Efectele Deciziei CCR nr.

250/2019 asupra instituției

schimbării încadrării juridice în cursul judecății
juridice.ro/essentials/3087/efectele-deciziei-ccr-nr-250-2019-asupra-institutiei-schimbarii-incadrarii-juridice-in-
cursul-judecatii

10.07.2019

1. Introducere

Referitor la momentul procesual al discutării și

actul procesual (încheiere, sentință sau decizie)
prin care se dispune cu privire la schimbarea
încadrării juridice, în practica judiciară,
anterioară Deciziei CCR nr. 250/2019, opinia
majoritară era în sensul că această operațiune
juridică se poate realiza după terminarea
cercetării judecătorești (în cauzele cu procedură
obișnuită) sau în condițiile art. 377 alin. (4) C.
proc. pen. (în cauzele cu procedură simplificată) și era soluționată, în cele mai multe
cazuri, direct prin hotărârea judecătorească de dezinvestire (sentinţă sau decizie, în
funcţie de stadiul procesual al pricinii – primă instanță sau apel).

Fiind sesizată cu o excepție de neconstituționalitate, având ca obiect dispozițiile din

Codul de procedură penală aplicabile situației în care se pune problema schimbării
încadrării juridice în faza judecății, prin Decizia nr. 250/2019, Curtea Constituțională a
statuat că „dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din Codul de
procedură penală sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se
pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare
printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei”[1].

După publicarea Deciziei nr. 250/2019, în mediul juridic au apărut primele analize ale
consecințelor juridice ce urmează a fi produse de această hotărâre.

2. Ce este schimbarea încadrării juridice a faptei?

Prealabil analizării efectelor Deciziei nr. 250/2019 asupra cauzelor penale pendinte sau
soluționate definitiv anterior publicării acestei decizii, pentru a putea exprima puncte
de vedere cât mai fundamentate, se impune conturarea accepțiunii conceptului de
1/12
încadrare juridică.

Uneori, ca expresie echivalentă celei de încadrare juridică, în teorie și practică este

utilizată (este adevărat, mai rar) sintagma „calificare juridică”. Este recomandabilă
evitarea folosirii acestor expresii – încadrare juridică și calificare juridică – ca similare,
deoarece legiuitorul le atribuie semnificații diferite.

Dispoziții relevante, care susțin afirmația de mai sus, se găsesc în art. 49 C. proc. pen.,
conform căruia: „(1) Instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne
competentă a o judeca, chiar dacă, după schimbarea încadrării juridice (s.n.),
infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare.

(2) Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă (s.n.), intervenită în cursul
judecării cauzei, nu atrage necompetenţa instanţei, în afară de cazul când prin acea
lege s-ar dispune altfel”.

Din dipozițiile legale citate, rezultă că schimbarea încadrării juridice este o operațiune
efectuată de organul judiciar competent (instanță), în timp ce schimbarea calificării
faptei este apanajul legiuitorului.

O scurtă incursiune în doctrina de specialitate și în jurisprudența privitoare la această

materie relevă o gamă largă de formulări ale definiției încadrării juridice. Redăm în
continuare câteva dintre ele:
– Schimbarea încadrării juridice „cuprinde toate textele a căror îmbinare realizează în
mod complet caracterizarea juridică a faptei”[2];
– Schimbarea încadrării juridice este „introducerea faptei în tiparul legii”[3];
– Schimbarea încadrării juridice este o „operațiune ce se realizează în procesul
aplicării legii penale” vizând, pe lângă indicarea normei de incriminare, și „ aplicarea
normelor din partea generală a Codului penal, referitoare la tentativă, participație,
pluralitate de infracțiuni, circumstanțe agravante sau atenuante”[4];
– Schimbarea încadrării juridice este „acea operațiune efectuată de organul judiciar,
de stabilire a concordanței depline între fapta săvârșită și norma de incriminare a
acesteia, precum de dispozițiile penale generale aplicabile în tragerea la răspundere
penală a făptuitorului pentru fapta săvârșită”[5];
– „Încadrarea juridică a faptei înseamnă stabilirea textului de lege care o prevede şi o
sancţionează şi caracterizarea ei ca infracţiune potrivit acestui text. Ea presupune
stabilirea textului de lege care prevede infracţiunea în varianta tip sau, dacă este cazul,
într-o variantă agravată sau calificată ori într-o variantă mai puţin gravă în comparaţie
cu cea tipică. Dacă fapta constituie tentativă, încadrarea juridică implică stabilirea atât a
textului de lege care prevede infracţiunea şi pedeapsa aplicabilă, cât şi a textului care
prevede pedepsirea tentativei acelei infracţiuni. În caz de participaţie, încadrarea
juridică presupune, pe lângă stabilirea textului incriminator al faptei, şi determinarea
contribuţiei fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii, precum şi stabilirea textului
de lege care prevede şi sancţionează acea contribuţie. În fine, în caz de pluralitate de
infracţiuni sau de acte de executare, încadrarea juridică presupune stabilirea în plus a
faptului dacă această pluralitate constituie concurs de infracţiuni, recidivă, pluralitate
2/12
intermediară sau infracţiune continuată. De asemenea, încadrarea juridică implică
stabilirea dispoziţiilor legale incidente”[6];
– Schimbarea încadrării juridice constă în „stabilirea textului de lege care prevede
infracțiunea în varianta tip sau, dacă este cazul, într-o variantă agravată sau
calificată ori într-o variantă mai puțin gravă raportat la varianta tipică. Dacă fapta
constituie tentativă, încadrarea juridică implică atât stabilirea textului de lege care
prevede infracțiunea și pedeapsa aplicabilă, cât și a textului care prevede pedepsirea
tentativei acelei infracțiuni. În caz de participație, încadrarea presupune și stabilirea
contribuției fiecărui participant și arătarea textului de lege ce o prevede. În caz de
pluralitate de infracțiuni sau acte de executare, încadrarea juridică înseamnă
arătarea textelor de lege care prevăd concursul, recidiva ori forma continuată”[7];
– „Noțiunea de „încadrare juridică” reprezintă „corespondența dintre fapta materială
și norma sau normele legale ce i se aplică”. Astfel, scopul încadrării este de a găsi
raportul exact dintre fapta și norma penală. Stabilirea încadrării juridice a faptei este
esențială deoarece reprezintă în mod implicit și stabilirea temeiului juridic al
răspunderii penale. În caz contrar, dacă o faptă nu se poate circumscrie pe o
încadrare juridică penală, respectiva faptă nu va constitui infracțiune[8]”;
– „încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organele judiciare a unei
concordanţe între conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul concret al acesteia. De
pildă, se poate schimba încadrarea juridică dintr-o infracţiune în altă infracţiune,
însă cu reţinerea aceleiaşi laturi obiective, dar cu urmări sau cu împrejurări diferite.
Aşadar, schimbând încadrarea juridică a faptei, instanţa constată ca săvârşită
aceeaşi faptă prevăzută în actul de sesizare, însă cu reţinerea sau înlăturarea unor
împrejurări de care nu/se face vorbire în rechizitoriu” (Decizia CCR nr.253 din 25
aprilie 2017[9], paragraful 30);
– „ceea ce se urmărește prin schimbarea încadrării juridice este restabilirea unității
structurale dintre faptă și încadrarea ei, în situațiile în care, fie operația în sine, care
a adus la identificarea normei de drept, a fost greșită, fie datele în care fapta s-a
săvârșit nu au fost corect reținute” (Decizia ICCJ nr. 2093/2010[10])

Plecând de la dispozițiile legale relevante (art. 49, art. 377 și art. 386 C. proc. pen. etc.),
luând în considerare opiniile exprimate în literatura de specialitate și jurisprudență,
consider că încadrarea juridică este operațiunea, efectuată de organele judiciare,
de stabilire a corespondenței între fapta pretins comisă și modelul abstract
rezultat din norma de incriminare incidentă, cu reținerea normelor
generale aplicabile (privind participația și cauzele de atenuare sau agravare a
răspunderii penale).

Cu alte cuvinte, încadrarea juridică a faptei cuprinde obligatoriu norma de incriminare,

în forma efectiv aplicabilă în cauză (variantă simplă, variantă agravată, varianta
atenuată, variantă asimilată) și, eventual (în funcție de situația speței), normele
generale privind participația (coautoratul, instigarea și complicitatea), pluralitatea de
infracțiuni (recidiva, concursul de infracțiuni și pluralitatea intermediară), tentativa,
infracțiunea continuată și circumstanțele atenuante sau agravante. Spre exemplu, Q a
comis infracțiunea de complicitate la tentativă de omor, în condițiile circumstanțelor
3/12
provocării și săvârșirii faptei de trei sau mai multe persoane împreună, prevăzută de art.
48 C. pen. rap. la art. 32 C. pen. și art. 188 C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C.
pen. și art. 77 alin. (1) lit. a) din același Cod.

Schimbarea încadrării juridice nu se poate dispune dacă aceasta ar presupune o altă

faptă (care are, în fapt, alte elemente constitutive) sau o faptă amplificată prin alte acte
materiale aparţinând infracţiunilor continuate sau complexe[11], deoarece am fi în
prezența unei extinderi a obiectului sesizării, posibilitate exclusă de plano de către
Codul de procedură penală în vigoare.

De exemplu, în ipoteza în care o persoană a fost trimisă în judecată pentru comiterea

unei infracțiuni simple sau continuate, dacă din cercetarea judecătorească rezultă cu
certitudine că aceasta a comis mai multe acte materiale decât cele reținute în actul de
sesizare, noile acte descoperite nu vor putea forma obiect al judecății. Sau, de pildă, în
situația în care o persoană este trimisă în judecată pentru furt, dacă din cercetarea
judecătorească rezultă neîndoios că aceasta a săvârșit acțiunea de sustragere prin
amenințare, instanța va rămâne sesizată cu fapta de furt și nu va putea schimba
încadrarea juridică în tâlhărie.

3. Examinarea efectelor Deciziei CCR nr. 250/2019

3.1. Care sunt încheierile ce intră sub incidența Deciziei CCR nr. 250/2019?

Decizia CCR nr. 250/2019 vizează atât încheierile prin care instanța respinge, cât și pe
cele prin care instanța admite schimbarea încadrării juridice?

După lectura prima facie, la cald, a Deciziei nr. 250/2019, pare mai plauzibilă teza că
această hotărâre are în vedere atât încheierile prin care instanța pune în discuție, dar
menține încadrarea juridică, cât și pe cele prin care instanța, după punerea în discuție,
dispune schimbarea încadrării juridice a faptei descrise în actul de sesizare. La acest
punct de vedere a ajuns și domnul avocat drd. A. Stan, după ce a efectuat o analiză a
considerentelor și dispozitivului Deciziei nr. 250/2019. Pe scurt, acesta conchide:
„Orice pronunțare asupra unei cereri de schimbare (propusă de părți sau invocată din
oficiu), chiar dacă ea este în sensul menținerii încadrării date prin actul de sesizare,
trebuie realizată separat de hotărârea privitoare la fondul cauzei penale”[12].

Având senzația că-mi scapă ceva, am lecturat din nou considerentele Decizei nr.
250/2019 și, de data aceasta, am fost tentat să cred că opinia contrară se bazează pe
cele mai grele argumente, pentru că, în toate cazurile în care instanța menține
încadrarea juridică existentă în actul de sesizare, in concreto nu poate exista o vătămare
efectivă a dreptului la un proces echitabil sau a dreptului la apărare.

De asemenea, din conținutul paragrafelor 42 și 46 ale considerentelor Deciziei nr.

250/2019 pare a rezulta teza că instanța de contencios constituțional a avut în vedere
numai acele ipoteze în care instanța schimbă încadrarea juridică, iar nu și cazurile în
care aceasta păstrează încadrarea juridică existentă. Astfel, în cuprinsul paragrafului 42
al deciziei, Curtea arată: „numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin
4/12
hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii
încadrări juridice, însă anterior soluționării cauzei, prin sentință sau decizie, asigură
caracterul echitabil al procesului și posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări
efective, în procesul penal, de către inculpat, în condițiile în care doar în raport cu o
încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul
acestuia, inculpatul își poate face apărări concrete”. Iar în paragraful 46, Curtea
statuează: „pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal şi în vederea
exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare
care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală –
conformitatea cu dispoziţiile din Constituţie şi Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale este aceea care impune ca schimbarea
încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către
instanţa de judecată prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei (s.n.),
ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior
soluţionării fondului cauzei”.

În susținerea acestei opinii pot fi invocate și dispozițiile art. 377 alin. (4) sau 386 alin.
(1) C. proc. pen. Astfel, conform art. 377 alin. (4) C. proc. pen.: „Dacă instanţa constată,
din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, că încadrarea juridică dată faptei prin
actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi
să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă.
Dispoziţiile art. 386 alin. (2) se aplică în mod corespunzător”. Iar potrivit art. 386 alin.
(1) C. proc. pen: „Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei
prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie
noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei
mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea”.

În ambele norme citate (art. 377 și art. 386 C. proc. pen.) apare pasajul „ încadrarea
juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată”, ceea ce aparent
susține concluzia că legiuitorul a avut în vedere numai ipoteza în care instanța schimbă
încadrarea juridică.

În pofida argumentelor prezentate mai sus, recitind cu atenție sporită dispozitivul

Deciziei nr. 250/2019, mi se pare că acesta este foarte clar, statuând: „dispoziţiile (…)
sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire
la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare (s.n.)
printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei ”.

Din acest pasaj al dipozitivului Deciziei nr. 250/2019 reiese, fără putință de tăgadă, că
instanța se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice printr-o
hotărâre care nu rezolvă fondul cauzei. Or, pronunțarea cu privire la schimbarea
încadrării juridice înseamnă stabilirea încadrării juridice, după prealabila
discutare în contradictoriu a acesteia, și poate consta fie în menținerea, fie în
modificarea încadrării stabilite în actul de sesizare.

5/12
Într-adevăr, instanța se poate pronunța atât în sensul menținerii încadrării juridice
existente în actul de sesizare, cât și în sensul modificării (schimbării) acesteia.
Formularea „dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei
prin actul de sesizare urmează a fi schimbată” nu exclude ca instanța, după finalizarea
dezbaterilor, să aprecieze că încadrarea juridică reținută în actul de sesizare este corectă
și să păstreze încadrarea juridică existentă.

Din folosirea verbului a pronunța, rezultă voința Curții Constituționale de a statua că

orice hotărâre (pronunțare) a instanței, indiferent că este de schimbare sau menținere,
referitoare la încadrarea juridică a faptei, în contextul dispozițiilor art. 377 alin. (4) și
art. 386 alin. (1) C. proc. pen., trebuie să fie materializată – instrumentum probationis
– într-o încheiere (hotărâre prin care nu se soluționează fondul cauzei).

Dintr-o altă perspectivă, fiind cert că dispozitivul Deciziei nr. 250/2019 nu face
distincție, în funcție de felul soluției (de menținere sau schimbare a încadrării juridice),
nici interpretului nu-i este permis să facă deosebire (ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus), deaorece s-ar restrânge în mod justificat câmpul de aplicare al
acestei decizii.

În fine, presupunând că greutatea argumentelor care sprijină cele două opinii ar fi

sensibil egală, nu vedem nicio rațiune pentru care instanțele să nu se pronunțe prin
încheieri ori de câte ori soluționează o chestiune privind schimbarea încadrării juridice.
Spre exemplu, dacă după terminarea cercetării judecătorești, judecătorul cauzei pune în
discuție schimbarea încadrării juridice, invocată din oficiu sau de părți, în cazul în care
consideră că aceasta nu trebuie modificată, trebuie să se pronunțe anterior intrării în
dezbateri pentru ca părțile să-și poată formula punctele de vedere în raport de o
încadrare juridică certă. Replica potrivit căreia, dacă judecătorul nu s-a pronunțat prin
încheiere, înseamnă că va menține încadrarea juridică existentă nu satisface exigențele
dreptului la un proces echitabil si ale dreptului la apărare, deoarece atât timp cât
judecătorul nu s-a pronunțat într-un sens părțile nu sunt sigure în privința obiectului
judecății. De altfel, nu există o rațiune superioară care să justifice diferențierea de regim
juridic între cele două ipoteze – dispunerea schimbării încadrării juridice și păstrarea
acesteia.

În concluzie, consider că Decizia nr. 250/2019 este, ca natură, o decizie interpretativă și

are ca sferă de aplicare orice pronunțare (soluție, rezolvare, hotărâre) a instanței cu
privire la încadrarea juridică a faptei, indiferent dacă, după dezbatere, instanța menține
sau modifică încadrarea existentă și fără să conteze organul sau partea care a invocat
chestiunea încadrării juridice.

3.2. Efectele asupra cauzelor pendinte sau definitiv soluționate

A. În cauzele soluționate definitiv

6/12
Față de împrejurarea că dispozițiile ce formează obiect al deciziei interpretative
analizate fac parte din dreptul procesul penal, considerăm că, în principiu, este exclusă
incidența Deciziei nr. 250/2019 în ceea ce privește cauzele definitiv
rezolvate la data publicării acesteia în Monitorul Oficial (a se vedea Decizia CCR nr.
651/2018). Singura excepție o constituie cauzele în care a fost invocată excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 377 (4) sau 386 (1) C. proc. pen., anterior
publicării Deciziei nr. 250/2019.

Jurisprudența Curții Constituționale este în sensul celor susținute mai sus. Astfel, prin
Decizia nr. 126/2016, aceasta a stabilit următoarele: „În privinţa cauzelor care nu se află
pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii,
fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea reţine că partea
nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a
Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar
consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut (…) în mod
excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost
invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării
în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea acestea au
fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare
de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. Cererea de
revizuire urmează a fi soluţionată în acord cu decizia Curţii care modifică sau înlătură,
după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma neconstituţională le
produce cu privire la acel raport juridic. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa,
„soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita
calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind
efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai
după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. Efectele unei decizii
de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional se întind inter
partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte
pentru trecut, şi nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind
numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor
judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională. Prin urmare,
decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi nu invers, iar efectele
pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu
au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare, şi nicidecum a
actului emis de instanţa de contencios constituţional” (în acest sens, Decizia nr. 1.106
din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672
din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie
2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 19 aprilie 2013, şi
Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 48 din 21 ianuarie 2014). Totodată, astfel cum s-a arătat anterior în
paragraful 22, Curtea a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de
neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de

7/12
neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată
decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească,
ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.

În schimb, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii
Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă
declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a
fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea reţine că, din momentul introducerii
cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a
beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior
pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea
constată că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o
atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu
încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod
nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti
definitive”[13].

A. În cauzele pendinte

În cauzele pendinte la data publicării Deciziei nr. 250/2019 în Monitorul Oficial,

interpretarea oferită de instanța de contencios constituțional este obligatorie de la
această dată, indiferent de stadiul procesual (primă instanță sau apel), inclusiv în ceea
ce privește cauzele aflate în deliberare, respectiv cele în care pronunțarea a fost stabilită
sau amânată ulterior publicării Deciziei nr. 250/2019. În această din urmă situație,
soluția legală este aceea a repunerii cauzei pe rol, dezbaterea chestiunii privind
încadrarea juridică, în condiții de contradictorialitate, și pronunțarea asupra acestei
probleme prin încheiere.

Referitor la aplicarea deciziilor Curții Constituționale asupra cauzelor pendinte, prin

Decizia nr. 126/2016 s-a stauat: „Curtea reţine că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale
vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile
juridice pendinte (…).

În aceste condiţii, Curtea reţine că o decizie de admitere a excepţiei de

neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor
judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care
respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei
până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în
privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de
dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat
(s.n.). În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios
constituţional se produc erga omnes”.

8/12
După publicarea Deciziei nr. 250/2019, s-a discutat despre aplicarea acesteia în etapa
apelului, în ipoteza în care prima instanță a schimbat încadrarea juridică fără să ofere
timp pentru exercitarea efectivă a dreptului la apărare sau fără să se pronunțe printr-o
încheiere disctinctă, cu nesocotirea dreptului la un proces echitabil. Cum va proceda
instanța de apel într-o astfel de ipoteză?

Sunt două soluții posibile. Prima dintre ele este ca instanța de apel să treacă peste
nelegalitatea constând în încălcarea celor două drepturi (dreptul la un proces echitabil
și dreptul la apărare), iar a doua este aceea ca instanța de control să admită apelul, să
desființeze sentința atacată și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare de către
prima instanță.

Consider că cea de-a doua interpretare este corectă. Doctrina ulterioară publicării
Deciziei CCR nr. 250/2019 este în acest sens, arătându-se următoarele: „Curtea de apel
(ori instanța supremă) căreia i se aduce în discuție această chestiune nu ar putea,
credem, să afirme că vătămarea procesuală ar fi compensată prin discutarea schimbării
de încadrare sau să arate că decizia referită s-ar aplica doar pentru viitor cererilor de
schimbare de încadrare formulate după 45 de zile de la publicarea sa în Monitorul
Oficial.

O astfel de interpretare ar fi de-a dreptul formalistă și ar nesocoti profund rațiunea

deciziei Curții. În funcție de momentul procesual al formulării cererii de schimbare de
încadrare, s-ar crea unele situații vădit neechitabile, fără ca aceasta să poată fi rezonabil
justificat. Pretinsa acoperire a nulității este falsă, deoarece acuzatul are dreptul de a
pune concluzii în dublu grad de jurisdicție asupra încadrării juridice corecte dată faptei
materiale comise”[14].

Într-adevăr, așa cu a reținut Curtea Constituțională prin Decizia nr. 250/2019:

„Respectarea de către instanţa de judecată a obligaţiilor reglementate în art. 386 alin.
(1) din Codul de procedură penală, în condiţiile în care aceasta se pronunţă cu privire la
schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului,
prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, nu este în măsură să menţină
caracterul echitabil al procesului penal şi exercitarea în mod efectiv de
către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal (s.n.).

Concluzia anterioară este justificată având în vedere faptul că încadrarea juridică a

faptei are efecte atât în sfera dreptului substanţial, determinând stabilirea temeiului
juridic al răspunderii penale, a felului şi limitelor pedepsei aplicabile, cât şi în plan
procesual penal, din perspectiva menţinerii şi luării măsurilor preventive, a dispunerii
asistării obligatorii de către avocat a inculpatului, a stabilirii competenţei instanţei de
judecată, astfel că schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare are
consecinţe cu privire la toate aceste aspecte, instanţa fiind obligată, faţă de noua
încadrare juridică a faptei, să dispună în consecinţă, potrivit normelor procesual penale
în vigoare, cu privire la eventualele măsuri preventive dispuse în cauză, obligativitatea
asigurării asistenţei juridice a inculpatului ori să-şi decline competenţa în favoarea
instanţei superioare, dacă infracţiunea este de competenţa materială a acesteia. Însă, în
9/12
măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării
juridice (pusă în discuţie din oficiu ori potrivit cererii părţilor sau reprezentantului
Ministerului Public) la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau
decizie, în funcţie de stadiul procesual, o eventuală antamare a aspectelor menţionate
apare ca fiind tardivă procedural. Particularizând, Curtea reţine că echitatea procedurii
impune ca soluţionarea cauzei să se facă de către o instanţă competentă material, care
să dispună, în mod legal, cu privire la luarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea
măsurilor preventive ori cu privire la asistarea de către avocat a inculpatului, atunci
când asistenţa este obligatorie, în raport cu „acuzaţia penală” ce face obiectul procesului
penal. De altfel, chiar şi în situaţia în care instanţa de judecată schimbă încadrarea
juridică dată faptei prin actul de sesizare, însă consecinţele procedurale relevate nu se
produc, Curtea constată că, pronunţând noua încadrare juridică a faptei direct prin
hotărârea judecătorească, la finalul procesului, instanţa de judecată privează inculpatul
de posibilitatea reală de a se apăra în procesul penal, cu nerespectarea art. 24 alin. (1)
din Constituţie, şi îi încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta instituit
în art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. a) din Convenţie şi art. 21 alin. (3) din Legea
fundamentală”.

Iar mai departe, în aceeași decizie se conchide: „ numai dispunerea schimbării

încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluţionează fondul
cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice, însă
anterior soluţionării cauzei, prin sentinţă sau decizie, asigură caracterul
echitabil al procesului şi posibilitatea exercitării în continuare a unei
apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condiţiile în care
doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul
procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul îşi poate face apărări
concrete”.

4. Sunt incompatibili judecătorii care au dispus schimbarea încadrării

juridice?

Judecătorii care se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice nu devin

incompatibili să soluționeze fondul cauzei, deoarece nu suntem în prezența unei
antepronunțări.

Conform Deciziei CCR nr. 250/2019: „Curtea constată că schimbarea încadrării juridice
a faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluţia
susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul care participă la
pronunţarea ei, prin încheiere, nu devine incompatibil cu a lua parte, în continuare, la
soluţionarea acelei cauze în fond. Coroborând prevederile art. 386 alin. (1) din Codul de
procedură penală cu dispoziţiile art. 387 din Codul de procedură penală, prin care este
reglementată rezolvarea de către instanţă a chestiunilor incidente, Curtea reţine că,
potrivit voinţei legiuitorului, schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de
sesizare este o problemă procedurală, ce nu priveşte soluţionarea nemijlocită a cauzei.
Or, „simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi
considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de imparţialitate în privinţa sa.
10/12
Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea
preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să
influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la
momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din
şedinţa de judecată” (Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva
Franţei). Totodată Curtea constată că schimbarea încadrării juridice, dispusă prin
încheiere anterioară soluţionării pe fond a cauzei, nu atrage incompatibilitatea
judecătorului care a făcut parte din completul de judecată, având în vedere, astfel cum
s-a arătat, şi dispoziţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, privind
procedura de schimbare a încadrării juridice, în faţa instanţei, în cazul infracţiunilor
pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate. De altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în
Decizia nr. I din 16 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 291 din 31 martie 2006, privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la
aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală [s.n. din 1968]
referitoare la compatibilitatea judecătorului de a participa la judecarea cauzei în care a
dispus prin încheiere, pronunţată înainte de soluţionarea acesteia în fond, schimbarea
încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, a reţinut că „ar
fi de neconceput ca judecătorii care au schimbat încadrarea juridică a faptei [s.n. prin
încheiere] într-o altă infracţiune, pentru care este necesară plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, să nu mai poată face parte din completul care, în raport cu poziţia
adoptată de persoana vătămată, să procedeze la continuarea judecăţii ori să înceteze
procesul penal”. Tot astfel, a considera caz de incompatibilitate participarea la
schimbarea încadrării juridice a faptei prin încheiere, anterioară judecăţii în fond, ar
însemna să se renunţe la principiul continuităţii judecătorului şi la garanţiile procesuale
cu rol esenţial în aflarea adevărului şi asigurarea justei soluţionări a cauzei, în condiţiile
în care jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului obligă la luarea în
considerare a principiului continuităţii completului de judecată, prin prisma exigenţelor
regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 paragraful 1 din Convenţie (a se vedea
Hotărârea din 5 februarie 2014, pronunţată în Cauza Cutean împotriva României,
paragrafele 60 şi 61; Hotărârea din 7 martie 2017, pronunţată în Cauza Cerovsek and
Bozicnik împotriva Sloveniei, paragraful 43). De asemenea, în Decizia nr. I din 16
ianuarie 2006, precitată, instanţa supremă a mai reţinut că schimbarea încadrării
juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere
pronunţată de judecător înainte de soluţionarea cauzei, nu poate presupune, prin ea
însăşi, exprimarea părerii sale cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză,
astfel încât a decis că „Schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de
sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage
incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată”. Ţinând
cont că dispoziţiile art. 386 din Codul de procedură penală în vigoare îşi au
corespondent în cele ale art. 286 alin. 2 şi art. 334 din Codul de procedură penală din

1 11/12
1968, având în vedere prevederile art. 4741 din Codul de procedură penală, raţiunile
care au justificat pronunţarea Deciziei nr. I din 16 ianuarie 2016 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite se menţin şi în prezent”.

Soluția este diametral opusă în cazul trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță,
când judecătorul care a pronunțat sentința apelată este incompatibil să judece din nou
aceeași cauză.

[1] Publicată în M. Of. nr. 500 din data de 20 iunie 2019.

[2] G. Marcov, Despre încadrarea juridică, în RRD nr. 2/1967, p. 106-112.
[3] O. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1976, p. 14. A se vedea și
I. Dobrinescu, Schimbarea încadrării juridice în cursul judecării procesului penal, în RRD nr. 11/1970, p. 22.
[4] V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară, Ed. Wolters Kluwer,
2007, p. 25.
[5] I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, 2008, p. 10.
[6] N. Volonciu, colectiv, ed. Hamangiu, 2015, sintact.
[7] A. Stan, Câteva observații asupra efectelor Deciziei CCR nr. 250/2019 privind schimbarea încadrării
juridice a faptei, www.universuljuridic.ro, accesat la data de 5 iulie 2019.
[8] V. Dobozi, Când schimbarea încadrării juridice devine colacul de salvare al rechizitoriului,
www.hotnews.ro.
[9] Publicată În M. Of. nr. 570 din 18 iulie 2017.
[10] Apud V. Dobozi, op. cit.
[11] N. Volonciu, op. cit., sintact.
[12] A. Stan, op. cit.
[13] Publicată în M. Of. nr. 185 din data de 11 martie 2016.
[14] A. Stan, op. cit.

Prof. univ. dr. av. Mihai Adrian Hotca

12/12