Noţiuni teoretice privind curriculumul şi adaptarea curriculară

CAPITOLUL 2

NOŢIUNI TEORETICE PRIVIND CURRICULUMUL

ŞI ADAPTAREA CURRICULARĂ

2.1. Conceptualizare

În sens foarte larg, curriculum-ul se constituie ca un plan de

studiu ce încorporează două dimensiuni complementare: una de
concepţie, de viziune şi alta de structură (Wiles şi Bondi, 1984).
Dimensiunea de concepţie este alimentată de asumpţii asupra formării
personalităţii într-o lume dată şi parvine graţie unui demers filozofic
asupra rolului educaţiei în acest proiect. A doua caracteristică de
curriculum, structura ţinteşte să traducă valorile asumate în finalităţi de
esenţă educativă şi în experienţe benefice ale învăţării. Elaborarea
experienţelor de învăţare parcurge un proces ciclic în care fazele sau
etapele de analiză, proiectare, aplicare şi evaluare se repetă mereu, în
progresie calitativă asigurată de datele cercetării şi ale aplicaţiilor
şcolare, (Chiş, 2002).
Curriculumul a constituit în ultimele decenii principalul operator
al reformelor şcolare în sistemele educaţionale din Europa. Şi la noi,
literatura pedagogică semnala în anii 90 adevărul că orice reformă a
învăţământului este în principal o reformă a curriculumului şcolar
(Crişan, 1998). Este însă de notat că în ceea ce priveşte sistemul
românesc de învăţământ, tema asupra curriculum-ului a întâmpinat o
sistematică rezistenţă decenii în şir, deschiderea necesară având loc abia
după 1990, dar mai ales după 1996, (Chiş, 2002).
Termenul curriculum este de origine latină (curriculum,
curricula), având mai multe sensuri: alergare, parcurgere, cursă, traseu
etc., de unde şi semnificaţia contemporană mai frecvent utilizată: parcurs,
drum de viaţă sau carieră (curriculum vitae).
În abordare structurală, curriculum-ul se înfăţişează ca un sistem
de acţiuni didactice planificate, iar procesul instruirii ca atare reprezintă
25
 ÎNVĂŢĂM ÎMPREUNĂ - repere metodologice în educaţia incluzivă

demersul concret de transpunere a planului în acţiune sau de

implementare a unui program, (Chiş, 2002).
Transpunerea planului în acţiune sau implementarea unui
program trebuie să aibă în vedere drept criteriu esenţial caracteristicile
individuale ale populaţiei şcolare căreia i se adresează. În cazul elevilor
cu CES / NES accesul acestora la curriculumul general se realizează prin
adaptare curriculară. Adaptarea curriculară presupune modificări
personalizate în oferta instrucţională a profesorilor, a modului în care le
este prezentată aceasta elevilor şi a modului de evaluare a progresului.
Adaptarea curriculară ajută elevii să atingă în mod individual
expectanţele de învăţare cuprinse în standardele curriculare.
Adaptarea este planificată în mod individual de către profesor,
profesor de sprijin, elev, părinte şi alţi specialişti. Adaptarea se poate
realiza la următoarele nivele:
 Mediul fizic şi / sau social;
 Materiale şi resurse didactice, incluzând echipament de suport;
 Teste şi evaluări (în acord cu standardele minimale stabilite la
nivel naţional);
 Portofolii şi proiecte;
 Modalităţi de organizare;
 Perioadele de timp necesare atingerii expectanţelor de învăţare
din standardele curriculare;
Adaptarea curriculară presupune planificarea ce se poate realiza
la mai multe nivele, care apoi se reflectă în elaborarea proiectelor
educaţionale individualizate care adaptează curriculum-ul general
caracteristicilor elevilor cu CES în anumite domenii: comunicare,
comportament, socializare, vocaţional, comunitar, motor/fizic. Pentru
realizarea unei adaptări curriculare eficiente un rol deosebit trebuie
acordat procesului planificării. Planificarea se realizează la mai multe
nivele şi vizează stabilirea unor conexiuni funcţionale între aceste nivele.
Planificarea la mai multe nivele oferă un demers educaţional
adaptat tuturor elevilor, furnizând următoarele beneficii:
 Implicarea unor persoane competente în luarea deciziilor;
 Deciziile se bazează pe date valide;
 Acceptare consistentă a schimbării;
 Optimizarea comunicării;
 Optimizarea rezultatelor elevilor;

26
 Noţiuni teoretice privind curriculumul şi adaptarea curriculară

Planificarea constituie elementul cheie pentru a răspunde nevoilor

elevilor. Planificarea generală are 10 etape cheie:
1. Elaborarea unui plan al echipei;
2. Focalizarea pe planificare;
3. Colectarea şi analiza datelor;
4. Stabilirea viziunii de ansamblu;
5. Dezvoltarea permanentă a demersului;
6. Stabilirea unor scopuri şi obiective / întrebări cheie strategice;
7. Dezvoltarea unui plan de acţiune;
8. Comunicarea şi aplicarea planului de acţiune;
9. Monitorizarea şi evaluarea planului;
10. Reflectarea şi consemnarea rezultatelor.
Evident, nu este obligatoriu ca procesul planificării să parcurgă în
această ordine cei 10 paşi sau să respecte în mod obligatoriu numărul
acestora. Important este ca pe baza acestor paşi planificarea să se
realizeze la cele 4 nivele: regional (ex. la nivel de judeţ), şcoală, clasă,
individual.

2.2. Nivele de realizare a planificării

2.2.1. Planificarea la nivel regional

Planificarea la acest nivel vizează sistemul de nevoi a tuturor

şcolilor dintr-o anumită regiune. Echipa implicată în această planificare
trebuie să aibă o reprezentare bogată atât asupra sistemului de nevoi
educaţionale din regiune, cât şi din afara acesteia. Aceste date pot fi
obţinute prin cooperarea cu diverse agenţii comunitare, servicii, ONG-
uri. Planificarea la nivel regional vizează:
 Un anumit cod regional de comportament;
 Serviciile regionale pentru elevi;
 Programele sau serviciile de intervenţie timpurie;
 Tratatele, protocoalele sau ghidurile educaţionale
adecvate;
 Programele de training pentru staff-ul didactic;
 Serviciile sau programele de educaţie specială;

27
 ÎNVĂŢĂM ÎMPREUNĂ - repere metodologice în educaţia incluzivă

2.2.2. Planificarea la nivelul şcolii

Planificarea la nivelul şcolii implică constituirea unei echipe de

specialişti. Această echipă realizează planificarea astfel încât să fie
adecvată problemelor şcolii.
Planificarea la nivelul şcolii urmăreşte:
 Un climat şcolar pozitiv;
 Planificări la nivelul şcolii pentru optimizarea succesului
şcolar;
 Reguli şcolare sau un cod de comportare şcolară specific;
 Procedurile şcolare;
 Trainingul staff-ului;

2.2.3. Planificarea la nivelul clasei

Planificarea de la clasă este realizată de către profesorul care

predă, prin implicarea părinţilor, a profesorului de sprijin şi a altor
specialişti. Planificarea de la clasă oferă oportunităţi care să-l implice pe
elev în procesul învăţării. În vederea unei planificări eficiente poate fi
implicat chiar şi elevul prin întâlniri, discuţii, chestionare. În funcţie de
nevoile educaţionale ale elevilor în planificarea de la nivelul clasei sunt
cuprinse:
 Adaptări sau suporturi curriculare;
 Cursuri modificate sau îmbogăţite;
 Programe individualizate;
 Intervenţii comportamentale specifice;
Acestea pe lângă faptul că se adresează nevoilor (cognitive,
comportamentale, sociale, fizice) ale elevilor urmăresc instituirea unui
climat pozitiv, a unor reguli, proceduri şi rutine personalizate la nivelul
clasei, stabilirea unor contacte cu părinţii în condiţiile în care se produc
schimbări academice sau comportamentale semnificative, strategii şi
intervenţii individuale în cazul elevilor cu nevoi specifice.
Procesul adaptării curriculare parcurge mai multe etape:
1. Identificarea obiectivelor educaţionale individuale ale elevului şi
accentuarea obiectivelor în timpul activităţilor educaţionale
generale.

28
 Noţiuni teoretice privind curriculumul şi adaptarea curriculară

2. Formularea expectanţelor cu privire la performanţele elevilor în

activităţile educaţionale generale.
3. Precizarea a ceea ce urmează să se predea prin fixarea de către
echipă a activităţilor educaţionale generale sau a unităţii de
studiu.
4. Stabilirea modului în care să se predea – echipa va decide dacă
fără să se producă modificări elevul poate participa activ şi obţine
aceleaşi rezultate ca şi colegii de clasă fără dizabilităţi. Dacă
elevul nu poate obţine aceleaşi rezultate se va proceda la:
5. Selecţia sau designul adaptărilor curriculare adecvate prin:
 Alegerea planurilor instrucţionale;
 Alegerea formatului lecţiei;
 Utilizarea unor strategii de predare specifice elevului;
 Alegerea obiectivelor curriculare specifice lecţiei;
 Planificarea ambianţei fizice şi sociale a clasei;
 Modificarea designului materialelor;
 Alegerea suportului adecvat şi stabilirea monitorizării;
2. Proiectarea unor activităţi alternative în condiţiile în care
strategiile utilizate mai sus nu sunt suficiente adaptării
curriculare.
3. Evaluarea eficienţei adaptărilor.

2.2.4. Planificarea la nivel individual

La acest nivel există o varietate de instrumentare de planificare

care sunt alese în funcţie de tipul şi gradul de severitate a nevoilor
elevilor. În tabelul următor sunt prezentate patru asemenea instrumentare.
Planul educaţional individualizat (PEI) sau planul de intervenţie
individualizat / personalizat (PIP) permite educatorilor, profesorilor de
suport şi părinţilor să colaboreze pentru a veni în întâmpinarea nevoilor
elevilor care necesită adaptare curriculară. PEI răspund nevoilor
educaţionale ale elevului în mod sistematic. Elevii care urmează aceste PEI
reuşesc să atingă mai repede şi mai eficient obiectivele educaţionale,
precum şi să-şi dezvolte potenţialul de învăţare. De asemenea, prin PEI
părinţii contribuie în mod evident în procesul educaţional al copiilor lor.
Acestea oferă un cadru de comunicare cu familia care joacă un rol
important în generalizarea rezultatelor obţinute prin aplicarea PEI şi acasă.
Elevii sunt susţinuţi în focalizarea eforturilor pentru realizarea scopurilor.
29
 ÎNVĂŢĂM ÎMPREUNĂ - repere metodologice în educaţia incluzivă

Instrumentare de planificare

Instrumentul Caracteristicile
Scopul Recomandare
de planificare elevilor

PEI Personalizarea O gamă largă de nevoi Tuturor elevilor

planului speciale; care urmează un
instrucţional O gamă variată de curriculum
la nivelul nevoi educaţionale (de modificat sau
conţinutului dezvoltare, adaptat.
şi/sau a cunoaştere, de Tuturor elevilor
metodelor autoîngrijire, care în mod
comunitare, sociale/ potenţial ar
/comportamentale). putea beneficia
de PEI.
Proiect de Planificarea Nivele ridicate de Tuturor elevilor
intervenţie intervenţiilor comportament cu tulburări
comportamen- comportamental disruptiv. emoţionale
tală e include: şi/sau
- nevoi comportamental
personale, e semnificative.
de învăţare, Unor elevi cu un
sociale; grad moderat de
- intervenţii tulburări de
proactive şi conduită.
reactive;
- suport şcolar,
familial,
servicii
specializate;
Proiect multi- Elaborarea unui Elevi cu tulburări Elevilor care
sistem plan pe 24 ore emoţionale şi/sau urmează o
care să fie comportamentale terapie realizată
adecvat profunde spre severe. de mai multe
scopurilor mai servicii
multor servicii; specializate.
Plan de Planificarea Copii cu nevoi
servicii nevoilor de medicale complexe
medicale îngrijire

30
 Noţiuni teoretice privind curriculumul şi adaptarea curriculară

medicală, acasă
şi la şcoală

Planul Educaţional Individualizat ajută familiile:

 Să-şi comunice scopurile şi valorile;
 Să contribuie din propria perspectivă la elaborarea PEI-ului;
 Să înţeleagă şi să susţină planificările şi programele şcolare;
 Să discute problemele privind programele şi serviciile
educaţionale;
 Să participe în anumite etape ale procesului educaţional şi
să evalueze progresul;
Scopul PEI este planificarea instrucţiei în aşa fel încât să
constituie suport pentru elevi în formarea unor deprinderi sau dobândirea
unor cunoştinţe care să asigure o funcţionare adecvată a acestora.
Elaborarea PEI presupune o înţelegere adecvată a nivelului curent al
performanţei unui elev.
Componentele esenţiale ale unui PEI:
1. Identificarea elevului care are nevoie de PEI şi obţinerea
tuturor informaţiilor privind background-ul acestuia;
2. Nivelul curent al performanţei elevului care să reflecte
consensul membrilor echipei privind abilităţile şi nevoile
acestuia;
3. Rezultatele specifice elevului;
4. Obiectivele de atins;
5. Metodele, materialele şi strategiile didactice;
6. Numele membrilor echipei care vor aplica PEI şi etapele
în care vor fi implicaţi;
7. Planificarea perioadelor de timp pentru evaluare;
Un alt aspect esenţial de menţionat este modelul curriculumului
bazat pe luarea de decizii care permite accesul la curriculumul general,
accentuând nu atât rolul PEI drept document oficial, legal, ci procesul
PEI, şi anume consideră PEI drept proces de luarea a unor decizii privind
demersul educaţional al unui elev cu CES, promovând un program
educaţional eficient pentru elev. Acest model asumă:

31
 ÎNVĂŢĂM ÎMPREUNĂ - repere metodologice în educaţia incluzivă

 existenţa unui curriculum general care descrie conţinutul formal

pentru toţi elevii;
 nu solicită un curriculum general bazat pe principiile unui „design
universal”;
 se focalizează asupra împuternicirii echipei care elaborează PEI-
ul să ia decizii cu privire la conţinutul formal al programului
educaţional;
 modelul porneşte de la curriculumul general, luând în considerare
nevoile individuale ale elevilor şi producând efecte la trei nivele
în privinţa curriculumului: curriculum adaptat, curriculum
augmentat şi curriculum modificat;
 modelul include TIC pentru toţi elevii cu dizabilităţi;
Aplicarea acestui model presupune:
 ca echipa implicată în elaborarea PEI să determine în primul rând
dacă curriculumul general este adecvat nevoilor instrucţionale ale
elevilor;
 următoarea decizie pe care echipa trebuie să o ia este măsura în
care utilizarea tehnologiilor asistative atenuează deficitele şi care
este impactul acestei interacţiuni asupra curriculumului general;
 echipa trebuie să decidă asupra modului cel mai adecvat de
adaptare curriculară:
 Adaptarea currriculară presupune eliminarea barierelor
inerente elevilor cu CES existente în curriculumul general.
Se depun eforturi pentru modificarea reprezentării (modul
de descriere a informaţiei), a prezentării (modul de
exprimare a informaţiei) curriculumului sau a modificării
raportării elevului la curriculum (modurile în care elevul
răspunde curriculumului);
 Următorul pas este augmentarea curriculară:
 Augmentarea curriculară presupune îmbogăţirea
standardelor curriculare cu strategii de procesare
executivă care facilitează achiziţia şi generalizarea
informaţiei. Metodele de augmentare a curriculumului
includ: strategii de învăţare sau cognitive, strategii de
32
 Noţiuni teoretice privind curriculumul şi adaptarea curriculară

învăţare orientate pe elev, strategii de stimulare a

autodeterminării;

 Ultimul pas în procesul decizional este modificarea

curriculumului:
 Modificarea curriculumului presupune ca echipa implicată
în elaborarea PEI să adauge în conţinutul formal al
curriculumului elevului ceea ce nu se află în curriculumul
general.

Model de PEI sau PIP

Evaluare Strategii
funcţională Obiective didactice
iniţială pe operaţional şi Evaluare
domenii de e terapeutic
dezvoltare e

Progresul
L Strategii înregistrat
P C şi S didactice şi de subiect
C terapeutice pe domenii
de dezvoltare

Legendă:
P - domeniul psihomotor
C - domeniul cognitiv
L şi C - domeniul limbaj şi comunicare
S - domeniul socializare

33
 ÎNVĂŢĂM ÎMPREUNĂ - repere metodologice în educaţia incluzivă

Bibliografie:

1. Bocoş, M., (2002). Instruire interactivă. Repere pentru reflecţie

şi acţiune, Presa Universitară Clujană, Cluj Napoca.
2. Chiş, V., (2002). Provocările pedagogiei contemporane, Ed.
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.
3. Ciascai, L., (2005). Raport sinteză de analiză comparativă a
programelor analitice ale cursurilor de didactica ştiinţelor naturii
din România, Europa şi Statele Unite ale Americii , în Studiul
comparativ al programelor analitice ale cursurilor de Didactica
ştiinţelor naturii din România, Europa şi SUA. Cod CNCSIS 398,
Colecţia «Didactica ştiinţelor» (coord. Ciascai L.), Cluj-Napoca,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, p. 9-24.
4. Creţu, C., (1998). Curriculum diferenţiat şi personalizat, Ed.
Polirom, Iaşi.
5. Crişan, A., (1998). Curriculum şi dezvoltare curriculară: un
posibil parcurs strategic, Revista de Pedagogie, nr. 3-4.
6. Muşu, I., Taflan, A., (1997). Terapia educaţională integrată, Ed.
Pro Humanitate, Bucureşti.
7. Ungureanu, D., (2000). Educaţie şi curriculum, Ed. Eurostampa,
Timişoara.
8. Wiles, J., Bondi, J. C., (1984). Curriculum development: A
guide to practice, Columbus, OH, Bell and Howell.

34