub acţiunea forţelor,
-neutralizare: -nu poate fi realizată,
-nu se urmăreşte a fi realizată.
Tendinţe şi deplasări posibile ale protezelor parţiale
1.În sens vertical
A.De desprindere
Tendinţa de desprindere
Cauze: -muşchii coborâtori ai mandibulei,
-alimentele lipicioase,
-gravitatea, mai puţin
-actele reflexe.
Manifestare: în timpul masticaţiei
Desprinderea posibilă:
-voluntară: când medicul sau pacientul îndepărtează proteza din cavitatea orală;
-involuntară: când mijloacele de menţinere directă sunt insuficiente, iar mijloacele
auxiliare nu pot înlocui funcţia celorlalte.
NB: Dacă desprinderea voluntară se face cu mare greutate datorită unor elemente de
menţinere directă exagerat de active => disconfort pentru pacienţi + solicitare
nefiziologică a dinţilor stâlpi.
Mărimea retenţiei dentare suficientă pentru menţinerea protezelor parţiale:
-pentru croşetele turnate circulare (mai puţin elastice) = 0,25 mm
-pentru croşetele turnate divizate (mai elastice) = 0,50 mm
- pentru croşetele mixte sau din sârmă = 0,75 - 1 mm
Numărul croşetelor
-1 croşet în edentaţiile subtotale,
-2 croşete în:
Ed.cls.I fără breşe suplim. Ed.cls.a II-a fără breşe suplim. Ed.cls.a IV-a redusă
 -3 croşete în: -4 croşete în:

Ed.cls.a II-a cu 1breşă suplim. Ed.cls.a III-a cu 1breşă suplim. Ed.cls.a IV-a extinsă

Tipul croşetelor
-edentaţiile terminale – croşete elastice pentru diminuarea efectului de pârghie al şeilor
asupra dinţilor stălpi principali;
-edentaţiile laterale – croşetele se aleg în funcţie de: -tipul ecuatorului protetic,
-mărimea zonei retentive,
-topografia zonei retentive,
-fizionomie, etc.
-edentaţiile frontale – croşete mai puţin vizibile.
Linia croşetelor = linie imaginară care uneşte dinţii stâlpi principali.
Caracteristică = cu cât linia croşetelor este mai aproape de centrul protezei cu atât menţinerea
este mai bună.

Mijloace auxiliare de menţinere directă

-adeziunea dintre mucoasă şi baza protezei (şei şi conectori principali),
-retentivităţile anatomice: -tuberozităţile maxilare,
-creste retentive.
-tonicitatea musculară
-fricţiunea dintre dinţi: -braţele opozante,
-conectori secundari (proximali şi interdentari),
-croşetul continuu,
-conectori principali dento-mucozali.

-lustrul perfect al protezei care împiedică acţiunea elementelor lipicioase.

B.De înfundare
Direcţie = deplasarea protezei spre câmpul protetic, direcţia fiind ocluzo-gingivală.
-Forţe care determină mişcarea:
-forţa funcţională de masticaţie,
-deglutiţia,
-parafuncţiile,
-bruxismul,
-ocluzia dezechilibrată,
-D.V.O. mărită.
-Este o deplasare posibilă.
-Sprijinul protezelor scheletate: transmitere de forţe prin intermediul protezei către suportul
dento-parodontal şi muco-osos. Încetarea acţiunii forţei de înfundare
Mucoasa
Revenire elastică rapidă în procent
Iniţial UIterior de 75% din forma iniţială.
Deformare Deformare
rapidă înceată
Ulterior revenire vâsco-elastică
Înceată în 3-4 ore până la forma
iniţială.
-Reducerea presiunilor pe mucoasă şi os <-> extinderea şeilor şi a bazei în limite fiziologice.
-Zona muchiei crestelor edentate = zonă de sarcină principală = linie gingivală.
-Zona versantelor crestelor edentate = zonă de sarcină secundară.
Înfundarea = tendinţă de deplasare la protezele cu sprijin dento-parodontal.
-edentaţii de cls.a III-a şi a IV-a reduse,
-elemente care împiedică înfundarea:
-pintenii ocluzali,
-braţe opozante aplicate pe coroane cu trepte,
-porţiunile supraecuatoriale ale croşetelor,
-gheruţele incizale,
-pintenii supracingulari,
-sisteme telescop.

Caracteristici ale sprijinului parodontal corect:

-să acţioneze în axul lung al dintelui – lăcaş preparat perpendicular pa axul dintelui sau în
unghi ascuţit, în nici un caz în unghi obtuz.
-să acţioneze cât mai aproape de centrul dintelui, adică aproape de axul lung al dintelui;
pintenii ocluzali acţionează la periferia suprafeţei ocluzale.
-să fie plasat la marginea protezei când proteza are sprijin strict dento-parodontal.
-dacă linia de sprijin trece prin baza protezei -> axă de basculare.
-tipuri de linii de sprijin:
-poligonal = cel mai bun sprijin,
-în linie dreaptă = să coincidă cu mijlocul crestei.

-să fie plasat în mijlocul protezei când proteza are sprijin mixt.
 2.Deplasări în sens orizontal
Clasificare: -sagitale,
-laterale.
Deplasări sagitale Distalizarea
Mezializarea
-este o tendinţă de deplasare, -este o tendinţă de deplasare,
-este favorizată de: -creste ascendente -este favorizată de: -creste descendente
spre distal la mandibulă, spre distal la mandibulă,
-creste descendente spre -creste ascendente spre
distal la maxilar. distal la maxilar.
Cauze: C.P. şi I.O. în protruzie.

;
Mijloace care se opun:
Mijloace care se opun:
-tuberculii tiliformi,
-dinţii frontali-croşet cotinuu,
-tuberozităţile maxilare,
-conectori dento-mucozali.
-croşetele turnate prin încercuire,
-dinţi laterali.
-braţele elastice ale croşetelor.
Deplasările laterale
-este o tendinţă de deplasare;
-este favorizată: -atrofii mari ale crestelor,
-mişcările laterale ale mandibulei
cu contacte dento-dentare.
-elemente care se opun:
-braţe opozante,
-porţiunea supraecuatorială a
braţelor retentive,
-pintenii ocluzali,
-conectorii secundari interdentari,
-şeile extinse corect,
-elemente anatomice:
-versantele crestelor edentate, Crestele edentate atrofiate
-dinţii frontali. favorizează deplasările laterale.
 Rotaţiile protezelor parţiale
Sunt denumite şi basculări.
Clasificarea mişcărilor de rotaţie:
-sagitale: -bascularea prin desprinderea extremităţii distale a şeilor;
-bascularea prin înfundarea extremităţii distale a şeilor.
-transversale: -basculări laterale.
Bascularea prin desprinderea extremităţii distale a şeilor
-este o tendinţă de deplasare a protezelor scheletate
cu sprijin mixt (edentaţie cls.I, a II-a, a IV-a întinse);
-cauze: -alimente adezive,
-margini supraextinse,
-gravitaţia,
-actele reflexe: tuse, strănut;
-axa de rotaţie=linie de rotaţie secundară=linie fulcrum
secundară:
-uneşte vârfurile braţelor retentive ale
croşetelor plasate cel mai posterior,
-direcţie: -transversală – edentaţie cls.I,
-oblică – edentaţie cls. a II-a.
Mijloacele de menţinere indirectă=elemente contrabasculante=elemente componente ale
unei proteze scheletate care se opun mişcării de basculare prin desprinderea
extremităţii distale a şeilor.
Mijloace de menţinere directă=elemente componente ale protezei scheletate care se opun
mişcării de desprindere.
Mijloace de menţinere directă: -eficiente=>elemente contrabasculante eficiente,
-absente=>elemente contrabasculante ineficiente.
Mijloace de menţinere directă eficiente + elemente contrabasculante absente:
-oboseală musculară rapidă,
-dezactivarea sau fractura braţelor retentive ale croşetelor,
-solicitări nefiziologice ale dinţilor stâlpi,
-eroziuni, carii la locul de contact al braţelor retentive cu dinţii neacoperiţi de
microproteze,
-disconfort pentru pacient în timpul masticaţiei.
Factori care influenţează menţinerea indirectă:
-eficacitatea menţinerii directe;
-distanţa dintre elementele contrabasculante şi axa de basculare:
-lungimea şeilor: cu cât şeile sunt mai lungi cu atât
tendinţa de basculare este mai mare,
-numărul de dinţi restanţi: -când sunt mai puţini dinţi
restanţi, axa de basculare este apropiată de
dinţii purtători de elemente contrabasculante,
deci menţinerea indirectă este ineficientă.
-locul plasării elementelor contrabasculante faţă de axa de
basculare:
-cu cât sunt mai departe=>creşte eficienţa,
-când sunt puţini dinţi restanţi – caninul,
-când sunt mai mulţi dinţi restanţi – foseta mezială a P.M.1.
-rigiditatea conectorului secundar al elementului contrabasculant;
-prepararea de lăcaşe speciale pentru pinteni: -incizali,
-ocluzali,
-supracingulari.
aplicarea pe suprafeţe înclinate nepreparate=>efecte
disortodontice de vestibularizare a dinţilor stâlpi indirecţi;

-valoarea parodontală a dinţilor stâlpi indirecţi.

Tipuri de elemente contrabasculante în edentaţiile de cls.I:

A. Pinteni ocluzali în Pinten supracingular pe Croşetul continuu

foseta mezială a P.M.1 canin când lipseşte P.M.2

Eficienţa-când se
B. Elemente contrabasculante când rămân doar dinţii frontali: termină prin pinteni.
Croşetul continuu sprijinit Croşetul continuu sprijinit Conectorul principal
prin gheruţe incizale prin gheruţe incizale aplicate plăcuţă dento-mucozală
aplicate pe canini între caninii şi incisivii laterali

C. Sistemele speciale.
D. Elemente contrabasculante în edentaţii de cls.I cu breşe asimetrice:
Croşetul continuu Pinteni suprecingulari

Tipuri de elemente contrabasculante utilizate în edentaţia de cls. a II-a:

-în edentaţiile de cls. a II-a fără breşe -în edentaţiile de cls. a II-a cu o breşă
suplimentare se utilizează un pinten suplimentară – rolul de element
ocluzal plasat în foseta mezială contrabasculant îl are pintenul
a P.M.1 de partea opusă edentaţiei mezial de partea breşei laterale
Elemente contrabasculante utilizate în edentaţiile de cls. a IV-a:

Pintenii ocluzali cei mai

distali ai croşetelor Bonwill

Funcţiile auxiliare ale elementelor contrabasculante:

Imobilizarea dinţilor
Stabilizarea frontali Împiedicarea înfundării Rigidizarea elementelor
orizontală + în mucoasă a componente ale
a protezei Refacerea punctelor conectorului principal protezei scheletate
de contact
Elemente secundare de menţinere indirectă:
-adeziunea, tonicitatea musculară, retentivităţile anatomice, fricţiunea dintre dinţii restanţi şi
proteză;
-micşorarea dimensiunii mezio-distale a arcadei artificiale;
-croşetele circulare deschise edental;
-braţele opozante plasate pe microproteze cu prag oral;
-lustrul perfect al protezei;
-modelarea fără retentivităţi a şeilor;
-modelarea funcţională a marginilor şeilor;
-evitarea alimentelor foarte lipicioase.
Bascularea prin înfundarea extremităţii distale a şeilor:
-este o deplasare posibilă;
-este o caracteristică a protezelor care tratează edentaţiile de cls.I, a II-a şi a IV-a extinse;

-este cauzată doar de forţele de masticaţie;

-este dependentă de: rezilienţa mucoasei şi atrofia osului pe care se sprijină şeile;
-axa de rotaţie=axă de rotaţie primară=linie fulcrum primară;
=linia care trece prin cei mai apropiaţi pinteni de edentaţie.
Axa de rotaţie comună=linie de rotaţie=linie fulcrum=axă de basculare.
Distribuţia presiunilor de masticaţie este inegală în cele două zone
Zona de sprijin parodontal Zona de sprijin muco-osos

-suprafaţa redusă
-este situată
care este o linie
distal de zona
ce trece prin cei
parodontală,
mai distali
-este mult
pinteni=linia
mai mare.
de basculare.
Rolul rezilienţei mucozale în mişcarea de basculare prin înfundare:
-Rezilienţă mucozală crescută:
-concentrarea forţelor de masticaţie la extremitatea distală a şeilor=>creşterea
basculării prin înfundare.
La mandibulă La maxilar

-se înfundă şeile şi se ridică elementele -se înfundă şeile şi se ridică elementele
de menţinere, sprijin şi stabilizare; de menţinere, sprijin şi stabilizare;
-conectorul principal se apropie de -conectorul principal se înfundă în
mucoasă. mucoasa bolţii palatine.
Rolul rezilienţei mucozale în efectul disortodontic al protezelor asupra dinţilor stâlpi:
-legătură rigidă între şaua protetică şi croşet prin conectorul
secundar,
-efect de torsiune şi pârghie asupra dinţilor stâlpi prin
intermediul braţelor elastice,
-atrofia osoasă amplifică fenomenul.
Mijloace de diminuare a basculării prin înfundare:
-amprente de compresiune mai ales la mandibulă,
-şei terminale extinse în limite fiziologice, cu acoperirea tuberozităţilor maxilare şi a
tuberculilor piriformi,
-conectori principali maxilari cu lăţime egală cu lungimea breşelor,
-căptuşirea şi rebazarea şeilor.
Mijloace de diminuare a efectului de pârghie:
-solidarizarea dinţilor stâlpi;

-plasarea pintenilor ocluzali în fosetele meziale ale dinţilor stâlpi;

-evitarea efectului de pârghie,
-distribuire mai uniformă a presiunii de
masticaţie pe crestele edentate.

-utilizarea de croşete cu braţe retentive elastice;

-utilizarea sistemelor speciale articulate;
-indicate mai ales la mandibulă unde
rezilienţa mucoasei este crescută.
Edentaţiile de cls. a IV-a întinse:
-protezele cu sprijin mixt,
-suprafaţa de sprijin mucozal este situată la periferia liniei
de sprijin parodontal (axă de basculare),
-factori favorizanţi: -montarea dinţilor artificiali în afara
crestei din motive fizionomice,
-conectorul principal şi elementele de menţinere, sprijin
şi stabilizare se desprind când şaua se înfundă.

Mijloace de diminuare şi oprire a basculării prin înfundare în edentaţiile de cls. a IV-a:

-braţele retentive cele mai distale ale croşetelor Bonwill,
-evitarea de către pacient a inciziei alimentelor,
-realizarea când este posibil a unei inocluzii sagitale,
-sprijin parodontal plasat corect în funcţie de rezilienţa mucoasei crestei frontale (pinten distal
sau mezial).
Bascularea laterală (rotaţiile transversale)
Este caracteristică protezelor scheletate utilizate în edentaţiile de cls.I, a II-a şi a III-a.
Cauze: -montarea greşită a dinţilor artificiali,
-montarea unor dinţi artificiali mai laţi decât lăţimea crestelor,
-linia de sprijin parodontal nu coincide cu axa de rotaţie.
Axa de rotaţie: -este sagitală,
-este localizată de partea activă a arcadei dentare, bascularea
producându-se pe partea inactivă.
Cauze: -interpunerea bolului alimentar între dinţii părţii active=>desprinderea protezei de
pe partea inactivă,
-torus palatin mare=>bascularea se face după un ax sagital care trece prin torus.
Este o tendinţă de deplasare deoarece croşetele de partea inactivă se opun, dar dinţii stâlpi
sunt supuşi unor solicitări nefiziologice.
Mijloace care se opun basculării laterale a protezelor scheletate:
-montarea strictă a dinţilor artificiali pe mijlocul crestei edentate, chiar dacă ocluzia
ajunge să fie inversă,
-linia de sprijin parodontal să coincidă cu muchia crestei edentate,
-folierea corespunzătoare a torusului maxilar astfel încât să se anuleze diferenţa
dintre rezilienţa mucoasei crestelor edentate şi rezilienţa mucoasei torusului.
 PRINCIPIUL BIOFUNCŢIONAL

Reabilitarea funcţiei fizionomice

La nivelul arcadelor dentare artificiale: alegerea formei, culorii, dimensiunilor dinţilor
artificiali în concordanţă cu vârsta, sexul, tipul constituţional şi profesia pacientului
La nivelul şeilor acrilice: concordanţă între culoarea acrilatului roz şi culoarea mucoasei
Refacerea aspectului facial şi prin : poziţionarea corectă a părţilor moi labio-geniene
refacerea şanţurilor faciale
refacerea D.V.O.
Reabilitarea funcţiei fonetice
*Volumul protezei schletate trebuie să fie cât mai redus pt.
-a nu ocupa din volumul cavităţii orale, cu rol de rezonator
-a nu reduce spaţiul pt. limbă,care are rol în producerea fonemelor linguo-dentale
*Când este posibil , proteza scheletată trebuie să lase descoperită zona rugilor palatine
Reabilitarea funcţiei masticatorii
•În cazul protezelor scheletate cu sprijin strict dento-parodontal, gradul de reabilitare al
funcţiei masticatorii este asemănător cu cel reabilitat prin punţile dentare
*În cazul protezelor cu sprijin mixt, gradul de reabilitare masticatorie este variabil,
deoarece, după aplicarea protezei, pacientul păstrează reflexele de masticaţie doar pe
dinţii restanţi. Este necesară o perioadă de acomodare pt. a realiza masticaţia atât pe
dinţii naturali, cât şi pe dinţii artificiali
*Deglutiţia este reabilitată prin poziţionarea mandibulei în R.C.
Reabilitarea funcţiei ocluzale se realizează prin :
-Refacerea D.V.O.
-Realizarea coincidenţei între R.C. şi I.M.
-Montarea dinţilor artificiali frontali în inocluzie sagitală
-Realizarea de ocntacte dento-dentare de tip cuspid-fosetă
Reabilitarea funcţiei de homeostazie
-Proteza scheletată să permită menţierea în timp a tuturor parametrilor sistemului
stomatognat: R.C., rapoartelede ocluzie statice şi dinamice, planil de ocluzie, poziţia
părţilor moi labio-geniene
 PRINCIPIUL PROFILACTIC

*Totalitatea mijloacelor de prevenire a altor afeciuni ale sistemului stomatognat

-Educaţia pacientului privind igiena orală:
- însuşirea de către pacient a tehnicilor de peiaj corecte
- recomandarea de a utiliza apele de gură
-controşul periodic, detartrajul supra-şi subgingival
-Prevenirea pariţiei leziunilor carioase
- realizarea de preparaţii pentru croşete pe dinţii stâlpi doar în smalţ
- lustruirea suprafeţelor de smalţ
-protecţia suprafeţelor dentare preparate cu geluri şi lacuri florurate
- realizarea unui contact cât mai redus între proteză şi dinţii restanţi, pentru ca
fricţiunea să fie cât mai redusă
Prevenirea apariţiei afecţiunilor parodontale
-conectorul principal să se oprească la o distanţă de 5mm de parodonţiul dinţilor restanţi
-conectorii principali dento-mucozali trebuie să se situeze la distanţă prin foliere de
parodonţiul dinţilor restanţi
-conectorii secundari interdentari şi proximali trebuie să se situeze la distanţă de
parodonţiul dinţilor restanţi, respectiv de papila gingivală
-în edentaţiile terminale, pentru a evita efectul de pârghie al croşetelor asupra dinţilor
stâlpi, se recomandă plasarea pintenilor ocluzali în fosetele meziale ale dinţilor care
limitează mazial breşa
Prevenirea afecţiunilor suportului muco-osos
A Prevenirea apariţiei leziunilor mucoasei
-folierea zonelor de mucoasă cenu suportă presiuni: papila incisivă, rafeul median,
rugile palatine, torusul maxilar sau mandibular
-ocolirea frenurilor labiale şi laterale de către şei
-distanţarea barei linguale de mucoasa procesului alveolar
-lustruirea suprafeţelor acrilice
B Prevenirea proceselor de resorbţie şi atrofie osoasă
-folosirea conectorilor principali maxilari cu rol de sprijin pe bolta palatină
- aplicarea elementelor de sprijin parodontal astfel încât distribuţia presiunilor să fie
cât mai uniformă la nivelul dinţilor restanţi şi al şeilor
- extinderea maximă a şeilor protetice, dar în limite fiziologice
- acoperirea zonelor biostatice de către şeile protetice
-utilizarea mujloacelor de menţinere indirectă pentru a evita basculările protezelor
-realizarea unei concordanţe perfecte între morfologia feţei mucozale a protezei şi
suprafaţa câmpului protetic
-folosirea amprentelor compresive mai ales la mandibulă
-realizarea căptuşirilor şi rebazărilor
Prevenirea alterării relaţiilor intermaxilare
-realizarea de proteze acrilice provizorii care testează D.V.O. reabilitată, rapoartele
de ocluzie, poziţia mandibulei faţă de maxilar
-R.C. să corespundă cu I-M.
-proteza scheletată să asigure stabilitatea rapoartelor de ocluzie
 ELEMENTELE COMPONENTE
ALE PROTEZEI PARŢIALE SCHELETATE
Principalele părţi componente ale unei proteze parţiale scheletate sunt:
-conectorii principali
-mijloacele de menţinere, sprijin şi stabilizare
-şeile protetice
-conectorii secundari.
Proteze parțiale mobilizabile elastice
Proteze parțiale mobilizabile scheletate
 1.Conectorii principali
Definiţie: Conectorii principali ai
unei proteze scheletate reprezintă
elemente transversale care realizează
legătura între şeile protetice sau între
şaua protetică de pe o parte a arcadei
cu elementele de menţinere, sprijin şi
stabilizare de pe cealaltă parte a
arcadei.
 Materialulul din care sunt confecţionaţi,conectorii principali
- aliaje metalice
- răşini acrilice.
Topografic, ei pot fi utilizaţi. - la maxilar
- la mandibulă.
Indiferent de tipul de conector utilizat, aceştia trebuie să aibă anumite
proprietăţi. Totodată, fiecare tip de conector are caracteristici
individuale, care îl fac utilizabil în anumite forme de edentaţie parţială.

Caracteristici comune ale conectorilor principali

1. Rigiditatea conectorilor principali reprezintă una dintre
condiţiile esenţiale pe care aceştia trebuie să le îndeplinească
pentru ca întreaga proteză să funcţioneze corect.
Rigiditatea unui conector principal rezultă din
- dimensiunea,
- forma
- structura.
Rigiditatea conectorilor principali este asigurată
- prin lăţime la maxilar
-prin formă şi grosime la mandibulă.

Datorită rigidităţii, conectorii principali asigură transmiterea uniformă

a forţelor ocluzale către toate elementele de sprijin ale protezei
scheletate
2. Asigurarea profilaxiei ţesuturilor câmpului protetic de către
conectorii principali se obţine prin realizarea unor proteze scheletate cu o
stabilitate cât mai bună pe câmpul protetic.
Protezele scheletate stabile prezintă conectori principali stabili,
în timpul exercitării funcţiilor sistemului stomatognat, care nu
traumatizează ţesuturile cu care vin în contact.

Conectorii principali nu trebuie să traumatizeze în timpul inserţiei

sau dezinserţiei protezei scheletate
- parodonţiul marginal al dinţilor restanţi sau
- alte zone ale mucoasei câmpului protetic
La nivelul câmpului protetic maxilar şi mandibular există:
- zone care trebuie despovărate de presiunile exercitate de conectorii
principali
-zone faţă de care conectorii principali trebuie să treacă la distanţă.

La maxilar: - zonele protetice care necesită despovărare sunt papila

incisivă,rugile palatine, rafeul median, torusul palatin;
- zonele protetice faţă de care conectorii principali trebuie
să treacă la distanţă sunt parodonţiul marginal şi torusul
palatin exagerat.
La mandibulă, zonele protetice care trebuie protejate faţă de
conectorul
principal sunt:- mucoasa versantului lingual al procesului alveolar
în regiunea frontală
- parodonţiul marginal al dinţilor restanţi.

Mărimea gradului de despovărare depinde

- de tipul de sprijin al protezei scheletate
- de rezilienţa ţesuturilor pe care se sprijină conectorul principal
3.Asigurarea confortului pacientului se realizează prin:
- confecţionarea unui conector principal simetric faţă de linia
mediană
- proiectarea conectorului principal astfel încât acesta să fie
perpendicular pe planul medio-sagital
-proiectarea conectorului principal astfel încât acesta să evite cât mai
mult posibil zonele cu funcţionalitate crescută ale sistemului
stomatognat; de exemplu, la maxilar, conectorii principali vor fi
proiectaţi astfel încât să ajungă cât mai puţin în zona rugilor
palatine, pentru a nu interfera cu limba în timpul fonaţiei

-redarea de către conectorii principali a caracteristicilor anatomice

ale suprafeţelor pe care le acoperă;
de exemplu, un conector principal maxilar
care acoperă o zonă a bolţii palatine
trebuie să fie plat şi nu bombat,
iar pe faţa externă trebuie
modelate rugile palatine

- acoperirea de către conectorii principali o unei zone minime

din suprafaţa câmpului protetic, dar nu în defavoarea rezistenţei
mecanice a conectorului
- lustruirea perfectă a suprafeţei externe a conectorilor
- realizarea de unghiuri rotunjite în zonele de întâlnire ale
conectorilor principali cu celalte elemente ale protezei, pentru a
se evita retenţiile alimentare sau iritaţiile limbii.
Conectorii principali mandibulari
Conectorii principali mandibulari au aspect de bară şi pot fi localizaţi
- la nivelul mucoasei procesului alveolar, pe versantul lingual sau
vestibular
- la nivel supracingular dentar.
Din punct de vedere topografic, conectorii principali mandibulari se
împart în:
- bara linguală,
- bara vestibulară,
- placa dento-mucozală mandibulară
- conectorul principal dentar.
Bara linguală
Bara linguală reprezintă conectorul principal mandibular cel mai
des folosit în construcţia protezelor scheletate. Pentru a fi corect
utilizată, bara linguală şi versantul lingual al procesului alveolar
trebuie să respecte mai multe condiţii
Înălţimea procesului alveolar
Procesul alveolar trebuie să
aibă o înălţime de cel puţin 9mm,
între fundul de sac lingual şi
parodonţiul marginal

Dimensiunile barei linguale

Bara linguală trebuie să aibă o înălţime de 4-5mm şi o grosime
de 1mm la nivelul marginii superioare şi de 3mm la nivelul marginii
inferioare
Forma pe secţiune
Bara linguală poate avea pe secţiune diferite forme: rotundă, ovală,
eliptică. Cea mai adecvată formă este considerată cea semipiriformă

Poziţionarea barei linguale

Bara linguală este poziţionată în dreptul versantului lingual
al procesului alveolar, între parodonţiul marginal al dinţilor
restanţi şi fundul de sac lingual. Marginea superioară a barei
linguale trebuie să fie situată la o distanţă de 4-5mm de parodonţiul
marginal, iar marginea inferioară trebuie să vină în contact cu
mucoasa planşeului oral, fără a incomoda mişcările funcţionale
ale acestuia sau ale frenului lingual
Distanţarea barei linguale
Bara linguală trebuie să se situeze la distanţă
- în sens vertical,faţă de parodonţiul
marginal al dinţilorrestanţi,

- în sens orizontal, faţă de mucoasa versantului lingual al procesului

alveolar 0,3mm şi 2mm
- de forma anatomică a versantului lingual al procesului alveolar,
- de orientarea axelor de implantare ale dinţilor restanţi şi
- de rezilienţa mucoasei crestelor alveolare.
 Zonele de minimă rezistenţă
Zonle de minimă rezistenţă ale unei
bare linguale sunt reprezentate de:
-zona de unire cu şeile protetice
-zona de unire cu conectorii secundari
- zona de mijloc a barei linguale

Construcţia protetică alcătuită din bară linguală şi croşet continuu

a fost denumită “dublă bară linguală”

Croşetul continuu este situat pe feţele linguale

ale dinţilor frontali mandibulari restanţi,
în zona supracingulară a acestora.
La extremităţi, croşetul continuu se spijină
pe pinteni ocluzali sau incizali, pentru a
elimina efectul disortodontic de vestibularizare
a dinţilor frontali
Rolurile croşetului continuu sunt multiple:
- contribuie la creşterea rezistenţei mecanice a barei linguale
prin rigidizarea acesteia
- contribuie la sprijinul dento-parodontal al protezei
- contribuie la menţinerea indirectă a protezei scheletate,
având rol de element antibasculant
- contribuie la stabilizarea protezei scheletate în sens mezio-distal
- contribuie la solidarizarea dinţilor restanţi
- contribuie la refacerea punctelor de contact pierdute prin migrarea
orizontală a dinţilor restanţi

În cazul în care între incisivii

centrali mandibulari există o
diastemă sau între alţi dinţi există
o tremă, croşetul continuu va
prezenta o buclă, pentru a nu fi
vizibil din normă frontală
 În situaţiile clinice când există
breşe frontale, se pot aplica dinţii
artificiali pe croşetul continuu

Dimensiunile croşetului
continuu sunt de 2-3mm
lăţime şi 1mm grosime,
iar forma acestuia este
semiovală pe secţiune
 Când croşetul continuu are
rol de solidarizare a dinţilor
restanţi, prelungindu-se şi pe
dinţii laterali, este necesar,
ca între bara linguală şi croşet,
să existe conectori secundari,
care să asigure rezistenţa mecanică
a acestei construcţii
2. Placa dento-mucozală mandibulară
Porţiunea superioară, dentară, a plăcii
este subţire, are o grosime de 0,40-0,50mm
şi se termină pierdut pe dinţii frontali
mandibulari în zona supracingulară.
Marginea inferioară a plăcii dento-mucozale
este rotunjită şi este situată în fundul de sac
lingual,fără a incomoda, însă, mişcările
funcţionale ale musculaturii planşeului
oral sau mobilitatea frenului lingual
 Protecţia parodonţiului marginal al
dinţilor restanţi
- prin decoletarea plăcii linguale
- prin distanţarea ei prin foliere
faţă de mucoasa parodontală şi papilele
gingivale interdentare.
Grosimea folierii: 0,20mm.
La extremităţi, placa dento-mucozală se termină prin pinteni ocluzali
sau gheruţe incizale, pentru a elimina efectul disortodontic.
Principalele indicaţii de utilizare ale plăcii linguale sunt:
- în cazul în care în edentaţiile cu breşe terminale există creste edentate
cu atrofie accentuată
- în cazul în care nu se poate utiliza o bară linguală datorită existenţei
unui proces alveolar cu înălţime mică
- în cazul în care situaţiile clinice de mai sus se asociază cu o breşă în
zona frontală, utilizarea plăcii linguale este oportună, deoarece permite
înlocuirea dintelui absent prin fixarea pe placă a dintelui artificial
corespunzător.
În cazul în care placa dento-mucozală se întinde şi în
zona laterală a arcadei, aceasta se termină pierdut pe
feţele orale ale dinţilor laterali, până în apropierea
feţelor ocluzale ale acestora.
Interdentar,
placa linguală
ajunge până
la nivelul
punctelor de
contact
interdentar.
 3. Bara vestibulară
Bara vestibulară este un conector principal
mandibular plasat pe versantul vestibular
al procesului alveolar.
Forma, dimensiunile şi poziţionarea
acesteia sunt asemănătoare cu cele
ale barei linguale.

Deosebirea constă în faptul

că lungimea barei
vestibulare este mai mare
decât a barei linguale,
ceea ce impune măsuri
suplimentare de creştere
a rezistenţei mecanice
 Indicaţiile utilizării barei vestibulare sunt:
- în cazul inserţiei înalte a planşeului oral când nu se poate utiliza
bara linguală
- în cazul existenţei unor dinţi frontali mandibulari cu lingualizare
exagerată sau a unui torus mandibular foarte mare, care ar determina
plasarea barei linguale la o distanţă foarte mare de versantul lingual
al procesului alveolar acest fapt ar conduce la micşorarea spaţiului
pentru limbă, ceea ce ar crea pacientului disconfort şi dificultăţi de
folosire a protezei scheletate
Dezavantajele barei vestibulare sunt:
- disconfortul pacientului
- modificarea reliefului buzei inferioare
- determinarea de iritaţii ale mucoasei
mobile vestibulare
 4. Conectorul principal dentar
Conectorul principal dentar este un conector principal mandibular
asemănător cu croşetul continuu.
Diferenţa constă în faptul că lăţimea şi
grosimea conectorului dentar sunt mai
mari decât cele ale croşetului continuu.

Indicaţia majoră a conectorului dentar este atunci când nu se poate

utiliza o bară linguală, deoarece planşeul oral este inserat prea
aproape de rebordul alveolar.
Pentru a putea fi utilizat în condiţii optime, este necesar ca
dinţii frontali mandibulari pe care se aplică să fie înalţi şi verticali
Extremităţile mezială şi distală
conectorului dentar se termină
în şeile protetice sau prin
intermediul braţelor unui croşet

Conectorii principali maxilari

Caracteristici generale ale conectorilor principali maxilari
Conectorii principali maxilari sunt elemente componente ale
scheletului metalic al unei proteze scheletate, având aspect de plăcuţe
metalice late şi cu grosime mică.
Dimensiunile conectorilor principali maxilari
- Lăţimea minimă a aceastora trebuie să fie egală cu lungimea
breşei edentate
- Grosimea variază între 0,40-0,60mm

Cu cât lăţimea este mai mare,

cu atât grosimea este mai mică
- Conectorii principali maxilari vin în contact cu mucoasa palatină,
transmit presiuni ocluzale către suportul osos al bolţii palatine,
deci au sprijin muco-osos.
- Marginile conectorilor principali maxilari
trebuie să se situeze la o
distanţă de 5mm de parodonţiul
marginal al dinţilor restanţi
- Conectorii principali maxilari se situează la
distanţă faţă de anumite zone ale câmpului
protetic, zone care trebuie despovărate faţă de
presiunile ocuzale: papila incisivă, rugile
palatine, torusul palatin, rafeul median,
parodonţiul marginal.
Tipurile de conectori principali maxilari
Principalele tipuri de conectori principali maxilari sunt:
- plăcuţa mucozală cu lăţime redusă,
- plăcuţa mucozală cu lăţime mare,
- plăcuţa mucozală anterioară şi posterioară,
- plăcuţa mucozală în formă de U,
- plăcuţa dento-mucozală,
- placa palatină completă.
1. Plăcuţa mucozală cu lăţime redusă
Este indicată în edentaţiile intercalate, laterale, încadrate în clasa a III-a
Kennedy, când protezele scheletate utilizate au sprijin strict
dento-parodontal.
Dimensiunile plăcuţei mucozale sunt:
- lăţime egală cu lungimea breşei edentate
- grosime variabilă între 0,40mm şi 0,60mm
când grosimea este minimă se impune
îngroşareaacesteia în centru şi la extremităţi
Plăcuţa mucozală trebuie să protejeze anumite
zone ale câmpului protetic prin foliere:
- zona torusului palatin prin foliere de 0,50-1mm
- zona rafeului median prin foliere de 0,30-0,40mm.
Plăcuţa mucozală cu lăţime redusă
- nu ajunge în zona rugilor palatine.
- nu transmite presiuni masticatorii către
suportul osos al acesteia, deci are sprijin strict
dento-parodontal
2. Plăcuţa mucozală cu lăţime mare
Plăcuţa mucozală cu lăţime mare este indicată în edentaţiile cu breşe
terminale, adică în edentaţiile de clasele I şi a II-a Kennedy.
Condiţii necesare utilizării plăcuţei mucozale cu lăţime mare sunt:
- crestele edentate să fie bine reprezentate,
- să existe mai mult de şase dinţi restanţi
- torusul palatin să fie absent sau de dimensiuni mici.
Dimensiunile şi întinderea plăcuţei mucozale cu lăţime mare sunt:
- lăţime este egală cu lungimea breşei edentate; acest conector acoperă
2/3 din suprafaţa bolţii palatigrosime este de 0,40mm
- limita anterioară este situată situată în zona rugilor palatine, fiind
reprezentată de o linie imaginară care trece prin pintenii ocluzali
cei mai anteriori
-limita posterioară este situată anterior de linia Ah marginea anterioară
este plasată în depresiunea dintre două rugi palatine, şi nu pe proeminenţa
unei rugi, pentru a fi mai puţin sesizată de pacient cu limba, în timpul
vorbirii, fiind, deci, mai confortabilă pentru acesta
 La nivelul zonei de unire a
plăcuţei mucozale cu şeile matalice
se modelează două praguri,
unul mucozal şi altul extern.
La nivelul acestor praguri
se termină acrilatul şeilor

Plăcuţa mucozală cu lăţime mare trebuie să asigure,

protecţia unor zone protetice negative ale câmpului protetic:
- la nivelul parodonţiului marginal al
dinţilor restanţi prin decoletare
pe o distanţă de 5mm
- la nivelul torusului palatin
prin foliere de 0,50-1mm
- la nivelul rafeului median
prin foliere de 0,30-0,40mm
- la nivelul rugilor palatine
prin foliere de 0,20-0,30mm
3. Plăcuţa mucozală anterioară şi posterioară
- Este denumită şi plăcuţă fenestrată
- Este indicată în orice tip de edentaţie
- Este utilizată în mod obligatoriu
la pacienţii cu torus palatin
situat în mijlocul bolţii palatine
sau la pacienţii care
tolerează cu dificultate o
placă palatină completă

Caracteristicile plăcuţei mucozale fenestrate sunt:

- are formă de paralelogram cu unghiuri rotunjite
- are rigiditatea cea mai mare dintre conectorii principali maxilari
- nu acoperă zona centrală a bolţii palatine
- este formată dintr-o plăcuţă anterioară şi o plăcuţă posterioară,
unite prin două benzi laterale
Dimensiunile şi caracteristicile plăcuţei anterioare sunt:
-lăţimea este de 6-9mm
-marginea anterioară este situată între două rugi palatine,
la 5mm de parodonţiul dinţilor frontali şi paralel cu acesta
-marginea anterioară a plăcuţei anterioare
nu trebuie să depăşească limita anterioară,
care este reprezentată de o linie ce uneşte
cei mai anteriori pinteni ocluzali
Dimensiunile şi caracteristicile
plăcuţei posterioare sunt:
-lăţimea este de 4-5mm
-marginea posterioară este situată în
apropierea zonei Ah
-pe secţiune are formă semiovală,
având aspect aproape de bară.
Cele două plăcuţe sunt unite prin două benzi laterale, care au o lăţime
de 5-6mm. Aceste benzi sunt situate la 5mm de parodonţiul dinţilor
laterali şi paralele cu acesta. Plăcuţa mucozală fenestrată trebuie
să asigure despovărarea prin foliere a rugilor palatine.
4. Plăcuţa mucozală în formă de U
Plăcuţa mucozală în formă de U, cu concavitatea spre
posterior, este indicată numai la pacienţii care prezintă
un torus palatin mare, situat în treimea posterioară a
bolţii palatine.
Marginea anterioară a plăcuţei este situată la 5mm de
parodonţiul marginal al dinţilor restanţi, iar marginea
posterioară ajunge până în apropierea bazei torusului
palatin. Deoarece rigiditatea acestui conector principal
este scăzută, grosimea lui
trebuie să fie de 0,60mm.
Condiţiile de protecţie a
zonelor protetice negative
sunt la fel ca la ceilalţi
conectori principali maxilari.
5. Plăcuţa dento-mucozală
Plăcuţa dento-mucozală maxilară
este indicată la pacienţii cu edentaţii
terminale, la care, însă, există
anumite condiţiianatomice şi anume:
-există puţini dinţi restanţi, doar din
grupul frontal;
-crestele edentate sunt bine reprezentate;
-există torus palatin situat în zona
posterioară a bolţii palatine.
Dimensiunile şi caracteristicile plăcuţei dento-mucozale sunt:
-lăţimea trebuie să fie realizată
în concordanţă cu grosimea,
în scopul asigurarii rigidităţii
conectorului principal
- marginea anterioară se termină
pierdut la nivelul dinţilor restanţi;
- la nivelul dinţilor frontali se termină pierdut,
sprijinindu-se pe trepte supracingulare
- marginea posterioară este curbă cu
concavitatea spre posterior,
ocolind torusul palatin.
Acest conector realizează protecţia
zonelor negativeale câmpului protetic astfel:
- parodonţiul dinţilor frontali prin foliere de 0,20mm
- parodonţiul dinţilor laterali prin decoletare de 5mm
- papila incisivă şi rugile palatine prin foliere de 0,20-0,30mm
5Placa palatinală completă
Placa palatinală completă este indicată
la pacienţii cu edentaţii terminale, dar în anumite condiţii şi anume:
- când există puţini dinţi restanţi, doar cei din zona frontală,
- crestele edentate sunt atrofiate.
Limita anterioară a plăcuţei este situată asemănător cu cea a plăcuţei
dento-mucozale
Placa palatinală completă are sprijin mixt: muco-osos,
prin porţiunea care acoperă bolta palatină, şi dento-parodontal,
prin porţiunea care acoperă dinţii.
Sprijinul dento-parodontal este
aigurat prin crearea unor trepte
supracingulare pe dinţii frontali,
pe care se sprijină placa, şi prin
utilizarea unor gheruţe incizale.
Interdentar, placa palatinală
completă ajunge până la nivelul
punctelor de contact.
În cazul în care există treme
sau diasteme, placa palatinală
poate fi întreruptă la nivelul
corespunzător,pentru a nu
afecta fizionomia pacientului.
Faţa externă a plăcii trebuie
să redea morfologia suprafeţei anatomice pe care o acoperă
Grosimea plăcii palatinale complete este de 0,40mm.
Această grosime este suficientă pentru a asigura rigiditatea
conectorului, deoarece lăţimea acestuia este mare.
Despovărarea zonelor protetice negative ale câmpului protetic
se realizează asemănător ca la plăcuţa dento-mucozală.
Menţinerea unei proteze scheletate care are drept conector principal
o placă palatinală completă este favorizată de apariţia fenomenelor
de adeziune, care se manifestă între mucoasa bolţii palatine şi suprafaţa
mucozală a plăcii. Pentru a facilita apariţia acestor forţe de adeziune,
marginea posterioară a plăcii trebuie să se situeze la nivelul zonei Ah.
Efectele negative ale conectorilor principali dento-mucozali
Conectorii principali dento-mucozali au efecte negative asupra
zonelor de sprijin ale câmpului protetic.
Datorită faptului că aceşti conectori au sprijin dento-parodontal şi
muco-osos, efectele negative vor fi observate atât la nivelul dinţilor
restanţi, cât şi la nivelul mucoasei protetice din zonele de sprijin.
Principalele efecte negative ale conectorilor principali
dento-mucozali sunt:
-leziuni carioase ale dinţilor restanţi
-modificări de poziţie ale dinţilor restanţi
-leziuni inflamatorii ale parodonţiului marginal al dinţilor restanţi
-leziuni inflamatorii ale mucoasei care se află în contact cu
conectorul principal
Cauzele efectelor negative ale conectorilor principali dento-mucozali
se pot clasifica în mai multe categorii.
O primă categorie o reprezintă presiunile masticatorii exagerate
exercitate de conectori asupra ţesuturilor de sprijin, presiuni datorate:
-absenţei sprijinului parodontal
prin ruperea sau fracturarea elementelor de sprijin parodontal,
-insuficienţei sau inexistenţei protecţiei prin foliere a zonelor protetice
care necesită despovărare,
-absenţei tratamentelor proprotetice în scopul asigurării sprijinului
parodontal,
-absenţei elementelor de stabilizare
-atrofiei crestelor edentate, urmată de bascularea protezei,
dimensiunilor prea înguste ale conectorilor primcipali maxilari
-absenţei sau fracturării elementelor contrabasculante
O altă categorie este reprezentată de lipsa de igienă a gurii şi protezei
scheletate a pacientului. Acumularea resturilor alimentare sub conectorul
principal favorizează dezvoltarea plăcii bacteriene. Aceasta constituie
principala cauză a apariţiei leziunilor carioase şi parodontale.
O ultimă categorie o constituie suprasolicitarea tisulară datorată
purtării permanente, zi şi noapte a protezelor scheletate.
 EDENTAŢIA PARŢIALĂ
Definiţie: afecţiune a sistemului stomatognat caracterizată prin absenţa unuia sau a mai multor
dinţi de pe arcada dentară.
Totală = sunt absenţi
toţi dinţii
Subtotală = sunt prezenţi
Clasificarea tipurilor nu mai mult
de edentaţii în funcţie de 3 dinţi
de numărul dinţilor restanţi
Parţială = sunt absenţi nu
mai mult de
12 dinţi

redusă intinsă extinsă

Clasificarea lui E.Costa
Clasificarea lui E.Costa a fost realizată după criteriul topografic.
Enunțarea formei clinice trebuie să înceapă întotdeauna la maxilar, în partea dreaptă
și să se termine în partea mandibulară stângă, existând astfel:
1. edentație frontală prin absența unuia sau mai multor incisivi sau a caninului;
2. edentație laterală, prin absența unora dintre premolari și molari, breșa edentată
fiind delimitată atât mezial cât și distal de dinți restanți;
3. edentație terminală, breșa fiind delimitată numai mezial de dinți restanți, lipsind
premolarii și molarii;
4. edentație mixtă când la nivelul arcadei există toate tipurile de breșe: terminale,
laterale, frontale;
•Bereșele de pe aceeași hemiarcadă se delimitează prin virgulă, iar cele de pe
hemiarcada opusa cu “-“ sau “M”.

•Citirea edentației se face de la dreapta la stânga pentru maxilar,apoi la mandibul.

•Breșa rezultată prin absența 1-2 dinți este considerată redusă, breșă cu 3-4dinți
edentație intinsă, edentație subtotală atunci când exista 1-4 dinți restanți pe arcadă.

•O singura breșă frontal chiar daca depășește linia mediană primește o singură
denumire.

Când breșa cuprinde atât regiunea lateral cât și cea frontală se numește dentație
extinsă.
 Clasificarea
edentaţiilor după Kennedy

Clasa I Clasa a II-a

Clasa a III-a Clasa a IV-a