ELABORAREA ACTELOR NORMATIVE ŞI

SISTEMATIZAREA DREPTULUI

1. Activitatea normativă a statului. Tehnica juridică şi tehnica

legislativă
Crearea dreptului se realizează prin activitatea normativă a
organelor statului care se materializează în adoptarea de acte normative.
Această activitate are loc în primul rând, prin elaborarea de acte
normative de către organele statului, în cazul statelor democratice, prin
activitatea normativă a Parlamentului şi Guvernului desfăşurată în
conformitate cu atribuţiile şi competenţele legal stabilite şi cu
respectarea unor proceduri, metode şi principii care să corespundă
cerinţelor unei reglementări clare, coerente, precise.
Profesorul M. Djuvara considera că a legifera înseamnă
a transforma o regulă, aşa cum este ea concepută la un moment dat vis a
vis de o situaţie de fapt concretă, existentă în societate, într-o regulă de
drept pozitiv. În edictarea normei, legiuitorul trebuie să aibă în vedere
toate împrejurările de fapt pentru ca transpunerea ideii în normă juridică
să se poată realiza în mod practic. În această transpunere ideile se
modifică, se trunchiază ca trecând printr-un fel de pat al lui Procust. 1
Transferul de la social la normativ în drept, se realizează cu
ajutorul tehnicii juridice. Activitatea normativă desemnează una din
modalităţile fundamentale prin care se realizează activitatea statală de
creare a dreptului potrivit imperativelor dictate de evoluţia societăţii, iar
procedura, principiile şi metodele folosite în procesul elaborării actelor

1Note bibliografice

A se vedea M. Djuvara citat de I. Craiovan în Teoria generală a dreptului,

Editura Militară, 1997, p. 221.

1
normative şi sistematizării dreptului sunt cunoscute sub denumirea de
tehnică juridică.
Conţinutul tehnicii juridice apare ca fiind deosebit de complex şi
cuprinde mai multe momente: momentul receptării de către legislator a
comenzii sociale, momentul oportunităţii şi eficienţei selective a acesteia
şi momentul transpunerii în viaţă a realizării conţinutului normei prin
tehnica interpretării şi realizării efective a normei.
Pentru acest motiv unii autori2 au definit acest concept complex
de tehnică legislativă ca fiind ansamblul de metode, reguli, principii,
procedee, operaţii folosite pentru elaborarea, realizarea, aplicarea şi
interpretarea normelor juridice.
Tehnica legislativă nu trebuie confundată cu tehnica juridică,
prima fiind doar o parte ce intră în componenţa celei din urmă. Tehnica
legislativă priveşte strict elaborarea soluţiilor normative de către
legiuitor. Ea cunoaşte două momente:
- constatarea existenţei situaţiilor sociale care reclamă
reglementare juridică
- stabilirea idealului juridic care trebuie să se aplice acestor
situaţii în funcţie de conştiinţa juridică a societăţii.
Legiferarea reprezintă o acţiune conştientă a legiuitorului care
receptând comandamentele sociale, hotărăşte soluţiile de reglementare
juridică.
Ca parte constitutivă a tehnicii juridice, tehnica legislativă
reprezintă elementul central şi definitoriu al formei de guvernământ a
statului. Ea se întemeiază pe norme juridice specifice, care se mai
numesc şi norme de tehnică legislativă şi pe principii proprii, cunoscute
sub denumirea de principiile legiferării.
Normele juridice de tehnică legislativă definesc părţile
constitutive ale actului normativ, structura, forma şi modul de
sistematizare a conţinutului acestuia, procedeele tehnice legate de
modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor

2 A se vedea în acest sens I. Craioveanu, Op. cit. p. 222.

2
normative, precum şi limbajul şi stilul actului normativ. Sediul materiei
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative este Legea nr. 24/27.03.2000.

2. Principiile procesului de elaborare a actelor normative

Transformarea principiilor de politică juridică în norme de drept
pozitiv nu este întâmplătoare, ci este guvernată de anumite principii care
fac din activitatea de legiferare, un proces amplu şi pe deplin ancorat în
realităţile sociale şi care are în vedere toţi factorii politici, morali,
economici, sociali, naturali, istorici, internaţionali.
a) Un prim principiu al tehnicii legislative este principiul
fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice. La
baza activităţii normative a statului stau datele ştiinţei contemporane.
Raportarea la scara valorilor contemporane a procesului de elaborare a
actelor normative, estimarea efectelor sociale a noilor reglementări,
presupune înainte de toate un demers ştiinţific interdisciplinar care să
utilizeze datele folosite de sociologie, economie, psihologie, cibernetică,
informatică, statistică etc. Legiuitorul care poate fi, în sens larg,
Parlamentul, Guvernul, ministerele, organele administrative de stat, ale
administraţiei publice locale - constată la un moment dat un domeniu al
vieţii sociale care reclamă reglementare normativă. Activitatea de
legiferare reclamă cunoaşterea nu numai a realităţilor sociale ci şi a celor
juridice şi pentru acest motiv, la redactarea proiectelor de acte normative
se cere o strictă specializare a organismelor însărcinate cu elaborarea lor.
Pentru fundamentarea corectă a proiectelor de acte normative se cere a fi
analizate motivaţiile şi determinările sociale care implică apariţia noului
act normativ, stabilirea oportunităţii lui, anticiparea efectelor posibile şi
a costului social al adoptării şi punerii în aplicare a acestuia şi nu în
ultimul rând, descrierea cu exactitate şi detaliat a situaţiilor de fapt ce
urmează a îmbrăca "haina" juridică.
Pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la
deziteratele sociale prezente şi de perspectivă, luându-se în considerare

3
interesul social, politica legislativă şi cerinţele corelării cu ansamblul
reglementărilor interne şi internaţionale, precum şi lacunele sau
insuficienţa legislaţiei în vigoare.
Potrivit art. 18 şi 19 din legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă, pentru elaborarea actelor normative, în funcţie de
importanţa şi complexitatea actelor ce urmează a fi adoptate, elaborarea
lor va fi precedată de o activitate de documentare şi analize ştiinţifice
pentru cunoaşterea temeinică a realităţilor economico-sociale care
urmează a fi reglementate, de istoricul legislaţiei în domeniu, precum şi
de existenţa unor reglementări în dreptul comparat şi legislaţia străină.
Iniţiatorii acestor proiecte pot solicita pentru documentare informaţii
suplimentare Consiliului Legislativ. Totodată, pentru fundamentarea
ştiinţifică a proiectului de act normativ, se vor examina nu doar practica
Curţii Constituţionale şi practica instanţelor judecătoreşti în materie, dar
şi doctrina juridică şi literatura de specialitate. Cercetarea factorilor
experimentali şi naţionali a devenit un principiu permanent al tehnicii
elaborării dreptului, iar fundamentarea de prognoze legislative pe termen
lung, mediu sau scurt apare benefică pentru evitarea reglementărilor
conjuncturale.
b) Principiul supremaţiei legii
În conformitate cu acest principiu, legea, ca act normativ cu
forţă juridică superioară în ierarhia izvoarelor de drept, trebuie să fie
respectată de toate actele normative inferioare acesteia şi să se
întemeieze pe ea. Supremaţia legii este întrecută doar de Constituţie, cu
care trebuie să fie conforme toate actele normative din sistemul de drept.
Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare numai în
măsura în care nu contravin Constituţiei.
c) Principiul echilibrului sau asigurării unui raport just între
dinamica şi statica dreptului
Sistemului de drept trebuie să fie un sistem deschis care să
asigure un echilibru dinamic între tendinţele de conservare şi schimbare.
Valorile permanente în drept nu trebuie să fie înlocuite printr-o legislaţie

4
precipitată, dictată de dorinţa de novaţie normativă şi revendicările
imediate ale vieţii sociale, economice ori politice. Dreptul trebuie să aibă
din acest punct de vedere mai multă maturitate decât propunerile ce vin
din sfera politicului. De aceea spunem că dreptul are o parte statică,
reprezentată de tradiţie şi care-i conferă originalitate, personalitate şi
stabilitate şi o parte dinamică, reprezentată de ansamblul normelor
juridice ce reglementează domenii noi şi care vin ca răspuns la cerinţele
şi pasiunile societăţii.
Cum bine s-a remarcat în literatura juridică 3, dreptul românesc
actual este pus în situaţia de a acţiona în domeniul legislaţiei cu multă
chibzuinţă şi maturitate, întrucât este de necontestat că nu în puţine
cazuri, activitatea de elaborare a legilor se derulează sub presiunea
timpului dar şi a forţelor politice. În egală măsură întregul sistem de
drept este "împins" a recepta mesajele care vin din sfera dreptului
comunitar cu ale cărui prevederi trebuie să se alinieze cât mai curând
posibil, pentru îndeplinirea dezideratelor noastre.
Legiuitorului îi revine sarcina de a menţine echilibrul în drept,
asigurând printr-o politică legislativă înţeleaptă stabilitatea firească a
relaţiilor sociale, astfel încât, raportul dintre componentele statice şi
dinamice să nu fie doar o chestiune de politică juridică, ci să fie însăşi
raţiunea de a fi a dreptului, atingându-şi menirea sa socială.
"Poporul" spunea Jean Jacques Rousseau - "ajunge să
dispreţuiască legile ce se schimbă în fiecare zi."
d) Principiul accesibilităţii actelor juridice
Legiuitorul, trebuie să procedeze, aşa după cum foarte plastic
sugera Ihering "să gândească profund ca un filozof, dar să se exprime
clar ca un ţăran."
Conţinutul normei juridice, caracterul clar şi fără echivoc, fac
dovada calităţii tehnice legislative a edictorului actului normativ. La
elaborarea normelor juridice, legiuitorul trebuie să aibă în vedere

3 În acest sens a se vedea C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Sylvi,

Bucureşti, 2000, p. 198.

5
împrejurarea că cei cărora li se adresează sunt indivizi cu posibilităţi
diferite de prelucrare şi receptare a mesajului normativ şi pentru acest
motiv trebuie ca şi conţinutul normelor să fie clar, concis, precis, pe
înţelesul acestora. Fără respectarea acestor cerinţe, actul normativ va
putea da naştere la controverse, la interpretări eronate, la confuzie.
Cerinţele principale pe care le presupune realizarea acestui
principiu sunt alegerea formei exterioare a reglementării (lege, decret,
hotărâre etc.) alegerea modalităţii de reglementare (prin intermediul
normelor imperative prohibitive sau onerative, de recomandare) şi apoi
alegerea procedeelor adecvate de limbaj şi de conceptualizare.
Textul normei juridice trebuie să utilizeze cuvinte proprii limbii
române, să nu uziteze de neologisme nereceptate de limbajul comun,
cuvintele să aibă înţelesul lor propriu, iar atunci când apare strict necesar
să fie folosit un concept tehnic, el trebuie definit în textul legii. Este bine
să se evite pe cât posibil ca de la o lege la alta, să se utilizeze noţiuni
fluctuante ca înţeles, fiind de dorit ca terminologia legii să fie constantă.
Frazele normative trebuie să fie scurte, fără sinonime şi fără complicaţii
sintactice de natură a da dificultăţi de interpretare. Legislaţia trebuie să
fie permanent preocupată de definirea conceptelor cu care operează,
precizarea acestor noţiuni fiind obligatorie. Textul articolelor trebuie să
aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicaţii sau
justificări, iar verbele să se utilizeaze, de regulă, la timpul prezent, forma
afirmativă.
e) Principiul corelării sistemului actelor normative
Actele normative sunt integrate într-un sistem de drept ceea ce
înseamnă că, normele juridice fixate în legi, decrete, hotărâri de guvern
etc. formează un întreg în cadrul căruia, se distribuie ierarhic potrivit
forţei lor juridice şi poziţiei emitentului în sistemul organelor statului.
Un nou act normativ nu se adaugă, ci se integrează în sistemul de drept
existent datorită compatibilităţilor de principii, finalitate şi structură.
Legea nu exclude ci presupune existenţa altor categorii de acte
normative edictate în vederea executării şi aplicării legilor. În momentul

6
apariţiei unei reglementări noi realizată printr-o lege spre exemplu, se
impune ca actele normative cu forţă juridică inferioară acesteia, să fie
puse de acord cu noua reglementare iar, în caz de neconcordanţă, să fie
abrogate sau modificate.

3. Etapele elaborării actelor normative

Legiferarea în sens restrâns se referă la procesul de elaborare a
legilor, iar această atribuţie revine organului legislativ. În temeiul legilor
sunt apoi emise toate celelalte acte normative, fiecare dintre acestea
resprectând cele patru principii ale activităţii normative menţionate deja.
Legislaţia românească, procesul elaborării actelor normative
parcurge cinci etape.
a) Iniţierea proiectului. Iniţiativa legislativă în România aparţine
Guvernului, deputaţilor şi senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin
100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care manifestă dreptul de
iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele
ţării, iar în fiecare dintre aceste judeţe trebuie să fie înregistrate cel puţin
5.000 de semnături pentru iniţiative legislativă respectivă. * art 74 din
Constitutia republicata)
Iniţiativa legislativă reprezintă prerogativa celor în drept de a
sesiza Parlamentul cu un proiect de lege sau o altă propunere legislativă.
Acestui drept îi corespunde obligaţia declaşării procedurii legislative,
supunându-se proiectul dezbaterii în Comisii şi în plenul Camerei.
Pentru evitarea unor propuneri demografice şi populiste se interzice prin
alin. 2 al art. 74 din Constituţie, să fie obiect al iniţiativei legislative
proiecte de legi privind probleme fiscale, cu caracter internaţional,
graţierea sau amnisitia.
Anterior înaintării şi înregistrării la Parlament, proiectele de legi
şi propunerile legislative se supun spre avizare Consiliului Legislativ,
organ abilitate să sistematizeze, verifice şi coordoneze întreaga noastră
legislaţie.

7
 b) Dezbaterea proiectului de lege. Dezbaterea începe cu
prezentarea expunerii de motive şi continuă apoi cu analiza fiecărui
articol. În expunerea de motive se precizează care sunt argumentele de
oportunitate ale actului normativ, justeţea, corespondenţa proiectului de
lege cu finalităţile sistemului de drept. Dezbătând în parte fiecare articol,
un rol important au şi rezultatele analizei textului efectuate la Comisia
permanentă.
c) Adoptarea proiectului de lege. Legile organice se adoptă cu
votul majorităţii membrilor fiecărei camere, iar cele ordinare, cu votul
majorităţii membrilor prezenţi din fiecare cameră. La cererea
Guvernului, sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta şi
proiecte de legi sau propuneri legislative urmând procedura de urgenţă
stipulată în Regulamentul fiecărei Camere.
d) Promulgarea legii. După ce o lege a fost votată de Parlament
şi semnată de Preşedinţii celor două Camere, urmează promulgarea
acesteia de către Preşedintele României şi publicarea în Monitorul
Oficial al României, Partea I-a. De menţionat că promulgarea nu este un
vot nou, ci se recunoaşte prin acest act al Preşedintelui faptul că textul
reprezintă conţinutul autentic al actului votat. Promulgarea are loc în
termen de 20 de zile de la primirea legii. Înainte de promulgare,
Preşedintele poate cere o singură dată reexaminarea textului. După 10
zile de la primirea legii adoptate, după reexaminare, sau de la primirea
deciziei Curţii Constituţionale prin care (în cazul prevăzut de lege) i s-a
confirmat constituţionalitatea, legea se promulgă.
e) Ultima etapă este denumită Publicarea legii.
Conform art. 78 din Constituţie, "Legea se publică în Monitorul
Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau
de la data prevăzută în textul ei."

8
 4. Părţile constitutive ale actului normativ.
Orice act normativ cuprinde de regulă, următoarele părţi
constitutive:
a) Expunerea de motive
Aceasta se regăseşte mai ales în cazul actelor normative de
importanţă deosebită şi conţine o succintă prezentare a actului normativ,
a necesităţilor edictării lui şi a scopului pentru care a fost adoptat.
b) Titlul actului normativ.( art 41 din Legea nr 24/2000
republicata)

Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului şi

este de regulă scurt şi sugestiv: Legea apelor, Legea privind combaterea
concurenţei neloiale, Legea privind impozitul pe salarii, etc.. Titlul este
elementul de identificare al actului normativ alături de numărul de
ordine şi data adoptării.
c) Formula Introductiva.( art 42 din Legea nr 24/2000
republicata)

Aceasta consta intr-o propozitie care cuprinde denumirea

autoritatii emitente : In cazul legilor, formula introductiva este ”
Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege”; in cazul Guvernului,
formula introductiva este ” In temeiul art 108 din Constitutia Romaniei
republicata, Guvernul Roamaniei adopta prezenta hotarare”; sau ” In
temeiul art 115 alin 4 din Constitutia Romaniei republicata, Guvernul
Romaniei adopta prezenta ordonanta de urgenta”

d) Preambulul .( art 43 din Legea nr 24/2000 republicata)

Preambului este un fel de introducere care are menirea de a
convinge pe destinatarii săi spre raţiune juridică şi practică a respectivei
reglementări, având rol justificativ. El enunţă scopul reglementării şi nu
cuprinde nici directive, nici reguli de interpretare. Preambulul precede
formula introductivă. Preambulul nu este "expunere de motive" cum se

9
numeşte uneori, întrucât legiuitorul nu motivează, ci argumentează
apariţia actului normativ, îl face convingător pentru destinatarii lui. Ar fi
de dorit ca fiecare lege să conţină preambulul, însă legiuitorul este cel
care decide acest lucru.
La actele normative emise în temeiul unei legi sau al unui act
normativ al Guvernului, preambulul cuprinde menţionarea dispoziţiilor
legale pe baza şi în executarea cărora actul respectiv a fost emis, iar în
cazul actelor normative ale administraţiei publice centrale sau locale se
menţionează şi avizele obligatorii.
e) Partea dispozitiva.( art 44 din Legea nr 24/2000 republicata)
Reprezintă parte a reglementărilor care stabilesc continutul
propriu zis al reglementarii alcatuit din totalitatea normelor juridice
instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia.
f) Mentiunea privind transpunerea normelor comunitare .( art 45
din Legea nr 24/2000 republicata), daca este cazul;

f) Dispoziţii finale şi tranzitorii sau de atestare a autencitității

actului normativ

Conţin prevederi legate de intrarea în vigoare a actului,

modalităţii de punere în aplicare a dispoziţiilor sale, rezolvarea unor
situaţii tranzitorii, dispoziţiile anterioare pe care le abrogă (dacă este
cazul), numerotarea, datarea etc.
g) Anexele
Sunt adăugate uneori corpului propriu-zis al actului normativ, cu
care fac corp comun şi au aceeaşi valoare juridică ca şi actul pe care îl
însoţesc.
h) Semnătura
Actele normative sunt semnate conform unor reguli procedurale
proprii, funcţie de natura actului juridic: de Preşedintele Camerelor, de
Primul Ministru (ordonanţele) şi contrasemnate de miniştrii de resort etc.

10
 i) Locul, data semnăturii şi numărul actului normativ
Orice lege trebuie să cuprindă aceste elemente ce completează
semnătura.
j) Decretul de promulgare
Îsoţeşte legile, le investeşte cu putere executorie şi dispune
publicarea lor în Monitorul Oficial.

5. Elementele structurale ale actului normativ

Elementul structural de bază al părţii dispozitive îl constituie
articolul. El cuprinde de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă
unei situaţii date. Articolul poate fi alcătuit dintr-unul sau mai multe
aliniate, când dispoziţia este exprimată prin mai multe propoziţii.
Structura articolului trebuie să fie echilibrată, abordând exclusiv
aspectele juridice necesare contextului reglementării.
Articolele se numerotează în continuare prin cifre arabe, iar dacă
actul normativ conţine un singur articol, acesta se va defini prin expresia
"articol unic". Articolul se exprimă în textul legii prin abrevierea "art.".
Articolul alcătuit din unul sau mai multe aliniate, de regulă, nu
se numerotează, însă există şi excepţii. Spre exemplu, Constituţia
României numerotează articolele cu cifre: 1, 2, 3, ... iar aliniatele cu
cifre în paranteză: (1), (2), (3) ... Chiar dacă nu sunt numerotate, atunci
când se face trimitere la ele, se indică aliniatul (prim, al doilea, penultim,
ultim).
Dacă în cuprinsul unui articol se utilizează o expresie care are în
contextul actului normativ un alt înţeles decât cel obişnuit, înţelesul
specific al acestuia, trebuie definit în cadrul unui aliniat subsecvent.
Pentru claritatea, concizia şi caracterul unitar al textului, se recomandă
ca acesta să nu fie format dintr-un număr prea mare de aliniate.
Dacă textul conţine enumerări, acestea se identifică prin
utilizarea literelor alfabetului românesc şi nu prin liniuţe sau alte semne

11
grafice. În cazul în care o normă este complementară altei norme, se va
face trimitere la acesta.
În cazul în care actele normative au ca obiect modificări sau
completări ale unor acte normative numerotarea se va face cu cifre
romane, păstrându-se numerotarea cu cifre arabe pentru textele rămase
nemodificate sau completate. În unele acte normative articolele au note
marginale în care, în formă sintetică se face un rezumat al conţinutului
textului. Spre exemplu, în Codul penal , de procedură penală sau civilă,
sunt menţionate instituţiile juridice sau problemele la care se referă
articolul (exemplu: "procedura prelungirii arestării preventive", "furtul",
etc.).
În funcţie de întinderea şi de natura reglementării, articolele se
pot grupa în paragrafe, secţiuni, capitole, titluri, părţi sau cărţi. Codul
penal şi de procedură penală conţin părţi: "partea generală" şi "partea
specială".

6. Evenimente legislative
a) Modificarea şi completarea actelor normative( art 59 si art 60
din legea 24/2000 republicata)

Pentru modificarea şi completarea actelor normative, Legea nr.

24/2000 stipulează o procedură specială.
Modificarea unui act normativ se realizează tot printr-un act
normativ de regulă, de aceaşi forţă juridică şi de aceeaşi categorie cu
actul modificat. Astfel, o lege se modifică tot printr-o lege, o hotărâre de
guvern, printr-o altă hotărâre etc. În principiu, un act normativ cu o forţă
juridică superioară poate să modifice un act normativ de valoare
inferioară, dar acest lucru reprezintă excepţia, însă în nici un caz, un act
cu o forţă juridică superioară, nu poate fi modificat printr-un act inferior
din punct de vedere al forţei juridice.

12
 Modificarea se poate realiza printr-un act normativ expres emis
în acest scop, situaţie în care este necesar să se menţioneze din titlu
denumirea, numărul şi anul publicării actului ce se modifică. Există
situaţii în care actul normativ nou reglementează o materie distinctă şi
numai în subsidiar modifică una sau mai multe dispoziţii din acte
normative anterioare. Modificarea actelor normative are loc atunci când
actul îşi păstrează o individualitatea sa, întrucât altfel se impune
înlocuirea completă a vechiului act cu unul nou. De fiecare dată
legiuitorul are a aprecia dacă se impune modificarea sau abrogarea
integrală a unui act normativ şi înlocuirea sa.
Există însă şi modificări indirecte, atunci când un act normativ
nou schimbă o reglementare prin conţinutul ei, fără să menţioneze
expres acest lucru.
Este important de reţinut că orice modificare sau completare a
actelor normative este admisă cu condiţia să nu afecteze concepţia
generală, de ansamblu, să nu împieteze asupra caracterului unitar al
actului normativ, iar pe de altă parte şi în egală măsură, prevederile
modificatoare trebuie să se integreze armonios asigurând unitatea de stil
cu vechiul act normativ.

b) Suspendarea actului normativ (art 66 din legea 24/2000

republicata)

Este un eveniment legislativ care se realizează în anume situaţii

speciale şi constă în suspendarea aplicării unui act normativ printr-un alt
act de acelaşi nivel, sau unul de forţă juridică superioară. În actul de
suspendare trebuie să se prevadă expres perioada, respectiv data
începerii şi durata determinată (spre exemplu 3 luni) sau data până la
care operează suspendarea actului normativ. La data prevăzută în text
sau la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau numai
dispoziţia afectată de suspendare, reintră de drept în vigoare.

13
 c) Republicarea (art 70 din legea 24/2000 republicata)

Republicarea legilor, ordonanţelor, hotărârilor de Guvern, se

face în Monitorul Oficial Partea I-a, cu avizul Consiliului legislativ.
Republicarea unui act normativ intervine atunci când au fost realizate
modificări sau completări substanţiale. Pentru a fi republicate
modificările şi completările operate sunt integrate în ansamblul
reglementării, se actualizează dacă este cazul denumirile schimbate şi
renumerotează articolele, aliniatele ori capitolele, apoi se procedează la
o nouă publicare în Monitorul Oficial.

d) Rectificarea actului normativ(art 71din legea 24/2000

republicata)

Se realizează atunci când după publicare se constată erori

materiale. Se obţine avizul Consiliului Legislativ, apoi, la cererea
emitentului, se publică rectificarea operată.

7. Stilul şi limbajul actelor normative

Textul actelor normative trebuie să fie redactat clar, simplu şi
accesibil, iar termenii uzitaţi să aibă înţelesul pe care cuvintele le au în
mod curent în limba română. Neologismele vor fi folosite numai atunci
când acest lucru apare ca strict necesar. Atunci când un termen sau
concept ar putea avea mai multe înţelesuri, este recomandabil ca în
textul actului normativ să se explice sensul utilizat. Deşi conţinutul
reglementărilor trebuie să aibă înaltă ţinută ştiinţifică, exprimarea este
necesar să fie înţeleasă de destinatarii acestora.
La opera de elaborare a dreptului, legiuitorul trebuie să găsească
expresia justă dintre limbajul juridic pe care îl foloseşte şi modul în care
acesta este perceput de către cetăţenii cărora se adresează. Pentru a
realiza acest deziderat se uzitează un ansamblu de procedee intelectuale

14
prin care să se elaboreze legi care să exprime cât mai clar posibil regulile
juridice pe care le întruchipează.
Dintre cele mai cunoscute procedee întâlnite în drept, amintim
ficţiunea juridică şi prezumţiile.
a) Ficţiunea juridică este un procedeu la îndemâna legiuitorului
sau judecătorului prin care se consideră un fapt sau o situaţie juridică
altfel, diferit de cum este în realitate, în vederea deducerii anumitor
consecinţe juridice determinate. Altfel spus, un fapt se consideră că
există sau că este stabilit, cu toate că, nu a fost stabilit sau nu există în
realitate. Cu ajutorul ficţiunilor considerăm în mod fictiv că ceva este
exact cu toate că despre acel ceva avem cunoştinţe insuficiente sau
imperfecte. Spre exemplu, pentru a reglementa statutul juridic al
mobilelor care sunt fixate pe imobile, utilizăm o ficţiune juridică şi
considerăm că aceste mobile sunt şi ele imobile şi pentru aceasta
considerăm şi aplicăm acestora regimul juridic al imobilelor. Un alt
exemplu: copilul nenăscut, dar conceput se consideră că există, cu toate
că, acesta nu s-a născut, dar astfel, prin această ficţiune juridică el devine
capabil a-l moşteni pe tatăl său, care posibil să decedeze până la naşterea
lui (cu condiţia însă ca fătul să se nască viu). În dreptul roman, acest
principiu era cunoscut sub denumirea de "infans conceptus". Un alt
exemplu de ficţiune ne este cel al persoanei pusă sub interdicţie. Cu
toate că această persoană nu este incapabilă permanent, având şi
momente de luciditate, printr-o ficţiune juridică, ea este considerată a fi
permanent incapabilă.
b) O altă modalitate tehnică folosită pentru reglementarea
juridică este cea a prezumţiilor. Prezumţia consideră că ceva, fără să fie
dovedit există cu adevărat şi fără să-i fie probată existenţa. În acest sens
se operează cu prezumţia cunoaşterii legii din momentul publicării ei, ori
cu prezumţia că minorul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul
mamei, sau prezumţia de nevinovăţie a făptuitorului. Prezumţiile se
diferenţiază în prezumţii relative (jus tantum) şi absolute (juris et de
jure) care sunt irefragabile. Dacă prezumţiile relative pot fi infirmate

15
prin proba contrară (că nu soţul este tatăl copilului ori că făptuitorul este
vinovat) prezumţiile absolute nu pot fi înlaturate prin nici un fel de
dovadă (prezumţia de necunoaştere a legii , sau că minorul sub 14 ani ar
avea discernământ pentru a răspunde penal pentru faptele lor).
Prezumţiile pot fi legale sau judiciare: cele legale sunt
determinate în special prin lege (art. 1200 din Codul civil), în timp ce
prezumţiile judiciare sunt lăsate "la lumina şi înţelepciunea
magistratului" (art. 1203 din Codul civil). Procedeul prezumţiilor trebuie
să fie utilizat de legiuitor cu prudenţă, iar la baza lor să stea o atentă
judecare a normalităţii unei situaţii sau a probabilităţii ei. Trebuie ca
prezumţiile irefragibile să fie excepţionale faţă de pretenţia lor de a
reflecta adevărul absolut, adevăr care în realitate se bazează pe o
probabilitate ridicată.

8. Sistematizarea actelor normative

Tehnica sistematizării legislaţiei nu este un proces uşor, întrucât
sistemul de drept, sistemul actelor normative are o structură complexă cu
interferenţe şi conexiuni, fapt ce impune în mod necesar o sistematizare
a lui. A sistematiza actele normative înseamnă de fapt tocmai a le înscrie
într-un anumit sistem. Sistematizarea legislaţiei răspunde unei îndoite
cerinţe: pe de o parte, ajută la cunoaşterea mai uşoară a reglementărilor
juridice, iar pe de altă parte, elimină sau preîntâmpină contradicţiile
dintre diverse acte normative. Sistematizarea reglementărilor juridice
este de natură a pune ordine în noianul de acte normative şi realizează o
reducere, o simplificare şi o concentrare superioară a legislaţiei.
Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt
încorporarea şi codificarea.
a) Încorporarea înseamnă aşezarea, poziţionarea actelor
normative după criterii exterioare acestora: cronologice, alfabetice, pe
ramuri de drept, pe instituţii juridice.
Ea este de două feluri: oficială, realizată de organele de stat, în
cea mai bună parte a celor care le şi elaborează (Parlament, Guvern,

16
Ministere) şi care ceează diferite colecţii de legi, hotărâri de guvern pe
care le publică periodic, repertorii, index-uri etc.; şi neoficială -
interpretare care este realizată de persoane particulare, edituri, barouri de
avocaţi, birouri notariale etc.
b) Codificarea este o formă superioară de sistematizare a actelor
normative, diferită de încorporare prin obiectul ei, subiectele care o
realizează şi forţa sa juridică. Codificarea realizează o cuprindere unitară
a unor norme, de regulă a principalelor reglementări dintr-o ramură de
drept sau dintr-un domeniu de activitate (de exemplu: Codul penal, civil,
vamal, aerian etc.). Codificarea este înfăptuită numai de către organe
competente, de regulă de organul legislativ suprem. Codurile sunt de
fapt legi şi pe acest considerent au o forţă juridică superioară acelorlalte
acte normative constituind codul juridic general şi dreptul comun în
materie. Calitatea şi poziţia specială de cod este conferită de calităţile
acestuia: claritate, precizie, pragmatism, logică, stil elevat de exprimare
etc. Codurile au o durabilitate mare de timp, caracterizându-se şi prin
stabilitate în raport cu alte reglementări: Codul civil român spre
exemplu, a fost adoptat în 1864 şi este în mare parte şi astăzi în vigoare.
Codificarea a fost cunoscută încă din perioada dreptului roman,
evoluând cu lucrările de sistematizare înfăptuite apoi de Justinian,
Theodosian şi continuând cu adoptarea Codului Civil Francez, Codului
Penal Francez etc.
Prin legea nr. 24/2000 au fost prevăzute reguli care să
reglementeze cu mai multă rigoare procesul de elaborare a codurilor şi al
altor legi complexe. Astfel, se pot institui comisii de specialitate care, pe
baza studiilor şi documentării ştiinţifice, să elaboreze proiecte de coduri
la iniţiativa Guvernului sau a Parlamentului; aceste comisii vor întocmi
tezele prealabile care vor reflecta concepţia generală, principiile, noile
orientări şi principalele soluţii de reglementare preconizate. După ce au
fost supuse spre aprobare Guvernului, tezele prealabile vor fi redactate
sub forma textului noului cod sau viitoarei reglementări complexe. Acest
proiect însoţit de un raport va fi înaintat Parlamentului sau Guvernului

17
pentru declanşarea procedurii legislative (dezbatere, semnare,
promulgare şi publicare). În dreptul nostru actual sunt în vigoare: Codul
penal, de procedură penală, civil, de procedură civilă, familiei,
comercial, codul vamal, codul silvic.

18
19