UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”

BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICICE ȘI ADMINISTRATIVE

Program de studii universitare de licență

DISCIPLINA – DREPT CIVIL

REFERAT - FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Cadru didactic titular disciplină:

Prof.univ.dr. Petrică TRUŞCĂ

Student: Pîrvan Andrei-Iulius

ANUL: I
Forma de învățământ : IFR
Grupa: 2106
Număr matricol: 21336
 FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Istoric

De-a lungul istoriei s-au confruntat două mari sisteme: sistemul formalist și sistemul

consensualist.
Sistemul formalist  nu recunoștea validitatea actului juridic decât dacă parțile și-au exprimat
voința urmând anumite forme; în astfel de cazuri actul se numește solemn. Acest sistem a
caracterizat drepturile arhaice. El a stat la baza dreptului roman primitiv în care consimțământul
trebuia exprimat în forme solemne, de regulă prin formule sacramentale, dar și prin remiterea
unui obiect oarecare care semnifică acordul de voință sau prin „lovitura de palma”, adică
strângerea mâinii etc. Dincolo de dezavantaje (arhaism, incetineală etc.) acest sistem stabilea
într-un mod neîndoielnic voința parților și facilita proba actului.
Ulterior, sub influența dreptului canonic, s-a admis că pentru a te obliga este suficient
consimțământul Astfel, incepând din secolul al XVI-lea dreptul modern a tins în permanență spre
recunoașterea consensualismului în domeniul actelor juridice{1}. Consensualismul se află la
punctul de convergență a tradiției canonice cu mesajul revoluționar adoptat pentru a exalta
respectarea cuvântului dat și puterea voinței omului.

Notiunea de „formă” a actului juridic civil

În sens larg, prin „forma” actului juridic civil ințelegem condițiile de formă pe care trebuie să le
indeplinească un act juridic civil atât pentru validitatea lui, cât și pentru proba existenței și
conținutului actului, cât și pentru opozabilitatea actului respectiv fată de terțele persoane (1).
În sens restrâns, prin „forma” actului juridic civil ințelegem modul in care se exteriorizează
voința internă a parții (parților) actului juridic, adică modul în care se exprimă consimțământul,
„haina” în care acesta este imbrăcat (pentru ca, așa cum am văzut, voința internă nu produce
efecte juridice decât dacă este declarată, exprimată sau exteriorizată).
O precizare necesară, avântul tehnologiei informației a condus la dematerializarea documentului
juridic, practic înlocuirea suportului de hârtie cu cel electronic. Acest fenomen pune in discuție
compararea înscrisului și semnăturii olografe cu înscrisul și semnătura electronică. Înscrisul
electronic – potrivit art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică – „este o
colecție de date în formă electronică între care exista relații logice și funcționale și care redau
litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin
intermediul unui program informatic sau procedeu similar”.
Așadar, se poate susține că prin noua reglementare s-a creat o nouă formă a actului juridic și
anume forma electronică. Totodată, în masura în care înscrisul electronic echivalează cu
înscrisul tradițional (ad probationem si ad validitatem), dreptul probator este inovat prin
crearea probei electronice. S-a invederat, pe drept cuvânt, că înscrisul electronic va avea valoare
juridică numai daca îndeplinește anumite condiții. În orice caz, nu există înscris electronic fără
semnătura electronică, respectiv fara semnătură electronică extinsă (2).
Principiul consensualismului.
Ca regula generală, pentru validitatea actului juridic civil este suficient ca voința parților între
care acest act se încheie sa fie exprimată sau exteriorizată, indiferent în ce formă s-ar manifesta
aceasta exprimare. Altfel spus, problema formei actului juridic civil este dominată de principiul
consensualismului potrivit caruia un act juridic civil este valabil încheiat prin simpla manifestare
de voință a părților, indiferent de forma în care ea se exteriorizează (solo consensu).
Principiul consensualismului nu este exprimat de niciun text de lege. El este dedus pe cale de
interpretare din faptul că art. 948 C.civ. – care enumera condițiile de validitate ale convențiilor –
nu face nicio referire la forma acestora, asa încât este de presupus că forma de manifestare a
consimțământului este indiferentă și că exprimarea consimțământului într-o formă anume este
necesară numai în cazurile de excepție pe care legiuitorul o prevede expres (asa cum este
contractul de donație, testamentul etc.); de asemenea, se deduce din dispozițiile art. 971 si 1295
C.civ.
De la principiul consensualismului există trei excepții: forma cerută ad validitatem, forma
cerută ad probationem și forma cerută pentru opozabilitatea față de terți. Dar la aceste forme
prevăzute de lege considerăm că se mai poate adauga una: aceea convenită de părți pentru
valabilitatea actului (forma voita sau convențională).

Obligativitatea acestor forme cerute de lege poate să aibă scopuri diferite:

– funcția probatorie, bunăoara în cazul în care forma garantează conținutul actului și, deci, actul
juridic civil poate fi dovedit;
– funcția de avertizare, când obligativitatea formei atenționează părțile asupra însemnătății
juridice a actului, îndemnându-i la reflecție;
–- funcția de consiliere, când, de exemplu, cu ocazia unui act îndeplinit în fața notarului public
acesta (cunoscător al legii și neutru) sfatuiește și informează juridic parțile;
– funcția de control; obligativitatea formei mai poate avea rolul de a se verifica actul juridic
pentru ca el să fie în consonanță cu interesele generale ale societății (3).
Dreptul roman, la începuturile sale, nu acordă simplului acord de voință nici o valoare (ex nudo
pacta non nascitur actio); trebuia ca acest acord să fie insoțit de unele forme solemne (verbis,
literis  sau re).
Eexcepții de la principiul consensualismului.
a) Forma ceruta ad validitatem.

Noul Cod civil prevede expres sancțiunea aplicabilă în cazul în care legea cere inechivoc forma
scrisă ad validitatem și această formă este încălcată (sublinierile ne aparțin): „este lovit
de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o
cere pentru încheierea sa valabila” [s.n. – art. 1.242 alin. (1) NCC].
Așadar, ca regulă, sancțiunea aplicabilă nerespectării formei cerute expres de lege este, după
cum observăm, cea mai drastică, și anume anularea (și, ca regulă, desființarea retroactivă) a
actului juridic, cu toate consecințele care derivă din aceasta.
De reținut în această materie este principiui potrivit căruia, dacă forma unui act juridic este
cerută, potrivit legii, ad validitatem, atunci și actele necesare încheierii acelui act sau
subsecvente actului respectiv trebuie să respecte aceeași formă, ad validitatem; vorbim, așadar,
despre actul juridic accesoriu, care trebuie să aibă aceeași formă ca și actul juridic principal,
potrivit principiului accesorium sequitur principale (4).

Forma cerută ad validitatem se caracterizează prin următoarele însușiri:

– este un element constitutiv, esential al actului juridic; în consecință nerespectarea lui atrage
nulitatea absolută a actului juridic civil în cauză;
– este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință; cu alte cuvinte, această formă presupune
manifestarea expresa a voinței;
_ este exclusivă (in principiu) ceea ce înseamnă că pentru un anumit act juridic civil solemn
trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă cea autentică (excepție face testamentul)(5).

Condiții ce trebuie respectate pentru asigurarea formei cerute ad validitatem, sunt, în esența,
următoarele:
– întregul act (adică toate clauzele actului juridic civil) trebuie să îmbrace forma cerută pentru
validitatea sa; în principiu nu este admis asa-zisul act per relationem (adică prin trimiterea la o
sursă externă pentru determinarea conținutului actului juridic);
– actul aflat in interdependența cu actul solemn trebuie să îmbrace și el forma specială;
Exemplu: mandatul dat pentru încheierea unui act solemn trebuie constatat prin procura autentică
specială.
– actul care determiă ineficiența unui act solemn trebuie, în principiu, să îmbrace și el forma
specială, solemnă (excepție face legatul care poate fi revocat si tacit); nu trebuie neapărat să
existe o simetrie de formă .
Principalele acte juridice pentru care legea impune forma ad validitatem sunt următoarele:
a. acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar (art. 704 C.civ. și art. 76 alin. 4 din
Legea nr. 36/1995);
b. contractul de donație (art. 813 C.civ.) ;
c. testamentul (art. 858 C.civ.);
d. revocarea expresă a unui legat (art. 920 C.civ.);
e. subrogația in drepturile creditorului consimțită de debitor (art. 1107 pct.2 C.civ.);
f. convenția de constituire a unui drept de ipotecă (art. 1772 C.civ.);
g. actul constitutiv al societații comerciale (art.5 alin. 6, art. 17, art. 36 și art. 56 lit.a din
Legea nr. 31/1990, republicată);
h. contractul de arendare scris (art. 3 și art. 6 alin. 1 și 4 din Legea nr. 16/1994);
i. actul de mecenat (art. 1 alin. 4 din Legea nr. 32/1994, cu modificările ulterioare);
j. exprimarea în scris a consimțământului de a dona țesuturi sau organe umane in scop
terapeutic (art. 5 alin.1, art. 7 alin. 2, art.8 și art. 10 din Legea nr. 2/1998);
k. actele juridice între vii de înstrăinare a terenurilor de orice fel, situate în intravilan și
extravilan (art. 2 alin. 1 și 2 Titlul X cu privire la circulația juridică a terenurilor din Legea nr.
247/2005). Art. 2 prevede: (1) Terenurile cu sau fără construcții, situate în intravilan și
extravilan, indiferent de destinația sau intinderea lor, pot fi înstrainate și dobândite prin acte
juridice între vii, încheiate în forma autentică, sub sancțiunea nulității absolute. (2) În cazul în
care prin acte juridice între vii se constituie un drept real asupra unui teren cu sau fără
construcție, indiferent de destinația sau întinderea acestora, dispozițiile alin. (1) se aplică în mod
corespunzător”;
l. contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii care, sub sancțiunea nulității, urmează a
se incheia în scris (art. 40 alin. 1 din Legea nr. 84/1998).

b) Forma cerută ad probationem.

Forma ad probationem a unui act juridic sau a unui contract constă în acea cerință de formă care
presupune ca actul juridic respectiv sau contractul să fie încheiat în scris pentru a putea fi probat.
Forma ad probationem se impune pentru considerente practice, întrucât asigură posibilitatea
părților contractante de a putea dovedi conținutul contractului pe care l-au încheiat, drepturile și
obligațiile părților.
Ca și formă ad validitatem, forma ad probationem trebuie respectată în cazurile anume prevăzute
de lege; cu alte cuvinte, legea impune și prevede expres cazurile în care un contract trebuie
încheiat în scris pentru a se putea proba existența lui. Așadar, și forma ad
probationem este obligatorie, diferența esențială față de forma ad validitatem fiind aceea că
nerespectarea formei ad probationem atrage imposibilitatea dovedirii contractului, pe când
nerespectarea formei ad validitatem atrage însăși nulitatea actului. În cazul nerespectării
formei ad probationem, contractul nu este nul, el produce efecte depline între părți, însă va fi
aproape imposibil de dovedit în lipsa înscrisului constatator pe care legea îl impune. Această
soluție derivă din principiul consensualismului, despre care am mai vorbit, potrivit căruia, pentru
validitatea unui contract este necesar doar consimțământul, cu excepția cazurilor prevăzute
expres de lege (atunci când contractul este solemn sau real). Iată, așadar, motivele pentru care
antamam, cu mai multe ocazii, dificultățile pe care le implică, în practică, aplicarea unui astfel de
principiu, întrucât inexistența unui înscris, ca instrumentum, care să exteriorizeze
consimțământul părților, face extrem de greoaie și uneori chiar imposibilă probarea convenției.
Forma ceruta ad probationem se intemeiază, pe de o parte, pe importanța anumitor acte juridice
civile și, pe de altă parte, pe avantajul practic pe care îl reprezintă o atare formă: certitudinea
reținerii drepturilor și obligațiilor părților și, prin aceasta, prevenirea litigiilor.
Sancțiunea nerespectării formei cerută ad probationem nu constă în nevalabilitatea
actului – negotium iuris –, ci în imposibilitatea dovedirii actului cu un alt mijloc de probă.
Practic această sancțiune este o decădere din dreptul de a proba.
Caracterele formei „ad probationem” sunt urmatoarele:
- este obligatorie (iar nu facultativă); sub acest aspect se aseamănă cu forma cerută ad
validitatem;
– nerespectarea ei atrage sancțiunea inadmisibilității dovedirii actului (negotium) cu alt mijloc
de proba;
– reprezintă (ca si forma cerută ad validitatem) o excepție de la principiul
consensualismului (deoarece manifestarea de vointă trebuie sa îmbrace forma scrisă).
Exemplificari ale formei ad probationem.
In legislația civila exista o serie de dispoziții legale care fac aplicația cerinței formei ad
probationem, deosebindu-se între două procedee tehnico-juridice:
a) instituirea formei ad probationem pentru o anume categorie de acte juridice civile, respectiv
cele care au o valoare mai mare decât cea prevazută de lege (art. 1191 alin.1 C.civ.);
b) instituirea formei ad probationem, cu caracter particular, pentru anumite acte juridice, cum ar
fi:
1. contractul de locațiune (art. 1416 C.civ.);
2. depozitul voluntar (art. 1597 C.civ.);
3. tranzacția (art. 1705 C.civ.);
4. contractul de sponsorizare (art. 1 alin. 2 din Legea nr. 32/1994, cu modif ulterioare);
5. acordul petrolier (art. 13 alin. 4 din Legea nr. 134/1995);

c) Forma ceruta pentru opozabilitate fața de terți.

Prin forma ceruta pentru opozabilitate fața de terți ințelegem acele formalitați care sunt necesare,
potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil și persoanelor care nu au participat la incheierea
lui, in scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor .
Efectele actului juridic civil (drepturile și obligațiile civile carora actul juridic le da naștere, le
modifica sau le stinge) se produc numai intre parți, atsfel incat parțile nu pot opune actul lor altor
persoane (terților), care pot nesocoti existența actului respectiv. În acest sens se spune ca actul
juridic nu este opozabil față de terți. Aceasta, insa, numai in principiu, deoarece, in anumite
situații există anumite rațiuni pentru care legea prevede îndeplinirea unor forme prin care un
anumit act juridic să poata fi cunoscut de terți.
Rațiuni de acest fel există în cazul acelor acte juridice care constituie sau transmit drepturi reale,
iar după cum se știe, drepturile reale sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes. Pentru a face
opozabile față de alții și actele juridice al căror obiect se referă la asemenea drepturi este
necesară luarea unor masuri în acest scop, numite de publicitate (de aducere la cunoștința).
Aceste măsuri de publicitate se referă la imobile. De altfel, publicitatea imobiliară face actul
juridic opozabil erga omnes.
Într-adevăr, pentru a da siguranța actelor juridice de dobandire a unor drepturi reale imobiliare și,
în primul rând dreptul de proprietate, și mai ales pentru a le face opozabile și terțelor persoane,
care sunt străine de actul juridic translativ de proprietate, legiuitorul a instituit un sistem de
publicitate al acestor drepturi .
În cazul nerespectării acestei cerințe de formă, sancțiunea constă în inopozabilitatea actului
juridic, în sensul că, dă posibilitatea terțului interesat de a nesocoti actul juridic invocat de parțile
acestuia sau de una dintre ele impotriva sa. În consecință, actul juridic civil produce efecte între
părți, dar este ineficace față de cel de-al treilea, ceea ce practic înseamnăca părțile se văd în
imposibilitatea de a se putea prevala de drepturile izvorate din acel act față de terț.
Exemplificări ale formei cerute pentru opozabilitate față de terți.
Dintre formele de publicitate prevăzute de normele dreptului civil, menționăm următoarele:
a. Data certă a înscrisului sub semnătura privată, dobândită prin una din cele patru
modalități prevăzute de art. 1182 C.civ.;
b. Înregistrările, sau după caz, înscrierile prevăzute de Legea nr. 64/1991 așa cum a fost
modificată și completată prin Legea nr. 203/2002; Legea nr. 129/1992; Legea nr. 84/1998; Legea
nr. 225/1998.
c. Înregistrarea contractelor de arendare în condițiile prevăzute de art. 6 din Legea nr.
16/1994;
d. Înregistrarea în Cartea petrolieră a actelor juridice de orice natură privind perimetrele de
exploatare (art. 36 lit. j din Legea nr. 134/1995);
e. Înregistrarea în registrele de publicitate imobiliară a contractelor de concesiune a
terenurilor de orice natură (art. 39 din Legea nr. 219/1998);
f. Mențiunile cu caracter de protecție, precum și înregistrările în materia dreptului de autor
și drepturilor conexe (art. 126 și art. 148 din Legea nr. 8/1996).

CONCLUZII.

Izvoarele raportului juridic civil cuprind, pe langă evenimentele juridice (fapte care se petrec
independent de voința omului și de care legea nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor
juridice), și acțiunile oamenilor, cele care produc raporturile juridice. Acestea din urmă, acțiunile
oamenilor, sunt impărțite, dupa existența sau nu a intenției, în acțiuni omenești săvârșite fără
intenția de a produce efecte juridice și acțiuni săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice,
cunoscute și sub numele de acte juridice.

Codul civil nu cuprinde nici o definiție a actului juridic civil, dar în literatura de specialitate
acesta este definit ca manifestarea de voință facută cu intenția de a produce efecte juridice,
respectiv de a naște, modifica ori stinge raportul juridic civil concret.

Noțiunea de act juridic are două ințelesuri și anume: act juridic civil în sens
de negotium (operațiunea juridică în sine) sau act juridic civil în sens
de instrumentum (documentul care atesta manifestarea de voință).

În sens larg, prin fapte juridice se ințeleg atat acțiunile omenești săvârsite cu intenția sau fără
intenția de a produce efecte juridice, cât si evenimentele, adică faptele naturale.

În sens restrâns, prin fapte juridice se înțeleg numai actiunile omenești săvârsite fără intenția de a
produce efecte juridice, dar care efecte se produc în puterea legii, precum și evenimentele, care
sunt împrejurări care se produc independent de voința omului dar de care legea civilă leaga
anumite consecințe juridice.

Așadar, dacă la faptele juridice în sens restrâns se adaugă actele juridice, adică acele acțiuni
omenești săvărsite cu intenția de a produce efecte juridice se ajunge la noțiunea de fapte juridice
în sens larg.

De menționat că în literatura juridică si în practica judiciară s-au cristalizat noțiunile astfel:

actele juridice sunt acțiunile omenești săvărșite cu intenția de a produce efecte juridice, iar
faptele sunt acțiunile omenești săvărșite fără intentia de a produce efecte juridice, care însă se
produc în temeiul legii, la care se adaugă și evenimentele (deci faptele juridice în sens restrâns).

Pentru actele juridice civile, consimțământul este un element structural, fiind cel mai important
dintre elementele de structură ale acestei categorii juridice pentru că:

 este nu numai un element de structură ci si un element definitoriu al actelor juridice

civile, caracter ce rezultă din urmatoarele corelări:
 prin definiție, actul juridic civil este o manifestare de vointă intervenită în scopul de a
produce efecte juridice;
 privit lato sensu, consimțământul este acordul de vointă al părților în actele juridice
bilaterale;
 privit stricto sensu consimțământul este manifestarea voinței de către una din părti la
încheierea unui act juridic civil bilateral, ori, în actele juridice unilaterale, manifestarea de vointă
de catre autorul acestuia.
 pe de altă parte, vointa înseamnă, sub aspectul structurii actului juridic civil, mai mult
decât consimțământul ca element de structură; ea se prelungește peste limitele acestuia, contuând
un alt element de structură: cauza;
 neîndoielnic, consimțământul este cel mai important element de structură al actului
juridic civil și prin aceea că, vointa, inclusiv cea încorporată în actele juridice, în general și în
actele juridice civile, în special, dă substanță esenței dreptului însuși;
 în sfârșit, ideea de consimțământ-consimțământul însuși atrage atenția asupra legăturii
juridice născute între părțile unui raport juridic civil concret.

În doctrina, s-a evidențiat că în procesul de formare a voinței juridice se disting mai multe etape:

 reflectarea nevoilor sau dorințelor în constiință;

 apariția motivelor care îndeamnă la acțiune;
 deliberarea;
 intervenția motivului determinant, care nu este altceva decât reprezentarea intelectuală a
scopului urmărit;
 hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru realizarea scopului urmărit, cu alte
cuvinte, formarea consimțământului.

Trebuie menționat că aceste etape de formare a voinței juridice se petrec pe plan intern
psihologic. Pentru ca faptul psihologic să se transforme în fapt juridic este necesar ca hotărârea
de a încheia actul juridic să fie exteriorizată.

BIBLIOGRAFIE

1. Petrică Truşcă – Drept civil. Introducere în dreptul civil.

Persoana fizică.
2. Persoana juridică. Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2007.
3. Petrică Trușcă, Andrada Mihaela Trușcă, Drept civil. Partea generală, Editura
Universul Juridic, 2012.
4. Gabriel Boroi – Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed.
Hamangiu, 2008.
5. G.Boroi, D.Boroi, Garanția reala imobiliara reglementata de
Titlul VI al Legii nr. 99/1999, in revista Juridica, nr. 4/2000;
6. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, All
Beck, București 2001;
7. Octavian Capatina, Titlul gratuit in actele juridice, Ed. Rosetti,
Bucuresti, 2003;
8. Lorsqu’une forme particulière ou solennelle est exigée comme
condition nécessaire à la formation du contrat, elle doit être observée; cette forme doit aussi
être observée pour toute modification apportée à un tel contrat, à moins que la modification ne
consiste qu’en stipulations accessoires – art. 1.414 C.C.Q.
9. Aspazia Cojocaru, Drept civil. Partea Generala, Editura Lumina
Lex, București, 2000;
10. Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Drept civil. Partea   generala,
Editura C.H. Beck, București 2007;
11. Codul civil;
12. Codul familiei.

RĂSPUNS GRILE
1)= a , b , c
2)= a
3)= a, b
4)= c
5)= b
6)= a
7)= a
8)= c
9)= c
10)= a
11)= a, c
12)= a
13)= b
14)=a, c
15)= c