Dragobetele, sărbătoarea

dragostei la români, îşi are

rădăcinile în tradiţiile dace şi în
credinţa într-un fel de zeu al iubirii,
a cărui cinstire, pe 24 februarie,
marca simbolic şi începutul
primăverii.
Dragobete, fiul Dochiei, era zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. I se mai
spunea Cap de Primăvară sau Cap de Vară şi era identificat cu Cupidon, zeul
iubirii în mitologia romană, şi cu Eros, corespondentul acestuia în mitologia
greacă.
Un alt nume al său era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos şi
iubăreţ nevoie mare, care le face pe tinerele fete să-şi piardă minţile.
O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană
numită năvalnic de Maica Precista, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce
şi ei cărările.
Probabil că, în vechime, 24 februarie însemna începutul primăverii, ziua
când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar
omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.
În ziua respectivă, semnalul era dat de păsările nemigratoare, care se
strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau şi începeau să-şi construiască
cuiburile.
Despre „păsările" neînsoţite la Dragobete ştia toată lumea că rămân
singure şi fără pui până în aceeaşi zi a anului viitor.
După modelul zburătoarelor, fetele şi băieţii se întâlneau să
sărbătorească Dragobetele, pentru a rămâne îndrăgostiţi pe parcursul
întregului an. Dacă timpul era favorabil, îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi
flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci flori
de primăvară.
 Din zăpada netopită fetele strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe -
zăpada zânelor -, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului
pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.
Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind cea
în care urmau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările
cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat
rostul împerecherilor.
În această zi, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala:
„Dragobetele sărută fetele". Sunt multe credinţele populare cu referire la
Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie
ferit de bolile anului, mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari
să aibă un an îmbelşugat.
Steaua acestui flăcău, a cărui evocare acţiona direct asupra fibrelor
erotice ale tinerilor, a început să apună în a doua jumătate a secolului al XX-
lea. Într-un fel, Dragobetele a fost şi el o victimă a comunismului.
Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se
diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un
bărbat chipeş şi neastâmpărat.
Denumirea de Dragobete provine de la numele slav al sărbătorii creştine
Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (Glavo-Obretenie), marcată pe 24
februarie, şi este o zi a dragostei şi a renaşterii naturii care se celebrarea
variind într-un interval ce începea pe 24 februarie şi se termina pe 1 martie,
când calendarul popular consemna şi ziua babei Dochia. De altfel, în unele
legende, Dragobetele apare chiar ca fiind fiul babei Dochia.
 Mărțișorul e despre dragoste. Legenda Mărțișorului

„Baba Dochia și Vifor Negru s-au îndrăgostit, și din dragostea lor au

zămislit un băiat pe nume Dragobete. Trăind în pădure, pe parcursul vieții nu
mai văzuse alte ființe, era singur și foarte frumos.
Într-o zi de primăvară, plimbându-se prin pădure, pentru prima data a
întâlnit pe cineva care i-a zbuciumat inima. Pe frumoasa Zâna Primăverii.
Fiind fermecat de frumusețea ei, s-a îndrăgostit și acest sentiment al
dragostei, l-a făcut să meargă zilnic și să o privească pe ascuns. De asemenea
și Zâna Primăverii observându-l, l-a îndrăgit.
Baba Dochia, fiind considerată după caracter o ființă haină la suflet, i-a
spus Zânei Primăverii că de vrea să devină soția lui, ar trebui să-i
îndeplinească câteva porunci. Cu un răgaz de 3 zile, să tundă oile, să spele
lâna, să o toarcă și din firul obținut să împletească lui Dragobete o haină.
Era sfârșit de februarie când Zâna Primăverii a început să realizeze
poruncile babei Dochia. Încercând să reușească, împletea zi și noapte. În grabă
ea s-a înțepat și chiar dacă îi curgea sânge din deget, continua să împletească.
Îi rămăsese să împletească doar o parte din mâneca stângă, și din cauza
sângelui, unele fâșii ale lânii albe au devenit roșii.”
Astfel, s-a născut legenda mărțișorului legat la mână, ca un simbol nu
doar al reînvierii, al biruinței primăverii asupra iernii, dar și un simbol al
dragostei pure.
Acest simbol reprezintă o luptă personalizată dintre bine și rău, este o
chemare spre căldura sufletească.