Antologie Seminar

ADELINA FARIAS
LUCIA ISPAS
LITERATURA ROMÂNĂ INTERBELICĂ (I)

ANTOLOGIE ŞI SUPORT DE SEMINAR
UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIEŞTI

2013
1
CUPRINS
ARGUMENT ............................................................................................. 5
Capitolul I. SIMBOLISMUL ................................................................. 7

I. 1. Delimitări conceptuale ............................................................... 7
I. 2. Ion Minulescu ........................................................................ 10
I. 3. G. Bacovia ....................................... ..................................13
I. 4. Ştefan Petică .......................................................................
I. 5. Dimitrie Anghel....................................................................
Capitolul II. TRADIŢIONALISMUL................................................ 17

II.1. Delimitări conceptuale..............................................................
17
II. 2. Ion Pillat............................................................................ 20
II. 3. Vasile Voiculescu ...............................................................
Capitolul III. MODERNISMUL ............................................................ 33

III. 1. Delimitări conceptuale ...................................................... 33
III.2. Tudor Arghezi ................................................................... 38
III. 3. Lucian Blaga .....................................................................
III. 4. Ion Barbu ...........................................................................
Capitolul IV. AVANGARDA ................................................................. 41

IV. 1 Delimitări conceptuale. .......................................................... 42
2
IV. 2. Manifeste literare............................................................ 43
IV. 3. Ion Vinea.......................................................................... 45
IV. 4. Ilarie Voronca ..................................................................
IV. 5. Tristan Tzara ........................................................................
IV. 6. Urmuz ..................................................................................
IV. 7. Gellu Naum .......................................................................
IV. 8. Geo Bogza .........................................................................
IV. 9. Benjamin Fundoianu .........................................................
Bibliografie ............................................................................................ 129
3
ARGUMENT
Literatura
Autoarele
4
Capitolul I
SIMBOLISMUL
I.1. Delimitări conceptuale
I.1.1. Definiţie
Simbolismul este un curent cultural, apărut iniţial în Franţa, în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea, care îşi propunea să redescopere esenţa poeziei,
apropiind-o nu de pictură, ci de muzică. În anul 1886, poetul Jean Moréas publică
în ziarul „Le Figaro“ manifestul literar al simbolismului, propunând o poezie
nouă, distanţată de stilul declamatoriu, descriptiv şi de formulele poetice
anterioare, considerate a fi depăşite.
Simbolismul literar francez s-a născut ca reacţie de protest împotriva

romantismului (văzut ca fiind mult prea edulcorant), parnasianismului (care
practica o poezie rece, obiectivă, îngheţată în forme fixe) şi naturalismului (o
exagerare a realismului, prin predilecţia pentru cultivarea principiului eredităţii şi
pentru analizarea tarelor şi a taraţilor). Noul curent avea să cultive sensibilitatea,
vagul, acel clar-obscur, iar o poezie pur descriptivă nu ar fi putut servi acestui
scop. În consecinţă, versul era chemat nu să exprime, ci să sugereze prin
intermediul simbolurilor, iar muzica devine principiu ordonator.
I.1.2. Precursori:
Simbolismul s-a născut din rezultanta eforturilor unor personalităţi culturale,

nu numai literare. Îi includem aici pe filosoful Henri Bergson, părintele teoriei
intuiţiei, ca mod alternativ de cunoştere a lumii (din care s-a desprins, prin
extensiune, teoria corespondenţelor) şi pe muzicianul Richard Wagner, autorul
operelor Walkiria, Aurul Rinului sau Sigfried.
5
În literatura franceză, precursorii ocupă (uşor paradoxal) şi poziţia de
reprezentanţi ai simbolismului:
o Charles Baudelaire ( Florile răului, Paradisuri artificiale)
o Arthur Rimbaud (Iluminările, Un anotimp în infern)
o Paul Verlaine (Poeme saturniene, Poeţii blestemaţi)
o Stéphane Mallarmé (După-amiaza unui faun)
I.1.3. Principii ale esteticii simboliste:
 Corespondenţele
Elementele naturii se aşază într-o relaţie de inter-conexiune, comunică

între ele, formând o unitate a lumii. Poetul, posesor al unei sensibilităţi
aparte, se aşază în mijlocul acestei reţele de corespondenţe, receptacul al
tuturor vibraţiilor acestei uriaşe pânze de păianjen. Prin corespondenţe
(incluzând aici analogiile între senzaţii, emoţii şi trăiri de natură diferită)
este posibilă exprimarea unor raporturi intime între universul mare şi
universul interior al poetului, acestea devenind astfel o formă de
reflectare a realităţii. Autori ai unei poezii de un lirism adânc, ale cărei
limite sunt împinse dinspre concret spre abstract, simbolişti alătură
gândirii logice un alt tip, cea analogică.
 Simbolul
Simbolismul nu trebuie să fie, în mod simplist şi mecanic, legat de

frecvenţa mai redusă ori mai mare a simbolurilor în textul poetic,
deoarece acest curent inovator îşi propunea să fie ceva mai mult decât o
teorie a simbolului. Procedeele simboliste includ, în aceeaşi măsură,
corespondenţele, sugestia, muzicalitatea etc.
Simbolul nu este, nici pe departe, o invenţie a simboliştilor. Acesta a

existat încă de la începuturile literaturii, din antichitate. Ceea ce reuşesc
6
reprezentanţii noii poetici este, ca prin acest produs autentic şi spontan, să
mărească distanţa dintre semnificant şi obiectul semnificat, printr-o
comparaţie ambiguă prin care ei unifică două planuri: imaginea sensibilă
şi conţinutul pe care îl exprimă. Poetul gândeşte prin simboluri, aşa cum
un filosof gândeşte prin abstracţiuni. El îşi traduce prin imagini în mod
direct, imediat, o anumită stare lirică, fără niciun intermediu lucid,
crebral. Emoţia sa capătă semn şi atât.1
 Sugestia
Plecând de la principiul conform căruia a numi un obiect echivalează cu

suprimarea a trei pătrimi din plăcerea poeziei, poeţii simbolişti au refuzat
cu obstinaţie să scrie într-un mod tradiţional, o poezie care să exprime
stări sufleteşti ori să descrie peisaje şi au procedat la adoptarea unui tip de
vers care să fie capabil să sugereze, să contureze vag, să inducă cititorului
o anumită stare sufletească, indirect, prin intermediul simbolurilor, al
corespondenţelor şi al sinesteziei. Simbolul şi gândirea analogică
(corespondenţele) ajută poetul să creeze acea atmosferă de vag, de incert,
fără a denomina, ci doar sugerând.
 Sinestezia
Principiul sinesteziei face referire la îmbinarea unor senzatii diferite

(vizuale, auditive, olfactive, gustative şi tactile) şi reprezintă o consecinţă
firească a teoriei corespondenţelor. Poezie simbolistă reuşeşte să
transmită prin intermediul imaginilor artistice diferite, care se combină şi
îşi corespund.
 Muzicalitatea
1
Lidia Bote, Simbolismul românesc, EPL, Bucureşti, 1966, p. 281.
7
De la musique avant toute chose era dictonul propus de Verlaine în Arta
poetică, iar poeţii simbolişti şi-au însuşit acest crez, transformându-l în
misiunea de a face din poezie muzică. Înlănţuite, versurile se constituie,
în acelaşi timp, în melodie, dar şi în instrument de cunoaştere a lumii.
Muzicalitatea poate fi interioară, difuză, suavă, dar şi exterioară,
exagerată, stridentă. Muzică prin excelenţă, poezia face apel la trimiteri
diverse la acest domeniu, considerat complementar, de la prezenţa
instrumentelor (vioară, clavir) sau a speciilor muzicale (farandole,
pavane) până la cultivarea romanţei (Minulescu) şi a audiţiilor colorate
(un experiment ceva mai curajos).
 Versul liber
Reprezintă, poate, cea mai importantă cucerire a simbolismului, marcând

ruperea definitivă de o tradiţie poetică veche şi învechită, în acelaşi timp.
I.1.4. Simbolismul românesc
În spaţiul literar autohton, simbolismul este importat destul de repede, fără

modificări semnificative. Este poate pentru prima oară când literatura
românească găseşte teren prielnic pentru a se sincroniza cu o mişcare culturală
europeană. Curent citadin şi proletar, simbolismul autohton nu se manifestă ca o
reacţie de protest împotriva romantismului (ne aflam în plin epigonism
eminescian), parnasianismului şi naturalismului (aproape inexistente, cu mici
excepţii). Dimpotrivă, tradiţia literară este recunoscută ca punct de plecare şi
integrată în acest curent inovator, iar munca de pionierat a înaintaşilor întru ale
scrisului este apreciată de către poeţii simbolişti.
I.1.5. Teoreticieni ai simbolismului românesc
8
Primul teoretician (chiar avant-la-lettre) poate fi considerat a fi poetul
Alexandru Macedonski, autorul Nopţilor. În articolele sale (Despre logica
poeziei şi Despre poezie sau Despre poemă), publicate în revista cenaclului său
literar, „Literatorul“, în anul 1880 şi. Respectiv,1881, când încă nu se semnase
certificatul de naştere a simbolismului francez, Macodonski vorbea deja despre o
poezie nouă, care să cultive stări sufleteşti contrastante. Un adevărat manifest
literar presimbolist iese de sub peniţa sa în anul 1892: Poezia viitorului. Aici,
Macedonski aduce în discuţie principiul ordonator al muzicii, prin referire la
instrumentalism.
A doua etapă a simbolismului românesc se aşază sub îndrumarea lui Ovid

Densusianu, care imprimă mişcării literare un pronunţat careacter
antisămănătorist şi antipoporanist. Prin studiile sale publicate în revista „Vieaţa
nouă“, Densusianu se transformă, pentru două decenii, într-un tribun care
pledează pentru răspândirea noului curent literar.
I.1.5. Teme
 Evaziunea
 Erotica
 Vitalitate şi nevroză
 Oraşul
 Natura
 Teme sociale
I.1.6. Reprezentanţi ai simbolismului românesc:
9
Alexandru Macedonski este considerat mai degrabă un precursor al
simbolismului decât un reprezentant al curentului literar proaspăt instalat în
spaţiul literar autohton, realizat mai mult ca teoretician decât ca poet simbolist.
În prima linie se poziţionează, la o distanţă apreciabilă de ceilalţi poeţi, G.

Bacovia şi Ion Minulescu, unul mai tenebros, mai angoasat, mai nevrotic, celălalt
mai declamativ, mai histrionic şi mai parodic.
Îi urmează Dimitrie Anghel (contemplarea sinestezică a grădinilor) şi Ştefan

Petică (visătorul autor al Fecioarei în alb). În completarea listei, vin Traian
Demetrescu, Iuliu Cezar Săvescu, Emil Isac, Elena Farago etc.
I.1.7. Repere reprezentative
Mircea Scarlat: La începutul veacului, mişcarea simbolistă a captat cele

mai fecunde direcţii novatoare manifestate în poezia română din ultimele două
decenii ale secolului precedent. Premise ale schimbării criteriului poeticului
apăruseră, dar criteriul dominant rămăsese acelaşi. Meritul de a-l schimba
revine mişcării simboliste, care aduce literatura noastră într-un contact
profitabil cu gândirea despre poezie care se dezvoltase pe urmele lui E. A. Poe şi
Beaudelaire.(Istoria poeziei româneşti,vol. II, p. 277-278)
Dumitru Micu: Asemănător în unele aspecte cu mişcările analoage din

alte literaturi, vestice şi estice, deosebit de aceste în altele, simbolismul
românesc n-a marcat în evoluţia poeziei autohtone, asemenea altor simbolisme,
un moment de ruptură sau de răspântie, nici prin autonomizarea esteticului, nici
prin recuperarea calităţii artistice pierdute, nici chiar prin introducere de noi
tehnici poetice. L-a marcat prin altceva. Ca mişcare strict literară, unele dintre
componentele prin care se situează în raport mai mult de continuitate decât de
discontinuitate faţă de literatura precedentă îl definesc în mai mare măsură
decât cele contrare.(Modernismul românesc, vol. I, p. 65)
10
Lidia Bote: Simbolismul este produsul unei anumite epoci, ireversibile, şi
al unei anumite configuraţii sufleteşti, irepetabile. A-l reedita este şi imposibil, şi
fără raţiune. Dar din experienţa sa poezia română a profitat considerabil, şi
orice poet îşi poate lărgi şi azi cunoştinţele meditând la teoriile, metodele,
succesele şi ratările acestui curent. ( Simbolismul românesc, p. 492)
Charles Baudelaire
Corespunderi
Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc

Şi scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceaţă;
Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă
Şi toate-l cerceteaza cu-n ochi prietenesc.
Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare

Într-un acord în care mari taine se ascund,
Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,
Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund.
Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,

Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niste câmpii,
Iar altele bogate, trufaşe, prihănite,
Purtând în ele avânturi de lucruri infinite,

Ca moscul, ambra, smirna, tămâia care cântă
Tot ce vrăjeşte mintea şi simţurile-ncântă.
Arthur Rimbaud
Vocale
11
A negru, E alb, I roşu, U verde, O de-azur,
Latentele obârşii vi le voi spune-odată;
A-golf de umbră, chingă păroasă-ntunecată
A muştelor lipite de-un hoit, jur împrejur;
E - corturi, aburi candizi, umbela-nfiorată,

Regi albi, gheţari ca lăncii trufaşe, de-oţel pur;
I - purpuri, sânge, râsul unei frumoase guri
Cuprinsă de mânie, sau de căinţă beată;
U - cicluri, framântare a verzilor talazuri

Adânca, pace-a turmei ce paşte pe izlazuri
Şi-a urmelor săpate pe frunţi de alchimie;
O - trâmbiţă supremă cu ţipătul ciudat,

Tăceri pe care Îngeri şi Astri le străbat
- Omega, raza-n Ochii săi, pururi viorie!
I.2. Ion Minulescu
12
Fapt divers
Azi-noapte...
Femeia care mă iubea -
O mică poemă-n proză din opera mea -
Mi-a-ncuiat odaia unde nopţi de-a rândul
Amândoi dormisem
Şi păcătuisem,
După cum ne bătea gândul,
Nervii
Şi literatura,
Când cu ochii,
Când cu gura,
Cînd cu trupul nesătul
De orgia bizantină din Stambul
Şi de tot ce ne-ntregea
În odaia-n care ea,
Profitând de faima mea,
Mă iubea fără perdea
Cu acelaşi "va urma",
Îngrădit în ghilimele,
Ca să stăm pe veci închişi în ele...
Dar azi-noapte gluma unui tipograf

Mica mea poemă-n proză
Mi-a făcut-o... praf!...
Şi...pe "banca verde unde doarme ploaia",
Ca-ntr-o poezie de Henri Bataille,
Mi-am culcat azi-noapte pentru prima oară
13
Vechiul guturai
Şi surpriza nouă
C-aş putea dormi şi-afară,
Chiar când plouă,
Fără să regret nimic...
Nici fresca de mozaic
Ce-i împodobea odaia -
Balamuc de voluptate
Şi păcate
Perimate, -
Nici gura femeii care mă iubea
Şi mă deştepta
Cu aceleaşi buze roşii, de lalea,
Răsărite peste noapte, printre perne,
Din sofa!...
Vai de mine!...
Vai de ea!...
Vai de manuscrisul meu neterminat,
Fără "bun de imprimat"...
Vai de buzele ei roşii,
Sărutate-n vis doar de cocoşii
Iadului -
Suspect refren,
Din Marşul funebru de Chopin...
Cut-cu-ri-gu! ding... dong... ding...
Lumânările de ceară din odaia ei se sting,
Iar pe "banca verde", unde dorm cu ploaia
Cântă cucuvaia!...
14
Nu sunt ce par a fi
Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...
Sunt cel din urmă strop de vin

Din rustica ulcică de pământ
Pe care l-au sorbit pe rând
Cinci generaţii de olteni -
Cei mai de seamă podgoreni,
Dintre moşneni
Şi orăşeni -
Strămoşii mei, care-au murit cântând:
"Oltule... râu blestemat...
Ce vii aşa turburat"...
Dar Oltul i-a plătit la fel
Cum l-au cântat şi ei pe el...
Şi cum - mi-e martor Dumnezeu -
Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!...
15
Pe mine, însă -
Ce păcat
Că vinul vechi, de Drăgăşani,
M-a întinerit cu trei sute de ani,
Când fetele din Slatina
Cu ochii mari cât strachina,
De câte ori le-am sărutat,
M-au blestemat
Să-mi pierd cu minţile
Şi datina,
Să nu mai fiu cel care sunt
Cu-adevărat,
Şi ca să fiu pe placul lor,
Să le sărut doar la... culesul viilor,
În zvonul glumelor zvârlite-n vânt
Pe care Oltul, când le prinde -
Oricât ar fi de turbure -
Se limpezeşte
Şi se-ntinde
Cu ele până-n Dunăre!...
La fel şi eu, ca orice bun creştin,

Pe malul Oltului, cândva,
Mă voi întinde tot aşa,
Când cel din urmă strop de vin
Îl voi sorbi tot din ulcica mea,
Nu din paharul de argint, al altuia -
Pahar străin!...
Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat
16
Cel care-am fost -
Un nou crucificat -
În vecii vecilor... Amin!...
Romanţa noului-venit
Străinule ce baţi la poartă,

De unde vii
Şi cine eşti?...
Străinule de lumea noastră,
Răspunde-ne de unde vii,
Prin care lumi trăişi coşmarul nepovestitelor poveşti
Şi-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?...
De unde vin?...
De unde pot veni, când ochii-mi,
Plini de regrete şi tristeţi,
Par două candele aprinse în cripta morţilor poeţi?
Priviţi...
Sandalele-mi sunt rupte,
Iar toga ce mi-o dete-Apollo
În noaprea când pornii spre voi
Abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.
Sunt gol -
Căci calea-mi fuse lungă

Şi-n calea mea-întâlnii pe rând
17
Pe toţi câţi vrură să vă vândă
Podoabe noi ce nu se vând,
Pe cei ce vrură să vă cânte romanţe noi,
Pe cei ce vrură
Să vă-ndrumeze spre mai bine -
Spre-acel frumos întrezărit
În armoniile eterne
Dintr-un sfârşit
Şi-un infinit,
Pe cei ce v-au adus lumina,
Pe cei ce i-aţi primit cu ură
Şi i-aţi gonit cu pietre -
Pietre ce s-or preface-n piedestale
În clipa când vă va cuprinde beţia altor ideale!...
De unde vin?
Eu vin din lumea creată dincolo de zare -
Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi,
Eu vin din lumea-n care
Nu-i ceru-albastru,
Şi copacii nu-s verzi, aşa cum sunt la voi,
Din lumea Nimfelor ce-aşteaptă sosirea Faunilor goi,
Din lumea cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă,
Din lumea ultimului cântec,
Purtat pe-a berzelor aripă
Din ţărm în ţărm,
Din ţară-n ţară,
Din om în om,
Din gură-n gură, -
18
Din lumea celor patru vânturi
Şi patru puncte cardinale!...
Deschideţi poarta dar,

Şi-n cale
Ieşiţi-mi toţi cu foi de laur,
Iar voi, ce măsuraţi cu versul gândurile ce n-au măsură,
Veniţi în jurul meu degrabă,
Şi-n cântul lirelor de aur,
Porniţi cu mine împreună
Spre lumea-n care nu-s castele cu punţi
Şi şanţuri feodale,
Nici ruginite porţi de-aramă, la care bat cei noi sosiţi...
Veniţi cu toţii cât mai e vreme,
Şi mai puteţi cânta -
Veniţi!...
Veniţi, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii
Şi-n versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii!
Iar cânturile voastre -
Cânturi cu care azi cerşiţi o pâine -
Să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!...
Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare.
...............................
Era prin anul una mie şi nouă sute opt - îmi pare.
Sugestii pentru analiza textului:
1. Observaţi structura dialogată a discursului poetic. Cui puteţi atribui

interogaţiile cu care se deschide textul: publicului care urmează sau nu să-
l valideze pe noul- venit (înţelegându-i şi iubindu-i lumea – lumea
19
poetică), criticilor care îi vor da girul valoric, ori confraţilor scriitori, celor
deja consacraţi, care ar trebui să-i integreze lumea în lumile lor de limbaj?
2. În acest context, ce semnificaţii atribuiţi metaforelor cu care se deschide şi

se închide poezia: Străin, poartă ?
3. Precizaţi tema acestei poezii. Căutaţi în grupajul de texte oferit aici şi alte
poezii scrise de Ion Minulescu pe aceeaşi temă. Repetaţi operaţia când
citiţi un volum care cuprinde opera integral a poetului. Vi se pare o temă
predilectă pentru autor şi, dacă da, cum explicaţi această preferinţă?
4. Între lumea poetului şi lumea comună există o neconcordanţă evidentă.

Căutaţi toate elementele care compun antiteza şi comentaţi descrierea pe
care o face “străinul” lumii sale.
*Cum interpretaţi afirmaţia că în lumea lui cerul nu e albastru şi arborii nu

sunt verzi?
*Ce rol atribuiţi motivelor poetice de inspiraţie clasicistă (fauni, nimfe):

un rol decorativ, o declaraţie de apartenenţă la o anume poetică
(clasicistă), sau, dimpotrivă, intenţia de a se distanţa de orice model poetic
anterior (prin asocierea cu celelalte elemente ce compun descrierea)?
*Ce figură stilistică există în versul: Din lumea cupelor deşarte şi totuşi
pline-n orice clipă ? Ce semnificaţii şi ce rol îi atribuiţi?
5. Ultima secvenţă a poemului (Deschideţi poarta dar…) proiectează o

relaţie specială între “noul venit” şi ceilalţi. De obicei, când ne referim la
felul în care este receptat un artist, ne gândim la aşteptările publicului –
confirmate ori contrariate. Discutaţi acest aspect, pornind de la secvenţa
amintită şi de la ultimele versuri ale primei secvenţe (Pe cei ce v-au adus
lumina, Pe cei ce i-aţi primit cu ură
Şi i-aţi gonit cu pietre -
20
Pietre ce s-or preface-n piedestale
În clipa când vă va cuprinde beţia altor ideale!...).
6. Consideraţi că “străinul” este o ipostază a poetului însuşi? Ce legătură

vedeţi în acest caz între ultimul vers şi titlul volumului din care face parte
poemul?
Romanţa noastră
Pe-acelaşi drum,
Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,
De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus,
Pe-acelaşi drum
Pe unde ieri trecură poate,
Străbunii noştri
Şi părinţii,
Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,
Noi -
Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe
Şi doliul vremilor apuse,
Şi-al idealurilor scrum -
Pe-acelaşi drum
Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani!
Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Şi-n calea noastră întâlni-vom
21
Pe cei bătrâni rămaşi în urmă -
Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi
Cum le luăm-nainte.
Iar noi
Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă
În suflet sfintele avânturi
Şi-n gură caldele cuvinte...
Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Şi-n cărarea noastră întâlni-vom -
O!... câte nu poţi să-ntâlneşti
Când drumu-i lung
Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână
Tot mai departe
Şi te poartă,
Ca pe un orb ţinut de mână,
Spre-ntrezărite-Aureole -
Nimicuri scumpe pământeşti!...
Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...

Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.
Dar va veni o zi în care

Ne vom opri deodată-n drum,
Înspăimântaţi că-n urma noastră
Zări-vom pe-alţii cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec-nainte
Şi râd că nu-i putem opri...
22
Da...
Va veni şi ziua-n care vom obosi,
Şi va veni
Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum
Ne va părea miros de smirnă,
Iar cântul ţiterelor sparte
Un Psalm cântat de-un preot gângav
La căpătâiul unei moarte
Pe care numeni n-o cunoaşte...
Şi-atunci, privind un urma lor -

Ca cei ce n-au nimic să-şi spună
Când nu-şi pot spune tot ce vor -
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani,
Vom adormi ca şi drumeţii
Ce dorm uitaţi de mii de ani!...
Celei mai aproape
De ce-ţi sunt ochii verzi -

Coloarea wagnerianelor motive -
Şi părul negru ca greşeala imaculatelor fecioare?
De ce-ţi sunt buzele pătate de violete trecătoare?
Şi mâinile de ce-ţi sunt albe ca albul tristelor altare
Din Babilon,
Şi din Ninive?
23
De ce, când plângi,
În plânsu-ţi moare o-ntreagă lume de petale
De trandafiri,
De chiparoase,
De nuferi albi
Şi crizanteme?...
De ce, când plângi,
Cu tine plânge tristeţea blondelor opale,
Iar torţele aprinse-n umbra castelelor medievale
Se sting suflate ca de groaza demoniacelor blesteme?...
De ce, când cânţi,
Cu tine cântă un infinit de armonii
Ce năvălesc tumultoase
Din golul zărilor,
Din astre,
Din zborul păsărilor albe,
Din fundul mărilor albastre,
Din lumea morţilor,
Din lumea părerilor de rău târzii?
Şi când stai ochi în ochi cu-amanţii - poeţi

Ce-ţi cântă ochii,
Părul
Şi buzele -
Când te-nfioară cuvintele ce n-au fost spuse,
Când în penumbra violetă a trioletelor apuse
Pui într-o cumpănă Minciuna
Şi-ntr-altă cumpănă-Adevărul,
24
De ce te pleci spre cel mai tânăr dintre poeţi,
Şi-i strângi cu sete
În palme capul,
Ca-ntr-o gheară de vultur însetat de sânge,
Şi dinţii tăi
De ce-i pictează, în rozu-obrajilor, motive
Asiriene,
Din poemul trăit de sfintele poete
În noaptea-altarelor păgâne
Din Babilon
Şi din Ninive?...
Romanţă fără muzică
Că ne iubim - şi-o ştie lumea toată -

E-adevărat ;
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ştim,
Nici lumea nu va şti...
Şi nu va şti-o, poate, niciodată...
......................
Ne-am cunoscut în ţara-n care-alt'dată
Manon Lescaut iubi pe Des Grieux,
Într-un amurg de toamnă, orchestrată
În violet,
În alb,
În roz
Şi-n bleu.
25
Şi ne-am iubit întâia oară-n parcul
În care Nimfele de marmură privesc,
Cu ochii-ntrebători, către peluza
Pe care-un Zeu îşi pregăteşte arcul,
Să-şi bată joc de cei ce-l ocolesc...
Şi ne-am iubit!...
Ţi-aduci aminte?...
Bluza -
Ah!... Bluza ta pe sânu-ţi decoltat
Părea un peplum de mătase, sfâşiat
Pe sânul unei Venere ce moare!...
Şi ne-am iubit cu-atâta nebunie,

Că statuile albe ne-au privit
Cu ochi geloşi,
Iar zeul a-mpietrit
În mână cu-o săgeată-otrăvitoare!...
Şi ne-am iubit,
Şi-azi toată lumea ştie
Că ne iubim...
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ştim,
Nici lumea nu va şti!...
26
Ecce homo
Eu sunt o-mperechere de straniu

Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...
Eu sunt o cadenţare de bine

Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii -
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...
Eu sunt o-ncrucişare de harfe

Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole -
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.
Eu sunt o armonie de proză

Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres -
27
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne'nţeles!...
1. Nu întâmplător, această poezie este cea care deschide volumul intiutlat De

vorbă cu mine însumi. Care este semnificaţia titlului? În mod normal, ar
trebui să existe o legătură intrinsecă între acesta şi dedicaţia poeziei.
Consideraţi că acesta este valabilă şi în cazul acestui text?
2. Identificaţi figura de stil predominantă. Stabiliţi o posibilă legătură între

aceasta şi estetica simbolistă.
3. Care este rostul majusculelor din ultimele versuri? Faptul că poetul se

consideră un spirit apocaliptic şi profetic deopotrivă este trăire autentică
ori poză?
4. Nietzsche ( un reper pentru simbolişti, ca şi Wagner) a scris şi el un text cu

acelaşi titlu. Iată un fragment:
Deoarece trebuie să mă înfăţişez în curând omenirii cu cea mai grea dintre provocările ce i-au fost adresate
vreodată, mi se pare neapărat necesar să spun cine sunt. În fond ar trebui să se ştie: căci nu m-am lăsat nemărturisit.
Dar disproporţia dintre mărimea menirii mele şi micimea contemporanilor mei şi-a găsit expresia în aceea că n-am
fost nici auzit şi nici măcar văzut. Trăiesc pe propriul meu credit şi este, poate, doar o prejudecată că trăiesc?.... Mi-e
destul să vorbesc doar unui ins cultivat, care vine vara în Ober-Engadin, pentru a mă convinge că nu trăiesc... În
aceste împrejurări există o datorie - împotriva căreia se răzvrătesc în fond obişnuinţele mele, chiar mai mult.
Mândria instinctelor mele - şi anume de a spune: Ascultaţi-mă! Căci eu sunt acesta. Şi înainte de toate nu mă luaţi
drept altul! Nu sînt de pildă deloc o sperietoare, un monstru al moralei - sînt chiar o natură opusă acelui tip de om
care a fost venerat până acum drept virtuos. Între noi fie spus, mi se pare că tocmai cu aceasta mă mândresc. Sunt un
discipol al filosofului Dionysos. Aş prefera să fiu mai degrabă un satir decît un sfânt. Dar citiţi această scriere[…]
Cum se raportează Minulescu la acesta, ca un emul sau în spirit parodic?
5. Multiplele trimiteri la muzică sunt elemente din recuzita simbolistă sau un

semn al teatralităţii, histrionismului sau fanfaronadei poetului? Autoportretul
este unul fidel ori caricatural?
6. Consideraţi că tonalitatea poeziei este una sobră, în concordanţă cu

incapacitatea poetului de a se integra într-o lume ostilă, ori sarcastică,
rezultantă a unei detaşări ironice?
28
7. Care sunt trăsăturile care compun portretul eului liric?
8. Lucian Blaga este autorul unei poezii intitulate tot Ecce homo. Vă invităm
să realizaţi o comparaţie între aceste două texte, aparţinând nu numai unor
poeţi diferiţi, ci şi unor epoci literare distincte.
Într-un bazar sentimental
Stofe vechi, o mandolină,

Un Cézanne şi doi Gauguin,
Patru măşti de bronz:
Beethoven, Berlioz, Wagner, Chopin,
O sofa arabă, două vechi icoane bizantine,
Un potir de-argint, mai multe vase vechi de Saxa, pline
Cu mimoza, tamburine spaniole, lampioane
Japoneze, trei foteluri cu inscripţii musulmane,
"Fleurs du mal" legate-n piele de Cordova,
Şi pe pian:
Charles Baudelaire şi-alături Villiers de l'Isle-Adam...
Toate sunt ca şi-altădată...

O, bazar sentimental!...
Toate sunt ca la plecarea mea - dantelă şi cristal...
Şi cu toate-acestea, câte tocuri nu-şi lăsară forma

Pe covoarele-ţi bogate de Buhara?
Şi-n enorma
29
Ta colecţie de patimi, câte buze nu-ncercară
Să-ţi transcrie madrigaluri
Pe obrajii tăi de ceară?...

Câte tragice-nceputuri nu sfârşiră-n simfonia
Mută-a lacrimilor?
Câte nu pieriră-n veşnicia

Inutilului?
Căci noaptea cea dintâi fu cea din urmă,
Iar dorinţa ta... nimicul - şi nimicul nu se curmă!...
Ştiu că m-aşteptai pe mine...

Iată-mă, sosesc şi-ţi zic:
Te-ntâlnesc întâia oară... Tot ce-a fost n-a fost nimic,
Minte-mă din nou... Aprinde lampioanele... Coboară
Transparentele... Dă-mi calmul şi culorile de seară...
Dă-mi şi buzele, şi ochii, şi...
"Les fleures du mal" la fila
Trei sute treizeci şi nouă: "La mort des amants"...
Dar mila
De amanţii tăi ce-aşteaptă pe trotuar plecarea mea
Mă-ntrupează-n cel de-alt'dată şi...
Pe-araba ta sofa:
Cântece-n surdină,
Gesturi,
Umbre,
30
Flori,
Et caetera!...
1. Titlul poeziei alătură două cuvinte din sfere lexicale aparent

incompatibile. Ca în cazul oricărui text, titlul orientează aşteptările
cititorului. La ce vă gândiţi cînd citiţi titlul? Dacă repetaţi încercarea de a-l
explica, după ce parcurgeţi textul, ce alte semnificaţii se adaugă primelor
voastre idei?
2. Vă propunem, pentru interpretarea titlului, următoarele variante:
 Viaţa sentimentală a iubitei/a femeii moderne, în genere, se aşază sub

semnul mercantilului (îşi vinde iubirea).
 Propria poezie se constituie ca aglomerare de obiecte frumoase, de

certă valoare artistică, aduse ofrandă iubitei infidele.
 Poezia personală îi apare autorului ca o colecţie/îngrămădire de clişee

poetice.
Optaţi pentru una dintre aceste variante şi oferiţi argumente în sprijinul ei.
3. La primul contact cu textul, privirea înregistrează dispunerea liberă,

fantezistă a versurilor, instituirea unui regim arbitrar în ceea ce priveşte
rima şi măsura acestora. Consideraţi că trăsăturile respective spun ceva
despre personalitalitatea autorului şi/sau despre programul său poetic?
4. Ce efect obţine poetul prin aglomerarea unor obiecte atât de eterogene?

Cum vi se pare alăturarea icoanelor bizantine cu măştile de bronz, cu
lampioanele japoneze şi cu fotoliile cu inscripţii musulmane?
5. Putem vorbi despre un efect Kitsch care apare ca urmare a surplusului de

obiecte şi a eterogenităţii/a lipsei de coerenţă în decorarea interiorului.
31
Cum se raportează autorul la Kitsch (cu admiraţie nedisimulată ori
distanţându-se ironic)?
6. Putem extrapola observaţiile de mai sus asupra artei poetice minulesciene?

Oferiţi exemple din alte texte pe care le-aţi citit.
7. Ce rol atribuiţi numelor proprii existente în acest poem? Consideraţi că

efectul pe care l-a intenţionat poetul este de a impresiona publicul şi, dacă
da, pe ce credeţi că a mizat: pe sonoritatea numelor sau pe parada
erudiţiei?
8. De obicei, finalul oricărui text (liric ori epic) mizează pe surprinderea

cititorului. Cum interpretaţi, din acest punct de vedere, enumeraţia cu care
se încheie poezia şi, în special, ultimul cuvânt?
Acuarelă
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.
32
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...

Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...
1. Care este semnificaţia pe care o putem da titlului poeziei? Observaţi

dedicaţia poeziei şi stabiliţi eventuala conexiune dintre cele două.
2. Care credeţi că este tema acestei poezii? Ce alte poezii de Minulescu, care
să cultive aceeaşi temă cunoaşteţi?
3. Cum este conturat spaţiul citadin şi ce caracteristici posedă acesta?

33
5. Analizaţi regimul verbelor folosite în text. Insistaţi asupra valenţelor
gerunziului.
6. Cum puteţi analiza comparaţiile implicite din poezie?
7. Ultima strofă propune o anumită metrică. Care credeţi că este rostul

acesteia?
8. Realizaţi o paralelă între această poezie şi creaţiile lui G. Bacovia şi

Alexandru Macedonski (Lacustră, respectiv Cântecul ploaiei).
Romanţa mortului
Paznicul mi-a-nchis cavoul

Şi-am rămas afară-n ploaie...
Şi-am rămas să-mi plimb scheletul
Pe sub sălciile ude,
Ce mă cheamă
Şi se-ndoaie
Să-mi sărute golul negru ce-mi pluteşte în orbite,
Să-mi sărute alba frunte –
Fruntea ce-mi ştia secretul
Aiurărilor trăite –
Şi să-mi şteargă de pe oase picăturile de ploaie...
Paznicul mi-a-nchis cavoul şi-am rămas în ploaie-afară.

Şi-am rămas să-mi plimb scheletul printre albele cavouri
Unde-ai noştri dorm în paza lumânărilor de ceară –
Şi-am rămas să-mi plimb scheletul pe potecile pustii
34
Şi pe crucile de piatră să cetesc ce-au scris cei vii.
Şi-am cetit...
Din depărtare, vântul mi-aducea ecouri
Ne'nţelese, de orchestră
Şi de voci ce cântă-n cor –
Cei ce-aveau să moară mâine
Beau în cinstea morţilor!...
Vântul mi-aducea ecoul bucuriilor din lume

Iar „regretele eterne” scrise-n josul unui nume
Lăcrimau,
Ducând în albul picăturilor de ploaie
Aurul lipit pe cruce!...
Printre albele cavouri

Pe sub sălciile ude,
Ce mă cheamă şi se-ndoaie
Să-mi sărute alba frunte,
Rătăcesc de-atâta vreme –
Şi-am rămas de-atunci afară!...
Unde-i paznicul?
Să vină,
Să mă vadă,
Să mă cheme,
35
Să-mi deschidă iar cavoul
Şi s-adorm din nou în paza lumânărilor de ceară!...
Papuşa automată
Doamne!
Ce-am păţit aseară!...
De-a fost faptă de ocară,
Să mă ierţi, că-i vina Ta,
Fiindca Tu ai vrut-o aşa?...
Cineva -
Dar nu ştiu cine,
O păpuşă automată -
A intrat fără să bată
În odaia mea...
A intrat fără ruşine -
Goală toată,
Indecentă
Ca Ofelia dementă,
Şi râzând
Ha, ha, ha, ha!...
S-a trântit pe canapea
Lângă mine,
Ca o viespe-ntărâtată
Pe un tort de ciocolată!...
36
Doamne, Doamne!...
Ce ruşine!...
Dar eu ce puteam să-i fac?...
Să-i dau brânci?
S-o strâng de gât?
S-o omor?
Sau să-i dau pace?
Nu puteam să fac decât
Să-nchid ochii
Şi să tac...
Că păpuşii n-ai ce-i face,
Şi păpuşa dacă vrea,
Mori cu zile după ea!...
Cine eşti, păpuşă mică,

Cu ochi verzi de levănţică
Şi cu unghii de urzică?...
Cine eşti, păpuşă blondă,
Cu prezenţa vagabondă
Când p-aici...
Când pe colea -
Până şi-n odaia mea?...
Cine eşti
Şi ce poftesti?
Vrei odaie cu chirie,
Sau un loc pentru vecie?...
Păpuşică prost crescută -
37
Ochi căscaţi
Şi gura mută -
De ce taci şi nu vorbeşti?...
Sau, ca zâna din poveşti,
Nici tu nu ştii cine eşti?...
Fii cuminte...
Şi-nţelege
Că păpuşa, când se strică,
S-a sfârşit,
Nu se mai drege
Chiar când este-o păpuşică
Cum eşti tu -
Păpuşă mică,
Cu prezenţa indecentă,
Ca Ofelia dementă...
Fii cuminte...
Şi-astă-seară,
Nu mai hoinări pe-afară
Ca o biată "pierde-vară".
Fii cuminte
Şi, mai bine,
Stai pe loc, nu mai pleca!...
Stai colea,
Pe canapea -
Lângă mine...
Uite-aşa!...
Ca păpuşile-n vitrine
Sau ca sfintele creştine
38
Când Cristos le convertea!...
Şi de milă - că era,
Biata fată,
Goală toată...
Şi n-avea nimic pe ea,
Nici măcar o pijama... -
I-am împrumutat pe-a mea!...
Iată vina mea de-aseară -

Mai mult vina... literară!...
Dar de-aseară, Doamne Sfinte,

Papuşica e cuminte!...
I.3. G. Bacovia
Plumb
Dormeau adânc sicriele de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar vestmânt -
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi sârţâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort... şi era frig...
39
Şi-i atârnau aripile de plumb.
1. Care este semnificaţia titlului poeziei (luaţi în considerare şi analiza

fonetică a cuvântului-cheie)? De ce credeţi că Bacovia a ales acest titlu şi
pentru volumul său de debut?
2. Această poezie are o geneză cunoscută, consemnată de istoria literaturii

române. Cunoaşteţi această geneză?
3. Care credeţi că este tema acestei poezii? Ce alte poezii de Bacovia, care să
cultive aceeaşi temă cunoaşteţi?
4. Care este structura compoziţională a poeziei? Raportaţi-vă în argumentare

şi la teoria corespondenţelor.
5. Observaţi simetria textului. Cum este aceasta realizată? Vă invităm să

faceţi exerciţiul propus de Ion Caraion în cartea sa, Bacovia, sfârşitul
continuu, şi anume să citiţi textul de la sfârşit la început. Cum modifică
acest tip de lectură inversă conţinul ideatic al poeziei?
6. Sugestia şi expresivitatea sunt obţinute prin conjugarea mai multor

niveluri ale limbajului poetic. Analizaţi regimul verbelor folosite în text
(nivelul morfologic), terminaţiile surde al versurilor (nivelul fonetic),
sintaxa frazei (nivelul sintactic) precum şi câmpul semnatic căruia îi este
circumscris limbajul (nivelul lexical).
7. Cum este obţinută muzicalitatea şi de ce natură (interioară/ exterioară) este

aceasta?
8. Cum puteţi analiza metaforele-simbol din poezie (plumb, cavou, amor de

plumb, aripi de plumb)? Puneţi-le în relaţie cu tema poeziei.
40
9. Identificaţi mărcile eului liric. Analizaţi punctuaţia poeziei. Observaţi
economia de podoabe stilistice.
10. De ce puteţi încadra acest text poetic în estetica simbolistă?
11. Realizaţi o paralelă între această poezie şi Negru, aparţinând aceluiaţi

poet.
Lacustră
De-atâtea nopţi aud plouând,

Aud materia plângând...
Sunt singur, şi mă duce un gând
Spre locuinţele lacustre.
Şi parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbeşte-un val -
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde,

Pe-acelaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.
De-atâtea nopţi aud plouând,

Tot tresărind, tot aşteptând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.
41
Tablou de iarnă
Ninge grozav pe câmp la abator

Şi sânge cald se scruge pe canal ;
Plină-i zăpada de sânge animal -
Şi ninge mereu pe un trist patinor...
E albul aprins de sânge închegat,

Şi corbii se plimbă prin sânge... şi sug ;
Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fug
Pe câmp, la abator, s-a înnoptat.
Ninge mereu în zarea-nnoptată...

Şi-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licărind.
- Iubito, sunt eu la uşa îngheţată...
Amurg violet
Amurg de toamnă violet ...

Doi plopi, în fund, apar în siluete
-Apostoli în odăjdii violete -
Oraşul e tot violet.
42
Pe drum e-o lume leneşă, cochetă;
Mulţimea toată pare violetă,
Oraşul tot e violet.

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Oraşul tot e violet.
Moină
Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge -
Şi ninge, şi plouă.
Şi noaptea se lasă
Murdară şi goală;
Şi galbeni trec bolnavi
Copii de la şcoală.
Şi-s umezi pereţii,

Şi-un frig mă cuprinde -
Cu cei din morminte
Un gând mă deprinde...
Şi toamna, şi iarna
43
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge -
Şi ninge, şi plouă.
Rar
Singur, singur, singur,

Într-un han, departe -
Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur...
Plouă, plouă, plouă,

Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...
Nimeni, nimeni, nimeni,

Cu atât mai bine -
Şi de-atâta vreme
Nu ştie de mine
Nimeni, nimeni, nimeni...
Tremur, tremur, tremur...

Orice ironie
Vă rămâne vouă -
44
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur...
Veşnic, veşnic, veşnic,

Rătăciri de-acuma
N-or să mă mai cheme -
Peste vise bruma,
Veşnic, veşnic, veşnic...
Singur, singur, singur,

Vreme de beţie -
I-auzi cum mai plouă,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur...
Altfel
Omul începuse să vorbească singur...

Şi totul se mişca în umbre trecătoare -
Un cer de plumb de-a pururea domnea,
Iar creierul ardea ca flacăra de soare.
Nimic. Pustiul tot mai larg părea...

Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, -
Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,
Omul începuse să vorbească singur...
45
Sugestii pentru interpretarea textului:
1. Titlurile alese de Bacovia sunt, în genere, scurte şi aparent neutre. În cazul

de faţă, prima sugestie a cuvântului altfel este aceea de “diferit”. După o
lectură aprofundată a textului, la care dintre următoarele semnificaţii vi se
pare că se referă autorul:
a) Protagonistul poeziei este diferit de restul lumii, de care se

desolidarizează, echivalând-o cu “pustiul” şi cu care a tăiat orice
comunicare, refugiat cum este în solipsism (“începuse să vorbească
singur”).
b) Prin identificarea cu o terţă persoană (omul), eul se înstrăinează de

sine, se priveşte dinafară. Autoscopia asociată unor manifestări bizare
(creierul arde, capul învineţit caută în jos, omul vorbeşte singur) sunt
semnele unei stări de graniţă, de anulare a lucidităţii. Poezia descrie
propriile crize psihice/nevrotice.
c) Poezia pe care o experimentează aici G.Bacovia diferă frapant de

poemele simboliste, bazate pe muzicalitate, corespondenţe şi pe
repetitivitate obsesivă. Notaţia este seacă, aproape ermetică (în ciuda
aerului de banalitate). Titlul s-ar referi, prin urmare, la o nouă manieră
scripturală.
2. Dezvoltaţi una dintre propunerile de analiză de mai sus, aducând

argumente bazate pe text.
3. Discutaţi
46
Cuptor
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,

Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldură-n oraş,
Încet, cadavrele se descompun.
Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,

Cu lutul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.
Toarnă pe covoare parfume tari,

Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet, cadavrele se descompun...
Glossă
Priveşte savant
Cu inima beată
De iubire
Natura-i statică.
Amorul renaşte,
Cu focul de vară,
Cu diamante
47
De iarnă.
Metempsihoză,
Metamorfoză,
Şi câte încă.
La revedere,
Sau la adio.
Priveşte savant.
Dacă nu-i
Cu cine vorbi,
Se scrie.
Epitaf
"Aici sunt eu
Un solitar,
Ce-a râs amar
Şi-a plâns mereu.
Cu-al meu aspect

Făcea să mor
Căci tuturor
Păream suspect."
48
Balet
Lunecau baletistele albe…

Degajări de puternice forme –
Albe, în faţa lumii enorme,
Lunecau baletistele albe

Şi lumea sufla împătimită –
Albe, râzând spre lumea prostită
Lunecau baletistele albe.

Tainic trezind complexul organic –
Albe, stârnind instinctul satanic,
Lunecau baletistele albe.
1. Care este semnificaţia titlului poeziei în raport cu tema? Stabiliţi

eventuala conexiune dintre cele două. Ce alte poezii de G. Bacovia, care
să cultive aceeaşi temă, cunoaşteţi?
2. Cum vedeţi organizarea compoziţională a textului poetic?
3. Ce semnifică verbul a luneca şi ce legătură se creează între sensul acestuia

şi portretul balerinelor conturat în poezie?

49
5. Analizaţi regimul verbelor folosite în text.
6. În creaţiile bacoviene, culorile au o simbolistică puternică. Ce vă

sugerează culoarea prezentă în poezie (mai ales că trimiterile la aceasta
sunt repetate de nu mai puţin de nouă ori)?
7. Spectacolul performat de balerine are anumite trăsături şi produce anumite

efecte. Le puteţi identifica? Ce legătură sesizaţi între acestea şi condiţia de
ars poetica a acestui text? Care este mesajul poetic, în ultimă instanţă?
8. Analizaţi punctuaţia poeziei. Ce vă spune economia de mijloace stilistice?
Marş funebru
Ningea bogat, şi trist ningea, era târziu

Când m-a oprit, în drum, la geam clavirul;
Şi-am plâns la geam, şi m-a cuprins delirul-
Amar, prin noapte vântul fluiera pustiu.
Un larg şi gol salon vedeam prin draperii,

Iar la clavir o brună despletită
Cânta purtând o mantie cernită,
Şi trist cânta, gemând, între făclii.
Lugubrul marş al lui Chopin

Îl repeta cu nebunie
Şi-n geam suna funebra melodie,
Iar vântul fluiera ca ţipătul din tren.
Apoi, veni şi-o blondă în salon

Şi-aproape goală prinse, adormită,
50
De pe clavir, o scripcă înnegrită-
Şi urmări, pierdută, marşul monoton.
Înaltă, despletită, albă ca de var,

Mi se părea Ofelia nebună
Şi lung gemea arcuşu-acum pe strună
Îngrozitorul marş lugubru, funerar.
Cântau amar, era delir,

Plângea clavirul trist, şi violina-
Făcliile îşi tremurau lumina,
Clavirul catafalc părea, şi nu clavir.
Târziu, murea clavirul lung gemând,

Luptau făcliile în agonie
Şi-ncet se-ntinse o noapte de vecie,
Şi-n urmă, greu, un corp am auzit căzând.
Vai, de-atunci îmi pare lumea şi mai tristă,

Viaţa-i melodie funerară
Şi nu mai uit nebuna lăutară-
Şi transfigurata, trista claviristă.
De artă
Cafeneaua
Cu visători damnaţi.
Trecut –au ani,
Simbolism,
Curentul decadent.
51
Broşuri,
Bijuterii rare,
Paradoxe,
Bizarul,
Seri,
Nopţi,
Efuzii de parfume
Şi nuanţe.
Oraşul dominant.
I.4. Ştefan Petică
Fecioara în alb
Apune soarele pe dealuri

În slava purpurei de sânge
Şi răsunând adânc din valuri
Doineşte-un glas şi parc-ar plânge;
De simţi o caldă adiere
Trecând pe fruntea ta curată
Ca şi o şoaptă care piere
Sub bolta serei înstelată,
Să ştii că-i ruga mea senină,
Ca visul nopţilor de vară,
Ce se înalţă-n umbra lină
În ceasul jertfelor de seară.
52
De vezi plutind pe blonda rază
O umbră albă visătoare
Şi crezi că-i îngerul de pază
Cu aripi lungi ocrotitoare,
Să nu te-nşeli, căci visu-mi trece
În zborul său primăvăratec,
Şi-i tot aşa de alb şi rece,
Când se înalţă singuratec.
Spre marea boltă luminoasă.
Făcând durerea mai amară
Şi amintirea mai duioasă
Şi dacă roua clară cade

Frumoşii ochi adânci de-i scaldă.
Când treci sub vechile arcade
În parfumata noapte caldă,
Nu-i roua rozelor în floare
Căzută-n nopţile cu lună,
Nici plânsul dulce de izvoare,
Ci e iubirea mea nebună,
Căci lacrimi mari şi tăinuite
Ca roua limpede şi rară
Coboară-ncet şi liniştite
Când vioarele tăcură
53
Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răsleţită pe strunele-nvechite,
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.
Arcuşurile albe în noaptea solitară

Stătură: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-aşteaptă semne, şi strunele vibrară,
Ah, strunele, ce tremur de viaţă le cuprinse!
Şi degetele fine, în umbră sclipitoare

Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.
Murise însă cântul de veche voluptate,

Şi triste şi stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.
Moartea visurilor
Păunii verzi plecară în noaptea solitară

Cu strigăte de jale ca nota care trece
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.
Şi palidele trupuri de roze s-adunară
54
Pe marginea-n ruină încet să se aplece
Murind ca nişte albe columbe-n noaptea rece.
O, visele, poema de vise-n noaptea clară!
Şi noaptea cea muiată în aurul de lună

Părea apoteoza fantastică şi vagă
Cazând pe frunţi ceară în taina lor nebună
Poeme dulci de vise, poeme de petale,
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
Departe trec păunii cu strigăte de jale.
Cântecul toamnei
Serbare sgomotoasă
Ca-n bâlci. Decor banal;
O boltă luminoasă
Scăldată-n aur pal.
Pe culmea azurie
Chiar soarele de-aramă
Se pare-o jucărie
De proastă melodramă.
Mulţimea îmbătată
De pulbere şi soare
Întoarce-nfierbântată
Un danţ nebun pe care
Îl farmecă orgia
55
Din surle, din ţimbale,
Din nai şi măestria
Din cornuri triumfale;
O muzică ciudată
Ce-nalţă orgolioasă
Spre bolta-nflăcărată
Prostia glorioasă.
Mulţimea se aprinde
Şi râde, strigă, -njură.
Paiaţa se desprinde
Din gloată. O figură
Ciudată: meseria
I-a pus pe buze-un rânjet
Pe care sărăcia
Mereu îl schimbă-n scâncet.
În ochi îi arde para

Durerei care creşte.
Ar plânge; dar ocara
Mulţimei ‘l-ngrozeşte
Ce, crudă, îmbuibată

Vrea glume, joc, plăcere.
Paiaţa întristată
Priveşte cu durere.
56
O lacrimă îi pică
Încet şi el tresare
Şi mândru îşi ridică
Privirea sfidătoare
Spre cer iar a sa minte

Orgoliul străbate;
El trece înainte
Cu braţe încleştate.
Zâmbind din înălţime,

Decât robit durerei,
Să ceară la mulţime
Pomana-nduioşărei.
I. 5. Dimitrie Anghel
În grădină
Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gînduri blânde...
Ce iertător şi bun ţi-e gîndul, în preajma florilor plăpânde!
Râd în grămadă flori de nalbă şi albe flori de mărgărint,
De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint.
Sfioase-s bolţile spre sară, şi mai sfioasă-i iasomia :

Pe faţa ei neprihănită se-ngână-n veci melancolia
57
Seninului de zare stânsă şi-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mâhnirile şi plânge norocul zilelor de vară.
Atîtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă :

Parcă-mi arunc-o floare roşă o mână albă de fantasmă,
Ş-un chip bălan lîngă-o fereastră răsare-n fulger şi se stânge...
De-atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sânge.
Ca nalba de curat odată eram, şi visuri de argint

Îmi surîdeau cu drag, cum râde lumina-n foi de mărgărint,
Şi dulci treceau zilele toate, şi-arar dureri dădeau ocoale...
Ah, amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale.
Cum cântă marea
În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare

Şi-ascult ce straniu cântă tumultoasa mare.
Atent îmi plec urechea, şi-ascult notele-i grele,

Ascult, cătând pe-ncetul să mă desprind de ele,
Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,

Ce vrea să spuie marea cu-nfricoşata-i gură.
Dar apele-i ţin taina, schimbând a ei cântare,

Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,
Şi-acum, ca sub imperiul unei porunci secrete,
58
Îşi părăseşte jocul, şi-n larmă de trompete,
Îşi trâmbiţă mânia, iar miile-i de creste

Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,
Că cineva ascultă şi-nseamnă cu mirare

Ce poate să surprindă din larga ei cântare.
59
Capitolul II
TRADIŢIONALISMUL
II. 1. Delimitări conceptuale
Termenul
Nichifor Crainic - Sensul tradiţiei
Între romanticii noştrii europenizaţi din veacul trecut şi “intelectualiştii”

europenizanţi de azi e o deosebire ce trebuie precizată. La lumina noilor idei
europene, romanticii descopereau poporul românesc. E adevărat că ei îi prescriau
tratamente politice şi sociale după ultima carte de reţete din Apus, dar, în cultură,
romantismul îi apleca la izvoarele locale şi îi învăţa să devină autohtoni.
Romantismul istoric îi călăuzea spre strămoşi; romantismul poetic spre folclor.
Europenizanţi în ordinea social-politică, ei erau autohtonizanţi în ordinea creaţiei
literare. “Intelectualiştii” de azi reeditează pe plan mental franţuzomania de
altădată. Sunt “intelectuali” în măsura în care sunt franţuzomani; sunt
europenizanţi în raport invers cu autohtonismul. Romanticii afirmau poporul şi
legenda naţională; “intelectualiştii” tăgăduiesc poporul şi îşi fac din legenda
latinistă argumentul anexării lor la cultura franceză. Ceea ce ei numesc
europenism, nu e decât franţuzism; ceea ce ei numesc intelectualism şi
raţionalism, nu e decât adaptarea lor la cultura franceză şi, totodată, abdicarea de
la autohtonism. Ei se predau procesului de seducţie exercitat de prestigiul francez
şi se socot călări pe planetele văzduhului, când tăgăduiesc ideea autohtonă şi
ideea ortodoxă. Actualizând cu bravură formula domnului Mihail Dragomirescu,
“de la misticism la raţionalism”, au pornit cu pantahuza după contribuţii benevole
de orientare. Nevoia unei orientări presupune o stare de neorientare sau de
dezorientare. Şi mi se pare că acesta e cazul “intelectualiştilor” noştri. La ancheta
pe care au provocat-o în timpul din urmă s-au putut citi din partea lor răspunsuri
de felul acestuia: “ O spiritualitate nouă? Nu este oarecum pretenţios? Spuneţi-mi
întâi dacă a existat o spiritualitate veche, o nobleţă spirituală a poporului
românesc, din clipa redeşteptării din întuneric!” Prin urmare, cum n-ar fi existat o
60
spiritualitate veche, tot astfel n-ar fi existând posibilitatea unei spiritualităţi noi.
Deşi există o “clipă a redeşteptării din întuneric”, poporul acesta n-ar fi în stare
să trăiască decât după trup, orice posibilitate de viaţă în spirit fiind aprioric
tăgăduită. Şi dacă, totuşi, există directive ale spiritualităţii lui, aceste directive
trebuie respinse ca primejdioase intelectualităţii: “directivele tradiţionaliste,
naţionale şi ortodoxe înseamnă, prin exces, un atentat la libertatea şi la educaţia
intelectuală a generaţiei de azi.” Cu sau fără spiritualitate, cu sau fără directive
spre spiritualitate, poporul românesc este tăgăduit, trebuie să fie tăgăduit. El
înfăţişează “un atentat la libertatea şi la educaţia intelectuală a generaţiei de azi”.
El este, în cazul întâi, un nimic; în cazul al doilea, o primejdie. Şi atunci, între
“intelectualiştii” care vor să se “perfecţioneze”şi între poporul imperfectibil se
impune: ruptura! Presupunând că poporul nu e definit, “duşmanul nostru este
indefinitul şi setea cea mare de a şti”. A şti – ce? A şti, poate, să definim
indefinitul? Dar aceasta te-ar obliga să te apleci cercetător asupra realităţilor
acestui popor şi înţelesul lor să-l cristalizezi în linii directive. “Intelectualiştii”
noştri refuză această trudă şi această demnitate. Un defect fundamental al acestei
categorii de cărturari e lenea de a gândi propriu, în raport cu realităţile de la noi.
Un spectacol lamenatabil au dat în ziua când au decretat “ateismul naţional”, fără
ca vreunul dintre ei să demonstreze, prin vreun semn oarecare, această uşuratică
afirmaţie. Comoditatea e principiul familiar al “intelectualiştilor”, nu numai în
raport cu realităţile româneşti cu care au isprăvit în două vorbe, dar şi în raport cu
Occidentul. Setea cea mare este de a şti – zic ei – dar a şti înseamnă a înmagazina
lucrurile deja ştiute de alţii mai înaintaţi decât noi. “Mergem către Europa”, zice
unul. “Aceasta este credinţa mea. Ne îndreptăm spre Apusul Renaşterii greco-
latine, care constituie titlul principal de glorie a continentului nostru.” Înseşi
cuvintele lui sunt locuri comune, învăţate pe dinafară din foiletoanele franceze.
Din această sete de a şti, adică de a repeta ce se ştie şi se scrie în Occident, s-a
născut în publicistica noastră un fenomen caracteristic: reportajul intelectual.
Mişcarea “intelectualistă” e, de fapt, un reportaj ideologic pe cât de îngâmfat pe
atât de modest în realitate. De la revista de filosofie, până la foiletonul de ziar, nu
e decât acelaşi reportaj de ştiri din străinătate, redactat mai academic sau mai
puţin academic, după natura organului de publicitate. Intelectualul român e un
reporter intelectual. Prestigiul Occidentului l-a sedus, într-adevăr, încât el
reproduce mecanic lucruri de aiurea, cu iluzia unei producţii proprii de marcă
occidentală. Problemele româneşti sunt absente din acest scris reportericesc.
Fiindcă, din momentul în care ai tăgăduit un spirit autohton, ţi-ai cucerit
libertatea de a ignora cu dispreţ aceste probleme şi de a îmbrăţişa cu iluzie
înflăcărată “gloria continentului nostru”. Pradă a unui prestigiu seducător,
niciodată “intelectualiştii” dunăreni nu şi-au pus întrebarea: ce adaugă ei la gloria
continentului nostru? Prin ce şi-au cucerit dreptul de cetăţeni ideali ai
continentului? Şi ce crede acest continent despre entuziaştii săi reporteri de pe
Dâmboviţa? Ei se îmbată de iluzia fumurie a occidentalismului şi se grozăvesc cu
isprava pe care o fac (în cinstea continentului!): negarea propriului popor. Dar
61
negarea poporului lor e negarea lor înşile, şi astfel reporterii intelectuali devin
intelectuali -anexe ai unui Occident care, vai, nici măcar nu ia act de existenţa
lor! Afară de cazul când dl. Maurice de Waleffe, cunoscut antreprenor de “presă
latină” şi de frumoasă carne femeiască, se îndură să arunce câte o notă bună
acestui zel franţuzoman al bucureştenilor. Să admitem însă că reporterii
intelectuali şi intelectualii-anexe, declaraţi pentru cultul intelectului şi pentru
“plusul de cunoaştere cu atribute de înaltă inutilitate” (termenii sunt împrumutaţi
din presa franceză) sunt cu adevărat chinuiţi de “setea de a şti şi de a-şi perfecta
imaginea interioară”. Această imagine interioară se numeşte pe numele adevărat:
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dar cum ei resping “transcendentul divin”,
ar putea să ne lămurească după care model îşi perfectează imaginea interioară?
Poate după modelul într-adevăr continental al d-lui Maurice de Waleffe? Iar
această sete de a şti, atât de orgolios afirmată şi, totuşi, atât de crud dezminţită,
prin apriorica tăgăduire a poporului, se opune directivelor tradiţionaliste, într-
adevăr numai cât ea îşi asumă titlul de înaltă inutilitate: a şti pentru a şti, a şti
pentru a fi inutil! Adică pentru a putea să refuzi celorlalţi ştiinţa ta.
Perfecţionarea imaginii noastre interioare e o chestiune de ordin moral. Şi, atunci,
cum se perfecţionează această imagine prin simplă ştiinţă şi ce fel de valoare
morală are această perfecţiune, care refuzându-se celorlalţi, se izolează în
inutilitate? Imoralismul acestei concepţii acuză încă o dată tendinţele centrifugale
ale intelectualilor-anexe şi dovedeşte încă o dată dezorientare şi confuzie.
În linii generale, setea de a şti se referă la ceea ce se cheamă cultura

consumatoare sau, mai precis, consumaţie culturală. E atitudine diferită de
atitudinea noastră. Tradiţionalismul voieşte o cultură creatoare de valori
autohtone, o creaţie culturală proprie. Aceasta nu exclude consumaţia culturală,
ci o implică, acordându-şi înemnătatea subordonată pe care o are în realitate.
Expresia poporului, creaţia culturală e în funcţie de popor: ale sale dintru ale sale.
Menirea pe lumea aceasta a unui popor nu e aceea de a şti, ci de a crea. Menirea
de a crea ce alţii nu au creat şi stă numai în natura respectivului popor de a crea.
A şti e un mijloc care ajută creaţia autohtonă. Dar creaţia aceasta rămâne ţinta
supremă! Sunt lucruri deosebite ce nu trebuie confundate, dar pe care adversarii
tradiţionalismului le confundă când se declară pentru consumaţia culturală. Ei
cred, poate, că tradiţionalismul se opune consumaţiei culturale. Dar
tradiţionalismul, întemeiat pe personalitatea naţională, primeşte elementele
oricărei culturi mai înaintate (nu numai ale celei franceze) şi le socoteşte ca
stimulente ale acestei personalităţi. Consumaţia culturală e, ca orice consumaţie,
un proces de asimilare. Opera de asimilare presupune condiţia neapărată a
personalităţii care asimilează. Trebuie să recunoaştem că, tăgăduind cu uşurătatea
obişnuită personalitatea naţională, “intelectualiştii” europenizanţi sunt
consecvenţi când se declară, ridicol de superb, pentru o consumaţie inutilă. În
cazul lor nu poate fi vorba de asimilare; individul, rupt ostentativ din solidaritatea
personalităţii naţionale, se anexează culturii străine pe care o crede idealul său de
62
perfecţiune. Superba inutilitate ar căpăta, în acest stadiu, un aspect tragic dacă,
bunăoară, intelectualul nostru anexă ar avea temperamentul extremist al
nihilistului rus. În Rusia, tipul tot mai numeros al nihilistului a creat un conflict
din ce în ce mai adâncit între el şi popor până când acest conflict s-a rezolvat în
catastrofa revoluţiei. Norocul e că negativismul intelectualului nostru anexă nu se
aplică la ordinea politică şi socială, mărginindu-se la o izolare de imoralism
estetic. Superba lui inutilitate, prin ea însăşi inofensivă, are mai mult un aspect
ridicul. Noi suntem un popor cu bun simţ şi cu ironie. Izolările în estetisme
dispreţuitoare şi olimpice au căzut totdeauna în raza săgeţilor nemiloase. Silueta
nefericitului Alexandru Macedonski, care, totuşi, era un talent, ar trebui să dea de
meditat tinerilor cu superbă “imagine interioară”. Tradiţionalismul, prin urmare,
socotind necesară opera de asimilare culturală, îi dă importanţa reală, adică
secundară, de mijloc în sporirea forţelor creatoare autohtone. Pentru
tradiţionalişti, eterna chestiune a occidentalizării sau raportului cu Occidentul,
care încurcă şi dezorientează atâtea inteligenţe româneşti, se reduce la un proces
firesc de asimilare. Dar, dincolo de această asimilare, ţinta rămâne creaţia
proprie. Un Nicolae Bălcescu, un Mihail Kogălniceanu, un B.P. Hasdeu, un
Mihai Eminescu, un George Coşbuc, un Vasile Pârvan sau Nicolae Iorga ni se
înfăţişează sub îndoitul aspect de vastă asimilare a culturilor străine şi de
monumentală creaţie autohtonă. Tradiţionalismul vede în ei revelaţii istorice ale
substanţei de viaţă permanentă ce zace în adâncul acestui popor. Dacă menirea
poporului românesc este aceea de a crea o cultură după chipul şi asemănarea lui,
afirmaţia aceasta implică şi soluţia unei orientări. Cine preconizează orientarea
spre Occident rosteşte un non-sens. Orientarea cuprinde în sine cuvântul Orient
şi înseamnă orientarea spre Orient, după Orient. Altarul se aşază spre Orient,
icoanele căminului se aşază pe peretele dinspre Orient, ţăranul când se închină pe
câmp se întoarce spre Orient. Zicala spune pretudindeni că lumina vine de la
răsărit. Şi cum noi ne aflăm geografic în Orient şi cum, prin religia ortodoxă,
deţinem adevărul lumii răsăritene, orientarea noastră nu poate să fie decât spre
Orient, adică spre noi înşine, spre ceea ce suntem prin moştenirea prin care ne-
am învrednicit. Moştenim un pământ răsăritean, moştenim părinţi creştini –
soarta noastră se cuprinde în aceste date geo-antropologice. O cultură proprie nu
se poate dezvolta organic decât în aceste condiţii ale pământului şi ale duhului
nostru. Occidentalizarea înseamnă negarea orientalismului nostru, nihilismul
europenizant înseamnă negarea posibilităţilor noastre creatoare. Ceea ce
înseamnă negarea principală a acestei culturi româneşti; negaţia unui destin
propriu românesc şi acceptarea unui destin de popor născut mort.
Dar negativismul acesta de tineri născuţi leşinaţi e contrazis de vlaga

vitală şi de voinţa creatoare a unui popor care, în clipa de faţă, îşi trăieşte frenetic
sărbătoarea libertăţii cucerite prin energia lui. E adevărat că durăm de două mii
de ani, dar astăzi n-avem, totuşi, convingerea că suntem un popor tânăr, abia
deşteptat la viaţă? Nu rostim cu toţii: tânărul nostru popor românesc? Consensul
63
unanim asupra acestei tinereţi e lucru de căpetenie în zămislirea unei culturi
proprii. Unul din vechile noastre basme vorbeşte despre: “tinereţea fără
bătrâneţe”, expresie mitologică a vitalităţii poporului. Tinereţea fără bătrâneţe e
mitul sângelui, al acestui sânge misterios şi alcătuit din vlaga tuturor popoarelor
ce s-au suprapus cu veacurile în această ţară, hrănit de grâul şi de vinul
pământului şi biciuit de dogoarea soarelui şi de pleasna vântului – a cărui roşie
vigoare pulsează în timpul definit al poporului de azi. […]
II.2. Ion Pillat
Ctitorii
Acolo unde-n Argeş se varsă Râul Doamnei

Şi murmură pe ape copilăria mea,
Ca Negru-Vodă, care descălecând venea,
Mi-am ctitorit viaţa pe dealurile toamnei.
Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă

Pe al colinei mele împodobit pieptar,
Închis-am fericirea în strâmtul ei hotar
De nuci bogaţi în umbră, umbrind o casă albă.
Acolo,-n pacea nopţii, pe drumuri de podgorii,

Am mers tăcut alături de carele cu boi,
64
Când neaua lunii ninge pe sălcii în zăvoi,
Când şopoteşte valea de cântecele morii.
Las altora tot globul terestru ca o minge,

Eu am rămas în paza pridvorului străbun,
Ca să culeg cu ochii livezile de prun
Când alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.
Şi tot visând la vremea când înfloriră teii,

Pe când îmbracă ţara al iernii alb suman,
Să desluşesc cum piere trecutul, an cu an,
Pe drumuri depărtate sunându-şi clopoţeii.
Să stau, pe când afară se stinge orice şoaptă,

Privind cenuşa caldă din vatra mea, de-acum
Şi să aud deodată, cu-nfiorare, cum
Trosneşte amintirea ca o castană coaptă.
1. Care este semnificaţia titlului poeziei şi ce relaţie se construieşte între

acesta şi text?
2. Deşi această poezie reprezintă un text pillatian mai puţin programatic,

tema este totuşi recurentă. Care este aceasta, dacă luăm în calcul
raportarea acestei poezii la alte creaţii din universul liric al lui Ion Pillat
(Aci sosi pe vremuri şi Arta poetică, pe de o parte, şi Ochelarii bunicii
sau Odaia bunicului, pe de altă parte)?
65
3. Care credeţi că este structura compoziţională a acestei poezii?
4. Prima strofă conturează coordonatele unui spaţiu mai mult sufletesc decât
geografic. Sunteţi de acord cu această afirmaţie? Susţineţi-vă punctul de
vedere.
5. Identificaţi imaginile vizuale. Comentaţi-le, raportându-vă la estetica

tradiţionalismului.
6. Analizaţi regimul verbelor folosite în text, insistând asupra alternanţei

între perfectul compus şi modul conjunctiv.
7. În cea de a patra stofă, primele două versuri pun în antiteză două atitudini
diferite, nu numai faţă de viaţă, în general, ci şi faţă de literatură. Cum
puteţi analiza acest demers?
Ochelarii bunicii
Pe scrin, păstrând privirea ei vie, au rămas

Pe galbena gazetă ce-ncremeneşte anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul:
Iau ochelarii moartei şi-i pun sfios pe nas.
Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,

Doar pozele din rame vechi au întinerit...
Dar din adânc de-oglindă în faţă, mi-a zâmbit
În jilţul ei - ca-n vremea când eram mic - bunica.
La geam foşneste plopul sau paşii au foşnit?

Prin uşa zăvorâtă ”ei” intră în odaie.
66
E o fetiţă: Pia, cu bucle: Niculae...
Dar cine e băiatul acela liniştit?
Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte...

De ce se uită astfel la mine? Nu-l mai ştiu...
Nu vreau să-l ştiu... nu pot să-l ştiu... E prea târziu!
De omul chel şi rău, rămân legat pe moarte.
Aci sosi…
La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,

Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
Sări, subţire,-o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
67
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...
Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...
Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat
Acelaşi clopot poate, în turnul vechi din sat...
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Odaia bunicului
Nu s-a clintit nimica şi recunosc iatacul
68
Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut.
Rămase patu-i simplu şi azi nedesfăcut,
Şi ceasul lui pe masă, şi-a mai păstrat tic-tacul.
Văd rochia bunicii cu şal şi malacov,

Văd uniforma veche de „ofiţer” la modă
Pe când era el Junker - demult - sub Ghica-vodă
Când mai mergeau boierii în butcă la Braşov.
Şi lângă băţu-i rustic, tăiat în lemn de vie,

Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc.
A scârţâit o uşă... un pas... şi-aştept năuc
Să intre-aci bunicul dus numai până-n vie.
Un ronţăit de şoarec sau ceasul mă trezi?

Ecou îşi fac, în taină, ca rimele poemii...
Şi ceasul vechi tot bate, tic-tic, la poarta vremii,
Şi şoricelul roade trecutul zi cu zi.
Străinul
Pe bancă, sub castanul din vie, te aşează,

Străine, ce venit-ai priveliştea s-o vezi —
Florica e acolo, cu casă, parc, livezi,
Şi peste drumul mare: zăvoiul. Înserează.
69
Câmpia e albastră şi-n zare norii ard.
Sclipeşte Râul Doamnei înspre apus, o clipă...
Un taur muge; puţul cu lanţ şi roată ţipă;
Şi vrr!... un zbor de vrăbii zbucneşte dintr-un gard...
Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă

Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu,
Şi crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor târziu,
Că ai Florica... Dar n-ai zărit, ia seama,
Pe-albastra depărtare a luncii de demult,

Trecutul meu, ce arde sclipind in Râul Doamnei —
N-ai auzit, deodată rupând tăcerea toamnei,
Vrr!... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.
Cămara de fructe
Deschid cu teamă uşa cămării de-altădată

Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, şi răcoarea, şi umbra lor uitată.
Mă prinde amintirea în vânătul ei fum,

Prin care cresc pe poliţi şi rafturi, ca pe ruguri,
Arzând în umbră, piersici de jar, şi-albaştri struguri
70
Şi pere de-aur roşu cu flăcări de parfum.
Şovăitor ca robul, ce calcă o comoară

Din basmul cu o mie şi una de nopţi, mă-nchin:
Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin –
Şi tămâioşii galbeni ca soarele de vară.
Se-aprind fantasmagoric caise şi gutui:

Trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde...
Dar părăsind cămara ce minţile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.
Castanul cel mare
Se zbate Strâmbă-Lemne cumplit în pomul zdravăn,

Cu braţe noduroase şi cu atletic trunchi
Înţelenit în vie, deşi pân-la genunchi
I s-a urcat cu-ncetul pământul gras şi reavan.
Dar toamna, sub rodire încununat cu spini,

Şi-n noapte plin de pace, de păsări şi de stele,
Ca grindina sloboade castanele lui grele
Şi-nseninat, primeşte pe creştetu-i lumini.
Castanul între struguri şi-a înţeles menirea:

Ce-am căutat pe drumuri, găseşte stând pe loc,
71
Şi, adâncind pamântul aceluiaşi noroc,
Cu zeci de ramuri ţine în braţe fericirea.
Mă simt, Florica, -n preajma-i atâta de sărac!

De ce nu poate pasu-mi să prindă radacină,
Şi să rămân al viei ca pomul pe colină,
Şi să mă strâng de tine ca viţa de arac…
Arta poetică
Mi-am urzit din sunet şi coloare,

Din cuvinte dure, zi de zi,
Turnul versului înalt în care
Îmi adorm durerea de-a trăi.
Zi de zi şi lună după lună,

Izvoresc din mine ca din mări
Insule de gânduri, ce adună
Cânturi fremătând peste uitări.
Ani de ani şi clipă după clipă,

Vierme de mătase m-am făcut,
Fluturul simţindu-l, ce-n aripă
O să-mi schimbe braţele de lut...
Dar cum stau cu lampa după mine

Şi cum scriu: un singur ţipăt greu
Din odaia de bolnavă vine -
Şi ce mic, ce gol e visul meu.
72
1. Acest text are un titlu care vorbeşte de la sine, conţinând şi cheia de

identificare a temei. Care este structura compoziţională a poeziei?
2. Cum interpretaţi verbul din primul vers al strofei întâi?
3. Identificaţi mărcile eului liric prezente în textul poetic.
4. Care este materialul din care eul liric îşi ridică edificiul? Comparaţi-l cu
acela cu care eul liric arghezian îşi construieşte creaţia.
5. Identificaţi figura de stil predominantă în poezie şi stabiliţi o posibilă

legătură între aceasta şi estetica un eventual laitmotiv.
6. Analizaţi versul Îmi adorm durerea de-a trăi..
7. Ideea retragerii poetului într-un turn de fildeş este recurentă în lirica

autohtonă. Amintiţi-vă Glossa lui Eminescu şi comparaţi cele două
poezii, din acest punct de vedere.
8. Cea de-a trei strofă aduce în atenţie motivul metmorfozei. Cum îl

interpretaţi? Comparaţi felul în care Pillat sugerează ideea de zbor, de
desprindere de contingent prin intermediul creaţiei, cu modul în care
această idee apare la Macedonski în Noaptea de decemvrie şi la Bacovia,
în Plumb.
9. Ultima strofă debuteză cu o conjuncţie coordonatoare adversativă. Care

credeţi că este rolul acesteia?
10. Care este mesajul poeziei?
11. Realizaţi o paralelă între această poezie şi creaţiile lui Pillat pe aceeaşi
temă, cuprinse în ciclul Poeme într-un vers.
73
Poeme într-un vers
Poemul într-un vers

Un singur nai, dar câte ecouri în păduri.
Îmbrăţişare
Suia o viţă de-aur pe negrul chiparos.
Zvon
E roiul de albine sau numai amintiri?
Stelă de mim
Cu plâns şi râs de mască în mâini, nepăsător.
Stelă de dansatoare
Cu vălul tras pe faţă, se depărtează stând.
Trup de fată
O salcie mlădie cum e tulpina ei.
Veghie
La gura sobei gândul, tovarăş călător.
Iarnă
În zare zurgălăii de sănii... Suflet nins.
Artă poetică
Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.
Amurg
74
Iubirea ta m-ajunge cu umbre tot mai lungi.
Melancolie
Foşniră împuşcate lungi aripi. Dor târziu.
Logodna
Pe mal un singur paltin, pe ape doar o stea.
Navigatorii
Pe zări amurgul singur cu dorul lor pustiu.
Marinarul
Din larg zăream pământul, pe ţărm privesc în larg.
Trecutul
În ochii verzi porţi marea spălată de furtuni.
Plaja
Nisip, talazuri, spume şi scoici – Tu, nicăieri...
Tinereţe
Pe frunza toamnei pasul sfios al căprioarei.
Apă neîncepută
Mi-ai dat să beau din cană iubire de izvor.
Dezamăgire
Ai spart oglinda: chipul din ţăndări nu-l culegi.
75
Seara la Voroneţ
La sfiinţii-n zugrăveală, amurgu-ngenunchia.
Tipar
Nisipul poartă încă plăpândă urma ta.
Artă poetică
Iubiri, dureri, amurguri, un vers, în scrum de ani.
Portret
Durere cu ochi negri sub părul azi mai alb.
Darul
Dă-mi pacea înserării pe care-o ţii în mâini.
Poetul trădat
Un vers cu plâns de ape, când îl credeai cleştar.
Vasul lovit
Urciorul crapă, suflet rănit, de plânset gol.
Belşug
Am întâlnit azi toamna venind în car cu boi.
Castana
Din ghimpii amintirii trecutul l-am cules.
Drum de noapte
Ne învelise luna în colb de amintiri.
76
Casa copilăriei
Sub lună casa albă: o piatră de mormânt.
Reîntoarcere
Am pribegit cu zeii, la oameni să mă-ntorc.
Asemănări
Viaţa-i fum – şi fumul căminului ţi-e drag.
Golful
A strâns albastru-n braţe şi-l leagănă mereu.
Ciocârlia
Din praştia câmpiei lumina cântă sus.
Norii
Albastru clătinate, aeriane culmi.
Descălecătorii
Întâiul fum de sate şi-n vale glas de câini.
Artă poetică
Din teascurile vremii plâng lacrimă de vers.
Copilărie
O jucărie spartă găsită într-un pod.
Toamna copilăriei
Mireasmă de gutuie într-un iatac bătrân.
77
Părăsire
Pe orice cărăruie dau iarbă amintiri.
Conac de altădată
La scări părăginite de suflet, surugii.
Singur
Prin pulberea de aur cu toamna în zăvoaie.
Poetul
Stă încărcat de versuri ca toamnele de rod.
Lacrimi
De plângi, o primăvară s-o scutura de flori.
Luntraşul
Spre moarte mă tot duce, lin, inima vâslind.
Clopot de taină
La pasul tău îmi sună vecernii inima.
Întoarcere
În toamna desfrunzită m-am întâlnit copil.
Pescăruşi
Din valuri spume albe au început să zboare.
Înserare
Pe-oglinda legănată a sufletului: norii.
78
Despăduriri
Se duc pe râul vremii toţi anii mei, buşteni.
Grupaţi tematic poeziile de mai sus şi comentaţi textul nou creat, în funcţie
de tema aleasă.
II.3. Vasile Voiculescu
Coboară cuvintele
De-acolo, din pajiştea de aur a durerii,

Unde gândurile pasc în turme neştiute,
Smulse din florile tainei şi iarba tăcerii,
Coboară cuvintele, negre mieluşele mute.
Sufletul pe poteci întortocheate

Le mână şi le bate, suduind, la vale,
Plăpânde, blânde, neînţărcate
Şi le duce să le taie-n zalhanale.
Fără de zbierat merg la junghiere:

File-nnegrite umplu pământul,
Căci lumea zilnic tot mai mult cere
Frageda carne de gânduri, cuvântul.
79
Suflete, cioban rău, casap cu mâini crunte,
Vânzător de suflete, sus, din vechiul staur
Turma de gânduri s-a pierdut în munte
Şi-i veştedă,-n creier, pajiştea de aur.
Stă sufletul fără iubire

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părasită,

C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi ...
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogită
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.
Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,

Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primavară şi toată frunza încet o roade
Şi toata floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.
Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,

Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.
Şarpele
80
Aidoma cu apa alunecos şi verde,
Ieşit din lutul galben, din pietre şi dudău,
Se cuibărise-n prunduri lumina să-l dezmierde,
Neştiutor de bine, nevinovat de rău.
Vechi voievod al lumii cu vârsta grea de stâncă,

Domnea semeţ în zale de solzi peste nisip;
Venit din noaptea lumii nu-şi scuturase încă
Nici roua de pe gânduri, nici visul de pe chip.
Simţind cum se preface prin chin şi năruire,

Scăpat din asprul cleşte al trupului vărgat,
Şi ameţit de vraja din tainica-nnoire,
Înnăpârlea pe prunduri un şarpe verigat.
Despotmolit ca gheaţa din aspra-ncătuşare,

Se cufunda în raze şi se urca-n senin
Şi nu ştia el singur în marea lui visare
De se umplea pe-ncetul cu soare ori venin.
La fel de gol de verde şi unduios ca apa,

Plutea, idee pură, în sânul caldei firi,
Când l-a zărit un paznic, şi-l ciopârţi cu sapa.
Zvârlit din slăvi în carne cu crâncene zvâcniri,
El n-a ştiut, şi-n somnu-i lupta să se adune.

Cătându-se-n ţărâna fărâmele s-aleg,
81
Şi până ce amurgul s-a stins ca un tăciune,
În fiece frântură s-a zvârcolit întreg.
Gândului
Gând slăbănog, deprins numai la şes

Să calci în pulberea de vorbe tocite;
Gând lesnicios ca o femeie, copilăros la înţeles,
Urmând lenevos pârtia de tălpi şi copite,
Nărăvitule să dormi pe puf de cuvinte:
Scoală şi găteşte-te, că de acum înainte
Am să te port prin vorbele cele mai colţuroase,
Să te înglodească şi să te doară.
Razna din albia limbii de rând afară,
Pe cărări de piatră abia slomnite
În graiul cu urcuşuri bolovănoase,
Peste praguri de expresii încremenite,
Sus pe coclauri de munte,
Un munte de calm şi tăcere,
De unde apele au cărat toate vorbele mărunte
Şi unde văzduhul miroase a cimbru şi miere.
Acolo să aţipeşti pe stânci de grai tare,
Somn sfios ca fiarele,
În noaptea cu stele pe ilic.
Să răsari treaz şi ciulit odată cu soarele,
Neliniştit, ager şi voinic
Şi aţintit, prădalnic, ca la vânătoare,
La orice foşnet, gândule, să sari in picioare!
82
Androginul
Ţin cumpăna-ntre suflet şi-ntre carne,

Drept chezăşie limpede a puterii
Că patimile n-au să mi-o răstoarne,
Port amândouă cheile plăcerii.
Astfel nu simt nici jungherul dezbinării,
Nici jugul dorului şi nici fierbintea
Crucificare a împreunării,
Ci pururi zămislesc numai cu mintea.
Îngemănând protrivnice silinţe,
Cobor zâmbind din alba-ntâietate,
Din soiul unic fără de seminţe,
Închis în pura mea deplinătate.
Prefigurez un gând zeiesc al lumii
Ce-şi dibuie pe forme bucuria
Şi răsădeşte-n moliciunea humii
Tăria tainei mele, fecioria.
Sonetul CLV

Nu-mi cerceta obârşia, ci ţine-n seamă soiul,
Guşti fructul, nu tulpina, chiar aur de-ar părea...
83
Strămoşii-mi, după nume, au învârtit ţepoiul,
Eu mânuiesc azi pana de mii de ori mai grea,
Dovada cea mai pură a-nnobilării mele
Eşti tu şi-ngăduinţa de-a te lăsa iubit
Mai mult ca un prieten, cu patimile-acele
Cu care-adori amantul de veci nedesparţit.
Îmi cânt astfel norocul, înalţ epitalamuri
Şi, pentru închinarea la care mă supun,
Culeg azur şi raze şi roze de pe ramuri,
Stăpânul meu, alesul, cu slavă să-ncunun:
Poporul meu de gânduri, simţire, vis, trup, dor,
Te pun azi peste ele de-a pururi domnitor.
1. Stabiliţi cine este destinatarul mesajului poetic. Care erau destinatarii în

cazul sonetelor lui Shakespeare?
2. Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de

Vasile Voiculescu reprezintă o operă de maturitate artistică şi au fost
publicate postum. Ştiind acest lucru, care credeţi că este tema acestei
poezii? Ce alte sonete de VasileVoiculescu, care să cultive aceeaşi temă
cunoaşteţi?
3. Analizaţi structura compoziţională a poeziei. Ce alt tip de sonet cunoaşteţi

şi care sunt caracteristicile acestuia? Ce poeţi români au cultivat acest al
doilea tip de sonet?
4. Primele versuri sunt construite cu verbe la modul imperativ. Cum puteţi

interpreta acest fapt?
84
5. În poezia lui Vasile Voiculescu apar deseori motive legate de ideea de
plantă, vlăstar, rod. Are chiar şi un volum de versuri intitulat Pârgă. Ce vă
spune această recurenţă? Comparaţi motivul copacului la Voiculescu cu
acela din poeziile lui Arghezi, în care acesta apare.
6. Menţinându-vă în continuare atenţia asupra poeziei lui Arghezi, de această

dată realizaţi o mică paralelă între antiteza conturată de Voiculescu în
versurile 3-4 şi modul în care se raportează eul liric arghezian la efortul
înaintaşilor.
7. Analizaţi versul Culeg azur şi raze şi roze de pe ramuri, luând în

considerare inclusiv nivelul fonetic.
8. Cum comentaţi ultimele două versuri?
9. Care este mesajul pe care poetul doreşte să îl transmită prin intermediul

acestei arte poetice?
10. Realizaţi o paralelă între această poezie şi sonetul CXCVIII, insistând

asupra genului proxim, dar mai ales asupra diferenţei specifice.
Sonetul CLXV

Iubita mea, ai suflet adânc întortocheat
-Vast labirint, ascuns sub palatul frumuseţii
În care-un minotaur domneşte nendurat,
Flămând de duhul slavei şi carnea tinereţii...
Mulţi îndrazneţi pieiră în tainiţele-i sumbre,
Feciori eroici, pradă daţi fiarei suverane...
85
Acum m-alătur şi eu fugarnicelor umbre,
Cobor, dar fără teamă-n vârtejul de capcane.
Căci tu mi-eşti Ariadna şi-mi dăruieşti un fir
Din pletele-ţi de beznă, o călăuză vie:
Şi nu să scap din cursă îl ţin şi îl deşir,
Ci mai afund să intru în neagra-mpărăţie;
Dedalicul tău suflet locaş mi l-am ales
Şi jur că niciodată din el n-am să mai ies.
Sonetul CXCVIII
Îţi altoiseşi firea pe glorii şi trufie,

O gingaşă mlădiţă pe-un vechi trunchi scorburos;
Cu vine tari, flămânde, zvâcnite drept din glie,
A mea-şi urcase soiul sălbatec şi vânjos.
Pornisem din obârşii potrivnice unirii,
Dar ne chema lumina aceluiaşi văzduh;
Cu vârfuri deopotrivă în slăvile gândirii,
Ne-am întâlnit acolo, în pur azur de duh!
Sus, creştete-mpletite în artă şi visare,
Zvârlisem orice amestec cu lumea de sub noi,
Când din seninul aprig suit, pân’ la pierzare,
Larg, fulgerul iubirii izbi în amândoi:
De-atunci mă zbat şi suflu, văpaia să-i sporesc,
Să ardem împreună de-acelaşi foc ceresc.
86
Poezie
M-am băgat surugiu la cuvinte:

Le momesc cu văpăi, le hrănesc cu jăratec,
Le strunesc în ham de gând, când lin, când sălbatec,
Le-ncing cu harapnicul dorului şi mână-nainte!
Ca să nu zboare la cer ca puricii din basm, pripite,

Mă aplec la fiecare, migălos faur,
Şi-ncalţ agerile versuri la copite
Cu potcoavele rimelor de aur.
Oprim în nori, la palatul de cleştaruri

Să furăm umbra frumoasei din vis fără trup, nici sânge,
Dar scorpia-i după noi. Arunc în urmă zaruri,
Coif şi buzdugan, toate grelele-mi daruri:
Inima, sufletul, minţile nătânge.
Loc, loc! Rădvanul coboară pe pământ,

Dar aci se destramă crăiasa de imagini,
Amuţesc, speriaţi, zurgălăii de rime-n vânt,
Chingile se rup, caii răzvrătiţi, cuvânt de cuvânt,
Strâng aripile şi fug înapoi prin paragini.
Rămân, negre, dârele roţilor pe albele pagini.
87
1. Care este semnificaţia titlului poeziei? La Vasile Voiculescu, acest titlu
suferă de o recurenţă. Puteţi dovedi veridicitatea acestei afirmaţii ?
2. Care credeţi că este tema acestei poezii? Ce alte poezii de Voiculescu,

care să cultive aceeaşi temă, cunoaşteţi?
3. Poezia dezvoltă un amplu scenariu alegoric. Cum este conturat acesta, din
punct de vedere compoziţional şi ideatic? Care sunt trăsăturile lui?
4. Comentaţi primul vers al poeziei, insitând asupra valenţelor morfo-

semantice ale verbului.
5. Condiţia asumată de către eul liric presupune o serie de acţiuni. Cum

comentaţi această înşiruire de îndeletniciri?
6. Cum puteţi analiza apoziţia din a doua strofă? Comparaţi imaginea eului
liric rezultată de aici cu aceea conturată de Arghezi în Testament şi Flori
de mucigai.
7. Eminescu scrisese Miron şi frumoasa fără corp. Vasile Voiculescu

creionează aici un „personaj” asemănător. Ce se ascunde sub această
metaforă? Ce simbolizează scorpia ?
8. Comentaţi simbolurile prezente în enumeraţiile din strofa penultimă.
9. Care este motivul destrămării crăiesei de imagini ? Ce concluzie ne

propune textul?
10. Realizaţi o paralelă între acest text literar şi poezia Gândului, aparţinând
aceluiaşi autor.
88
89
Capitolul III
MODERNISMUL
III.1. Delimitări conceptuale
III. 1. 1. Prezentare succintă
Operăm, pentru început, distincţia dintre Modernitate şi Modernism.

Primul termen se referă la o vârstă a culturii/civilizației omenești (comparabil cu
termenii prin care se desemnează alte epoci culturale: Medievalitate, Renaștere
etc.), cel de-al doilea denumește un curent artistic/ literar, apărut în secolul XX.
Potrivit lui Matei Călinescu, modernitatea implică cinci manifestări artistice
distincte: decadența, Kitschul, avangarda, modernismul și postmodernismul.2
Optăm pentru definiţia propusă de Adrian Marino în Dicţionar de idei

literare: „În sensul cel mai larg posibil, noţiunea de modernism se aplică tuturor
curentelor şi tendinţelor inovatoare din istorie (religioase, filosofice, artistice
etc.), ansamblului mişcărilor de idei şi creaţie, care aparţin sau convin epocii
recente, altfel spus «moderne» în condiţii istorice date. [...] Pot fi denumite în
mod general drept moderniste [...] totalitatea mişcărilor ideologice, artistice şi
literare, care tind, în forme spontane sau programate, spre ruperea legăturilor de
«tradiţie», prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiţionale,
anticonservatoare, de orice speţă, repulsie împinsă uneori până la negativism
radical.”3
2
Călinescu, Matei, Cinci fețe ale modernității, 1986, Bucureşti, Editura Univers, 1995
3
Marino, Adrian, Dicţionar de idei literare, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p.98-102
90
4
Hugo Friedrich, autorul cărţii intitulate Structura liricii moderne
consideră că poezia modernă are câteva trăsături definitorii, ce ţin atât de
atitudinea artistului cât şi de convenţiile literare vehiculate. Încercăm să
sistematizăm trăsăturile poeziei moderniste, conform viziunii criticului german.
Din prima categorie amintim:
a) „dublarea poetului de un interpret”, ceea ce presupune apropierea –

până la confuzie, uneori – dintre statutul poetului şi cel al teoreticianului
literaturii;
b) refuzul sentimentalismului (al poeziei bazate pe sentiment:

„Sentiment ? Sentiment nu am !” – proclamă sec Gotfried Benn, rezumând ceea
ce se poate numi atitudinea antisentimentală);
c) scindarea eului („Je est un autre” acest vers al lui Rimbaud este
considerat, pe urmele lui Friedrich, un fel de emblemă a lirismului modern).
Poezia modernă, ca joc al convențiilor, presupune:
d) neinteligibilitate;
e) disonanţă.
Modernismul implică un anumit radicalism de expresie şi de conţinut, el

înglobând în sfera sa orientări literare precum simbolismul (considerat precursor
al modernismului) şi futurismul, expresionismul, imagismul, dadaismul,
suprarealismul (subsumabile avangardei istorice, mişcare ce împinge
modernismul spre experimentul extrem). Curentele moderniste se constituie ca
tendinţe novatoare, opuse tradiţionalismului şi dogmelor, manifestate în literatură
şi în celelalte arte la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului
al XX-lea. În esenţă, modernismul, abandonând modelul cultural antropocentric
4
Friedrich, Hugo, Structura liricii moderne, [1956], traducere Dieter Fuhrmann, Bucureşti, Editura
Univers,1969, p.?????
91
şi individualist al Renaşterii, este „expresia culturală a ceea ce, în gândirea
ştiinţifică, înseamnă criza categoriei individualului”.5
Modernismul românesc reprezintă, în mare măsură, o adaptare a celui

european. Doctrina modernismului românesc a fost elaborată și impusă de
criticul E. Lovinescu. Polemic fată de teoria maioresciană a „formelor fără fond”,
Lovinescu dezvoltă propria teorie, potrivit căreia imitația formelor
culturale/artistice are carácter benefic. Preluând un concept al lui Gabriel Tarde
din domeniul sociologiei, criticul român afirmă că formele imitate pot fi
modelele lor „importate” din culturile europene). E. Lovinescu elaborează
cunoscuta teorie a sincronismului. Criticul consideră că toate manifestările
culturale ale unei epoci se dezvoltă din perspectiva unui „spirit al veacului”, sunt
modelate de o tendinţă sincronă, ce conferă anumite trăsături similare unor opere,
autori, teme ori procedee din spaţii culturale diferite. Lovinescu vede în
sincronism „acţiunea uniformizantă a timpului în elaboraţiile spiritului
omenesc”.6
În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G.Călinescu

aducea câteva obiecţii viziunii lovinesciene: „De ce cultura română numai să
imite şi să nu fie model, iar cultura franceză să rămână un prototip? Dealtfel
scriitorii nu imită, ci capătă doar sugestii, creaţia în sine fiind un fenomen
organic. Adevărat este că se verifică legea sincronismului, mai ult sau mai puţin,
adică a corespondenţelor internaţionale.”7
5
Petrescu, Ioana Em., Ion Barbu şi poetica postmodernismului, Bucureşti, Editura Cartea Românească,
1993, p. 10
6
Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, Editura Librăriei Socec, 1937, p.
????????????????
7
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, (1941), Bucureşti, Editura
Minerva, 1982, p.806
92
Scriitorii români ce aparţin (prin mentalitate, sensibilitate şi scriitură)
modernismului nu corespund unui singur model, ceea ce determină observaţia că
putem vorbi despre mai multe „modernisme”. Concepţia lui Camil Petrescu
despre literatură diferă simţitor faţă de cea a lui Mateiu Caragiale; în egală
măsură, poezia lui Blaga nu seamănă deloc cu cea scrisă de Tudor Arghezi, iar
ambele formule nu par compatibile cu viziunea poetică a lui Ion Barbu. În paralel
cu pletora semantică dezvoltată din interiorul mişcării moderniste, putem vorbi şi
despre diferenţe importante în înţelegerea/ definirea modernismului şi a relaţiei
dintre acest curent şi celelalte orientări literare contemporane (ori succesive)
modernismului: tradiţionalismul, avangarda şi postmodernismul. Putem sintetiza
după cum urmeză ideile/ teoriile critice referitoare la ecuaţia modernism –
avangardă – tradiţionalism:
 Modernismul şi tradiţionalismul presupun atitudini/ viziuni/ maniere

stilistice opuse, iar manifestările avangardiste sunt simple
experimente/exagerări situate la marginalitatea literaturii moderne.
 Modernismul şi tradiţionalismul sunt fenomene literare „gemene”, în
sensul că tradiţionalismul presupune un alt fel de a fi modern, un
modernism mascat sub aparenţele literaturii tradiţionale, ale unui
academism pur formal.
 Avangarda reprezintă o schimbare de paradigmă literară, constituind
adevărata revoluţie modernă a primei jumătăţi a secolului XX.
 Cei trei termeni trebuie aşezaţi în relaţie cu al patrulea
(postmodernismul). Se construieşte astfel o axă constituită din
modernism şi avangardă (ce au în comun repudierea tradiţiei) şi o alta
pe care se înscriu tradiţionalismul interbelic şi postmodernismul
(ambele recuperatoare ale tradiţiei).
 Modernismul, tradiţionalismul, avangarda şi postmodernismul sunt
epifenomene („feţe”) ale modernităţii.
93
Recunoaşteţi că pare greu să vă orientaţi prin arcanele acestor teorii, să
optaţi pentru cea mai convingătoare şi să furnizaţi şi argumente plauzibile
pentru a o susţine pe cea care v-a convins. Cred că o posibilă soluţie este să
parcurgeţi operele scriitorilor din această perioadă, să vă familiarizaţi cu
punctele de vedere exprimate de critici români diferiţi şi, în final, să vă formaţi
propriul punct de vedere. În fond, ar fi vorba despre o negociere prin care să
găsiţi acea teorie care să vi se pară uşor de aplicat şi convenabilă.
În acest sens, scurta selecţie de opinii critice pe care v-o prezentăm mai
jos poate folosi ca punct de plecare.
II. Repere critice pentru înţelegerea modernismului:
1. Dinu Pillat:
Din ansamblul formelor de aventură, pe care le ia lirismul în
manifestările sale cele mai înaintate ca îndrăzneală, se conturează un concept
modernist de poezie, deosebindu-se de cel propriu-zis modern, derivat din
romantism. Poezia sfârşeşte prin a ajunge să îşi creeze un univers cu totul
autonom, în criptografia deconcertantă a unui limbaj de imagini greu accesibile
înţelegerii comune. Nici o raportare logică şi obiectivă nu mai poate să fie
făcută acum la concretul realităţii lucrurilor, orice sens rămâne nedefinit, dacă
nu chiar suspendat enigmatic.
În general, impresia este de arabesc al cuvântului.
Ceea ce vedem şi are loc în poezie, de la Baudelaire la suprarealism, se

întâmplă deopotrivă şi în celelalte domenii ale artei. În cazul picturii, pentru a
nu da decât un exemplu, curentele de avangardă postimpresioniste, de la
cubism încolo, între care avem şi câteva de-a dreptul identice ca aspiraţii cu
unele dintre acele poetice (futurismul, expresionismul, suprarealismul), ne fac
să asistăm la ipostazele procesului de tranziţie de la figurativ la nonfigurativ,
ducându-ne de la o percepţie senzorială a aparenţei lucrurilor la o percepere pur
94
spirituală a esenţei lor. În excesul de căutare, care caracterizează modernismul,
n poezie ca şi în pictură, teatru sau muzică, dacă lăsăm deoparte tot ceea ce nu
este de multe ori decât mistificare provocatoare, găsim o autentică nelinişte
creatoare, în măsură a scoate arta din inerţie, a o regenera. 8
2. Nicolae Manolescu:
Epoca modernă s-a născut din sentimentul unei despărţiri radicale de

trecut. Atât moderniştii, cât şi avangardiştii au avut intuiţia că între ei şi poeţii
tradiţionali s-a înălţat un zid. [...]Poetul modern este de obicei „inocent" în
raport cu tradiţia: se scutură de ea ca de o povară inutilă. Vrea să facă altceva
decât înaintaşii săi. Sentimentul lui este unul de libertate împinsă până la
anarhie. [...]
Între 1890 şi 1916, modernismul simbolist a fost principala forţă

antitradiţională în poezie. Dar deja, în mişcarea simbolistă de dinainte de
primul război mondial au pătruns elemente futuriste. Din această cauză,
simbolismul nostru a fost, în acelaşi timp, o poezie pură, inspirată de
mallarméism, şi o poezie a vieţii moderne, inspirată de cei dintâi avangardişti.
Aşa se explică neînţelegerile dintre promotorii lui. Pe de o parte, Ovid
Densusianu îl definea ca poezie a vieţii noi iar Minulescu se făcea ecoul acelor
elemente de urbanism şi tehnologie care frapau imaginaţia tuturor oamenilor,
pe de alta, emulii lui Macedonski sau Şt. Petică îl considerau un purism
muzical tentat să fixeze imaginea absolutului. După 1919 modernismul (şi, de
dataaceasta, chiar sub numele său propriu) a fost din nou teoretizat (de către
E.Lovinescu) ca principală noutate poetică. De altfel, întreaga critică
interbelică a pariat pe această variantă a noii poezii. Avangardismul şi-a avut
epoca sa de glorie tot în deceniul al treilea, însă aproape lipsit de sprijin critic.
[...] Atunci când s-a bucurat de atenţie, de pildă în Principiile de estetică ale lui
G.Călinescu, el a fost considerat un experimentalism fără mari urmări sau un
8
Pillat, Dinu, Mozaic istorico-literar. Secolul XX, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p.15-16
95
copil bastard al marii tradiţii moderniste. [...] Indiferent de faptul că cele două
feluri de poezie domină alternativ, poezia cunoaşte, aproape în toate
generaţiile, fenomenul pe care l-aş numi al poeţilor pereche: modernistul şi
avangardistul.9
3. Mircea Cărtărescu:
Privind în urmă, putem desluşi trei faze în folosirea termenului modern,

modernitate, modernism: o fază originară, în care termenii sunt folosiţi neutru, ca
provenind dintr-un cuvânt comun, o fază polemică, în care ei sunt transformaţi în
arme în bătălii de ideologie literară şi, în sfârşit, o fază istoricizată. Deţi s-a erijat
întotdeauna în poezia contemporaneităţii, modernismul s-a aflat mereu, de fapt, în
conflict cu contemporanii, rămânând relativ inaccesibil şi elitist. Vocaţia lui pare
să fi rămas întotdeauna creaţia prin ruptură şi criză, deşi credem că putem desluşi
în miezul lui, ca în epicentrul seismelor, o nostalgie a clasicismului, o nevoie de
„luxe, calme et volupté”.
Într-adevăr, deşi omul modernist se vede tot mai marginalizat, mai împins
spre suprafaţa lucrurilor, mai reificat, deşi personajul decade la statutul de
antierou, deşi intriga dispare şi relaţia dintre semnificant şi semnificat se
scurcircuitează, deşi incomunicarea şi depeizarea devin teme obişnuite, iar
moartea literaturii subiectul cel mai fructuos, în modernism supravieţuieşte o
puternică nostalgie (id est „utopie”) a sensului, a transparenţei. Este drept, pare să
spună scriitorul modernist, la nivel raţional lumea a devenit incomprehensibilă,
dar o cunoaştere a ei la alte nivele – mistic, arhetipal, psihanalitic, ideologic etc. –
încă mai poate fi întreprinsă. Iată de ce opera modernistă pare să fie întotdeauna
deschisă interpretării, chiar făcută pentru interpretare, o operă cu multiple straturi,
din care ultimul este cel al sensului, cel care trebuie localizat şi explorat. Sensul nu
mai este, evident, univoc, precum în operele clasice, scrierile sunt deschise, dar
pansemantismul rămâne marca determinantă a modernismului. Acest lucru îl
9
Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Bucureşti, Editura Cartea românescă, 1987, p.223—227.
96
conectează, de fapt, tradiţiei culturii europene, pentru care un text este o realitate
secundă ce „exprimă”, într-un fel sau altul, realitatea. Atingerea, în exegeză, a
ultimului strat de semnificaţie devine echivalentă cu contemplarea, prin
transparenţa fantomatică a textului, a adevăratei Realităţi, ce se poate identifica, în
ultimă instanţă, cu Fiinţa. Prin urmare, arta modernistă este un instrument de
cunoaştere metafizică.10
III. Teme de reflecţie:
1. Definiți personal conceptul de „spirit modern” -- ce semnificaţii

daţi termenului, dacă vi se pare că spiritul modern vă
caracterizează, cum îl aplicaţi lumii în care trăiţi.
2. Discutaţi afirmaţia lui Ilarie Chendi : Cetăţile moderne se iau cu
arme moderne.
3. Enumerați câteva texte (poezie și proză) care aparțin unor
modernişti români.
4. Numiți un tablou/ un pictor a cărui artă ilustrează modernitatea.
Explicați ce elemente ale tabloului v-au determinat să-l
considerați modernist.
5. Procedați similar cu o poezie pe care ați selectat-o anterior.
6. Căutați într-o crestomație de literatură universală un poet francez
modernist și încercați să descoperiți posibilele conexiuni cu alt
poet/ alți poeți din literatura română.
7. Rezumaţi fragmentele critice aterioare şi explicaţi cum s-ar aplica
observaţiile celor trei scriitori asupra poeţilor/prozatorilor români
studiaţi de voi în liceu.
10
Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p.75-77
97
III.2.Tudor Arghezi
Testament
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decât un nume adunat pe-o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.

Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, întâia oară

Sapa-n condei şi brazda-n călimară
Bătrânii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
98
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.
Durerea noastră surdă şi amară

O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,

Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slovă făurită
Împerechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
99
Făr-a cunoaşte că-n adîncul ei
Zace mânia bunilor mei.
Flori de mucigai
Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
100
1. Comentaţi semnificaţia titlului poeziei. Observaţi faptul că această poezie
deschide volumul cu acelaşi nume.
2. Care consideraţi că este tema acestei poezii? (În identificarea temei, luaţi
în considerare şi câmpul semantic căruia îi aparţin cuvintele din primul
vers). Ce alte poezii de Tudor Arghezi, care să cultive aceeaşi temă
cunoaşteţi?
3. Poezia poate fi segmentată în cinci secvenţe lirice, grupate în jurul unor

idei centrale: claustrarea, lipsa inspiraţiei de sorginte divină, prezentarea
noii poezii cuprinse în volum, neputinţa şi nevoia de a scrie un nou tip de
vers. Le puteţi marca în text? Propuneţi o altă posibilă segmentare.
4. Care este semnificaţia pe care o daţi cuvintelor ghiară şi unghie?
5. Identificaţi trăsăturile spaţiului poetic şi semnificaţia acestora în

transmiterea mesajului.
6. Analizaţi regimul verbelor folosite în text.
7. Identificaţi şi analizaţi figurile de stil. Ce puteţi spune despre înnoirea

limbajului poetic?
8. Deşi Arghezi a debutat ca poet simbolist, cu ciclul de versuri Agate negre,

a aderat şi la principiile avangardei literare şi scrie o poezie care prezintă
şi trăsături aparţinând esteticii tradiţionaliste, rămâne, în ultimă instanţă,
un reprezentant al modernismului literar românesc. Demonstraţi
valabilitatea acestei afirmţii prin raportare la acest text.
Ion Ion
În beciul cu morţii, Ion e frumos.
101
Întins gol pe piatră, c-un fraged surâs.
Trei nopţi şobolanii l-au ros
Şi gura-i băloasă ca de sacâz.
Când cioclu-l ridică-n spinare

Ion parc-ar fi de pământ.
De-l pui poate sta în picioare
Dar braţul e moale şi frânt.
În ochii-i deschişi, o lumină,

A satului unde-i născut,
A câmpului unde iezii-a păscut,
A încremenit acolo străină.
Departe de vatră şi prins de boieri,

Departe de jalea mămuchii,
Pe trupu-i cu pete şi peri
În cârduri sunt morţi şi păduchii.
De-a V-aţi Ascuns
Dragii mei, o să mă joc odată

Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucam odată,
Odată, poate, după scăpătat.
102
E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,
Joc de slugi şi joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Şi fiecare îl joacă bine.
Ne vom iubi, negreşit, mereu

Strânşi bucuroşi la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Într-o zi piciorul va rămâne greu,
Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă.
Jocul începe încet, ca un vânt,

Eu o să râd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fără cuvânt,
De pildă, lângă copac.
E jocul sfintelor Scripturi.

Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Isus Hristos
Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,
Care din câteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.
Voi să nu vă mâhniţi tare

Când mă vor lua şi duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormântare
În lutul afânat sau tare.
103
Aşa e jocul, începe cu moarte.
Ştiind că şi Lazăr a-nviat

Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi.
Tata s-a îngrijit de voi,

V-a lăsat vite, hambare,
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Şi pentru mâncare.
Toţi vor învia, toţi se vor întoarce

Într-o zi acasă, la copii,
La nevastă, care plânge şi toarce,
La văcuţe, la mioare,
Ca oamenii gospodari şi vii.
Voi creşteti, dragii mei, sănătoşi,

Voinici, zglobii, cu voie buna,
Cum am apucat din moşi-strămoşi.
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.
Apoi, o să fie o întrâziere,

Şi alta, şi pe urmă alta.
Tata nu o să mai aibă putere
104
Să vie pe jos, în timpul cât se cere,
Din lumea cealaltă.
Şi, voi aţi crescut mari,

V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari,
Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,
Şi tata nu a mai venit...
Puii mei, bobocii mei, copiii mei!

Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câte câţi vrei.
Arde-l-ar focul.
Rada
Cu o floare-n dinţi
Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi.
Joacă-n tină
Cu soarele-n păr, ca o albină.
Se-apleacă, se scoală, sare,
Cu sălbile zornăitoare.
Ca nişte zăbale spumate.
Se încovoaie pe jumătate,
Opreşte şoldu-n loc, zvârle piciorul
Spre pâlcul, în cer, unde
105
Săgetătorul
Aţine noaptea drumul vulturilor de-argint.
Şi-a dezvelit sărind
Bujorul negru şi fetia.
Parca s-a deschis şi s-a închis cutia
Unui giuvaer, de sânge.
Aş pune gura şi aş strânge.
Statuia ei de chihlimbar.
Aş răstigni-o, ca un potcovar
Mânza, la pamânt,
Nechezând.
Spune-i să nu mai facă
Sălcii, nuferi şi ape când joacă.
Şi stoluri şi grădini şi catapetezme.
Sunt bolnav de mirezme.
Sunt bolnav de cântece, mamă.
Adu-mi-o, să joace culcată şi să geamă !
Tare sunt singur, Doamne şi pieziş!...
Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!

Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare
106
Să se oprească-n drum,
Să cânte-n mine şi să zboare
Prin umbra mea de fum.

Aştept crâmpeie-n zbor de gingăşie,
Cântece mici de vrăbii şi lăstun
Să mi se dea şi mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.

Nu am nectare roze de dulceaţă,
Nici chiar aroma primei agurizi,
Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,
Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare,
Stelele vin şi se aprind pe rând în ramurile-ntinse pe altare -
Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Şi de-a rodi metale doar, pătruns
De grelele porunci şi-nvăţăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,

Să bată alb din aripă la lună,
107
Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.
Psalm
Sunt vinovat că am râvnit

Mereu numai la bun oprit.
Eu am dorit de bunurile toate.
M-am strecurat cu noaptea în cetate
Şi am prădat-o-n somn şi-n vis,
Cu braţu-ntins, cu pumnu-nchis.
Pasul pe marmur tăcut,
Călca lin, ca-n lut,
Steagul nopţii, desfăşat cu stele,
Adăpostea faptele mele
Şi adormea străjerii-n uliţi
Răzimaţi pe şutiţi.
Iar când plecam călare, cu trofee,
Furasem şi câte-o femee
Cu părul de tutun,
Cu duda ţâţii neagră, cu ochii de lăstun.
Ispitele uşoare şi blajine
N-au fost şi nu sunt pentru mine.
În blidul meu, ca şi în cugetare,
Deprins-am gustul otrăvit şi tare.
Mă scald în gheaţă şi mă culc pe stei,
Unde dă beznă eu frământ scântei,
Unde-i tăcere scutur cătuşa,
Dobor cu lanţurile uşa.
Când mă găsesc în pisc
108
Primejdia o caut şi o isc,
Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec,
Ducând în cârcă muntele întreg.
Păcatul meu adevărat
E mult mai greu şi neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!
Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia
Să-ţi jefuiesc cu vulturii tăria.
Dar eu râvnind în taină la bunurile toate,
Ţi-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate.
Psalm VI (Te drămuiesc…)
Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere

Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere?
Pentru credinţă sau pentru tăgadă,

Te caut dârz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.
Ca-n oglindirea unui drum de apă,

Pari când a fi, pari când că nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se-adapă.
109
Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"
1. Care este semnificaţia titlului poeziei? Observaţi relaţia dintre acesta şi

corpul poeziei şi stabiliţi eventuala conexiune dintre cele două, luând în
considerare şi faptul că, în afară de Psalmii biblici, mai există în literatura
română şi Psaltirea pre versuri tocmită a lui Dosoftei.
2. Care credeţi că este tema acestei poezii? Mai cunoaşteţi şi alţi Psalmi
arghezieni care să reflecte exact aceeaşi temă?
3. Cum este structurat discursul poetic?
4. Poezia debutează abrupt, cu o adresare directă, care conţine verbul a

drămui. Ce vă sugerează acest aspect?
5. Comentaţi comparaţia din cel de-al doilea vers, insistând asupra

semnificaţiei motivului cinegetic. Cum interpretaţi interogaţiile de la
sfârşitul acestei prime strofe?
6. Ce pot însemna construcţiile dârz şi fără de folos ? Sunteţi invitaţi să le

puneţi în relaţie cu primele versuri ale strofei a treia, insistând asupra
jocului poetic construit în jurul verbului a părea.
7. Analizaţi regimul verbelor folosite în text, insistând, în comentariu, asupra

timpurilor şi modurilor şi a semnificaţiilor acestora în planul transmiterii
mesajului poetic.
8. Ultima strofă conţine şi ea două verbe. Care credeţi că este încărcătura

poetică a acestora?
110
9. Identificaţi şi comentaţi figurile de stil prezente în această poezie.
10. Sintetizaţi atitudinile eului liric faţă de Divinitate exprimate în acest

psalm şi completaţi lista cu altele, sugerate în alte creaţii argheziene pe
aceeaşi temă.
Har
Îmbrăcaţi în straie de iască

Sunt gata cartofii să nască.
S-au pregătit o iarnă, de soroc,
Cu cârtiţele la un loc,
Cu întunericul, cu coropijniţa şi râmele,
Şi din toate fărâmele
Au rămas grei ca mâţele,
Umflându-li-se ţâţele.
Auzi ?
Cartofii sunt lehuzi.
Ascultă, harul a trecut prin ei
Virginal, candid şi holtei.
Dumnezeieşte.
Cel-de-Sus şi din veac binevoieşte
Să-şi scoboare sfintele scule
Până la tubercule.
Şi pentru negul cartofilor cald
Face descântece, ca pentru zmarald.
într-o noapte
111
Li s-au umplut straiele cu lapte
Ca să-şi hrănească un pui
în fiecare vârf de cucui.
Creion
Vino joc de vorbe goale.

Suntem singuri. Ce să-i spun?
Numai gura dumisale
Se aude subt un prun.
Plouă crengile lui rouă.

Cade câte-o picătură,
Una-n păr, găteală nouă,
Una-n gene, alta-n gură.
Floarea mică, iarba toată;

Subt dantela albei rochi,
Spre genunche ridicată,
Plină-i de pândiri de ochi.
Aerul o strânge. Cerul

O dogoare şi-o sărută.
Unde trece-n câmp, ca fierul,
Ţara caldă face-o cută.
112
Şi din toate, singur eu
Nu-ndrăznesc s-o prind de mână
Şi, c-un şold în pieptul meu,
Să o sprijin la fântână.
113
III. 3. Lucian Blaga
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
1. Spuneţi care credeţi că este semnificaţia titlului poeziei, prin raportare la

sistemul filosofic întemeiat de Lucian Blaga (insistând asupra figurii de
114
stil pe baza ceriea este construit). Observaţi faptul că aceasta deschide
volumul de debut al poetului.
2. Care credeţi că este tema acestei poezii, având în vedere faptul că este
întâiul text al autorului cu care publicul ia contact? Ce alte poezii de
Blaga, din alte volume, care să cultive aceeaşi temă cunoaşteţi?
3. Identificaţi mărcile eului liric. Ce vă pune numărul acestora?
4. Structura compoziţională a textului poetic este organizată în jurul unei

anumite figuri de stil (luaţi în considerare prezenţa conjuncţiei
coordonatoare adversative dar). Care este aceasta şi cum segmentează
discursul liric?
5. Cum interpretaţi versul eu cu lumina mea sporesc a lumii taină (gândiţi-vă

la simbolistica pe care o are la Blaga cuvântul lumină)
6. Identificaţi şi analizaţi figura de stil din versurile 11 – 14.
7. Analizaţi construcţia largi fiori de sfânt mister.
8. Ştiţi cum se numeşte figura de stil prezentă în versurile 16 -17?
9. Ce înţelegeţi prin tehnica ingambamentului? Cărei estetici îi aparţine?
10. Cum comentaţi metaforele-simbol din ultimul vers?
Lumina raiului
Spre soare râd!

Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
115
Sunt beat de lume şi-s păgân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atâta râs făr'de căldura răului?
Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frământată,
Sfânto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
De unde-şi are raiul -
lumina? - Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!
Izvorul nopţii
Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste şesuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.
116
În marea trecere
Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.

Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.
Nimic nu vrea să fie altfel decât este.

Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.
Poate a pierit subt stânci.

Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.
Sânge fără răspuns,

o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.
Tot mai departe şovăi pe drum -

şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă
o gură învinsă,
117
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.
Moartea lui Pan

I. Pan câtre nimfă
Cu strai de broască-n păr răsai din papură,

o undă
vrea să te cuprindă şi nisipuri prind să fiarbă.
Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă
îţi verşi mlădie trupul gol în iarbă.
Şi vâna de la tâmple îmi zvâcneşte

ca guşa unei leneşe şopârle
ce se prăjeşte-n soare,
mişcarea ta mi-adie murmur de izvoare.
Ca pânea caldă eu te-aş frânge,

mişcarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge.
Nisipuri prind să fiarbă.
Vară,
soare,
iarbă!
118
II. Zeul aşteaptă
Prin mirişte se joacă

şoareci şi viţei,
iar viţele de vie
ţin în palme
brotăcei.
C-o păpădie
între buze
o aştept
să vie.
Nu vreau decât
să-mi port curate
degetele răsfirate
prin părul ei,
prin părul ei
şi-apoi prin nori
s-adun din ei
ca dintr-un caier
fulgerele-aşa cum toamna
strângi din aer
funigei.
III. Umbra
Pan rupe faguri

în umbra unor nuci.
E trist:
119
se înmulţesc prin codri mânăstirile,
şi-l supără sclipirea unei cruci.
Zboară-n jurul lui lăstunii

şi foile de ulm
răstălmăcesc o toacă.
Subt clopot de vecerne Pan e trist.
Pe-o cărăruie trece umbra
de culoarea lunii
a lui Crist.
IV. Pan cântă
Sunt singur şi sunt plin de scai.

Am stăpânit cândva un cer de stele
şi lumilor
eu le cântam din nai.
Nimicul îşi încoardă struna.
Azi nu străbate-n grota mea
nici un străin,
doar salamandrele pestriţe vin
şi câteodată:
Luna.
V. Păianjenul
Gonit de crucile sădite pe cărări

Pan
120
s-ascunse într-o peşteră.
Razele fără de-astâmpăr se-mbulzeau
şi se-mpingeau cu coatele s-ajungă pân’ la el.
Tovarăşi nu avea,
doar un păianjen singurel.
Iscoditor, micuţul îşi ţesuse mreaja de mătase
în urechea lui.
Şi Pan din fire bun
prindea ţânţari celui din urmă prieten ce-i rămase.
Treceau în goană toamne cu căderi de stele.
Odată zeul îşi cioplea

un fluier din nuia de soc.
Piticul dobitoc
i se plimba pe mână.
Şi-n scăpărări de putregai
Pan descoperi mirat
că prietenul avea pe spate-o cruce.
Bătrânul zeu încremeni fără de grai
în noaptea cu căderi de stele
şi tresări îndurerat,
păianjenul s-a-ncreştinat.
A treia zi şi-a-nchis coşciugul ochilor de foc.

Era acoperit cu promoroacă
şi-amurgul cobora din sunetul de toacă.
Neisprăvit rămase fluierul de soc.
121
Stalactita
Tăcerea mi-este duhul -

şi-ncremenit cum stau şi paşnic
ca un ascet de piatră,
îmi pare
că sunt o stalactită într-o grotă uriaşă,
în care cerul este bolta.
Lin,
lin,
lin - picuri de lumină
şi stropi de pace - cad necontenit
din cer
şi împietresc - în mine.
Gorunul
În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn

cum bate ca o inimă un clopot
şi-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.
Gorunule din margine de codru,

de ce mă-nvinge
122
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?
O, cine ştie? - Poate că

din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
şi liniştea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -
şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.
1. Se întâmplă destul de rar ca numele unui copac să dea titlul unei poezii, în
general şi încă mai rar, uneia scrisă de Lucian Blaga. Care este
semnificaţia acestuia?
2. Care credeţi că este tema acestei poezii? Aţi spune despre ea că este un
pastel sau o poezie filosofică? Argumentaţi-vă alegerea.
3. Textul este organizat compoziţional într-un fel anume. Puteţi preciza care
este structura şi ce anume o dictează? Cum se unifică planul exterior cu
cel interior?
123
4. Imaginile vizuale sunt extrem de puternice. Cum este conturat spaţiul rural
şi ce caracteristici are? Vine aceasta în contradicţie cu esetica
modernismului sau cu aplecarea poetului spre expresionism?
5. Identificaţi şi explicaţi încărcătura simbolică a cuvintelor turn şi clopot.

Observaţi figura de stil prezentă în aceste prime două versuri.
6. Putem vorbi despre o restrângere a unghiului privirii? Dar despre o

gradaţie descendentă? Argumentaţi.
7. Lucian Blaga este recunoscut pentru sensibilitatea sa deosebită. Cum se

manifestă aceasta în poezia noastră?
8. Analizaţi regimul verbelor folosite în text, insitând atât asupra

semantismului acestora cât şi asupra alternanţei prezent/ viitor.
9. Cum puteţi interpreta interogaţia care deschide ultima strofă? Mai căutaţi
astfel de interogaţii şi în alte poeme blagiene.
10. Care sunt elementele moderniste prezente în poezie (de la nivelul ideatic,
până la metrică)?
11. Realizaţi o paralelă între acest text literar şi poezia Stalactita, aparţinând
aceluiaşi autor. Încercaţi acelaşi demers comparativ, vizând, de această
dată, elegia eminesciană Mai am un singur dor.
Paradis în destrămare
Portarul înaripat mai ţine întins

un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
124
dar se simte învins.
Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor
serafimi cu păr nins
însetează după adevăr,
dar apele din fântâni
refuză găleţile lor.
Arând fără îndemn
cu pluguri de lemn,
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini.
Noaptea îngeri goi
zgribulind se culcă în fân:
vai mie, vai ţie,
păianjeni mulţi au umplut apa vie,
odată vor putrezi şi îngerii sub glie,
ţărâna va seca poveştile
din trupul trist.
Legenda
Strălucitoare-n poarta raiului

sta Eva.
Privea cum ranele amurgului se vindecau pe bolţi
şi visătoare
125
muşca din mărul,
ce i l-a-ntins ispita şarpelui.
Fără de veste
un sâmbure-i ajunse între dinţi din fructul blestemat.
Pe gânduri dusă Eva îl suflă în vânt,
iar sâmburele se pierdu-n ţărână, unde încolţi.
Un măr crescu acolo-şi alţii îl urmară

prin lungul şir de veacuri.
Şi trunchiul aspru şi vânjos al unuia din ei
a fost acela
din care fariseii meşteri
ciopliră crucea lui Iisus.
Oh, sâmburele negru aruncat în vânt
de dinţii albi ai Evei.
Noi, cântăreţii leproşi
Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac.

Din când în când ne mai ridicăm ochii
spre zăvoaiele raiului,
apoi ne-aplecăm capetele în şi mai mare tristeţe.
Pentru noi cerul e zăvorât, şi zăvorâte sunt şi cetăţile.
În zadar căprioarele beau apă din mâinile noastre,
în zadar câinii ni se închină,
suntem fără de scăpare singuri în amiaza nopţii.
Prieteni cari staţi lângă mine,
126
încălziţi-vă lutul cu vin,
desfaceţi-vă privirile peste lucruri.
Noi suntem numai purtători de cântec
sub glia neagră a tăriilor,
noi suntem numai purtători de cântec
pe la porţi închise.
dar fiicele noastre vor naşte pe Dumnezeu
aici unde astăzi singurătatea ne omoară.
Lacrimile
Când izgonit din cuibul veşniciei

întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.
Odată, istovit de-albastrul prea senin

al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
"Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
127
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi - lumina lor mă doare".
Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
Îi dete lacrimile.
III. 4. Ion Barbu
Umanizare
Castelul tău de ghiaţă l-am cunoscut gândire:

Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit
De noi răsfrângeri dornic, dar nicio oglindire,
În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.
Am părăsit în urmă grandoarea ta polară

Şi-am mers, şi-am mers spre caldul pământ de miazăzi,
Şi sub un pâlc de arbori stufoşi, în fapt de seară,
Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.
Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg,
128
mi-ai apărut - sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, în frigurosul burg,
Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!
Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,

Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revărsa divinul în luturi pieritoare.
O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit

Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văzduhul şi - larg şi înmiit -
Să simtă că vibrează în lumi nenumărate...
Şi-n acel fapt de seară, uitându-mă spre Nord,

În ceasul când penumbra la orizont descreşte
Iar seara întârzie un somnolent acord,
Mi s-a părut ca domul de ghiaţă se topeşte.
Oul dogmatic
Şi Duhul Sfânt se purta deasupra apelor (Vechiul Testament)
E dat acestui trist norod

Şi oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare !
Cum lumea veche, în cleştar,
129
Înoată, în subţire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă şi cavou.
Din trei atlazuri e culcuşul

În care doarme nins albuşul
Atât de galeş, de închis,
Cu trupul drag surpat în vis.
Dar plodul ?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pământurilor n-a ajuns
Acordă lin
Şi masculin
Albuşului în hialin :
Sărutul plin.
*
Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, şi azi -- întocma :
Mărunte lumi păstrează dogma.
Să vezi la bolţi pe Sfântul Duh

Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou - simbol ţi-l aduc,
Om şters, uituc.
130
Nu oul roşu.
Om fără saţ şi om nerod,
Un ou cu plod
Îţi vreau plocon, acum de Paşte :
Îl urcă -în soare şi cunoaşte !
*
Şi mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Şi ou şi lume. Te-înfioară
De ceasul, galben necesar...
A morţii frunte - acolo-i toată.
În gălbenuş,
Să roadă spornicul albuş,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma - dogma.
*
Încă o dată :
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.
Şi nici la cloşcă să nu-l pui !
Îl lasă - în pacea - întâie-a lui,
Că vinovat e tot făcutul,

Şi sfânt, doar nunta, începutul.
1. Care este semnificaţia pe care o daţi titlului poeziei? Dar motto-ului?
131
2. Care credeţi că este tema acestei poezii? Este această temă recurentă la
poeţii modernişti? Aduceţi argumente.
3. Cum interpretaţi epitetul în inversiune trist norod? Ce altă figură de stil vă

atrage atenţia în prima strofă? Are aceasta vreo influenţă asupra structurii
compoziţionale a poeziei?
4. Analizaţi comparaţia din cea de-a doua strofă. Observaţi faptul că avem
de-a face cu un enunţ din care lipseşte predicatul.
5. Ion Barbu aduce deseori în discuţie motivul nunţii, al logodnei. Care este
semnificaţia pe care i-o acordă acestuia (luaţi în considerare acest text, dar
şi alte creaţii ale aceluiaşi poet)?
6. Mesajul poetic are un destinatar precis. Cum este caracterizat acest

receptor şi cum se raportează la el eul liric?
7. Poezia abundă în verbe la modul imperativ. Încercaţi să oferiţi o explicaţie

pentru alegerea lui Ion Barbu.
8. Care sunt trăsăturile pe care poetul le conferă oului dogmatic? Ce înţeles

daţi motivului barbian al increatului?
9. Realizaţi o paralelă între această poezie şi creaţiile lui Ion Minulescu

(Romanţa oului de ciocolată), pe de o parte, şi George Topârceanu (La
Paşti), pe de altă parte: „Astăzi în sufragerie / Dormitau pe-o farfurie, / Necăjite şi
mânjite, / Zece oua înroşite /(…) Zise-un ou rotund şi fraise / Lânga pasca cu orez./ Şi
schimbându-şi brusc alura, / Toate-au început cu gura: / – Pân’la urmă tot nu scap! / –
Ne găteste de paradă. / – Ne ciocneste cap în cap / Şi ne zvârle coaja-n stradă… / – Ce
ruşine! / – Ce dezastru! / – Preferam să fiu omletă! / – Eu, de m-ar fi dat la cloşcă, / A ş
fi scos un pui albastru… / – Şi eu unul violet… / – Eu, mai bine-ar fi să tac: / Aşa
galben sunt, că-mi vine / Să-mi închipui că pe mine / M-a ouat un cozonac!…”
132
În memoriam
(Stihuri pentru pomenirea unui câine cu numele nemţesc, e drept

dăruit autorului de un prieten franc. Crescut însă la Isarlâk.)
Primăvară belalie
Cu nopţi reci de echinox,
Vii şi treci
Şi-nvii, stafie,
Pe răpusul câine Fox!
Fox frumos
Cu dinţi oţele
Şi preţ mare
La căţele,
Fox nebun
Scurt de coadă
Fuge-n lume,
Se înnoadă!
Primăvară belalie,
Insomnii de echinox,
Dimineţi, lăsaţi să vie
Cum venea, băiatul Fox:
Capul, cafeniu pătat,

Cu miros de dimineaţă,
De zăvozii mari din piaţă
133
În trei locuri sângerat,
Îl lipeşte de macat,
Ochii-ntoarce, a mirare,
Din piept mare:
Ce lătrat!
Pomi golaşi şi zori de roşuri!

(E aprilie, nu mai)
Forfotă de fulgi pe coşuri,
În cuib fraged: Cir-li-lai.
- Fox al meu, îţi place, hai?
Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.
Te-ai sculat cu noaptea-n cap,

O să-ţi dea colgiul hap,
Fox cu ochii-ntorşi cu albul,
Fix cu ochii la harap!
Sus în pat
Haide - zup!
Adă botul
134
Să ţi-l pup.
La ureche-apoi să-l pui,
Să zici iute ce-ai să-mi spui.
Vrei să batem lunci, păduri?
Ori eşti poate în călduri

Şi-ai venit să-ţi caut fată
Tot ca tine de pătată:
Nunul vinovat să-ţi fiu,
Să-mi vând sufletul de viu!
Nu mă bag să caut fată,

Că e treabă mult spurcată
Şi cădem în postul mare
Şi-am căinţele amare.
Dar nu-ţi arde de păduri

Şi mai va până-n călduri.
Văd acum ce sta să zică
Botul tău. Ştii vreo pisică!
Şi ţii minte că mi-e dragă,

Miorlăita, care-şi bagă
Prin cămări, prin aşternuturi,
Ochi-pucioasă, de te scuturi:
Dracu-aducător de boale,
Cald inel, cu blană moale
Şi cu prefăcut răsuflet
135
Ca păcatele din suflet!
Stai un pic,
Că mă ridic
Şi-i venim acum de hac!
Lasă numai să mă-mbrac
Şi-ţi ajut să urci în pom,
Câine vorbitor şi om,
S-o dăm jos din pom şi cracă,
Apoi - tava
Şi-n tarbacă,
De trei ori de capul scării
Să-i frângem şira spinării!
Nalt, curat sub corn de rai,

Dezlega-vom: cir-li-lai,
Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.
136
Ritmuri pentru nunţile necesare
Capăt al osiei lumii!

Ceas alb, concis al minunii,
Sună-mi trei
Clare chei
Certe, sub lucid eter
Pentru cercuri de mister!
An al Geei, închisoare,
Ocoleşte roatele interioare:
Roata Venerii
Inimii
Roata capului
Mercur
În topire, în azur,
Roata Soarelui
Marelui.
Înspre tronul moalei Vineri

Brusc, ca toţi amanţii tineri,
Am vibrat
Înflăcărat:
Vaporoasă
Rituală
137
O frumoasă
Masă
Scoală!
În brăţara ta fă-mi loc
Ca să joc, ca să joc,
Danţul buf
Cu reverenţe
Ori mecanice cadenţe.
Ah, ingrată,
Energie degradată,
Brută ce desfaci pripită
Grupul simplu din orbită,
Veneră,
Inimă
În undire minimă:
Aphelic ( )
Perihelic ( (i )
Cojunctiv (dodo)
Oponent (adio!)
II
Paj al Venerii,
Oral
Papagal!
În cristalul tău negat,
Spre acel fumegat
138
Fra Mercur
De pur augur,
Peste îngeri, şerpi şi rai
Sună vechi:
I-ro-la-hai,
Mercur, astră aurită,

Cu peri doi împodobită
Lungi
Cu pungi
Pe bomba mare,
Oarbă, de cercetătoare,
O, Mercur,
Frate pur
Conceput din viu mister
Şi Fecioara Lucifer,
Înclinat pe ape caste

În sfruntări iconoclaste,
Cap clădit
Din val oprit
Sus, pe Veacul împietrit,
O select
Intelect
Nunta n-am sărbătorit...
III
139
Uite, ia a treia cheie,
Vâr-o în broasca - Astartee!
Şi întoarce-o de un grad
Unui timp retrograd,
Trage porţile ce ard,
Că intrăm
Să ospătăm
În cămara Soarelui
Marelui
Nun şi stea,
Abur verde să ne dea,

Din căldări de mări lactee,
La surpări de curcubee,
- În Firida ce scântee eteree.
Paralel romantic
Numisem nunţii noastre-un burg,

Slăvit cu ape-abia de curg -
Ca un dulău trântit pe-o labă,
Vechi burg de-amurg, în ţara şvabă.
Scări, unghiuri, porţi! În prag de uşe.

O troli domoli, o troli cu guşe,
140
La ce vărsări, ca de venin,
Vis crud striviţi şi gând cretin!
Stângi cuburi şubrede, intrate,

De case roşii, zaharate;
Verzi investiri, prin câte-un gang,
Sub ceasuri largi - balang, balang!
Păunul
Se ploconea răsăritean şi moale,

Mălai din mâna ta să ciugulească.
Albastru pâlpâia şi cald, în poale
Ca pânzele alcoolului, în ceaşcă.
Pe butură, nebunul tău cu scufă

Ochi inegali grozav de trişti rotea,
Şi mâna ţi-a sucit, cum storci o rufă,
Şi-a rupt şi gâtul păsării, care bătea.
Mod
Te smulgi cu zugrăviţii, scris în zid

La gama turlelor acelor locuri,
141
Întreci oraşul pietrei, limpezit
De roua harului arzând pe blocuri,
O ceasuri verticale, frunţi târzii!

Cer simplu, timpul. Dimensiunea, două;
Iar sufletul impur, în calorii,
Şi ochiul, unghi şi lumea-aceasta - nouă.
- Înaltă-n vânt te frângi, să mă aştern

O, iarba mea din toate mai frumoasă.
Noroasă pata-aceasta de infern!
Dar ceasul - sus; trec valea răcoroasă.
Timbru
Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum

Durerea divizată o sună-ncet, mai tare...
Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare
Şi unda logodită sub cer, vor spune - cum?
Ar trebui un cântec încăpător, precum

Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.
Copacul
142
Hipnotizat de-adânca şi limpedea lumină
A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarme zenitul, şi, -nnebunit, să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.
Nici valurile nopţii, nici umeda perdea

De nouri nu-i goneşte imaginea senină;
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,
Oricât de multe neguri în juru-i vor cădea…
Dar când augusta toamnă din nou îl înfăşoară

În tonuri de crepuscul, când toamna prinde iară
Sub casca lui de frunze un rod îmbelşugat,
Atunci, intrând în simpla, obşteasca armonie

Cu tot ce-l limitează şi-l leagă împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.
Nastratin Hogea la Isarlâk
Ţara veghea turcită. Pierea o dup-amiază

Schimbată-n apa multă a ierbii ce-nviază,
Când, greu şi drept, pe sceptrul de pai mărunt la fir
Gândacul serii urca ghiocul de porfir.
Cer plin de rodul toamnei îmi flutura - târtane
143
Tot vioriul umed al prunelor gâtlane:
Gradină îmi sta cerul; iar munţii - parmalâk,
Un drum băteam, aproape de alba Isarlâk,

Cu ziduri forfecate, sucite minarete
Şi slujitori cu ochii rotunzi ca de erete
Şi, azmuţit câmpiei, un fluviu leşios;
În ganduri încărcate, când căutam pe jos

Argintul unei scule de preţ, atunci picată:
Cuţit lucrat, vreo piatră în scump metal legată
Greu cearcăn de cadână topit la un bairam;
Nici eu nu mai ştiu astăzi ce lucruri căutam.
Încolăcite ceasuri! Cu voi, nu luai aminte

Cum, pe răsfrânta buză a matcii, dinainte,
O spornică mulţime se tencuia-n pereţi.
Veneau de toata mâna: prostime, târgoveţi,
Dervişi cu faţa suptă de veghi, aduşi de şale
Pierduţi între pufoase şi falnice paşale,
Iar ochii tuturora călătoreau afund.
Căci, răsărind prin ceaţă şi călărind pe fund,

La dunga unde cerul cu apele îngână,
Aci săltat din cornuri, aci lăsând pe-o rână,
Se războia cu valul un preaciudat caic:
Nici vâsle şi nici pânze; catargul, mult prea mic;
Dar jos, pe lunga sfoară, cusute între ele,
Uscau la vânt şi soare tot felul de obiele,
Pulpane de caftane ori tururi de nădragi;
144
Şi, prin cârpeli pestriţe şi printre cute vagi,
Un vânt umfla bulboane dănţuitoare încă.
Ce ruginiri de ape trezite şi ce brâncă

Lăsară fierul rânced şi lemnul buretos?
În loc de aur, pieptul acelui trist Argos
Ducea o lână verde, de alge năclăite,
Pe când la pupa, trase - edec ca nişte vite
Cu ţeasta nămoloasă şi cornuleţe mii,
Treceau în brazda undei şirag de răgălii.
Sub vântul drept, caicul juca tot mai aproape.

Atunci, cu ochi de seară şi-abia deschise pleoape
(Căci, grei de-ngândurare, nămeţi mă năpădeau),
Cu ochi ce cheamă somnul din goluri şi îl beau,
Îmi desluşii deasupra, înghemuit pe-o bârnă,
Un turc smolit de foame şi chin, cu faţa cârnă,
Cu mâinile şi gura aduse la genunchi,
Trei petece răzleţe i se ţineau de trunchi.

Când vasul fără nume trecu prin dreptul nostru
Un fund de vad îi prinse şi pântecul, şi rostru.
Cutreierată, apa jur împrejur undi
Şi glasui un paşe într-astfel:- Efendi,
Corăbier şi oaspe în porturile mele,
Primeşte-aceste daruri şi-aceste temenele:
La nava ta se cade pe brânci ca să mă-nchin,
Că bănuiam caicul lui Hogea Nastratin.
Un zvon ne turburase. Ziceau: a închis supt ape
Răsfăţul ce nici marea turcească nu-l încape,
145
Şi uşuratul Hoge, mereu soitariu,
Încheie-acum Bosforul cel limpede-n sicriu
Cu malul giulgi. - Eu, unul, n-am vrut să cred. Şi iată
Luceşti în bucuria cetăţii înviată!
Dar ne mâhneşti c-o faţă prea tristă; hai, curând

Nu sta pe punte, coabe cu pântecul flămând!
Noi ţi-am adus năutul dorit, şi sumedenii
De roşcove uscate şi tăvi cu mirodenii.
- Coboară, iscusite bărbat, şi ia din plin.
Dulceagul glas al paşii muri prin seară lin.

Cum niciun stâlp ori sfoară nu tremura pe punte
În gândurile toate, soseau ninsori mărunte
Şi unsuroase linişti se tescuiau sub cer.
Şi desluşit, cu plânsul unui tăiş de fier

În împletiri de sârmă intrat să le deşire,
O frângere de gheţuri, prin creştete, prin şire,
Prin toată roata gloatei ciulite, răscoli.
Pic lângă pic, smalţ negru, pe barba lui slei

Un sânge scurt, ca două mustăţi adăugite,
Vii, vecinici, din gingia prăselelor cumplite
Albiră dinţii-n pulpă intraţi ca un inel.
Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el.
*
La Isarlâk, cea albă de lespezi, gloata suie,
Dar greii paşi prin ierburi şi stuh se-împleticesc.
În ochi, din lâncezi ape, cum pâlpâie gălbuie
Şi uleioasă, dâra caicului turcesc!
146
Joc secund
Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste,

Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste
În grupurile apei un joc secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi,
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
1. Iniţial, acestă poezie nu avea titlu. Ulterior, a căpătat titlul volumului pe

care îl deschide. Care este semnificaţia acestui lexem?
2. Care credeţi că este tema acestei poezii? Ce alte poezii de aparţinând

poeţilor modernişti, care să cultive aceeaşi temă, cunoaşteţi?
3. Mult-discutatul ermetism al lui Barbu este şi motivul pentru care creaţia sa

poetică este foarte puţin sau, în cel mai bun caz, superficial înţeleasă. De
unde credeţi că vine acest ermetism? Identificaţi câteva cauze, bazându-vă
demersul numai pe analiza acestui text.
4. Încercaţi să vă reprezenataţi grafic mesajul transmis în prima strofă,

apelând la geometrie. Cum ar arăta desenul vostru?
147
5. Analizaţi regimul verbelor folosite în text. Ce puteţi spune despre faptul
că, în strofa întâi nu există niciun predicat?
6. Cum puteţi analiza construcţiile calmă creastă, mântuit azur, nadir latent
şi harfe răsfirate?
7. Ultima strofă propune o anumită figură de stil. Care credeţi că este rostul
acesteia?
8. Deşi nu utilizează multe figuri de stil, poetul reuşeşte să contureze în

acestă artă poetică încifrată ideea misiunii sale de credinţă. Care este
aceasta?
9. Poezia Timbru se aşază cumva în prelungirea acestui text poetic. Sunteti

de accord cu idea posibilităţii acestei continuităţi? Argumentaţi-vă punctul
de vedere.
Riga Crypto si Lapona Enigel
Menestrel trist, mai aburit

Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,
Mult îndărătnic menestrel,

Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-ciupearcă!
- Nuntaş fruntaş!
148
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.
- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunţii, în cămară.
*
Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă,
Împărăţea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,
La vecinic tron, de rouă parcă!

Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereţii.
Şi răi ghioci şi toporaşi

Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu voia să înflorească.
În ţări de gheaţă urgisită,

Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,
Cu piei, pre nume Enigel.
149
De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.
Pe trei covoare de răcoare

Lin adormi, torcând verdeaţă:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:
- Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.
- Rigă spân, de la sân,

Mulţumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.
-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.
-Te-aş culege, rigă blând...

Zorile încep să joace
150
Şi eşti umed şi plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. - Aşteaptă de te coace.
-Să mă coc, Enigel,

Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged şi răcoare.
- Rigă Crypto, rigă Crypto,

Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,
Că dacă-n iarnă sunt făcută,

Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nţelept.
La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,

Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează.
Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
151
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.
La soare, roata se măreşte;

La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă...
Frumos vorbi şi subţirel

Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.
- Plângi, preacuminte Enigel!

Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface uşurel
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă...
Dar soarele, aprins inel,

Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.
Şi sucul dulce înăcreşte!

Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
152
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;
Că-i greu mult soare să îndure

Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,
Ca la nebunul rigă Crypto,

Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască:
Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.
Poezie leneşă
Aceste rânduri de proză sunt datorate. Dar legile particulare ale scrisului
meu cer să-mi improvizez un sentiment motor. Cel mai expeditiv e ura.
153
Dragostea încape doar în cântecul exhaustiv, în spaţiile curbe şi ermetice ale
versului care, singure, o ţin ca univers în faţa noastră.
Ura însă e lineară de la junghiul lui Cain. Zveltă înfloreşte numai în lăncile
armatelor.
Să nu dispreţuim această întâie aproximaţie a lucrurilor, înadins creată pentru
viaţa imediată.
Îmi voi porunci deci o mânie activă. Dar de această dată, ca nu cumva mântuirea
să-mi fie primejduită, nu voi mai lua ca ţintă om literar, indiscernabil până la un
punct de omul de sânge şi spaime.
Fie dar această vrăjmaşe împăiată: poezie leneşe, inofensivă minge de antrenor,
căreia în 6 zile din 7 abia îi repezi un pumn distrat. În ziua antrenamentului însă,
o vrei bombată şi elastică, partener fictiv, prompt în reacţii.
Poezia leneşe e foarte adesea o poezie vivace şi coincide atunci cu stânga
modernistă sau modernismul scurt. Tânărul practicant, în virtutea iuţelii câştigate,
continuă, însă, în silabe, rezumat la un sistem de mişcări născânde, dansul negru
al seratei iudee le care s-a tremusat (dacă e constructivist) ori beţivana sârbă la
care a chiuit (dacă e rural şi folcloric).
Optimismul de redacţie şi cafenea, robusteţea profesională trândăvesc tot mai late
în pajiştele unei preafrumoase limbi. Iar drumurile de ţară scârţâie de coviltirele
prozei tradiţionaliste, oloage şi infantile ca un ultim mereving.
Poezie leneşă, iarăşi: jalnica, cerşetoarea cantilenă a nomazilor ultim-simbolişti.
Palidă ca un altoi neprins; oribilă, tremurătoare ca un plămân expectorat - fie
buretele răcoritor pentru fruntea (enormă) a vreunui critic, congestionat până la
urmă, nedumerit, nefericit de viforul şi săbiile albastre şi adâncul de rai în care
vrea să fie văzut Spiritul.
Poezie leneşă: poezia sinceră, inepta insistenţă de a scrie versuri cum vorbeşti,
banalul reabilitat, curcit cu sensibilitatea; sărăcia poeţilor provinciali de a prefera
o predică protestană unui text august şi revelat.
Leneşă iarăşi, poezia francis-jammistă, aşa de naiv instalată în orthez-uri
154
evidente.
Poezie în cădere silogistică, deşelătoare ca un tobogan.
Poezia veristă, docilă, aplicată ca eroii lui Flaubert pe copia lor din enciclopedie.
Poezia regionalistă: Oswald târgovăţ, gudurând la soare o scrofuloză moştenită şi
un destin cabotin.
De obicei toate aceste nevrednicii îşi zic singure: disociative, sănătoase, vii sau
vioaie.
Cunosc însă nepregetul ca singura viaţă; singura sănătae, liniştea dincolo-
luminătoare a sufletului. Singura noutate, un gând preexistent şi regăsit: nu ca
termen al unui mers necesar, ci ca dor al memoriei înfiorate.
Poezia leneşă se întovărăşeşte cu o tehnică rudimentară ori barbar însuşită. Nu
există versificaţie spontană. Cele două celule se întredevorează în
monstruozitatea versului facil.
"Faire difficilement des vers faciles" n-a însemnat niciodată a ticlui versuri uşor
digerabile, ci rara aventură a unui vers într-adevăr esenţial.
Pentru acest fapt preponderent, pregătit de timpuri cu mai mare avariţie decât o
abordare de astre, pentru determinarea sau provocarea Versului Jubilator,
Consistenţă şi Nedeterminare unite, tehnicile oamenilor abia ajung.
Îmi dau seama însă cât de ridicul poate fi cuvântul arzător şi profetic.
Se cuvine să închei aceste rânduri cu un surâs cât mai curtenitor.
Această "poezie leneşă", în parte creată de propria mea fantezie, n-a fost decât,
câteva minute, o temă pentru o retorică desfrânată. Chiar dacă există, o salut ca
necesară.
De la cântecul lumesc, care înmuia inimile bunicilor pe vremea lui Ion Ghica, la
o poezie de experienţă şi transfigurare, nu se poate sări într-un singur veac.
Să ne înfundăm, fără regrete, în acest tabiet al romanţei şi elegiei.
Pace Poeziei leneşe!
Poeţilor implicaţi, complimente.
Cu Craii de Curtea-Veche în sul şi Cetatea de Argint transcrisă, e nimerit să mă
155
eschivez la timp în celălalt univers de curăţii şi semne.
156
Capitolul IV
AVANGARDA
IV. 1. Delimitări conceptuale

IV. 1.1. Definiţie
Pentru o mişcare literară care fuge de înregimentări de orice natură,
încercarea de a defini avangarda se dovedeşte a fi nu numai presărată cu
obstacole nebănuite, dar şi periculoasă, dacă nu chiar dăunătoare. Din raţiuni pur
didactice, însă, este necesar să construim traseul curentelor care compun ceea ce
istoria literară universală a grupat sub titlul de avangardă. Termenul (avant-
garde) este preluat din limbajul militar şi denumeşte trupele deschizătoare de
drum, pentru recunoaştere sau pentru a preveni spionajul. În sensul care priveşte
studiul nostru, acesta denumeşte o mişcare culturală inovatoare, derivată din
modernism (considerată o exagerare a acestuia), care se manifestă în pictură,
sculptură, arhitectură şi literatură încă din primele decenii ale sec. XX. În
generalitatea ei, avangarda respinge tradiţia, formulele învechite, academismul şi
propune o abordare cu totul nouă, în care limbajul (pictural, sculptural, poetic
etc.) este complet resemnatizat. Această mişcare ia naştere din eforturile reunite
ale unor artişti care, negând tradiţia, au propus o răsturnare a valorilor unanim
acceptate şi înlocuirea acestora cu unele aşezate pe alte baze. Se conturează,
astfel, futurismul, pictura nonfigurativă şi cubismul, stilizarea formelor până la
geometrie pură, în sculptură, funcţionalismul în arhitectură şi dadaismul,
constructivismul, integralismul şi suprarealismul, în literatură (şi nu numai).
Avangarda literară românească dădea primele semne de gestaţie încă de
prin anii 1912, când Ion Vinea, Tristan Tzara şi pictorul Marcel Iancu militau în
revista lor, intitulată „Simbolul”, pentru arta modernă. Câţiva ani mai târziu, în
1916, la Zurich, ultimii doi vor pune bazele dadaismului, un curent de un
157
negativism extrem. Acest negativism va fi curând contracarat de apariţia
constructivismului şi a suprarealismului.
Revistele româneşti de avangardă apar pentru întâia oară în anul 1922 şi
acoperă o perioadă destul de lungă, până după cel de-al II-lea Război Mondial:
 „Contimporanul”(1922-1932)
 „75 H.P.”(1924)
 „Punct”(1924-1925)
 „Integral”(1925-1928)
 „Urmuz”(1928)
 „unu”(1928-1932)
 „Alge”(1930; 1933)
 „Liceu”(1932) etc.
IV. 1.2. Curente ale avangardei româneşti
IV. 1. 2. 1. Dadaismul
Reprezintă, poate, cel mai radicalist curent pe care l-a produs avangarda
românească, printr-un nihilism care vizează rostul literaturii însăşi. Gruparea
condusă de Tristan Tzara propunea un experiment pe cât de curajos, pe atât de
ameninţător pentru soarta poeziei: tăiate din articole din ziar, cuvintele se
amestecau într-un sac, din care erau extrase la întâmplare şi conjurate să producă
text. Dincolo de ludic, procedeul este o mărturie a virulenţei cu care dadaiştii
atacă resorturile cele mai intime ale literaturii, demolând un întreg eşafodaj de
reguli şi restricţii văzute până atunci ca naturale, intrinseci. Prin această tehnică a
colajului, supusă total hazardului, textul este destructurat, iar sensul lui (dacă
acesta există, cumva) trebuie căutat tocmai în această de-construcţie.
Dadaismul se stinge în anul 1921, dar continuă să influenţeze, doar prin
anumite trăsături, celelalte curente de avangardă, dovedind faptul că, uneori,
nihilismul poate fi productiv, atâta vreme cât nu este dus la extrem.
158
IV. 1. 2. 2. Constructivismul
Este prima cristalizare a unei grupări de avangardă româneşti 11, odată cu
publicarea în numărul 46 al revistei „Contimporanul”(o revistă eclectică, care nu
numai că a deschis drumul pentru celelete reviste de avangardă, dar le-a şi
influenţat decisiv), la data de 19 mai 1924, a Manifestului activist către tinerime
al lui Ion Vinea. Mişcarea, de un modernism extrem, are ca principală trăsătură
citadinismul şi intelectualismul, tradusă într-o directivă clară: artele, în general, şi
literatura, în special, sunt chemate să surprindă universul vieţii moderne, cu toate
cuceririle ştiinţei şi tehnicii, şi să ofere o imagine intelectualizată, lucidă a lumii:
Constructivimul este arta abstractă care, crescută dintr-un simţ optimist al vieţii,
purifică arta de orice urmă de romantism, fiind expresia dorului de construcţii al
zilelor noastre.12Ritmul trepidant, caracterul sincopat al textului, invazia
neologismelor, topica frântă, abolirea restricţiilor de ordin gramatical şi
renunţarea la punctuaţie pentru a oferi cuvântului purtător de sens în el însuşi
libertate absolută sunt doar câteva dintre caracteristicile acestui curent negator şi
inovator. Se militează asiduu pentru abandonarea corespondenţelor în planul
naturii, al realităţii imediate, în favoarea unei arte noi, care să imite formele pure
ale ştiinţei şi tehnicii. Se ajunge, pe cale de consecinţă, la promovarea
cubismului, a picturii abstracte şi a sculpturii ultrastilizate şi la combinaţii total
surprinzatoare în literatură, precum pictopoezie (simboliştii vorbiseră despre
audiţii colorate) sau jazz-bandul frazelor.
Constructivismul, care va include şi integralismul, este un curent de
frondă destul de eterogen, care integrează tot ce reprezintă ultimul răcnet în
materie de modă literară, preluând elemente de la dadaism (negarea ideii de
literatură şi a oricăror convenţii poetice) sau de la futurism (artă în maniera
producţiei de text a aparatelor Morse). Comparând curentele literare prezente în
11
Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, EPL, Bucureşti, 1969, p. 60.
12
Marcel Iancu, Constructivism şi arhitectură, în „Contimporanul”, IV, 53-54, 1925, apud Marin Mincu,
Avangarda literară românească, Ed. Minerva, bucureşti, 1983, p.12.
159
epocă, teoreticianul Ilarie Voronca, întemeietorul sintetismului, concluzionează:
Constructivismul e pentru plastică ceea ce e a patra dimensiune pentru geometri
modernă. Expresionismul, de esenţă romantică, era: obiectul privit ca expresie
subiectivă. Cubismul: Obiectul privit ştiinţific în el, însuşi fruct al unei
observaţiuni personale, reci. Futurismul: obiectul privit într-o succesiune de
mişcări. Constructivismul, a patra dimensiune, înseamnă o armonie abstractă,
cu legi fixe, o creaţie pură, în care obiectul e cu raporturi de linie şi culoare
echilibrate.13
În afară de nume precum Constantin Brâncuşi sau Ion Barbu ori Tudor
Arghezi, noul curent îşi găseşte prozeliţi în rândul unor personalităţi literare şi
artistice, cum ar fi: Urmuz, Tristan Tzara (după ce abandonează dadaismul),
Benjamin Fundoianu, Ilarie Voronca, St. Roll etc. sau pictorii Marcel Iancu ori
Victor Brauner. Aceşti poeţi şi artişti vor fi promovaţi în paginile revistelor
„Contimporanul”, „75 H.P.” şi „Punct”.
 Integralismul
Considerat de către unii exegeţi ca o exacerbare a constructivismului,ca o
ramură mai radicală acestuia, iar de către alţii drept o variantă autohtonă a
constructivismului european, în care au fost incluse şi anumite elemente ce
aparţin dadaismului şi futurismului14, integralismul este un curent de vavangardă
care se conturează în jurul revistelor „Integral”,„Urmuz”(scoasă de Geo Bogza)
şi „unu”(editată de Saşa Pană). Prin strădania poeţilor de a se delimita de
modernism, printr-o amprentă personală, iau naştere texte poetice supuse doar
lucidităţii artistice, în care capătă contur un spaţiu citadin geometrizat, stilizat,
tehnicizat, descris de o voce reportericească. Aproape împotriva voinţei lor,
integraliştii se lasă contaminaţi de suprarealism, perceput iniţial ca o stare de
spirit şi ulterior ca o mişcare înnoitoare, care se adaugă celor ce deja influenţau
constructivismul românesc.
13
Ilarie Voronca, Arhitectura, în „Punct”, II, 9, 1925, apud Marin Mincu, op. cit., p. 14.
14
Gabriela Duda, Literatura românească de avangardă, Humanitas, Bucureşti, 1997
160
IV. 1. 2. 2. Suprarealismul
În 1924, André Breton publica primul manifest al suprarealismului, după
ce ajunsese la concluzia că singura posibilitate pentru ca omul visător să se opună
unei existenţe care nu îi mai putea oferi nicio surpriză era să îşi construiască o
suprarealitate, în care să se reafirme primatul visului. Ia naştere, astfel, un curent
de avangardă care păstrează valoarea de opoziţie şi de negaţie, dar se manifestă şi
ca un ferment activ prin crearea nu numai a unei noi estetici, ci şi a unui nou mod
de viaţă.
Dacă dadaismul lua în vizor însăşi menirea literaturii, într-o lume ieşită de
pe făgaşul normalitaţii, prinsă în prima conflagraţie mondială, mergând cu fronda
până la a propune antipoezia, antiliteratura, antimuzica, antipictura,
suprarealismul, descins din nihilismul precedentului curent, aduce în prim-plan
visul ca productivitate. Prin pătrunderea în subconştient, în inconştient (în vis, în
delir), arta se poate dovedi capabilă să aşeze omul în integralitatea lui, într-o
suprarealitate care nu se supune controlului, cenzurii exercitate de către
conştiinţă. Catalizatorul noii mişcări literare este reprezentat de teoriile şi
experimentele lui Henri Bergson (intuiţia) şi ale lui Sigmund Freud (psihanaliza).
În plan literar, suprarealiştii propuneau ca procedeu dicteul automat (ca şi
cum frazele s-ar înlănţui libere, fără controlul exercitat de raţiune) şi combinarea
aleatorie, iar ca specie predilectă, reportajul, considerat mai autentic. Textele
rezultate posedau o anume fluiditate, care amintea de înlănţuirea arbitrară a
imaginilor în vis.
Suprarealismul a dat nume mari în pictură, precum Salvador Dali sau
Picasso, dar şi în literatura universală (Paul Eluard sau Louis Aragon). La noi,
curentul s-a manifestat prin creaţiile lui Gellu Naum, Virgil Teodorescu,
Gherasim Luca, D. Trost sau Geo Bogza, grupaţi în jurul revistelor„Urmuz”,
„unu” şi „Alge”.
161
IV. 1.3. Trăsături ale avangardei literare
 Avangarda se naşte ca o reacţie la criza literaturii (cu o jumătate de
secol mai târziu, aceeaşi criză va naşte postmodernismul şi post-
postmodernismul); pe teren autohton, această idee pare uşor forţată,
având în vedere faptul că literatura română era una încă foarte
tânără.
 Spiritul negator se împleteşte cu spiritul ludic şi se manifestă
nuanţat, de la nihilism total la contestare amuzată. Prin căutarea
obstinată a unui echilibru în dezechilibru, poeţii avangardişti au
refuzat să se complacă, au protestat, au respins, au distrus, dar au
trăit, în marea lor majoritate, în şi pentru literatură.
 Pe cale de consecinţă, textul poetic produs de avangardişti este un
hibrid rezultat din amestecul propensiunii spre negare cu apetenţa
pentru joc. Se sparge legătura, considerată fragilă şi arbitrară, dintre
semnificant şi semnificat, se abolesc regulile gramaticii tradiţionale
şi ale prozodiei, se contorsionează sintaxa. Cuvintele sunt chemate
la rampă (din toate straturile limbii) să plutească în supa poemului,
liber, fără cenzura conştiinţei, să se asocieze în combinaţii şocante.
Respinse şi apoi, apropape imediat, ridicate la rangul de talisman,
cuvintele sfârşesc printr-un hybris, revendicându-şi creatorul însuşi,
devenit astfel o imagine.15Centrul de greutate se mută de pe figurile
de stil, pe imaginea poetică rezultată.
 Ceea ce reuşeşte avangarda să creeze, dincolo de teribilism şi
excentricităţi, într-un timp relativ scurt, prin permanenta bătălie
pentru schimbarea formelor de expresie, este un discurs poetic
complet modificat, provocator, dar mereu ofertant.
IV. 1.4. Repere reprezentative
15
Ion Pop, op. cit., p. 283.
162
Mircea Scarlat: La început a fost Clişeul sau, altfel spus, Tradiţia. În
absenţa unor norme constrângătoare, acreditate de marele public, avfngarda
artistică nu se poate constitui ca mişcare viabilă, sau nu are ecou, nici coerenţă
internă. Ceea ce a unit eterogena mişcare pe care, astăzi, o numim avangardă
“istorică“, a fost respingerea tradiţiei, în termeni de o violenţă nemaiîntâlnită
până atunci la noi. Mijloacele negaţiei erau diferite, frontul comun. Literatura
clasicizantă şi formulele ei erau atacate continuu. Iconoclaştii nu vizau un
curent istoriceşte determinat, ci evlavia sterilizatoare faţă de modelele ilustre;
nu clasicismul, ci academismul. (Istoria poeziei româneşti,vol. III, p. 25)
Nicolae Balotă: Esenţială era, în spiritul acestei aniarte, desacralizarea
formelor de artă consacrate, demonstrarea absurdităţii convenţiilor artistice, a
formelor, a tuturor tradiţiilor estetice, poetice [...], ( Arte poetice ale secolului
XX, p. 364)
Ion Pop: Avangarda nu poate avea, prin urmare, decât o atitudine
negativă faţă de tradiţie (adică faţă de formele ei moarte, osificate, căci în
realitatea e mereu în căutarea unei supratradiţii, cu atât mai mult cu cât e
suspectată de neorganicitate). Experimentală prin însăşi condiţia ei, avangarda
caută mereu şi pretutindeni noul, dar în forme mult distanţate de posibilităţile
existente la un moment dat, care par, şi sunt pentru acel moment, excesive.
(Avangardismul poetic românesc, p. 13)
Saşa Pană: Astfel, artistul de avangardă este mai puţin, cum ar indica-o
sensul iniţial, analogic al termenului, acel ce pregăteşte terenul pentru o mare
ofensivă a noului, cât un revoltat, pentru care noul însuşi nu este adeseori nimic
mai mult, decât un mijloc de distrugere, o substanţă cu mare putere explozivă în
ordinea polemică. În formele ei extreme[...] avangarda explică, conştient sau nu,
formula lui Tristan Tzara: «antiarta pentru antiartă».(Antologia literaturii
româneşti de avangardă, p. 7)
Tristan Tzara: Pentru a înţelege cum s-a născut Dada e necesar să vă
imaginaţi pe de o parte, starea de spirit a unui grup de tineri în acel fel de
163
închisoare care era Elveţia în epoca Primului Război Mondial, şi, pe de altă
parte, nivelul intelectual al artei şi literaturii pe vremea aceea.[...] Noi eram
hotărât împotriva războiului, fără ca pentru asta să cădem în facilele retrageri
ale pacifismului utopic. Noi ştiam că nu poate fi suprimat războiul decât
extirpându-i-se rădăcinile. Nerăbdarea de a trăi era mare, dezgustul se aplica
tuturor formelor de civilizaţie aşa-zis modernă, înseşi bazelor acesteia, logicii,
limbajului, iar revolta lua chipuri în care grotescul şi absurdul depăşeau cu mult
valorile estetice. Nu trebuie uitat că în literaturăun sentimentalism invadator
masca umanul şi că prostul gust cu pretenţii de elevare se insinua în toate
sectoarele artei [...](Le surréalisme et l’après guerre, Nagel, Paris, 1948, apud
Mario de Micheli, Avangarda artistică a secolului XX, p. 140-141)
Dumitru Micu: Desentimentalizată radical prin ermetism, poezia va fi,
prin avangardism, deposedată, în sfârşit, nemaifiind ce să i se ia altceva, chiar
de ea însăşi, depoetizată.[...]Antitradiţionalism agresiv, avangardismul este, în
consecinţă, prin definiţie, şi antiermetism. [...]Dada înseamnă antiliteratură,
antimuzică, antipictură. Dadaismul suprimă poezia. Suprarealismul vrea poezie
în afara poemului. Constructivismul, integralismul, sintetismul duc la
pictopoezie, care nu e nici poezie, nici pictură. De aici, toate proclamaţiile
iconoclaste, toate manifestele incendiare, practicile antipoetice de tot felul; de
aici, la noi, toate scălâmbăielile şi insolenţele infantile din
“Contimporanul”,“Punct”, “Integral”, “Unu”, “Alge” şi mai cu seamă din 75
H.P., toate insanităţile gen “Poezia nu e decât un teasc...”(Modernismul
românesc, vol. I, p. 273)
IV. 2. Manifeste literare
Saşa Pană
Manifest
164
“cetitor, deparazitează-ţi creierul!”
strigăt de timpan
avion
t.f.f.-radio
televiziune
75 h.p
marinetti
breton
vinea
tzara
ribemont-dessaignes
arghezi
brâncuşi
theo van doesburg
uraaaa uraaaaaa uraaaaaaaa
arde maculatura bibliotecilor

a.et p. Chr. n.
123456789000.000.000.000.000. kg.
sau îngraşă şobolanii
scribi
apţibilduri
sterilitate
amanita muscaria
eftimihalachisme
brontozauri
Huooooooooooooooo
Combină verb
abcdefghijklmnopqrstuvwxyz
= artă ritm viteză neprevăzut granit
165
guttenberg reînvii

Ion Vinea
Manifest activist către tinerime
Jos Arta
căci s-a prostituat!
Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimala a fetelor de orice vârstă!
Teatrul, o reţetă pentru melancholia negustorilor de conserve;
Literatura, un clistir răsuflat;
Dramaturgia, un borcan de fetuşi fardaţi;
Pictura, un scutec al naturii, întins în saloanele de plasare;
Muzica, un mijloc de locomoţiune în cer;
Sculptura, ştiinţa pipăirilor dorsale;
Arhitectura, o antrepriză de mausoleuri înzorzonate;
Politica, îndeletnicirea cioclilor şi asasinilor;
Luna, o fereastră de bordel la care bat întreţinuţii banalului şi poposesc flămânzii
din furgoanele artei
VREM
minunea cuvântului nou şi plin de sine; expresia plastică strictă şi rapidă a
aparatului Morse.
DECI
moarte romanului – epopee şi romanului psihologic
anecdota şi nuvela sentimentală, realismul, exotismul, romanescul să rămână
obiectul reporterilor iscusiţi
(Un bun reportaj cotidian înlocuieşte azi orice lung roman de aventuri sau de
analiză);
Vrem teatrul de pură emotivitate, teatrul ca existenţă nouă,
166
dezbărată de clişeele şterse ale vieţii burgheze, de obsesia înţelesurilor şi a
orientărilor.
Vrem artele plastice libere de sentimentalism, de literatură şi anecdotă, expresie a
formelor şi a culorilor pure în raport cu ele însele. (Un aparat de fotografiat
perfecţionat înlocuieşte pictura de până acum şi sensibilitatea artiştilor
naturalişti).
Vrem stârpirea individualismului ca scop, pentru a tinde la arta integrală, pecete a

marilor epoci (elenism, romantism, goticism, bizantinism etc.) şi simplificarea
procedeelor până la economia formelor primitive (toate artele populare, olăria şi
ţesăturile româneşti etc.)
Victor Brauner şi Ilarie Voronca
Pictopoezie inventată de Victor Brauner & Ilarie Voronca
P
I
C
T
O
P
O
E
Z
I
A
N
0
5
7
2
1
DE VICTOR BRAUNER & ILARIE VORONCA
PICTOPOEZIA NU E PICTURĂ
167
PICTOPOEZIA NU E POEZIE
PICTOPOEZIA E PICTOPOEZIE
Ilarie Voronca
Gramatică
Cuvântul în literatură, ca şi culoarea sau linia în pictură are un rost

abstract, mai presus de înţelesul gramatical sau logic. Există o chimie a
cuvintelor cu interesante rezultate ale reacţiunilor dintre ele. Verbul, întrebuinţat
pur, asemeni materialelor din construcţiile plastice, capătă o semnificaţie
neînregistrată de dicţionar. De altfel, e în adevăr penibilă necesitatea de a da
fiecărui cuvânt un înţeles imediat. Cuvântul trăieşte indiferent de sens, precum
fierul, piatra sau plumbul rezidă deplin înaintea formelor îmbrăcate în comerţ.
Anecdota cuvintelor sau a realizărilor plastice e comercializarea lor. Şi întru
această comercializare sfârşesc toti meşteşugarii neînzestraţi ai cuvântului.
Artistul adevărat creează direct, fără simbol, în pământ, lemn sau verb,
organisme vii, maşini spintecând drumuri, strigăte tresărind violent, ca în furtună
acoperişuri. Cuvintele obţin astfel propriul lor sens, boxând sau îmbrăţişându-se
între ele. Linia nu mai are rostul fotografic de a împrumuta spectatorului o
reprezentare cu corespondenţe în afară. Fraza nu mai e o ficţiune amintind
discursul electoral sau declaraţia de dragoste sub lună a plăcintarului devenit
brusc poet. Opera de artă nu mai are nimic supranatural, ca fantomele sau
fonograful. Cuvântul liber, fulgerător, alunecă singur ca un stilet în meningea
cititorului.
Ochiul nu clipoceşte bleg.
Verbulzgârie-cer.
Cele dintâi cercetări asupra cuvântului considerat în el însuşi precum şi a
reacţiunilor dintre cuvinte ar putea reveni lui Rimbaud şi lui Mallarmé (mai
târziu deplin obţinute de Marinetti, Picabia, Tristan Tzara, Kurt Schwitters), dacă
168
nu am gândi că, încă mult înaintea lor, Nostradamus, în invocaţiunile lui
misterioase, ajunsese la surprinzătoare alăturări de cuvinte.
Totuşi, conştienta împotrivire faţă de frază gramaticală şi plată începe cu
Mallarmé. Prin el, drumul era deschis. Aportul generaţiei Apollinaire, André
Salmon, Braque, Picasso a însemnat o violentă şi temeinică zdruncinare a
academismului. Cele mai interesante devin însă cercetările începute dupa război,
la Zurich, de generatia Arp, Schwitters, Marcel Iancu, Tristan Tzara, Picabia,
Soupault. Alarma a fost stârnită. Spectatorul avea să-şi dea seama că de-aici
cuvintele nu mai sunt nişte păpuşi inert ascultătoare. Cuvintele au viaţa lor, pe
care şi-o cer şi o creează. Cuvântul dansator descătuşat avea să sară dintre
rânduri, să spargă fraza ca pe o nucă de cocos. Laptele scurs va dărui gustul unor
ţinuturi stranii, în care etimologia şi sintaxa, mediocru utilitariste, nu şi-ar mai
afla loc.
Am mai desprins cândva rostul artistului, precizat în străduinţa de a împrospăta
cu un element nou şi propriu cadrul uzat al artei. Desigur, formele de artă se rod
şi, fără acest efort novator, arta ar cădea într-o distrugătoare platitudine. Artistul
nou aduce, o dată cu sensibilitatea lui, o personală ordine a termenilor
propoziţiei. Logica e cu desăvârşire indiferentă creaţiei artistice. Şi, de bună
seamă, orice plăsmuire neprevăzută e în contrast cu acest regulator filozofic al
unei orânduiri trecute. Logica e rezultanta unor cercetări împlinite. Nu se poate,
deci, referi la prezent şi mai puţin la viitor. E un fapt limpede: orice aport, în
orice domeniu ştiinţific (Galileu, Einstein, Freud), filozofic, artistic, pare nelogic,
pentru motivul foarte simplu, spus mai sus, că logica e produsul comun al unor
cercetări trecute, aplicabil aşadar numai în limita acestora. Rezultatul unei
experienţe noi va aduce deci si o logica, aparent nelogică, mai târziu, dupa
îndelungi întrebuinţări, înscrisă oficial în catalogul vechii logici. Dar un lucru
vom sublinia: creatorul adevărat şi nou sfărâma cu târnacopul temperamentului
său legile cunoscute. Orice artist trebuie să fie aducătorul unor alte principii,
scoborând în concertul de fulgere de pe muntele Sinai cu tablele logicei noi în
169
mâini. Din cercetările ultimilor ani, logica pensionatelor de fete şi a academiilor a
ieşit zdrenţuită.
Şi aceasta, întru folosul netăgăduit al artei. Banalitatea şi repetarea spre care

convergea a fost înlăturată de ineditul eforturilor actuale.
Etimologia, sintaxa, gramatica au avut şi mai mult de încercat. Creatorul nou a

sfărâmat deci şi regulele cunoscute ale gramaticei. Imaginea nouă a cerut şi o
construcţie nouă. Şi cât de admirabile imagini rezultă uneori dintr-o greşeală
gramaticală. Poeţii au cunoscut întotdeauna (desigur, în mai mică măsură decât
azi) bogatia de expresie pe care o aduce o asemenea eroare. De aici a rezultat pe
vremuri licenţa poetică. Pentru sensibilitatea de acum, licenţa, cum era concepută
înainte, ar fi o idioţie. Nu licenţa, ci libera înşiruire a cuvintelor. Verbele
descojite de simbol capătă adevărata vitalitate.
Cert e că sfidarea şi dărâmarea logicei şi gramaticei înseamna înavuţirea
sensibilităţei, a artei în genere. Din eforturile şi sfărâmăturile acestea vor naşte
glasul şi gestul sensibilităţei viitoare. Strigătul lui Heliade-Radulescu „Scrieţi,
băieţi!" trebuie reeditat deci, săpând însă în el semnificaţia vremei: „Faceţi şi
greşeli de gramatică".
Geo Bogza
Urmuz premergătorul
Îmi imaginez lumea pur spirituală - dar nu spiritualismul searbăd al

profesorilor de filozofie - ca un peisaj putând fi sesizat cu simţurile, dar un peisaj
torturat de febre, făcând liniile să izbucnească la fel unor strigăte şi sintetizând
culorile într-o alta, necunoscută, care să ardă ochii şi să fie pentru ei ca o pulpă
dezgolită pentru simţul genezic.
170
E un prilej de continuă primenire a creierului, pe care îl ţine mereu treaz,
aceasta copulaţie dintre ochi şi peisajele erectate, iscând o percepere a lumii în
delir şi o agitaţie interioară ridicând sângele în artere până la înălţimea
balcoanelor de pe care te arunci cu capul în jos.
Peisajele acestea clocotind departe, necesitând până la ele un lung voiaj înăuntru,
după ce le-ai atins, îţi lasă pentru totdeauna pe limbă un gust puternic de esenţe
sublimate, cari fac ochiul întors în lumea obişnuită să devie - dacă nu absent şi
cenuşiu - atunci neastâmpărat şi coroziv, încercând în fiecare lucru o muşcătură.
Astfel, dintr-o meditaţie care îl va fi dus cine ştie până peste câte graniţi ale
realităţii şi din violenţa necesităţii de a fi prezent într-un concret pe care îl
dispreţuia şi din care s-ar fi vrut evadat, s-a născut arta acestui straniu Urmuz
care, alături de Eminescu, prin zbuciumul şi sfârşitul lor tragic, prin
încăpăţânarea de a nu găsi în viaţă vreun confort oarecare, sunt singurii la noi
care au ridicat pulsaţiile literaturii până acolo unde peste Ocean le-a dus Edgar
Poe şi, în Franţa, galeria ciudată, de panopticum, a poeţilor blestemaţi.
Scrisul acestui nu mai puţin blestemat Urmuz, oricât ar părea de paradoxal şi de
trăznit, e totuţi impregnat cu filonul substanţial al unei eterne probleme şi eroii
lui vor rămâne multă vreme în literatură, aşa cum numai caraghiosul Don Quijote
al lui Cervantes a ştiut să rămână, şi cum din atâtea frumuseţi ale ecranului vor
rămâne de asemenea doar caraghioşii Buster Keaton şi Charlie Chaplin şi cred că
nu e greu de găsit corespondenţe suficiente între arta acestora şi aceea a lui
Urmuz. Şarjată şi caricaturală la prima impresie, devine după un timp tot atât de
simplă şi de tragic omenească.Pe Urmuz mi-l închipui în viaţă - mai ales în viaţa
socială de mizerabile convenienţe - ca pe un copil încuiat de părinţii lui într-o
cameră. Acolo, singura lui acţiune conformă e o răsturnare a ordinei apăsătoare,
o schingiuire şi o schimbare a sensului utilitarist al fiecărui obiect cu care a fost
închis.
Astfel, cutia pianului e umplută cu mărunţisurile de pe etajere, lui Napoleon îi stă
mai bine cu mustăţi, obiectelor de pe masă, sub pat şi celor de sub pat, în sobă.
171
Aceste simple năzbâtii, aceste copilării cărora nu li se acordă niciodată larga
înţelegere pe care o merită închid totuşi în ele un sâmbure de autentică şi
desăvârşită tragedie.
La fel Urmuz, prizonier al unei vieţi lamentabile, în scrisu-i a făcut acelaşi
lucru.
Trăind printre oameni de care îl despărţeau prăpăstii de sensibilităţi, s-a amuzat -
exasperat şi tragic - să înşurubeze unuia un capac la spate, altuia un grătar de fript
peşte în barbă - operaţii cari, dacă la suprafaţă par facile, adâncite, se dezvăluiesc
a fi fructul unei inteligenţe ascuţite, al unui spirit de observaţie deasupra
obişnuitului, al unei largi înţelegeri a oamenilor şi al unei laborioase munci de
frământare şi de aerisire a stilului, a logicei şi a vocabularului, iar când toate
acestea au fost terminate, şi-a umplut propriul cap cu gloanţe de plumb.
Tragedia lui e poate tragedia fiecăruia dintre noi. Astfel, paralel cu scurgerea
timpului, Urmuz capătă tot mai mult o semnificaţie de zodie sub a cărei lumină
halucinantă ne-am regăsit cu spaimă mai demult, la 18 ani, când numele lui a fost
imprimat pe frontonul unei reviste ca o solidară strângere de mână trimisă
dincolo de moarte, ca şi cum în toamna aceasta, când Editura unu - şi Editura
unu, să se ştie pentru imbecili şi pentru posteritate, înseamnă Saşa Pană, adică
inima şi buzunarul lui, pe care o serie de abstinenţe de la tot ce e plăcere imediată
şi vulgară îl păstrează cât mai intact spre a fi apoi risipit fără nicio ezitare pentru
biruinţa unui crez în care se încăpăţânează să stăruie fără vreo oboseală oarecare,
clipă cu clipă, aşa cum poate numai ideea de diavol a mai stăruit să fie veşnic
alături de cea de Dumnezeu - îi strânge într-un volum scrisul lui de nedumeriri
[…].
Cu prilejul acesta, numele lui, care luceşte atât de dureros în sufletul fiecăruia
dintre noi, ar trebui poate fixat în locul care i se cuvine în arena literară.
Dar, în afară de teama că el nu poate fi fixat, că va luneca mereu pe planuri
diferite, mai e şi dezgustul pentru peisajul în care ar trebui făcută operaţia.
Cu cine sa-l compar? Lângă cine să-l aşez? Care era culoarea şi consistenţa
172
literaturii noastre, în timpul în care el a trăit şi a scris ?
Sunt mulţi acei care nu se îndoiesc că el a fost premergătorul, cel dintâi de aici şi
aiurea care, din vârful peniţei, ca de pe o trambulină, a făcut primul salt pe o
planetă nouă, cu o altă atmosferă şi cu o nouă geografie a sensibilităţii; şi, iată,
noi credem la fel, îi recunoaştem aceasta, dar ce mizerabil paliativ pentru tortura
geniului lui, care îi va fi ars creierii în nopţile de zbucium şi de insomnie.
De aceea, la acest sfârşit, nicio medalie, niciun fotoliu postum pentru el; ci,
lăsându-l să circule cu desăvârşire liber printr-un ţinut care poate există undeva,
îi trimitem acolo - acum, la această a şaptea aniversare de la plecarea lui
-dragostea şi salutul nostru, fluturându-ne sângele ca pe o cascadă de batiste roşii.
IV. 3. Ion Vinea

IV. 4. Ilarie Voronca
IV. 5. Tristan Tzara
IV. 6. Urmuz
Izmail şi Turnavitu
Ismaïl este compus din ochi, favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte
mare greutate. Înainte vreme creștea și în Grădina Botanică, iar mai târziu, grație
progresului științei moderne, s-a reușit să se fabrice unul pe cale chimică, prin
syntheză.
Ismaïl nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 ½
dimineața, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoțit fiind de un viezure de
care se află strâns legat cu un odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl
mănâncă crud și viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el puțină
lămâie… Alți viezuri mai cultivă Ismaïl în o pepinieră situată în fundul unei
gropi din Dobrogea, unde îi întreține până au împlinit vârsta de 16 ani și au
173
căpătat forme mai pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi
necinstește rând pe rând și fără pic de mustrare de cuget.
Cea mai mare parte din an, Ismaïl nu se știe unde locuiește. Se crede că
stă conservat într-un borcan situat în podul locuinței iubitului său tată, un bătrân
simpatic cu nasul tras la presă și împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta,
din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ține astfel sechestrat pentru a-l
feri de pișcăturile albinelor și de corupția moravurilor noastre electorale. Totuși,
Ismaïl reușește să scape de acolo câte trei luni pe an, în timpul iernii, când cea
mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de
macat de pat cu flori mari cărămizii și apoi să se agațe de grinzi pe la diferite
binale, în ziua când se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de
proprietar ca recompensă și împărțit la lucrători… În acest mod speră el că va
contribui într-o însemnată măsură la rezolvarea chestiunii muncitorești… Ismaïl
primește și audiențe, însă numai în vârful dealului de lângă pepiniera cu viezuri.
Sute de solicitatori de posturi, ajutoare bănești și lemne sunt mai întâi introduși
sub un abat-jour enorm, unde sunt obligați să clocească fiecare câte 4 ouă. Sunt
apoi suiți în câte un vagonet de gunoi de-al primăriei și cărați cu o iuțeală
vertiginoasă până sus la Ismaïl, de către un prieten al acestuia, care îi servă și de
salam, numit Turnavitu, personaj ciudat, care, în timpul ascensiunii, are urâtul
obicei de a cere solicitatorilor să i se promită corespondență amoroasă, contrar
amenință cu răsturnarea.
Turnavitu nu a fost multă vreme decât un simplu ventilator pe la diferite
cafenele murdare, grecești, de pe strada Covaci și Gabroveni. Nemaiputând
suporta mirosul ce era silit să aspire acolo, Turnavitu făcu mai multă vreme
politică și reuși astfel să fie numit ventilator de stat, anume la bucătăria postului
de pompieri ˝Radu-Vodă”.
La o serată dansantă făcu cunoștință lui Ismaïl. Expunându-i acestuia
mizera situație în care a ajuns din cauza atâtor învârtituri, Ismaïl, inimă
caritabilă, îl luă sub protecțiunea sa. I se promise să i se servească de îndată câte
174
50 de bani pe zi și tain, cu singura obligațiune pentru Turnavitu de a-i servi de
șambelan la viezuri; asemenea, să-i iasă înainte, în fiecare dimineață, pe strada
Arionoaiei și, prefăcându-se că nu-l observă, să calce viezurele pe coadă spre a-i
cere apoi mii de scuze pentru neatenție, iar pe Ismaïl să-l măgulească pe rochie
cu un pămătuf muiat în ulei de rapiță, urându-i prosperitate și fericire…
Tot spre a place bunului său prieten și protector, Turnavitu ia o dată pe an
formă de bidon, iar dacă este umplut cu gaz până sus, întreprinde o călătorie
îndepărtată, de obicei la insulele Majorca și Minorca: mai toate aceste călătorii se
compun din dus, din spânzurarea unei șopârle de clanța ușii Căpităniei portului și
apoi reîntoarcerea în patrie…
În una din aceste călătorii, Turnavitu, contractând un guturai nesuferit,
molipsi la înapoiere, în așa hal, pe toți viezurii, încât, din cauza deselor lor
strănuturi Ismaïl nu îi mai putea avea la discreție oricum. Fu imediat concediat
din serviciu.
Fire afară din cale sensibilă și neputând suporta o atare umilință, disperat,
Turnavitu își puse atunci în aplicare funestul plan al sinuciderii, după ce avu însă
mai întâi grijă să își scoată cei patru dinți canini din gură…
Înainte de moarte se răzbună grozav pe Ismaïl, căci, punând să i se fure
acestuia toate rochiile, cu gaz dintr-însul le dădu foc pe-un maidan. Redus astfel
la mizerabila situație de a rămâne compus numai din ochi și favoriți, Ismaïl abia
mai avu puterea să se târască până la marginea pepinierei cu viezuri; acolo căzu
el în stare de decrepitudine și în această stare a rămas și până în ziua de azi.
Fabulă
Cică niște cronicari

Duceau lipsă de șalvari.
Și-au rugat pe Rapaport
175
Să le dea un pașaport.
Rapaport cel drăgălaș
Juca un carambolaj,
Neștiind că-Aristotel
Nu văzuse ostropel.
“Galileu! O, Galileu!
Strigă el atunci mereu –
Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi.”
Galileu scoate-o sinteză
Din redingota franceză,
Și exclamă: ”Sarafoff,
Servește-te de cartof!”
Morala: Pelicanul sau babiţa.
Sugestii pentru interpretarea textului:
1. Titlul poeziei se potriveşte cu textul poetic (atât ca structură

compoziţională cât şi din punctul de vedere al conţinutului) sau este mai
degrabă în concordanţă cu estetica avangardistă?
2. Identificaţi cele două moduri de vorbire/expunere ilustrate în poezie. Care

este rostul poetic al dialogului sau, mai bine, a lipsei acestuia din ultima
parte? Ce timpuri verbale sunt utilizate?
3. Descoperiţi şi analizaţi mărcile capabile să sugereze improbabilul,

neverosimilul. Din ce decurge ambiguitatea? Care este rostul prezenţei
numelor sonore chemate la rampă de catre Urmuz?
4. Asociaţiile de termeni sunt aleatorii şi spontane, demonstrând lipsa de

graniţe a fanteziei creatoare, dar şi apetenţa insului poetic pentru ludic. Ce
legătură vedeţi între joc şi actul poetic?
176
5. Limbajul poeziei este o mixtură de epoci literare, de registre stilistice şi
sfere semantice. Alăturarea termenilor neologici, arhaici şi gastronomici
conduce la o convieţuire productivă în planul mesajului poetic sau e semn al
unei dezorganizări a discursului?
6. Analizaţi morala poeziei.
7. În viziunea voastră, Cronicari este:
 Un amestec ilogic, absurd, ridicol de cuvinte, stiluri, imagini etc?
 O artă poetică inedită, chemată să certifice la modul parodic impasul în

care ajunsese literatura?
 O reţetă literară demnă de urmat, o soluţie salvatoare care să

redimensioneze actul artistic
Argumentaţi – vă punctul de vedere.
IV. 7. Gellu Naum
Un centaur siluind arborii poemului
E o înaltă şcoală de artă aceasta

să-ţi scobeşti creierii ca pe un nas
şi din adâncuri să scoţi mucii trişti ai poemului
e o înaltă filozofie să ştii
să amesteci farfuriile ochilor cu amurgul
aceasta nu se învaţă într-o singură zi
177
şi fiecare creion e o voce
Dar ce sînt toate acestea pe lângă

burta privind pâinea ca pe cea mai pură dragoste
pe lângă ochiul pipăind coapsele de mătase ale
femeii care ţi se refuză
pe lângă limba plescăind ca o vrabie de dorul
unui borş?
Camarazi poeţi ajunge

destul am gâdilat pământul pe burtă
el dansează cu luna buric
ascultând oasele de castagnetă ale monezilor
sexul lui de putoare a-mpuţit apele Mediteranei
pe pletele Pacificului curg păduchii de fier
oamenii zic: Kultur sau foame
arzând în focurile albastre creierul lui Heine
de soare atârnă ca o perdea ciuruită
himenul umanităţii
destul am admirat în poze straşnice
curul domnului Ford scăldat în cele mai suave ape de colonie
destul am mirosit pudic rozele
purtând ghetele cu ştofă ale poeziei clasice
cântecele noastre de dragoste sună falş
şi sub carnea pudrată apar ridurile hidoase ale
bătrâneţii
Ajunge! Acestea sînt vorbele unui cap

uitat cu uimirea la geam
178
eu singur voi şti să pipăi ca Toma rănile
ireale ale Christoşilor
voi fi un centaur siluind arborii poemului
voi şti să confund cela mai gingaş sex
cu o stropitoare
şi dacă va fi nevoie voi şti să-mi
aprind pletele din cenuşa lor
să iasă pasărea măiastră a cântecului nou.
122 cadavre
Fixează cu premeditare unica ta hârtie de identitate.

Evoluţia mâinii explică saltul în propriul tău sânge.
A bisa e preocuparea păsărilor care conduc corăbiile.
Nu încerca să susţii cu degetele cadavrul unui fluture.
*
Prin armurile de peste privirile tale străbate un ţipăt neliniştitor.
*
În atitudini se păstrează o cheie uitată.
*
Trecându-ţi mâna prin inimă îţi usuci o unghie.
*
Nu uita să închizi ochii înainte de a închide plantele.
*
Ceaţa care ne înconjoară e propice dezlănţuirii poetice.
*
Gheara aceasta îmi aminteşte cât de îndepărtate sunt nopţile.
*
Niciodată e un cuvânt preferat în interiorul canalului de scurgere.
*
Cineva admiră o privire şi izbeşte cu sete o confuză depopulare a privirii.
179
*
Fulgerătoarea întrecere între toate lucrurile uitate.
*
Numai o dată te pot întâlni, în primul tău geamăt.
*
Desfă-ţi umerii şi liberează imensele, dezesperantele, palidele, îngrozitoarele urme de
paşi.
*
Vârful genelor te susţine deasupra apelor.
*
Încercând să adormi ajungi înaintea întunericului.
*
Sub aripi e un spaţiu imens, mai tăcut decât imensităţile polare.
*
Pe mâna femeii e o pată care îi înfrumuseţează zâmbetul.
*
Când sângele animal este prea abundent, vorbesc despre poezie ca despre sugativă.
*
Nimic nu te va împiedica să-ţi priveşti ceasornicul ca pe umbra aruncată de vânt în
întuneric.
*
Ochii s-au închis şi mi-au prins în ei mâinile. Ca să scriu le voi smulge odată cu ochii.
*
Nu lăsa altora grija de a-ţi măsura umbra.
*
Oracolul a uitat să pună virgule.
*
Vom fi exacţi la întâlnire.
*
Fiecare deget aminteşte fruntea unei femei adormite.
*
Avem cu noi întreaga figură în agonie.
180
*
Peste vibraţia sensibilă pluteşte o virtuală cometă.
*
Inacceptabilele noastre gesturi sunt cercurile pierdute.
*
Urmează ce nu mai poate rămâne: durerea paraliticilor succedată de neobositele turme
de hypocampi.
*
Iscălitura mă revoltă în josul ruinelor.
*
Tăcerea acestei ore ne aminteşte de cel ce incendiază.
*
Cere-mi ce vrei, dar nu accepta.
*
Micile mele manii sunt contorsiunile bulelor.
*
Înţeleg orice atunci când îţi aprinzi părul.
*
Să oboseşti, să cazi, e puţin din ce vreau să spun.
*
După trecerea zebrelor chemăm mai mult în vis faţa încărcată de eczeme.
*
O rememorare a trădării m-a împiedicat să trec fără zgomot prin cameră.
*
Ultima ta şansă este reconstituirea din fragmente.
*
Cu cât disimulezi mai mult obiectul nu se recunoaşte.
*
În faţa arborilor a mai rămas doar o coamă de melci.
*
Fulgii ne întovărăşesc cu mişcări sigure.
*
181
Aruncă ceea ce a rămas din femeia aceasta păstrând doar o tremurătoare concluzie.
*
Mersul şopârlei speriate de strania noastră tăcere.
*
Ceea ce observ în ecou e fluidul negru,
*
Ce se poate cere întunericului când ni se aduc lămpile?
*
Din afară înăuntru, dinăuntru în vârful piciorului.
*
Călătoria petei de umbră duce până în imediata apropiere a catafalcului.
*
Tatuându-ţi pleoapele histerizezi vampirii.
*
Se vede de pe muşchiul copacilor că femeia aceasta vine de foarte departe.
*
Legea echilibrului pe care o accepţi te va conduce, rătăcindu-te.
*
Întâmplător am adus aici ceea ce nu poate respinge norul.
*
Este suficient, poate, să paralizezi vocabularul.
*
Ce pot să agit mai violent e mâncat de ape.
*
Secretul permanent e singurul picior gol.
*
Aleile, falezele cresc înăuntrul scoicilor.
*
E necesar să uiţi tot în afară de pasiune.
*
A te târî nu e lipsit de sensul pe care mereu îl refuzi.
*
182
Fulgerător, e un mod de a vorbi poetic în întregime.
*
Nu pot şterge nimic din memoria distrusă.
*
Iubesc culoarea pe care o porţi în ziua când nu apare soarele.
*
Imediata apropiere sucombă printre înotători.
*
Dacă te doare mâna vindec-o cu un cuţit.
*
Flăcările ard, dacă ştii să treci fără nici un zgomot.
*
Cât de anemică mi se pare ultima revanşă imposibilă.
*
Poţi ieşi liniştit. Nu vei întâlni decât spectre.
*
Încearcă să te scufunzi simulând vertiginoasa creştere vegetală.
*
Viziunile tale nu pot încânta asistenţa. Cruzimea fără margini a imaginei aminteşte
tulburele crochiu fixat pe manşetă.
*
Cu un dramatic salut poetul îşi prezintă faţa superficială auditorului adormit.
*
Femeile mângâind câinii fac întoarcerile relativ imposibile.
*
Poate să fie un simulacru această importantă amnezie.
*
Dorinţele sunt cu atât mai violente cu cât se apropie noaptea.
*
Renunţă de a-ţi lipi pe ochi tristele triburi laborioase.
*
Aruncă-te în fluviu: acolo vei găsi pleoapa pe care o pierduseşi.
183
*
Opreşte, opreşte, opreşte spaţiul.
*
Dispariţia mea nu e decât o vizită în cea mai mare grabă.
*
Taie-ţi vinele pentru a smulge prin surprindere.
*
Ochitorilor li se lipesc mâinile pe geamuri.
*
Izbindu-ţi craniul, sfărâmându-l, realizezi poate fulgerul.
*
Pe gât cresc repede câinii îndepărtându-se cu grijă de urmele pradei.
*
Cravata pe care o porţi e sunetul care ne mângâie.
*
Înainte de a închide fereastra, sparge-o.
*
Peste unele plăgi e constelaţie dispărută.
*
Nu ne lipseşte osatura necesară sau stranie.
*
Se poate numi poet numai acela care deformează cu preciziune.
*
Să ne aruncăm în foc sau să ne urmăm somnul.
*
În figurile cele mai grave apar primele semne de întrebare.
*
Unghiile nu sunt suficiente pentru zilele de teroare.
*
Ghetele tale cu fundă, aceste stânci palide.
*
Nimic nu mai cade pentru că nimic nu complică mai mult: nu e o flacără, ci un
184
fulminant diagnostic.
*
Nu uita să aduni cele mai sumbre riduri.
*
Suntem decişi să susţinem cu furie.
*
Peste umbră, peste distanţă, persistă suprafaţa pupilei.
*
Cineva îţi anunţă sfârşitul arătându-ţi fereastra.
*
Aprindem aceste flăcări pentru a arde noi înşine.
*
Părul tău e un măr imposibil de pictat.
*
Cadavrul există în măsura în care putrezeşte. El putrezeşte încet şi lasă urme.
*
Îmbarcaţiunea pleacă seara şi se îneacă în zori.
*
Nu privi, mai bine acoperă cu părul: vei avea un frumos costum de primăvară.
*
Nu încuia sertarul. În fundul lui e costumul de umbră.
*
Bate pe umăr un arbore. Vei primi cu siguranţă răspunsul aşteptat
*
Libertatea poeziei e libertatea ideilor izbucnind din cadavre.
*
Ceea ce înspăimântă într-un poem este propria noastră fantomă, dezesperantă, tragică.
Dacă întoarcem capul fantoma se profilează pe oglinzi.
*
Cuvântul e un vas în care ard foarte încet simbolurile defuncte.
*
Acest poem îl port în deget.
185
*
Ne susţine un fulg. Trebuie să căutăm o pasăre.
*
Vei fi acel frumos tănâr despre care se spune că a murit devorându-şi părul.
*
Dacă s-ar sparge în mii de bucăţi, ca o bucată de stofă, poemul s-ar precipita în mii de
obiecte.
*
Discursul funebru ni-l vom ţine noi înşine într-un indescriptibil vacarm.
*
Vei înţelege de ce tac atunci când te chem, pentru că toate cuvintele mă trădează.
*
Subiectul unui poem depinde de absenţa subiectului. Cuvintele urmează legea reală a
imposibilităţii de supunere.
*
Poemul nu se sfârşeşte cu palorea unghiilor, dar această paloare îl colorează aşa cum
argila colorează ierburile.
*
Experimentul chimic dezvoltă un gaz subţire, o pletoră de păianjen, o pasăre calcinată.
Acestea toate se retrag în poezie pentru ca să respire.
*
Necesitatea poetică îşi găseşte primul ei duşman în necesitatea de poezie.
*
Mimetismul poetic e încă o formă a hazardului care domneşte la baza producţiei
poetice.
*
Poezia sparge cu exactitate arterele poeţilor.
*
Cenuşa are o valoare poetică în momentul în care se poate aprinde.
*
Pasul salvator e cel care te va face să cazi.
*
186
Pe marginea privirilor stau mâinile, pe marginea mâinilor furculiţele.
*
Poezia nu decide de nimic după cum tehnica nu decide de nimic. E acest neştiut
neliniştitor şi feroce de atrăgător pe care-l bănuim în orice demarşă.
*
Linişteşte-te: aceste statui nu te cunosc.
*
Fixitatea privirii tale te salvează de moarte în măsura în care umbrela te salvează de
soare.
IV. 8. Geo Bogza
Antiromantică
A fost o vreme când aş fi ucis un înger în fiecare seară

Stârpeam pe atunci orice buruiană a sentimentalismului
Umblam ras în cap ca un antidot romantismului
Iar pe Rimbaud nu-l lăsam de la subţioară.
Spre a da trandafiririlor virtuţi de cucută, am fost de acord
Să-i udăm cu sângele acelui iconoclast scarabeu
Spânzurat de catarg în numele Regelui şi al lui Dumnezeu
Pentru rebeliune la bord
Poem ultragiant
Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare

Totul a fost pe neaşteptate şi aproape fără voia mea
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.
187
Într-o seară am rătăcit singur pe străzi şi când
m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.
Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nici o poftă
să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape de pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă
Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a făcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide
şi automobile
Aici eram numai eu şi servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.
Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş
murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare pe care de atunci nu te-am mai văzut niciodată
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jartiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
188
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lenjeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.
IV. 9. Benjamin Fundoianu
189
190
BIBLIOGRAFIE
A. EDIŢII CITATE
Arghezi, Tudor,
Bacovia, G.,
Barbu, Ion,
Blaga, Lucian,
Minulescu, Ion,
Pillat, Ion,
Voiculescu, Vasile
B. BIBLIOGRAFIE CRITICĂ
 Balotă, Nicolae, Arte poetice ale secolului XX, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976
 Bote, Lidia, Simbolismul românesc, EPL, Bucureşti,1966
 De Micheli, Mario, Avangarda artistică a secolului XX, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1968
 Micu, Dumitru, Modernismul românesc, vol. I, Editura Minerva,
Bucureşti, 1984
 Pană, Saşa, Antologia literaturii românşti de avangardă, EPL,
Bucureşti,1966
 Pop, Ion, Avangardismul poetic românesc, EPL, Bucureşti,1969
 Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti, vol. II-III, Editura
Minerva, Bucureşti, 1984, 1986
191
192

Antologie Seminar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Antologie Seminar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ADELINA FARIAS

LITERATURA ROMÂNĂ INTERBELICĂ (I)

UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIEŞTI

Capitolul I. SIMBOLISMUL ................................................................. 7

Capitolul II. TRADIŢIONALISMUL................................................ 17

Capitolul III. MODERNISMUL ............................................................ 33

Capitolul IV. AVANGARDA ................................................................. 41

Bibliografie ............................................................................................ 129

I.1. Delimitări conceptuale

Simbolismul este un curent cultural, apărut iniţial în Franţa, în a doua

Simbolismul literar francez s-a născut ca reacţie de protest împotriva

Simbolismul s-a născut din rezultanta eforturilor unor personalităţi culturale,

o Charles Baudelaire ( Florile răului, Paradisuri artificiale)

o Arthur Rimbaud (Iluminările, Un anotimp în infern)

o Paul Verlaine (Poeme saturniene, Poeţii blestemaţi)

o Stéphane Mallarmé (După-amiaza unui faun)

I.1.3. Principii ale esteticii simboliste:

Elementele naturii se aşază într-o relaţie de inter-conexiune, comunică

Simbolismul nu trebuie să fie, în mod simplist şi mecanic, legat de

Simbolul nu este, nici pe departe, o invenţie a simboliştilor. Acesta a

Plecând de la principiul conform căruia a numi un obiect echivalează cu

Principiul sinesteziei face referire la îmbinarea unor senzatii diferite

Reprezintă, poate, cea mai importantă cucerire a simbolismului, marcând

I.1.4. Simbolismul românesc

În spaţiul literar autohton, simbolismul este importat destul de repede, fără

I.1.5. Teoreticieni ai simbolismului românesc

A doua etapă a simbolismului românesc se aşază sub îndrumarea lui Ovid

I.1.6. Reprezentanţi ai simbolismului românesc:

În prima linie se poziţionează, la o distanţă apreciabilă de ceilalţi poeţi, G.

Îi urmează Dimitrie Anghel (contemplarea sinestezică a grădinilor) şi Ştefan

I.1.7. Repere reprezentative

Mircea Scarlat: La începutul veacului, mişcarea simbolistă a captat cele

Dumitru Micu: Asemănător în unele aspecte cu mişcările analoage din

Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc

Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare

Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,

Purtând în ele avânturi de lucruri infinite,

E - corturi, aburi candizi, umbela-nfiorată,

U - cicluri, framântare a verzilor talazuri

O - trâmbiţă supremă cu ţipătul ciudat,

I.2. Ion Minulescu

Dar azi-noapte gluma unui tipograf

Sunt cel din urmă strop de vin

La fel şi eu, ca orice bun creştin,

Străinule ce baţi la poartă,

Căci calea-mi fuse lungă

Deschideţi poarta dar,

Sugestii pentru analiza textului:

1. Observaţi structura dialogată a discursului poetic. Cui puteţi atribui

2. În acest context, ce semnificaţii atribuiţi metaforelor cu care se deschide şi

4. Între lumea poetului şi lumea comună există o neconcordanţă evidentă.

*Cum interpretaţi afirmaţia că în lumea lui cerul nu e albastru şi arborii nu

*Ce rol atribuiţi motivelor poetice de inspiraţie clasicistă (fauni, nimfe):

5. Ultima secvenţă a poemului (Deschideţi poarta dar…) proiectează o

6. Consideraţi că “străinul” este o ipostază a poetului însuşi? Ce legătură

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...

Dar va veni o zi în care

Şi-atunci, privind un urma lor -

Celei mai aproape

De ce-ţi sunt ochii verzi -

Şi când stai ochi în ochi cu-amanţii - poeţi