Tănăsachi Tudor-Maximilian

Dintre fragmentele operelor istoricilor de arta pe care mi-am oprit privirea cel al lui Jacob
Burckhardt mi-a atras atentia intr-un mod deosebit prin mai multe aspecte. Primul dintre acestea
si cel mai la indemana de observat este desigur imensa cunoastere de care da autorul “Culturii
renasterii in Italia” dovada prin lejeritatea cu care isi plimba ideile pe fundalul operelor celor mai
mari pictori de pana in vremea sa, subliniind numeroasele subtilitati ale artei cu multa gratie si
promptitudine totodata, intre acestea strecurandu-se cateodata si cateva impresii despre oamenii
domeniului, fie ei istorici de arta, artisti sau colectionari. Dar acest nivel de cunoastere este de
asteptat din partea cuiva de calibrul acestui istoric, care si-a petrecut viata in fata panzelor felurit
colorate la fel de mult cat si in spatele lor, printre idei si conceptii. Totusi, desi de asteptat,
pregatirea sa ramane la fel de impresionanta.
Ce ma face totusi sa dedic aceste pararafe acestui mare om de cultura este etica sa vizavi
de arta in sine, dar si in raportul dintre umanitate si arta. Cele cateva notiuni schitate rapid pe
finalul capitoului imi provoaca o puternica impresie, probabil datorata elementului surpriza, caci
in aceste cateva notiuni pot intrevedea imensul salt pe care il face istoria artei ca domeniu de
ocupatie de la, spre exemplu, G.P. Bellori, la omul modern al secolului al XIX-lea. Dupa
capitolulul dedicat autentificarii operelor, in care se prezinta anumite idei si factori de luat in
considerare in acest proces, impreuna cu exemplele de rigoare, pozitia autorului fata de ceea ce
isi va fi schitat deja cititorul in minte despre aceasta ocupatie se schimba. Autentificarea, o stiinta
meticuloasa careia autorul pare ca se dedica este data la o parte pentru un moment de fraza:
“Goana dupa nume celebre are si o alta latura negativa: ar fi normal ca tablourile sa fie iubite
pentru frumuseteea lor.”. Cat de simplu! Pentru o clipa, cititorul poate auzi cum aceasta stiinta
cladita de om prin ratiunea sa de-a lungul a aproape 4 secole (luand punctul 0 in activitatea lui G.
Vasari) este sfarmata zgomotos in dreptul urechii sale pentru a lasa loc acelui concept pe care il
putem descrie mai usor prin ce nu este decat prin ce este, anume frumosul.