Anghel Ana Maria Eleonora

A.P.I.E. I
Grupa 41710

GEORGE ENESCU

George Enescu a fost compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român, acesta
fiind considerat cel mai important muzician român.
George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vârnav din județul
Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui Maria, fiica preotului
Cosmovici. Acesta a fost al optulea copil și primul care nu a murit în copilărie. Mai târziu
părinții lui s-au despărțit iar tatăl a avut o relație cu Maria Ferdinand Suschi, o tânără de
origine poloneză, din care s-a născut un fiu ilegitim, pictorul Dumitru Bâșcu.
Părinții lui l-au alintat cu numele „Jurjac”, dat de guvernanta franceză Lydie Cedre,
care a avut o influență profundă asupra educației sale începând de la vârsta de 6 ani.
A manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică, începând să
cânte la vioara la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani a apărut primul său concert și a început
studiile de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le
primise de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru. „Eram, dacă-mi amintesc
bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să
adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape
toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că
pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de
spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?” – Bernard Gavoty „Amintirile lui George
Enescu”.
Între anii 1888 și 1894 studiază la Conservatorul din Viena, având profesori printre
alții pe Joseph Hellmesberger Jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). La data de 6
februarie 1898 are debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris
cu Suita Simfonica Poema Română.
În același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară.
Admirat de Regina Elisabeta a României, era deseori invitat să execute recitaluri de vioara în
Castelul Peleș din Sinaia.
Enescu a pus pe muzică câteva dintre poamele reginei Carmen Sylva, dând naștere
mai multor lieduri în limba germană. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele
compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu
fiind un invitat permanent la palatul regal, unde lua parte la seratele muzicale organizate de
regină.
Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele
două „Rapsodii Române” (1901-1902), „Suita Nr. 1 pentru orchestră” (1903), prima sa
„Simfonie” (1905), „Șapte cântece pe versuri de Clement Marot” (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai
multe țări europene, având parteneri prestigioși precum Alfredo Casella sau Louis Fournier.
În anii Primului Război Mondial rămâne în București. Dirijează „Simfonia a IX-a de
Ludwig van Beethoven, compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: „Simfonia
Nr.2” (1913), „Suita pentru orchestră Nr.2” (1915). În același an are loc prima ediție a
concursului de compoziție „George Enescu” în cadrul căruia compozitorul oferea
câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa
interpretării acestor piese în concerte.
După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au
rămas interpretările sale ale „Poemului pentru vioară și quartet de corzi” de Ernest Chausson
și ale „Sonatelor și Părților pentru vioară solo” de Johann Sebastian Bach. Face mai multe
călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și
New York (1938).
Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre
elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi
Menuhin. „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (…)
Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de
inegalată frumusețe.” Yehudi Menuhin.
În anul 1932 devine membru titular al Academiei Române.
În anii 1921- 1931 lucra la opera „Oedip”, monumentală creație dramatică și
muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scena teatrelor de operă din lume.
O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători în 1937. Aceasta
fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria, și după o căsătorie cu prințul
Cantacuzino și o pasiune pentru filosoful Nae Ionescu, si-a turnat acid pe față. La auzul
veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de
care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti- Cantacuzino va rămâne
desfigurată toată viața și va apărea în fotografii cu un voal negru pe față. Pe 4 decembrie
1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera „Oedip” a fost terminată la conacul Marucăi din
Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul
pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un
succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost
Andre Piernet. Opera se inspiră din cele două piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale
lui Sofocle, Oedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera
internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de- Al Doilea Război
Mondial, când, în 1940, Parisul a fost ocupat de armata germană.
Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în
timpul Festivalului Internațional George Enescu din București, premiera românească datând
din 1958, când rolul titularului a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean
Rânzescu, iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în
regia lui Andrei Șerban (1950), care a provocat numeroase controverse.
În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei prin montări în mai
multe țări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale
Americii, Portugalia.
În noiembrie 1939, Enescu a donat președintelui Consiliului de Miniștri al României
de la acea vreme 100,000 de lei pentru apărarea țării. În timpul celui de Al Doilea Război
Mondial, rămas în București, a avut o activitate dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor
muzicieni români precum Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Nicolae Brânzeu,
Sabin Drăgoi. După război a dat concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil
Gilels și Yehudi Menuhin, care l-a vizitat la București și la Sinaia.
În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de Coarde Nr.2, Simfoninia de Cameră
pentru douăsprezece instrumente soliste, a desăvârșit Poemul simfonic Vox Maris pentru
soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase
neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).
O dată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris. Până în 1949,deși
aflat în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din
România. La 22-23 octombrie 1949 Societatea a fost înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în
care Enescu nu mai figura nici ca membru. S-a stins din viață la Paris în noaptea dintre 3 și 4
mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Pere-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură
albă, aflat pe poziția 68.
Deși este cunoscut în principal ca un virtuoz al viorii, George Enescu era și un pianist
rafinat, apreciind posibilitățile polifonice pe care i le dădea pianul, în comparație cu vioara.
Într-un articol prilejuit de debutul recent al sezonului muzical bucureștean din 1936,
în care George Enescu avea programate 10 recitaluri, patru concerte simfonice și șase
camerale, cronicarul Mihail Sebastian scria: „George Enescu impune respectul artei, o înaltă
conștiință a valorilor, o mare disciplină a muncii. (…) Extraordinar artist, Enescu este,
deopotrivă, un excepțional educator. Vocația sa dirijorală se vede că răspunde nu numai
necesității de exprimare personală, dar și unei nevoi de a transmite celorlalți o tehnică de
lucru, de a le insufla consecvența artistică. Dirijorul este un profesor. Rolul lui este de a
comunica învățături. Când George Enescu ia bagheta, ai certitudinea că te afli în fața unui
magistru.”
În cronica elogioasă, în care contrasta viguroasa măiestrie a lui Enescu cu orchestra
„inegală, ezitantă” în care era Filarmonica la acel moment, Sebastian descria
complementaritatea dintre artă și iscusință tehnică la dirijor, scriind: „Enescu este un
tulburător poet al baghetei și un desăvârșit tehnician. Ne ajută să simțim din plin muzica
(pentru ca o trăiește el însuși), ceea ce nu-l împiedică să controleze extrem de riguros toate
detaliile orchestrei, fiecare instrument, fiecare executant. Însuflețirea lui e egală cu vigilența
sa, lirismul egal cu precizia. A lucra sub o asemenea îndrumare ar fi o onoare și o șansă
pentru oricare orchestră din lume, oricît de impozantă, oricît de reputată ar fi ea. Dar cînd un
astfel de noroc dă peste o orchestră inegală, ezitantă cum e Filarmonica noastră- bagheta lui
George Enescu ia aspectul unei extraordinare funcții educative.”
Despre activitatea sa muzicală, George Enescu spunea „În lumea muzicii eu sunt cinci
într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul de a
compune muzica și nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare …”, opinie
împărtășită si de Andrei Tudor, care scria că „din multipla sa activitate, în care s-a afirmat cu
egală strălucire, opera componistică reprezintă latura cea mai esențial și desigur cea mei
trainică a complexei sale personalități artistice.”
Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul
romantic monumental al lui Richard Wagner, influențele muzicii franceze, tendințele neo-
baroce și exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau
Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influența folclorului românesc, evidentă în cele două
Rapsodii Române, Sonata pentru vioară cu caracter popular românesc, Suita orchestrală Nr.
3, sătească.
Celebritatea internațională a lui George Enescu – de care era el însuși intrigat- se
datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la
pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creații. Prin
Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București cu
participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în
valoare.
Cuvinte memorabile ale lui și despre George Enescu
„Cultura va trăi. Prea mare e patrimoniul ce l-au acumulat atâtea secole de trudă și de
credință pentru a face dintr-o dată tabula rasa din tot ce am strâns și asimilat. Impasuri a mai
avut omenirea. Și le-a răzbit pe toate cu o vitalitate eroică. Nu-i va lipsi curajul nici de data
aceasta. Trebuie să credem și vom învinge.” George Enescu, 1934
„Aș vrea să pot contribui la îmblânzirea unora dintre semeni. Fac și eu cât pot, cu
vioara, cu bagheta, cu condeiul ...” George Enescu
„ De prin l897-l898, când m-am întâmplat iarăşi în Bucureşti şi i-am auzit
executarea înălţătoare a Poemului românesc (Poema română), întâia sa compoziţie, nu l-am
mai văzut pe Enescu. A venit rar prin ţară (…) Acum e bărbat în puterea vârstei. Un cap fin,
cu ochii scânteietori şi cu plete bogate. Numai nerv, întreaga făptură. Înfăţişarea fără nici o
pretenţie şi totuşi cu acel aer de mândrie curată care şede cuiva atât de bine, când este
îndreptăţit prin daruri excepţionale. Orchestra îşi simte stăpânul. Gestul cel mai neînsemnat al
maestrului diriguitor îşi are efectul neînduplecat. Dar ce gesturi expresive, cumpătate şi
puternice.”
Nicolae Iorga, 1908, în ”Neamul Românesc”
„ Îl socot un geniu; a fost un geniu şi al viorii şi al pianului, dacă ar fi fost lăsat să-şi
dezvolte talentul pianistic ar fi fost cel mai mare pianist din lume...”
Cella Delavrancea
„ Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai
dezertat de la idealul tau. Anii ridează pielea, dar renunțarea la ideal ridează sufletul.” George
Enescu
„ Enescu stăpânea întreaga paletă a componisticii. Ştia să orchestreze precum
Richard Strauss. De asemenea, ca solist, avea o sonoritate incredibilă alături de orchestră. Şi,
în plus, cunoştea tehnica tuturor instrumentelor. A fost un pianist extraordinar! Pot spune că
eram uneori invidios pe el: cânta chiar mai bine decât mine! A fost un pianist magnific, ca sa
nu mai vorbesc de valoarea sa ca violinist” Arthur Rubinstein
„ Să cânt la vioară e meseria mea, în timp ce să compun îmi e vocația.”
George Enescu
„ Enescu e pentru ţara noastră cea mai legitimă mândrie, cea mai superbă întrupare a
geniului românesc.” Ionel Perlea
„ Enescu? Nu talent, ci geniu!” Alfred Cortot
„ Ceea ce frapează în primul rând la Enescu este o modestie pe care o simţi adâncă şi
organică. Nu este modestia simulată a orgoliosului, nici atitudinea dispreţuitoare a omului
încărcat de gloria pe care încă un supliment de celebritate îl lasă indiferent...Enescu, din
primele clipe când stai de vorbă cu el, alungă toată falsa imagine a marelui artist.. nu ţine
deloc să oficieze; şi, mai ales, afirmă cu sinceritate că nu vrea să rămână decât muzician.”
Alexandru Phillipide, 1931
„ Enescu mi-a inspirat întotdeauna o dragoste sinceră și-l consider fără șovăire ca
fiind unul dintre compozitorii de frunte ai epocii noastre, una dintre personalitățile cele mai
minunate și mai atrăgătoare ale timpului nostru. Pentru violonistul Enescu, care este genial,
admirația mea nu cunoaste margini.”
Pablo Casals
„ Într-o lume a schismelor, a debusolărilor, a degradărilor, înainte de toate, morale, pe
care le aduce lupta pentru existenţă şi supravieţuire, George Enescu a fost un mândru
exemplar de statornicie morală, a fost mesagerul unui cod moral, unei atitudini încărcate de
demnitate, unei poziţii politice fără umbră de compromisuri oportuniste, atitudine ce ne poate
ajuta în descifrarea unora din laturile creaţiei sale, după cum poate fi un model de comportare
pentru orice intelectual contemporan” Garabet Ibrăileanu – „Criteriile moral-politice ale lui
Enescu”
Opusuri enesciene
Poema Română (suită simfonică) pentru orchestră, opus 1 (1897)
Sonata nr. 1 pentru vioară şi pian,opus 2 (1897)
Suita în stil vechi pentru pian, nr. 1, opus 3 (1897)
Variaţiuni pentru două piane, opus 5 (1898)
Sonata nr. 1 pentru violoncel şi pian, opus 26, nr. 1 (1898)
Trei melodii pe versuri de Jules Lemaitre şi Sully Prudhomme, opus 4 (1898)
Sonata nr. 2 pentru vioară şi pian, opus 6 (1899) Octet de coarde, opus 7 (1900)
Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră, opus 8 (1901)
Rapsodiile Române nr. 1 şi nr. 2, opus 11, nr. 1 şi opus 11, nr. 2 (1901, 1902)
Intermezzo pentru coarde – nr. 1 şi nr. 2, opus 12, nr. 1 şi opus. 12, nr. 2 (1902, 1903)
Suita I pentru orchestră, opus 9 (1903)
Suita nr. 2 pentru pian, opus 10 (1903)
Simfonia în Mi bemol (nr. 1) pentru orchestră, opus 13 (1905)
Dixtuor pentru instrumente de suflat,opus 14 (1906)
Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, opus 15 (1907–08)
Cvartetul cu pian nr. 1, opus 16 (1909)
Œdipe - tragedie lirică în 4 acte, libret de Edmond Fleg, opus 23 (1910–31)
Simfonia a II-a pentru orchestră,opus 17 (1912–1914)
Suita nr. 3 pentru pian – Pièces impromptues, opus 18 (1913–1916)
Suita a II-a pentru orchestră, opus 20 (1915)
Trei melodii pe versuri de Fernand Gregh, opus 19(1915–16)
Simfonia a III-a pentru orchestră (cu cor), opus 21 (1916–1918)
Cvartet de coarde în Mi bemol major, opus 22, nr. 1 (1916–20)
Sonata pentru pian în fa diez minor, opus 24, nr. 1 (1924)
Sonata nr. 3 pentru pian şi vioară „în caracter popular românesc”, opus 25 (1926)
Sonata nr. 2 pentru violoncel şi pian, opus 26, nr. 2 (1935)
Sonata nr. 3 pentru pian, opus 24, nr. 3 (1933–1935)
Suita a III-a pentru orchestră „Săteasca”, opus 27 (1937–1938)
Impresii din copilărie pentru vioară şi pian, opus 28 (1938)
Cvintet cu pian în la minor, opus 29 (1940)
Cvartet cu pian nr. 2, opus 30 (1943–1944)
Uvertura de concert pe teme populare româneşti, opus 32 (1948)
Cvartet de coarde nr. 2, opus 22, nr. 2 (1950–52)
Vox Maris, poem simfonic pentru tenor, cor şi orchestră, opus 31 (1954)
Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, opus 33 (1954)
În afara lucrărilor menţionate, creaţia lui George Enescu mai cuprinde şi o serie de lucrări
fără număr de opus:
Lucrări simfonice şi concertante:
4 Simfonii de şcoală pentru orchestră (1895, 1896, 1898)
Balada pentru vioară şi orchestră (1895)
Fantezia – concert pentru pian şi orchestră (1896)
Isis – poem simfonic (1923, neterminat, definitivat de Pascal Bentoiu)
Capriciu Român pentru vioară şi orchestră (1928, neterminat, definitivat de Cornel Ţăranu)
Simfoniile a IV-a şi a V-a pentru orchestră (1934, 1941, neterminate, definitivate de Pascal
Bentoiu)
Lucrări de muzică de cameră:
Aubade. Trio pentru vioară, violă şi violoncel (1899)
Andante religioso pentru 2 violoncele şi orgă (1900)
Preludiu şi fugă pentru pian (1903)
Sérénade lointaine pentru vioară, violoncel şi pian (1903)
Cantabile şi Presto pentru flaut şi pian (1904)
Allegro de concert pentru harpă cromatică solo (1904)
Legendă pentru trompetă şi pian (1906)
Concertstück pentru violă şi pian (1906)
Trio în la minor pentru vioară, violoncel şi pian (1916)
Lieduri pe versuri de Carmen Sylva (1898-1907)
Bibliografie
Axente, Colette, Raţiu, Ileana, George Enescu. Biografie documentară. Tinereţea şi afirmarea
(1901-1920), Bucureşti, 1998
Bălan, George, George Enescu. Mesajul-Estetica, Bucureşti, 1962
Bentoiu, Pascal, Capodopere enesciene, Bucureşti, 1984
Bentoiu, Pascal, Breviar enescian, Bucureşti, 2005
Berger Wilhelm, Ghid pentru muzica instrumentală de cameră, Bucureşti, 1965
Berger, Wilhelm Georg, Muzica simfonică romantică-modernă. 1890-1930, ghid, vol. III,
Bucureşti, 1974
Berger, Wilhelm Georg, Muzica simfonică modernă. 1930-1950, ghid, vol. IV, Bucureşti,
1976.
Berger, Wilhelm Georg, Cvartetul de coarde de la Reger la Enescu, Bucureşti, 1979
Bughici, Dumitru, Suita şi Sonata , Bucureşti, 1965
Bughici, Dumitru, Repere arhitectonice în creaţia muzicală românească contemporană,
Bucureşti, 1982â
Centenarul George Enescu. 1881-1982, Bucureşti, 1981
Ciomac, Emanoil, Enescu (îngrjire de ediţie şi prefaţă de Clemansa Liliana Firca), Bucureşti,
1968
Cophignon, Alain, Georges Enesco, Paris, 2006
Cosma, Octavian Lazăr, Hronicul muzicii româneşti, vol. VII, Bucureşti, 1986
Cosma, Octavian, Lazăr, Hronicul muzicii româneşti, vol. VIII, Bucureşti, 1988
Cosma, Viorel, Cronica unei vieți zbuciumate, București, Ed. Octopodum, 1991
Csendes, Ladislau. George Enescu, un exil supravegheat? București: Ed. Casa Radio, 2011.
Drăghici, Romeo, George Enescu. Biografie documentară. Copilăria şi anii de studii (1981-
1900), Bacău, 1973
Firca, Clemansa Liliana, Direcţii în muzica românească. 1900-1930, Bucureşti, 1974
Firca, Clemansa Liliana, Catalogul tematic al creaţiei lui George Enescu. I. (1886-1900),
Bucureşti, 1985 (simbolizat în prezenta lucrare prin CTE.I)
Firca, Clemansa Liliana, Enescu. Relevanţa „secundarului”, Bucureşti, 2005
Firca, Clemansa Liliana. Noul catalog tematic al creației lui George Enescu. Vol. I, Muzica
de cameră. București: Ed. Muzicală, 2010.
Gavoty, Bernard, Les souvenirs de Georges Enesco, Paris, 1955
Ghircoiaşiu, Romeo, Studii enesciene, Bucureşti, 1981
Kotlearov, Boris, George Enescu, Moscova, 1970
László, Ferenc, A százegyedik év. Bartókról, Enescuról, Kodalyról, Bucureşti, 1984
Malcolm, Noel, George Enescu. His Life and Music, Londra, 1990
Niculescu, Ştefan, Reflecţii despre muzică, Bucureşti, 1980
Oana-Pop, Rodica, Creaţia pianistică românească. Secolul XIX, Bucureşti, 1980
Oşanu Pop, Ninuca, Elemente specifice ale scriiturii pianistice enesciene, [Cluj-Napoca],
2003
Pavlenco, Camelia, Rezonanţe ale liricii universale în liedul românesc, Bucureşti, 2005
Pavlenco, Camelia, Enescu. Cântecele iubirii, Bucureşti, 2008
Rădulescu, Mihai, Violonistica enesciană, Bucureşti, 1971
Schmidt, Hildegard Emilie, Elisabeth Königin von Rumänien Prinzessin zu Wied „Carmen
Sylva”. Ihr Beitrag zur rumänischen Musikkultur von 1880 bis 1916 im Kulturtausch
zwischen Rumänien und Westeuropa [teză de doctorat], Bonn, 1991
Stoica, Adrian Oliviu, Creaţia pianistică românească între anii 1900-1945. Direcţii stilistice,
Bucureşti, 2008
Tomescu, Vasile, George Enescu, un geniu al artei sunetelor, Bucureşti, 2005
Ţăranu, Cornel, Georges Enesco dans la conscience du présent, Bucureşti, 1981
Vancea, Zeno, Creaţia muzicală românească, sec. XIX-XX, vol. I, Bucureşti, 1968
Voicana, Mircea, Missir, Nicolae, Viaţa şi activitatea lui George Enescu. Menţiuni
cronologice, în: George Enescu (volum cu profil documentar), Bucureşti, 1964
Zottoviceanu, Elena, Popasuri în trecutul muzicii româneşti. Studii, Bucureşti, 2006

George Enescu, volum alcătuit de cercetători ai Institutului de Istoria Artei al Academiei

Române (autori: Fernanda Foni, Nicolae Missir, Mircea Voicana, Elena Zottoviceanu;
coordonator: Mircea Voicana), Bucureşti, 1964
George Enescu. Monografie (de Mircea Voicana, Clemansa Firca, Alfred Hoffman, Elena
Zottoviceanu, în colaborare cu Myriam Marbe, Ştefan Niculescu, Adrian Raţiu; coordonator:
Mircea Voicana), Bucureşti, 1971 (2 vol.)
George Enescu. Scrisori, vol. I, ediţie critică de Viorel Cosma, Bucureşti, 1974
George Enescu. Scrisori, vol. II, ediţie critică, prefaţă şi note de Viorel Cosma, Bucureşti,
1981
George Enescu. Cvartete de coarde/Quatuors à cordes (manuscrisele în facsimil ale
Cvartetului în sol major op. 22 nr. 2 şi Cvartetului în do major, primă parte),ediţie îngrijită de
Titus Moisescu, Bucureşti, Editura Muzicală, 1985
George Enescu. Interviuri din presa românească (1898-1946), ediţia a II-a prefaţată, îngrijită
şi adnotată de Laura Manolache, Bucureşti, 2005
Muzeul Național „George Enescu”, Documente din arhiva MNGE. Articole de presă despre
George Enescu, vol. I (1895-1909), vol. II (1910-1911), vol. III (1912-1921), vol. IV (1922),
vol. V (1923-1931), vol. VI (ian. 1932-martie 1933), vol. VII (apr.-dec. 1933) ediție alcătuită,
îngrijită și adnotată de Florinela Popa (vol. I-VII), Camelia Anca Sârbu (vol. I-V), Cristina
Liliana Andrei (vol. VI), Irina Nițu (vol. VII). București: 2009-2014.