Personajele sadoveniene sunt tipologii general-umane, perspectiva asupra lor

este marcata de optiunile etice ale scriitorului, acestea ilustrand preponderenta

moralului asupra psihologicului. Ca toti eroii traditionali, ei sunt orientati spre
lume, vazuti in relatiile cu ceilalti, cu comunitatea, evolutia lor epica este
previzibila prin logica interioara a romanului. Eroul „absent”al romanului este
Nechifor Lipan, reprezentativ pentru comunitatea „locuitorilor de sub brad”.
Curajul, marea energie si forta interioara ii creioneaza portretul, amintind de eroii
de balada. Nechifor Lipan ramane adevaratul factor ordonator al miscarii si
tensiunii epice, desi este construit in absenta.
Protagonista romanului, un veritabil „Hamlet feminin”(G.Calinescu), Vitoria
Lipan se inscrie intr-un model care exclude imprevizibilul.Desi patrunde intr-o
lume necunoscuta, ea nu este dezorientata.Personaj diriguitor,Vitoria este multiplu
ipostaziata, statutul social fiind trasat inca din situatia initiala: sotia lui Nechifor
Lipan, mama lui Gheorghita si a Minodorei. In situatia mediana, Vitoria apare in
ipostaza de mama si de munteanca, „motorul” ce misca lumea in cautarea sotului.
In metoda cu care cerceteaza crima se intrezareste un amalgam de inteligenta vie cu
intuitia feminina si vointa („N-am sa mai am hodina cum n-are paraul Tarcaului
pan’ ce l-oi gasi pe Nichifor Lipan” (autocaracterizare), dar si arta manipularii
(„Femeia asta trebuie sa fie de pe alta lume.Taie cu vorba,nu cu baltagul”,
caracterizare directa). Rolul Vitoriei este unul complex: initiatorul ce modeleaza
personalitatea fiului (”Intelege ca jucariile au stat”,”De-acu trebuie sa te arati
barbat”), vocea unei gandiri milenare, femeia ce cauta sa-si intregeasca unitatea
pierduta a iubirii, caci „Abia acum intelegea ca dragostea ei sa pastrase ca-
ntinerete”, capabila sa se socoteasca „moarta, ca si omul ei care nu era langa
dansa”. Personaj rotund, complex, Vitoriei i se contureaza un portret de la exterior
catre interior, de la „ochii ei caprii” si „lumina castanie a parului”, „Nu mai era
tanara, dar avea o frumuseta neobisnuita in privire”(portret fizic), pana la sufletul
zbuciumat de grija celui plecat.Vitoria comunica cu Nechifor dincolo de moarte, ca
dovada a iubirii care supravietuieste timpului si legilor firii:„Dac-a intrat el pe
celalalt taram, oi intra si eu dupa dansul!” Vitoria se initiaza in moarte, coboara
odata cu sotul ei in infern, de unde se intoarce vindecata de ura si jale. Se impaca
pentru totdeauna cu sine si accepta moartea. Scena demascarii faptasilor este
graitoare pentru stapanirea de sine, pentru logica riguroasa: „Gheorghiţă, vorbi cu
mirare femeia, mi se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omulcare a lovit pe
tatu-tău”, pentru abilitatea sa de a intui psihologia umana si de a reface scenariul
crimei,prin tehnica detaliului .”El cearca sa se ascunda dupa deget.Eu acum l-am
deschis si l-am cetit deplin”, prin caracterizare directa subliniindu-se caracterul
surprinzator al Vitoriei: ”Mama asta trebuie sa fie fermecatoare, cunoaste gandul
omului”,cugeta Gheorghita, harul de a vorbi („iscusita la vorba”).Tehnica
portretizarii in trepte si a basoreliefului evidentiaza personajul in singularitatea sa.
Eroina se intoarce, in final, in mod firesc, la viata dinainte: ”ne-om intoarce iar la
Magura ,ca sa luam de coada toate cate-am lasat”.
Imaginea acestor personaje memorabile se construieste treptat, intr-un discurs
heterodiegetic, intr-un stil elaborat, calofil, specific prozei traditionale, caracterul
monografic al romanului fiind evidentiat gratie ponderii arhaismelor si a
regionalismelor la nivel lexical („poteci oable”,”jalbar” ,”s-a rasucit vantul”),
scriitura calofila dominata de un limbaj marcat la nivel stilistic prin personificari
(„Lumina a slabit in dosul paclelor”, imagine vizuala ),epitete („mare graba”,
”glasurile groase si tari”,imagine auditiva ),comparatii („iuti si nestatornici ca
apele, ca vremea).
Neindoielnic, romanul sadovenian ilustreaza formula traditionala a prozei
interbelice, impunand un model etic si estetic, prin ingemanarea traditionalului cu
monograficul, cu realismul socialului si cu initierea pe fondul unor mituri
ancestrale, avand ca pretext epic situatia din balada populara. Nu numai cadrul este
mioritic in roman, ci si intelegerea vietii si a sufletului omenesc: romanul
reconstituie randuieli care ii confera demnitate omului si ii justifica existenta intr-
un circuit al vietii pe acelasi fagas prin transhumanta, intre momente existentiale
hotaratoare (nasterea, botezul, nunta , inmormantarea). In viziunea mea, scriitura
sadoveniana devine o veritabila ilustrare a unor existente nealterate de contactul cu
ritmul rapid al citadinului, prin care se resusciteaza imaginea unei lumi arhaice care
traieste dupa legi nescrise ale firii, in care totul se desfasoara in acord cu
transhumanta, cu riturile ancestrale, intr-un ritm al firescului, al echilibrului, fara
mari drame existentiale. Pe fondul unor cautari spiritual compensatorii, se
sugereaza importanta parcurgerii unui drum initiatic, deopotriva al lui Gheorghita si
al Vitoriei, contactul cu noul favorizand trecerea la o etapa a maturizarii.