TEORII, MODELE ŞI NIVELURI ALE COMUNICĂRII

1. Teorii şi modele clasice ale comunicării (continuare):

Şcoala semiotică

Modelele propuse de şcoala semiotică diferă de cele propuse de şcoala proces

nu numai prin faptul că nu sunt lineare, ci prin aceea că nu conţin indicaţii despre
etapele transmiterii mesajului. Centrate pe dubla lui dimensiune – informaţională şi
simbolică – schematizările propuse se cristalizează la intersecţia a două procese – de
comunicare şi de reprezentare (figura 4).

Realitate

AXA
AXA COMUNICĂRII
Emiţător Mesaj Receptor

REPREZENTĂRII

Imagine

Figura 4. Schema proceselor de comunicare şi reprezentare

Amintim doar existenţa – în cadrul acestui curent – a trei modele principale,

care îşi aduc aportul la studierea vieţii semnelor în sânul realităţii sociale, şi anume:
 Modelul lui Peirce;
 Modelul lui Ogden şi Richards;
 Modelul lui Saussure.
Descifrând definiţia semnului, conturată de către Charles Peirce, putem spune:
Un semn este ceva care ţine locul a ceva în anumite privinţe sau în virtutea anumitor
însuşiri (1).
 Există trei tipuri de semne: iconul, indicele (sau indexul) şi simbolul. Un semn
iconic se bazează pe o anumită asemănare cu obiectul real sau fictiv, de exemplu: o
fotografie, o schemă, o diagramă; un indice este un semn care se află într-o relaţie
reală cu obiectul, nu de reflectare, funcţionând ca o referinţă, de exemplu: un
indicator rutier, simptomele unei boli; simbolul este un semn fără legătură fizică sau
asemănare cu obiectul, de exemplu un steag.
 Consideraţi următoarele tipuri diferite de semn: o expresie facială exprimând
teama, un semn rutier, o hartă, o pictură abstractă, cuvinte depreciative la
adresa unei minorităţi, o insignă. Încercaţi să le încadraţi în categoriile
distincte ale semnelor.
Pentru Saussure, limba este o adevărată instituţie socială şi în această calitate,
ea reprezintă un sistem organizat de semne care exprimă idei, definind aspectul
codificat al limbajului. Lingvistul elveţian se va concentra în întregime asupra
semnului, definit ca raport între semnificant (ansamblu de sunete) şi semnificat
(concepte). Modelul său arată că relaţia dintre concept şi obiectul real pe care îl
reprezintă este operaţia de semnificare; prin intermediul ei, omul acordă înţelesuri
realităţii, o înţelege.
 Consideraţi că limbajul are o dublă dimensiune, constituind atât un fenomen
social, cât şi unul individual ? Pornind de la această premisă, încercaţi să
operaţi distincţia clară între limbă – ca sistem de semne instituite la nivel social
– şi vorbire – act individual al subiectului uman.
 Analizaţi postulatul cunoscut sub numele de „ipoteza Sapir – Whorf”, potrivit
căruia imaginea pe care ne-o formăm asupra realităţii depinde esenţialmente
de limba pe care o vorbim. Marcaţi distincţia existentă în limba română între
conceptele „comunicare” şi „comunicaţie” şi încercaţi să o transferaţi în
limba engleză / franceză. Comentaţi – din această perspectivă – definiţia dată
comunicării de către Ch. Morris (tratată în cadrul primei teme de seminar),
devenită din această cauză inoperantă.

2. Noi modele ale comunicării

Modelele amintite anterior au dominat multă vreme scena teoretică a analizei

comunicării. S-a ajuns însă la concluzia că între emitere şi receptare există, de fapt,
spaţii de libertate. Psihologul Georges Herbert Mead vorbeşte, în acest sens, despre
interpretare şi construieşte bazele unei noi orientări – interacţionismul – în lucrarea
sa Mind, Self and Society.
 Interesat de construcţia şi dezvoltarea sinelui individual în societate, autorul
şi-a dezvoltat teoria având în vedere capacitatea omului de a crea şi folosi simboluri,
prin care pot fi reprezentate obiecte, idei, evenimente. Se observă trecerea de la
concepţia privind transmiterea mesajului la aceea de împărtăşire a semnificaţiilor,
prin care se constituie identitatea persoanei.
 Luaţi ca obiect de studiu procesul îndelungat al socializării copilului. Care este
aportul anturajului – familia, grupul de copii, şcoala – la nivelul modalităţilor
de comunicare şi al conturării sinelui individual ?
Metoda interacţionistă a fost dezvoltată ulterior de către Herbert Blumer, care
i-a conferit o nouă denumire, cu referire la interpretarea pe care o dau actorii
simbolurilor apărute în interacţiunile lor, şi anume interacţionismul simbolic. Ideea
de bază a fost aceea potrivit căreia comportamentele cotidiene sunt mai puţin impuse
oamenilor prin structurile sociale şi mai mult negociate de fiecare în parte, într-un
gen de improvizaţie permanentă. Indivizii … nu acţionează în raport cu cultura sau
structura socială, ci cu situaţiile (2).
 Consideraţi că omul prezintă capacitatea de a conversa „cu sine” de pe poziţia
altora şi care este influenţa directă asupra societăţii pe care o atrage această
„conversaţie interioară”, dacă ea există ?
 Descifraţi semnificaţia afirmaţiei psihologului Mead şi anume: Eul uman se
dezvoltă datorită abilităţii sale de a adopta atitudinea grupului căruia îi aparţine.
Interacţionismul simbolic a fost preluat de către antropologul Erving Goffman
în conceptul de dramaturgie socială. În lucrarea sa The Presentation of Self in
Everyday Life, Goffman formulează ideea că în viaţa socială se acţionează
asemenea actorilor. Aşa cum actorii prezintă anumite imagini, la fel indivizii
prezintă numai unele dimensiuni ale personalităţii lor. Pentru a avea succes,
individul trebuie să îşi interpreteze rolul, astfel încât să fie acceptat de către ceilalţi.
Orice interacţiune presupune o anumită ritualitate, în sensul respectării unor
elemente clar definite cultural.
 Astfel, un conviv care rămâne tăcut la masă face audienţa să se simtă prost (regula
angajării), o mână întinsă solicită o altă mână întinsă (regula reciprocităţii), nu
vorbim de funie în casa spânzuratului (regula de selectare a temelor), când dorim să
trecem înaintea cuiva, îi prezentăm, preventiv, scuzele noastre (ritual de
compensare). (3)

Şcoala de la Palo Alto

Aceasta reprezintă o direcţie de gândire interesantă, care presupune o abordare
psihosociologică a comunicării. Paloaltiştii porneau de la ideea că, pentru a cunoaşte
în adâncime mecanismele proceselor de comunicare, trebuie să studiezi situaţiile în
care acestea suferă dereglări sau blocaje. Cercetările originale pe care le-au
întreprins în domeniul schizofreniei le-au permis, ca, pe lângă rezultatele de ordin
terapeutic, să formuleze câteva principii ale comunicării interumane, numite
„axiome”.
 „Axioma” 1: Este imposibil să nu comunici sau, într-o formulare mai
apropiată de cea a autorilor: Non-comunicarea este imposibilă.
Să observăm o proprietate esenţială a comportamentului care, din acest
motiv probabil, scapă adesea atenţiei: comportamentul nu are un concept contrar.
Orice comportament, activitate sau inactivitate, vorbă sau tăcere, totul are valoare
de mesaj, deci se instituie într-o comunicare.
 Presupuneţi situaţia tipică de „non-comunicare” a omului care tace. Oferiţi
indicaţii metacomunicaţionale necesare pentru a descifra semnificaţia reală a
tăcerii sale (admiraţie, plictiseală, oboseală, mânie, încăpăţânare).
 „Axioma” 2: Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi
relaţional, cel de al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui
dintâi.
 Se spune că „tonul face muzica”. Comentaţi această expresie şi argumentaţi
importanţa majoră care se acordă de către vorbitori planului relaţiei, în
detrimentul rezolvării neînţelegerilor de ordin informaţional, uşor de aplanat
prin apelul la surse bibliografice.
 Exprimaţi-vă opinia cu privire la următoarea observaţie a paloaltiştilor:
Atenţia acordată comunicării distruge comunicarea.
 „Axioma” 3: Comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat
în termeni de cauză – efect sau stimul – răspuns.
Lanţul comunicării nu este segmentabil în acte bine delimitate, cu statut
riguros de cauză sau efect, întrucât orice conflict se întemeiază, de fapt, pe
interschimbabilitatea acestora. Nu ne putem rezuma, prin urmare, la căutarea unei
cauze unice pentru un act de comunicare punctual, pentru că orice interacţiune
vizează întregul nostru trecut şi experienţa acumulată, inclusiv zestrea sufletească
originară. Se poate da următorul exemplu:
 Un patron îşi supraveghează excesiv subalternii pentru a nu comite greşeli, iar aceştia
le comit tocmai datorită presiunii la care sunt supuşi.
 „Axioma” 4: Comunicarea îmbracă fie o formă analogică, fie una digitală.
Derivaţi din cibernetică, termenii „analogic” şi „digital” se referă la
operarea cu o infinitate continuă de valori, respectiv cu o logică binară (de tipul
DA/NU). Decurge de aici faptul că modalitatea lingvistică de comunicare este una
digitală, în vreme ce comunicarea paralingvistică are caracter analogic. Privirea,
gestul, mimica, tonul sunt preponderent analogice.
 Realizaţi o legătură între „axiomele” 2 şi 4; pe ce cale se realizează
transmiterea componentei informaţionale a comunicării ? Dar a componentei
relaţionale ?
 „Axioma” 5: Comunicarea este ireversibilă.
Fiecare act de comunicare produce schimbări, conştientizate sau nu, în
personalitatea noastră. Un nou mesaj apare pe fundalul unui receptor, niciodată
identic cu cel dinainte.
 „Axioma” 6: Comunicarea implică raporturi de forţă între parteneri, iar
interacţiunile pot fi simetrice sau complementare.
Schimburile interacţionale se pot manifesta sub două forme: tranzacţională
şi personală, în funcţie de probabilitatea realizării egalităţii în comunicare.
 Construiţi diverse situaţii de comunicare în care rolurile participanţilor să
rămână neschimbate pe întreg parcursul acestui proces.
 Consideraţi că interacţiunea personală (cea dintre prieteni, soţi, colegi) duce
într-adevăr la dispariţia rolurilor ? Încercaţi să descifraţi semnificaţia
metaforei care constituie titlul unei piese de succes – Doi pe un balansoar – de
W. Gibson.
Ipostaza de simetrie, respectiv de complementaritate a schimburilor
interacţionale se reflectă în abordarea de comportamente similare (răspunsuri de
acelaşi tip cu stimulii), respectiv distincte, datorită statutului social sau ierarhic
diferit.
 „Axioma” 7: Comunicarea implică procese de acomodare şi ajustare a
comportamentelor.
Unicitatea experienţei de viaţă şi lingvistice a fiecăruia dintre noi atrage
după sine necoincidenţa sensurilor pe care locutori diferiţi le conferă aceloraşi
cuvinte. Decurge de aici necesitatea „negocierii” sensurilor în scopul armonizării şi
sincronizării opiniilor şi intereselor participanţilor la fluxul comunicaţional.
 Cum interpretaţi conflictul dintre generaţii – devenit, de altfel, o constantă a
existenţei umane ? Ce aport îşi aduce în plan motivaţional asimetria în ceea ce
priveşte experienţa de viaţă a participanţilor la interacţiune ?
Conflictul între generaţii, inerent oricărei societăţi, ar fi probabil mult
diminuat în momentul în care adultul ar începe să consulte şi să conştientizeze ceea
ce simte. Să simţi înainte de a gândi: acesta este punctul de plecare necesar oricărui
proces. Este obişnuit în cultura noastră ca mai întâi să gândim, dar riscăm să
inducem o înţelegere falsă, o interpretare nebranşată la corp (4), spune terapeutul
belgian André Moreau. Se pledează aşadar pentru îmbinarea judecăţii perfect adulte
cu conştientizarea monologului interior, cu simţirea şi candoarea unui copil.

3. Nivelurile comunicării umane

Oare în ce măsură oamenii care comunică şi relaţionează în mod fericit cu

ceilalţi sunt superiori celor izolaţi, neînţeleşi şi nefericiţi ? Se spune că, la această
întrebare, Aristotel ar fi răspuns: În aceeaşi măsură în care cei vii sunt superiori
celor morţi.
În funcţie de numărul participanţilor şi de natura relaţiilor care se stabilesc
între ei, comunicarea umană se poate desfăşura pe cinci niveluri relativ distincte. Să
la abordăm pe rând, considerând că pe fiecare nivel se plasează un tip specific de
comunicare, după cum urmează:
 comunicarea intrapersonală;
 comunicarea interpersonală diadică;
 comunicarea de grup;
 comunicarea publică;
 comunicarea mass media.

3.1. Comunicarea intrapersonală

Acea tainică relaţie în care o persoană poartă un dialog interior cu ea însăşi
reprezintă un autentic proces de comunicare, în care se regăseşte chiar şi aspectul
falsificării informaţiei în vederea inducerii în eroare a interlocutorului.
Comunicarea cu sine constituie adeseori un mijloc eficace de reechilibrare
psihică şi emoţională. Dialectica ispitei şi a remuşcării se întemeiază pe sciziunea
lăuntrică a personalităţii noastre, generatoare de conflicte interioare, dar şi de
dezbateri benefice în planul conştiinţei morale.
 Pornind de la premisa că dialogul cu sinele propriu nu se abate cu nimic de la
structura paradigmatică a unui proces comunicaţional, identificaţi elementele
constituente ale acestuia şi trasaţi distincţiile existente.
 La acest prim nivel de comunicare este necesară codificarea şi decriptarea
mesajelor ? Argumentaţi.
În ceea ce priveşte raportul limbă – gândire, există două mari direcţii trasate
de către teoreticienii limbajului. Pe de o parte, se tinde să se pună semnul egalităţii
între gândire şi expresia ei verbală sau, aşa cum afirma Karl Wilhelm von Humboldt:
Limba nu este produsul activităţii gândirii, ci această activitate însăşi (5). Pentru
alţii însă – ca de exemplu Eric Buyssens – gândirea precede limba, iar câmpul ideilor
îl depăşeşte pe cel al cuvintelor.
 Plasaţi-vă pe una dintre cele două direcţii contradictorii, încercând să aduceţi
un plus de lumină în elucidarea acestei dileme. Folosiţi, drept suport al
reflecţiilor voastre, ipoteza Sapir – Whorf, amintită anterior.

3.2. Comunicarea interpersonală diadică

Acest tip de comunicare presupune existenţa a strict doi participanţi, pentru
care rolul de emiţător sau receptor devine interschimbabil, prin alternarea de replici
şi perspectiva interacţională a comunicării.
Un aspect interesant de abordat este influenţa directă pe care comunicarea
intrapersonală o prezintă asupra comunicării interpersonale, prin atitudinea faţă de
propria persoană, transferată, în mod inevitabil, relaţiei cu celălalt. Astfel, indivizii
care au o părere negativă faţă de sine comunică aceste sentimente spre ceilalţi şi
atrag probabilitatea de dezvoltare a unor stări negative similare la interlocutor.
 Folosind ca punct de sprijin o veche zicală: „Mi-am plâns de milă pentru că
purtam nişte pantofi vechi şi rupţi până mi-a ieşit în cale un om fără picioare”,
arătaţi care este importanţa gândirii pozitive în succesul personal şi social.
Comunicarea verbală (studiată pe larg în cadrul celei de a treia teme de
seminar), cu scopul fundamental de persuadare a interlocutorului şi panoplia
mijloacelor nonverbale (analizată pe parcursul celei de a patra teme), precum şi
armele inefabile ale magnetismului personal cunosc – în cadrul interacţiunii faţă-în-
faţă – terenul ideal de desfăşurare.
 O interogaţie legitimă pentru omul modern, cu atât mai mult cu cât vorbirea a
fost ridicată de greci la un rang deosebit: acela de metodă, este aceea legată de
importanţa care trebuie conferită comunicării orale. Încercaţi să răspundeţi la
această întrebare şi să comentaţi atitudinea lui Socrate care preţuia vorbirea
şi dispreţuia scrisul, pe motiv că subjugă memoria (6).
Persuadarea interlocutorului nu reprezintă decât unul dintre obiectivele
comunicării interpersonale. Panoplia scopurilor sale este însă mult mai largă şi
cuprinde:
 autocunoaşterea, reflectată în studiul modelului „Johari Windows”, prin
tentativa de umplere a zonelor albe existente în ochiurile ferestrei
cunoaşterii de sine. Acest aspect va fi preluat ulterior în cadrul temei a
opta, referitoare la îmbunătăţirea imaginii personale;
  nevoia de informaţie, tradusă prin încercarea de înţelegere şi explicare
a lumii ce ne înconjoară;
 împlinirea planului relaţional prin satisfacerea nevoilor interpersonale
pe care William Schutz le clasifică în: nevoia de incluziune, setea de
afecţiune şi de recunoaştere a valorii personale, dar şi nevoia de a
controla, a domina şi a impune altuia voinţa proprie.
 Consideraţi că există o corelaţie obligatorie între nevoia de incluziune şi cea
de control ? Cum explicaţi comportamentul, aparent ciudat, al antivedetei care
fuge de publicitate, ilustrată paradigmatic de enigmatica Greta Garbo ?
 La extremitatea opusă a acestui tip de comportament se află atitudinea unor
vedete sau a copiilor cu tendinţe exhibiţioniste, care preferă să se expună unor
pedepse care îi singularizează, decât să se piardă în anonimat. Care este
motivaţia impusă de această situaţie şi cărui tip de nevoie interpersonală i se
poate asocia ?
Cum ar fi o zi în care oamenii din jurul tău s-ar comporta ca şi cum n-ai
exista ? Nimeni nu-ţi spune „Bună ziua”, nimeni nu-ţi răspunde la salut, nu îţi
vorbeşte, nu te ascultă. Nu te vede, nu te atinge, nu recunoaşte că ai un loc al tău pe
lume… Nevoia de a fi recunoscut de ceilalţi, de a primi semne de iubire sau măcar
de ură şi dispreţ este una dintre cele mai sfâşietoare nevoi umane. Semnele de
recunoaştere sunt stimulente fizice şi mentale indispensabile supravieţuirii unei
persoane, la fel ca hrana şi căldura. Orice semn de recunoaştere este mai bun decât
izolarea, anonimatul sau indiferenţa.

3.3. Comunicarea de grup

Acest nivel comunicaţional reprezintă o altă ipostază a comunicării
interpersonale ce presupune, de această dată, mai mult de doi participanţi. În cadrul
comunicării de grup, se asigură schimburile de idei şi emoţii în interiorul micilor
colectivităţi umane, se împărtăşesc cunoştinţe şi experienţe personale, se rezolvă
probleme, se creează şi se detensionează conflicte, se lansează idei şi se iau decizii
importante.
Grupul presupune câteva elemente definitorii deosebit de utile într-o analiză
procesuală: interacţiune, structură (norme, roluri, relaţii între membri), obiective
comune, nevoia de incluziune în grup şi interdependenţă dinamică.
Să rămânem la nivelul unei definiţii concise oferite de către Newcomb, Turner
şi Converse interacţiunii ca principal element al constituirii unei grupări: Când
persoanele interacţionează, fiecare dintre ele controlează un anumit segment din
activitatea celeilalte (7). În ceea ce priveşte notele caracteristice ale grupului,
acestea vor fi analizate în profunzime în structura temei a şasea de seminar.

3.4. Comunicarea publică

Nici o altă formă de comunicare interumană nu s-a bucurat, de-a lungul
timpului, de o atenţie comparabilă cu cea acordată acesteia. Arta de a vorbi
convingător pare a fi eternă. Ea s-a născut, însă, cu mult în urmă, fiind una dintre
cele mai mari moşteniri pe care anticii au lăsat-o lumii noastre.
Retorica, „ştiinţă a discursului şi artă a convingerii”, a constituit cea mai înaltă
expresie a culturii greceşti. Socotită deopotrivă ştiinţă şi artă (era una dintre cele
şapte „arte liberale” ale învăţământului universitar medieval, alături de gramatică,
dialectică, aritmetică, geometrie, astronomie şi muzică), retorica avea ca scop
stabilirea principiilor şi regulilor comunicării publice eficiente.
 Analizaţi principalele caracteristici ale elementelor paradigmei procesului de
comunicare publică. Care dintre cele două capete ale relaţiei de comunicare
(emiţător – orator, receptor – auditoriu) consideraţi că îşi afirmă prioritatea
în cadrul fluxului comunicaţional ? Cât de mare este aportul adus de către
efectul de feedback ?
 Ce aspecte comportă persuadarea interlocutorului ? Puteţi include în această
categorie elemente precum manipularea sau constrângerea, fie şi de natură
fizică ?
Prima dintre concepţiile care a dominat incursiunea teoretică în planul
ştiinţelor comunicării a fost sugestiv numită teoria acţională sau teoria „ţintei”.
Oratorul este văzut ca un arcaş, care, în funcţie de abilitatea cu care este înzestrat,
reuşeşte să îşi focalizeze discursul direct la „ţintă”, indiferent de trăsăturile de
personalitate, predispoziţiile aperceptive, ideile sau starea psihică a destinatarului.
 Analizaţi perspectiva unilaterală de abordare a comunicării ilustrată mai sus
şi scoateţi în evidenţă rolul interacţiunii şi contribuţia răspunsului, continuu şi
pluriform, al auditoriului la succesul sau eşecul actului comunicaţional.
Consideraţi că, în aceste condiţii, principiile retoricii clasice pot fi abolite ?
Departe de a fi un simplu receptacul pasiv, publicul, în raport cu atitudinea sa
faţă de orator şi discurs, poate fi împărţit în cel puţin cinci categorii: publicul ostil,
neutru, indecis, neinformat şi susţinător.
 Evidenţiaţi pe rând câteva note definitorii specifice fiecărui tip de auditoriu în
parte.
 Recunoaşterea rolului interlocutorului a dat naştere unei noi concepţii despre
comunicare, denumită convenţional teoria interacţională sau teoria „ping-pong-
ului”. Aspectul interacţional al comunicării are în vedere munca de interpretare pe
care o efectuează receptorul în acelaşi timp cu încercarea de decriptare a mesajului.
Denumirea teoriei are la bază procesul de alternare a replicilor şi de
interschimbabilitate necontenită a rolurilor de emiţător şi receptor, proces care
aminteşte de schimbul de mingi din partidele de tenis de masă.
 Care este aportul feedback-ului, total ignorat de teoria ţintei, în cazul celei de
a doua direcţii de gândire ?
O ultimă analiză, cunoscută sub denumirea de teorie tranzacţională sau „a
spiralei”, reconsideră perspectiva din care fuseseră formulate primele două
concepţii şi susţine imposibilitatea segmentării obiective a fluxului comunicaţional
în cauze şi efecte. Contribuţie a paloaltiştilor, această viziune modernă asupra
comunicării reprezintă, de fapt, conţinutul celei de a treia axiome propuse de către
membrii Colegiului Invizibil.
Elaborarea unei strategii de comunicare publică ţine cont de principii tehnice
riguroase. Strategia ia în calcul următoarele puncte: alegerea temei, definirea ţintei
urmărite, a concepţiei mesajului ce poate apela la sentimentul de frică (semnalizare
rutieră), umor sau erotism şi reprezentarea sub formă grafică a sloganului. Făcut
pentru a dura, simbolul (un desen concis) trebuie să atragă atenţia prin noutate, să
fie uşor observabil şi reprodus din abundenţă.
 Marcaţi diferenţa care există între comunicarea publică şi comunicarea
publicitară, dat fiind că amândouă folosesc tehnici şi mijloace asemănătoare,
prin utilizarea generalizată a posibilităţilor mediatice (campanii de afişare,
mesaje televizate).
 Care credeţi că sunt locul şi rolul comunicării publice în societatea
românească de astăzi ? Identificaţi cauzele generatoare ale unei astfel de
situaţii.
 Deosebiţi comunicarea publică de comunicarea politică, cu care este adesea
confundată, pornind de la obiectivul propus şi de la probabilitatea de a se
constitui într-un emiţător neutru în raport cu orice entitate particulară (partid,
guvern, reprezentant).
 Identificaţi campanii de comunicare publică realizate în România; comentaţi
subiectul acestor campanii şi modul de realizare.
 Propuneţi trei subiecte pentru care credeţi că este necesară realizarea unor
campanii de comunicare publică. Încercaţi să elaboraţi o strategie de
campanie pe aceste subiecte.
 3.5. Comunicarea de masă
Viaţa omului contemporan se caracterizează, printre altele, prin
bombardamentul informaţional zilnic la care este supus. La nivelul cunoaşterii
comune, comunicarea de masă este identificată cu mass media. Se impune o definire
a conceptului: Mass media reprezintă mijloace de comunicare pentru marele public,
având drept caracteristică esenţială marea lor forţă şi vasta lor rază de acţiune.
 Daţi exemplu de mijloace de comunicare inventate şi utilizate în civilizaţiile
moderne şi marcaţi distincţia tranşantă care există între noţiunile de „mass
media” şi „comunicare de masă”.
Comunicarea de masă presupune câteva caracteristici specifice ale
elementelor sale paradigmatice, care o diferenţiază de toate celelalte niveluri de
comunicare. Să le trecem în revistă în cele ce urmează:
 Emiţătorul „persoană instituţionalizată” (jurnalist sau alt profesionist al
comunicării), care reprezintă, de obicei, un grup de persoane, este un
mare producător de mesaje.
 Are loc socializarea comunicării, respectiv a audienţei. (Presa de masă
reprezintă conversaţia tuturor cu toţi şi a fiecăruia cu celălalt (8) –
spunea cercetătorul francez Bernard Voyenne).
 Distanţa spaţio-temporală ce se interpune între emiţător şi receptor
generează unidirecţionalitatea şi necesitatea medierii fluxului
comunicaţional.
 Reacţia grupului receptor de mesaje faţă de grupul emiţător (feedback-
ul) este lentă, chiar de indiferenţă.
 Localizaţi principalele diferenţe existente între trăsăturile tipice ale
comunicării de masă şi notele caracteristice comunicării interpersonale.
Abordaţi elementele următoare: participanţii la interacţiune şi tipul de relaţie
stabilit între aceştia, gradul de control asupra mesajului şi coeziunea,
caracterul negociabil, respectiv predictibil al contactului, gradul de deschidere
a semnificaţiei conţinutului către o interpretare eronată etc.
Pentru a avea o perspectivă globală asupra comunicării de masă, ne putem
folosi de modelul conceptual propus de Westley şi MacLean, respectiv de modelul
acului hipotermic, a cărui paternitate îi este atribuită lui Lasswell. Reprezentarea
lineară a comunicării este vizibilă şi concepută aici ca o transmitere unilaterală de la
emiţător la receptor (fig. 5).
 Emiţător Mesaj Mijloc Receptor Impact

Cine ? Ce spune ? Prin ce mijloc ? Cui ? Cu ce efect ?

Figura 5. Modelul acului hipotermic al lui Lasswell

 Din cauza spaţiului de care dispun în ziar, jurnaliştii sunt constrânşi să

practice o selecţie severă a faptelor care li se aduc la cunoştinţă. Oare această
selecţie este inocentă ? Care sunt efectele procedeului ?
Whitey numeşte jurnaliştii adevăraţi păzitori ai porţilor, gatekeepers ai
informaţiei. Prin urmare, el precizează că presa stabileşte ordinea de zi, impunând
nu ce trebuie gândit, ci la ce trebuie gândit. Efectul cel mai important al comunicării
de masă este deci acela de a ordona şi organiza lumea în locul nostru.
 Cât de puternică este influenţa pe care un mijloc de comunicare de masă o
exercită asupra unui individ care nu se poate folosi de el în contextul social şi
psihologic în care trăieşte ?
Potrivit teoriei disonanţei cognitive aparţinând lui Festinger, oamenii caută
informaţiile care se potrivesc cu ideile şi modul lor de acţiune. Percepţia selectivă a
informaţiei de către public redimensionează problema în sensul cunoaşterii
caracteristicilor persoanei căreia ar trebui să i se adreseze un anumit mesaj.
 Cum explicaţi faptul că mijloacele de comunicare se ocupă, în fiecare zi, de o
multitudine de fenomene, care nu se pot constitui în crize ale societăţii, dar
aceeaşi mass media trece sub tăcere crizele manifeste, precum criza sărăciei
în economiile abundenţei ? Care este motivul pentru care mijloacele de
comunicare au tendinţa de a acorda o atenţie mai mare unei crize inventate
decât unei crize autentice ?
 Realizaţi un eseu în care să reliefaţi posibilele implicaţii etice ale ideilor expuse în
citatul de mai jos:
Ce este adevărat şi ce este fals ? Dacă presa, radioul sau televiziunea spun că un fapt
este adevărat, el se impune ca adevăr … chiar dacă este fals. Receptorul nu are alte
criterii de apreciere, pentru că nu are o experienţă concretă cu privire la eveniment,
nu poate să obţină nişte repere decât confruntând mijloacele de difuzare a
informaţiei unele cu altele. Şi dacă spun acelaşi lucru, se vede constrâns să admită
că are de-a face cu versiunea corectă a faptelor, noul adevăr oficial (9).
 Astronomul belgian Adolphe Quetelet lansa în secolul al XIX-lea o formulă
memorabilă: Omul mediu este într-o naţiune ceea ce este centrul gravitaţional
pentru un corp; aprecierea tuturor mişcărilor sau a echilibrului unei naţiuni trebuie
să se raporteze la el (10). Acelaşi „om mediu” constituie şi centrul gravitaţional în
jurul căruia se învârt toate mesajele presei. Acesta este motivul pentru care
conţinutul comunicării de masă va fi caracterizat prin claritate, simplitate,
atractivitate – trăsături care asigură accesul rapid unei mulţimi uriaşe la această
formă de consum şi comunicare culturală.

Referinţe bibliografice:

1. Peirce, C. S., Comunicare şi acţiune, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 34.

2. McQuail, D., Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 60.
3. Lohisse, J., Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Editura
Polirom, Iaşi, 2002, p. 154.
4. Moreau, A., Incursiune în autoterapia asistată, Polirom, Iaşi, 1999, p. 88.
5. Dinu, M., Comunicarea, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p. 78.
6. Negreţ-Dobridor, Accelerarea psihogenezei – puterea educaţiei asupra naturii
umane, Editura Aramis, Bucureşti, 2001, p. 16.
7. Newcomb, T.M., Turner, R.H., Converse, P.E., Social Psychology, Holt,
Rimehart and Wiston, Inc., New York, 1965, p. 155.
8. Tran. V., Stănciugelu, I., Teoria comunicării, Ed. comunicare.ro, Bucureşti,
2003, p. 119.
9. Ramonet, I., Tirania comunicării, Editura Doina, Bucureşti, 2000, p. 69.
10. Tran. V., Stănciugelu, I., Op. cit., p. 131.